INEGALITATEA SOCIALA SI REUSITA SCOLARA

inegalitatea sociala si reusita scolara

Prin interiorizarea normelor sociale individul se socializeaza, devenind membru al unei societati. Toate societatile sunt insa, mai mult sau mai putin, stratificate social. Stratificarea sociala presupune inegalitate. Ce fel de inegalitati sunt legitime intr-o societate? Ce relatie exista intre inegalitatea sociala si educatie? Care este rolul educatiei scolare in reproducerea inegalitatilor sociale? Cum poate contribui scoala la realizarea imperativului moral al egalitatii sanselor copiilor? Acestea sunt intrebarile care delimiteaza problematica acestei teme.

Structura temei:

1. Problema inegalitatii sociale

2. Stratificarea si mobilitatea sociala

3. Teorii sociologice asupra stratificarii

4. Societatea deschisa si sansa la ascensiunea sociala

5. Inegalitatea si reusita scolara

1. Problema inegalitatii sociale

Problema inegalitatii sociale este, in primul rand, o problema de filosofie politica. Ea nu poate fi analizata fara raportarea la alte concepte, cum ar fi cele de dreptate sociala sau libertate.

In societatile premoderne inegalitatea si discriminarea sociala erau considerate firesti. Epoca moderna pune insa sub semnul indoielii valabilitatea ierarhiilor sociale traditionale, contestand privilegiile consacrate in numele ideii de egalitate naturala a oamenilor. In numele acestei idei s-a dus lupta pentru instaurarea regimurilor democratice moderne. Este vorba, in primul rand, de egalitate sub aspectul drepturilor si libertatilor, egalitate juridica (egalitate in fata legii) si egalitate politica (de a alege sau a fi ales, de exprimare a opiniilor etc.). Daca in legatura cu aceste forme de egalitate, ce pot fi subsumate ideii de "dreptate procedurala" si asupra altora, ca egalitatea civila sau morala, exista un acord foarte larg, nu acelasi lucru se poate spune in legatura cu egalitatea economica si sociala.

Dezbaterile asupra acestei probleme au fost declansate de revolutia franceza. Ganditorii de stanga sustin ca egalitatea juridica si politica raman forme goale daca nu sunt insotite de egalitate economica si sociala, adica de "dreptate sociala". Inegalitatile sunt justificate doar in masura in care au la baza diferentele de merit dintre cetateni in conditiile unei egalitati a sanselor.

Pe de alta parte, ganditorii din dreapta spectrului politic argumenteaza, la fel de justificat, ideea ca politica egalitarista este, pe de o parte, un atentat la libertatea individului, iar pe de alta parte, maximizeaza rolul statului, care devine mai puternic decat cetatenii lui.

Simplificand, putem spune ca stanga si dreapta politica se constituie in raport cu valoarea fundamentala pe care o promoveaza. Unii dintre filosofi au indicat ca valoare fundamentala egalitatea cetatenilor si asa-numita dreptate sociala, in timp ce altii, libertatea lor si dreptatea procedurala. Daca J.J. Rousseau (Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni) critica proprietatea ca sursa a inegalitatii si nedreptatii sociale, Robespierre (Declaratia drepturilor omului) si Gracchus Babeuf (Manifestul plebeilor) transforma ideile filosofice in programe politice, cerand egalitatea absoluta a tuturor cetatenilor. De cealalta parte, liberalismul promoveaza cultul libertatii, considerand-o un drept natural primordial, toate celelalte drepturi si datorii decurgand din ea. La extrema se afla adeptii libertarianismului (e.g. Robert Nozick, 1997), pentru care orice inegalitate la care s-a ajuns pe cai legale este justa. Intr-o extrema avem egalitate fara libertate in conditiile statului totalitar, iar in cealalta avem libertatea celui puternic, in conditiile anarhicei lupte pentru existenta.

Egalitate sociala Libertate individuala

S CS C CD D

Extremele, atat egalitarismul radical, ce infrange libertatea, cat si darwinismul social, ce exacerbeaza libertatea concurentiala, au putini adepti, existand un anumit consens asupra nevoii concilierii libertatii cu egalitatea de sanse. Cum sa impaci ideea egalitatii sociale cu cea a libertatii individului, acesta este marea problema. Rousseau, pentru ca nu a putut rezolva aceasta dilema, respinge societatea si imagineaza starea naturala in care nu existau inegalitati de proprietate, fiecare avand totodata libertate deplina.

Daca acceptam societatea, vom accepta si limitele ei inerente. Intre cele doua extreme se afla probabil buna masura a lucrurilor, care accepta inegalitatile economice, dar le conditioneaza de interventii corectoare ale diverselor institutii si mecanisme sociale (e.g. J. Rawls, 1971). Oamenii nu au nevoie numai de libertate, ci, in egala masura, de ordine sociala, de securitate personala, de legi si de norme, de resurse minimale si deseori, de solidaritate, de dreptate si egalitate sociala. O astfel de pozitie o regasim la Isaiah Berlin, care afirma ca "a oferi unor oameni in zdrente, analfabeti, nehraniti sau slabiti de boala, drepturi politice sau garantii impotriva ingerintei statului in viata lor privata inseamna a-ti bate joc de ei" (Berlin, 1996, p. 207). Libertatea inseamna mult, dar nu inseamna totul.

2. Stratificare si mobilitate sociala

Daca filosofia politica incearca fundamentarea teoretica a unei structuri sociale dezirabile in baza unor valori care o legitimeaza, specificul abordarii sociologice consta in cercetarea inegalitatilor de fapt, in explicarea cauzelor si identificarea implicatiilor acestor stari de fapt. Aceasta nu inseamna insa si faptul ca sociologii se rezuma doar la constatari empirice, fara a incerca integrarea faptelor in teorii complexe asupra socialului.

In analizele sociologice se face apel la trei concepte corelate: inegalitate sociala, diferentiere sociala si stratificare sociala. Inegalitatea sociala se refera la diferentierile dintre indivizi sub aspectul resurselor de care dispun, iar diferentierea sociala se refera la inegalitatile dintre diferite categorii sociale. Prin stratificare sociala intelegem orice forma de diferentiere sociala care genereaza in societate grupari aflate intr-o relatie de ordine.

Criteriile pe baza carora se analizeaza stratificarea sociala sunt diverse: venituri, putere, prestigiu, ocupatii s.a. Aceste criterii de stratificare pot fi analizate izolat sau cumulat, caci exista, cum vom vedea, o tendinta de aglutinare a lor, criteriile interconditionandu-se. Totusi, criteriul economic desemnat prin conceptul de clasa sociala[1], ramane criteriul cel mai important.

Spre deosebire de stratificarea pe caste (specifica societatilor orientale traditionale) sau pe ordine (specifica medievalitatii europene) constituite ca ierarhii de drept, cu transmitere ereditara de status-uri, sistemul pe clase este deschis, constituit ca ierarhie de fapt. Granitele claselor sunt relative, pozitia primita de o anumita persoana prin nastere (statut atribuit) putand fi schimbata (statute dobandite), permitand ceea ce sociologii numesc mobilitatea sociala.

Astazi, in societatea occidentala pot fi identificate mai multe nivele de stratificare. Un sistem de analiza larg acceptat[2] este acela care sectioneaza continuum-ul social in cinci nivele:

Clasa de sus (superioara), care cuprinde 3 - 4 % din populatie, incluzandu-i pe cei mai bogati si puternici oameni ai societatii; in SUA acestia detin jumatate din bogatia tarii, avand o mare influenta asupra politicii interne si externe.

Clasa mijlocie este subdivizata in clasa mijlocie de sus, ce cuprinde 5 - 10% din populatie, reprezentand oameni de afaceri si profesionisti cu venituri relativ mari.

Clasa mijlocie de jos, sau "gulerele albe", reprezentand 30 - 35% din populatie, este reprezentata de micii afaceristi, profesori, directori de nivel mediu, reprezentanti comerciali, functionari.

Clasa muncitoare, sau "gulerele albastre", cuprinde muncitori, salariati din servicii, sau functionari de nivel inferior (in SUA reprezinta 40% din populatie). Unii autori (Giddens, 2001, p. 279) subdivizeaza si aceasta clasa in clasa muncitoare de sus (muncitori calificati) si clasa muncitoare de jos (muncitori necalificati, sau cu semi-calificare). Reprezentantii acesteia sunt afectati de dificultati economice, somaj, au acces la cultura limitat si o redusa influenta asupra deciziilor in viata sociala.

Clasa de jos (saracii), care in SUA reprezinta 20% din populatie, alcatuita din imigranti, grupuri minoritare, fara locuinta, dependenti de ajutorul social, alcatuiesc ceea ce se numeste "drojdia societatii". Giddens (2001, p. 280) plaseaza aceasta categorie in cadrul clasei muncitoare, considerand-o o subclasa a acesteia, ce cuprinde minoritatile lipsite de privilegii (someri pe termen lung, cei care nu au slujbe permanente, in mare majoritate imigranti.

Societatea contemporana este o societate deschisa, ce permite, in anumite limite, si intotdeauna cu un pret ce trebuie platit, o anume mobilitatea sociala.

Mobilitate sociala poate fi definita ca miscare a indivizilor in cadrul unei structuri sociale date de la o pozitie sociala la alta. In functie de sensul miscarii, distingem mobilitatea orizontala, adica deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status, de acelasi nivel (salarial, de prestigiu etc.) si mobilitatea verticala - trecerea indivizilor de la un status social la altul, in sens ascendent sau descendent. Mobilitatea verticala poate fi analizata sub doua aspecte: ca schimbare de status in raport cu cel al parintilor, denumita mobilitate intergenerationala si ca schimbare de status in raport cu pozitiile anterioare ocupate de aceeasi persoana, vizand cariera unui individ, denumita mobilitate intragenerationala sau de cariera.

Nivelul mobilitatii unei societati este unul dintre cei mai importanti indicatori deschiderii democratice, intrucat o mobilitate sociala ridicata ofera sanse de ascensiune membrilor ei. Factorii de care depinde mobilitatea sunt deopotriva structurali sau de macronivel, ca tipul si ritmul de dezvoltare economica si diversificare a structurilor ocupationale in societate, cat si de micronivel, ca vointa individului, motivatia, nivelul de aspiratii, aptitudini etc.

In opinia unor cercetatori americani (Blau si Duncan), indicatorii cei mai importanti ce permit predictia mobilitatii unui tanar ar fi:

nivelul de instructie al tatalui;

ocupatia tatalui cand tanarul are 16 ani;

prima ocupatie a tanarului;

nivelul lui de instructie;

mostenirea etnica;

tipul de familie;

numarul si sexul fratilor;

rangul individului intre frati.

Rezulta de aici dependenta stransa intre nivelul de origine si cel de destinatie. Dificultatile celor aflati pe palierul de jos al societatii in realizarea mobilitatii ascendente tin in primul rand de institutii si procese sociale care le blocheaza accesul, cat si de factori dependenti de personalitatea lor.

Aspectele de diferentiere mentionate au o serie de efecte asupra vietii si personalitatii membrilor clasei respective. Calitatea vietii, sanatatea, longevitatea, atitudinile si valorile personale, viata de familie, educatia, toate aceste lucruri poarta amprenta clasei sociale. Salturile sunt doar exceptii, platite destul de scump. Indivizii socializati intr-un strat inferior isi tradeaza usor originea sociala, fiind etichetati, deseori, ca parveniti.

3. Teorii sociologice asupra stratificarii

In literatura sociologica sau conturat mai multe teorii explicative asupra stratificarii. Teoriile sociologice sunt incercari de a integra faptele observate intr-un sistem ideatic coerent. Dintre teoriile cu privire stratificare ne vom opri asupra a doua dintre acestea, care, prin opozitia lor, par a fi semnificative: teoria functionalista si cea conflictualista.

3.1. Teoria functionalista

Reprezentantii teoriei functionaliste, sau structural-functionaliste (e.g. T. Parsons, R. Merton), pun accentul in explicarea vietii sociale pe interdependentele functionale dintre elementele sistemului, privilegind aspectele legate de echilibru, stabilitate si consens. Pozitia functionalismului este sintetizata de      Kingsley Davis si Wilbert Moore in 1945 (apud Goodman, 1992), conform carora inegalitatea sociala este inteleasa ca fiind mijlocul prin care societatea garanteaza ca pozitiile cele mai importante sunt ocupate de catre cei mai calificati indivizi.

Conform acestei teorii, societatea este compusa dintr-un sistem complex de statute si roluri. Pentru a functiona bine, acele statute trebuie sa fie ocupate de catre oamenii cei mai calificati pentru functia respectiva. Pozitiile cele mai importante, deseori, reclama pregatire grea si intensa. Prin urmare, putini oameni vor dori sa-si cheltuiasca timpul, banii si munca necesare acestui efort, daca nu ar exista recompense pe masura. Ca urmare, societatea dezvolta un sistem de recompense inegale pentru a-i incuraja pe cei merituosi sa depuna efortul necesar pregatirii solicitate de acea pozitie sociala. Acest sistem de recompense inegale genereaza stratificarea sociala, care serveste la motivarea celor cu aptitudini necesare pentru a ocupa statutele corespunzatoare si a satisface in mod adecvat cerintele acelor pozitii. Din aceasta perspectiva, scoala are rolul de a transmite cunostintele si priceperile necesare ocuparii anumitor pozitii sociale si de a plasa prin mecanismele sale de selectie si evaluare indivizii pe acele pozitii.

La prima vedere, teoria pare justificata. Vom fi cu totii de acord ca diferentele de efort, seriozitate, pregatire profesionala, calitate a muncii, performanta trebuie recunoscute si recompensate diferit. Aceasta perspectiva sustine, asadar, o meritocratie, in care fiecare primeste in raport cu ceea ce merita, idee pe care, in mod paradoxal, o vom regasi si in teoria marxista, referitoare la prima faza a societatii comuniste, socialismul, faza in care criteriul repartitiei sociale va fi cel al cantitatii, calitatii si importantei sociale a muncii prestate, dupa principiul "fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa munca prestata." In mod paradoxal, caci teoria conflictualista este in opozitie radicala cu cea functionalista. Diferenta intre cele doua pozitii consta in mecanismul realizarii recompensei: in timp ce teoria functionalista pretinde ca societatea elaboreaza si realizeaza inconstient meritocratia, prin mecanismele concurentiale ale pietei, teoria marxista pretinde ca poate realiza constient si programatic o astfel de meritocratie. Eroarea pozitiei functionaliste consta in simplificarea nepermisa a procesualitatii sociale. Perspectiva este anistorica, eludand faptul ca cei aflati in pozitii superioare tind sa transmita pozitiile copiilor lor, astfel refuzandu-le celor din alte categorii sociale, dar cu aptitudini egale sau superioare, sansa de a concura pentru pozitii mai inalte. O asemenea situatie afecteaza atat indivizii, carora li se refuza accesul la statusurile superioare la care ar fi indreptatiti in raport cu meritul, cat si societatea, privand-o de persoana cea mai talentata pentru o anumita pozitie in ansamblul sistemului. O teorie meritocratica satisface categoriile statice ale ratiunii, dar nu si pe cele dinamice ale procesualitatii din realitatea sociala.

La polul opus se situeaza teoria conflictualista.

3.2. Teoria conflictualista

Spre deosebire functionalisti, conflictualisti prefera o viziune istorista asupra realitatii sociale, privilegind tensiunile sociale considerate a fi generatoare de schimbare. Prezenta conflictelor structurale a fost sesizata inca de catre sofistii greci, care considerau ca natura invedereaza dreptul celui mai puternic de a avea mai mult si de a-l carmui pe cel slab, iar egalitatea este o conventie impotriva naturii, "vorba goala, praf si vant" (Platon, Gorgias). Criticata de Platon si Aristotel, ideea este reluata in epoca moderna de catre Machiavelli (Principele), pentru care setea de putere si dorinta de a domina genereaza conflictul intre elite si mase. Pentru Th. Hobbes (Leviathan), lupta pentru resursele intotdeauna insuficiente, joc cu suma nula (ce castiga unul pierde celalalt), genereaza conflictele. Analizate de catre filosofi ca Rousseau (Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni) sau de economisti, ca Adam Smith (Limitele puterii), tensiunile structurale vor fi puse de catre K. Marx in relatie cu modul de productie al unei societati, mod ce reprezinta unitatea dinamica a fortelor si relatiilor de productie.

Conform schemei marxiste, societatea primitiva, datorita slabei dezvoltari a fortelor de productie, impunea nevoia de colaborare si de impartire a rezultatelor activitatii. Aparitia surplusului, datorata dezvoltarii fortelor de productie, va genera o structura inegalitara, o scindare a societatii in clase sociale antagoniste. Istoria se va desfasura de acum inainte ca o istorie a luptei de clasa intre cei care poseda mijloacele de productie (stapanii de sclavi, nobilimea, burghezia) si cei care nu poseda mijloace de productie (sclavii, serbii, taranii, proletariatul). In opinia lui Marx, sistemul bazat pe stratificare produs de societatea capitalista este exploatator si alienant, profiturile proprietarilor provenind intotdeauna din munca neplatita a muncitorilor. Tendinta de evolutie a societatii ar fi aceea de centralizare crescanda a capitalurilor si de pauperizare a clasei muncitoare. Justitia sociala ar presupune disparitia proprietatii individuale si, implicit, a claselor si realizarea unei repartitii dupa nevoile fiecaruia. Acest lucru ar fi posibil in comunismul deplin, atunci cand dezvoltarea fortelor de productie ar genera bogatii ce "vor tasnii ca un torent". Nu este locul sa discutam aici caracterul utopic al proiectului marxist si nici consecintele istorice generate de practica sociala ce se reclama de la Marx. Ne intereseaza in acest context doar relevanta teoriei clasiale.

Criticii teoriei marxiste subliniaza faptul ca de la Marx incoace a avut loc o crestere rapida a clasei de mijloc in societatile industriale, situatie in care se infirma tendinta de concentrare si centralizare a capitalurilor, paralel cu pauperizarea crescanda a clasei muncitoare. Societatea contemporana ia masuri impotriva monopolurilor, iar teoria celor doua clase apare simplista. Mai mult, in societatile industriale moderne proprietatea si administrarea mijloacelor de productie sunt deseori divizate, iar vanzarea pe scara larga a actiunilor, inclusiv muncitorilor individuali sau caselor de pensii, au estompat linia categorica trasata de Marx intre clase. Diferenta nu mai este acum una de calitate (proprietar sau proletar), ci doar de cantitate (a numarului de actiuni detinute in firma). De asemenea, cresterea puterii sindicatelor a schimbat balanta puterii dintre proprietari si muncitori.

Acestor obiectii, teoreticienii conflictului le raspund ca ameliorarea conditiilor de viata ale clasei de mijloc nu reprezinta decat un mecanism de cooptare, menit sa asigure supravietuirea sistemului. Cooptarea implica aducerea in interiorul unui sistem a oamenilor care ar putea ameninta continuitatea sistemului, dandu-le "un fragment al activitatii" in speranta este ca ei nu vor mai actiona in scopul schimbarii sistemului, ci vor contribui activ la mentinere si consolidarea lui. Acest proces al cooptarii poate fi clar si direct, ca atunci cand firmele includ un numar limitat de membri ai sindicatelor in comitetul director. Procesul poate fi indirect, cum ar fi permiterea cresterii veniturilor clasei de mijloc, asa cum s-a intamplat in multe societati industriale, situatie care reduce probabilitatea tipului de dezordine revolutionara si de schimbare anticipat de Karl Marx. A permite clasei de mijloc sa creasca duce in mod esential la cooptarea proletariatului, acordandu-i-se acestuia avantajele vietii clasei de mijloc, astfel asigurandu-se cooperarea lui si mentinerea statu-quo-ului. In ceea ce priveste sporirea rolului sindicatelor, conflictualistii vorbesc de acelasi mecanism de cooptare: daca sindicatele europene si americane doreau in prima jumatate a secolului trecut reforme radicale si socialism, acum nu doresc decat "o bucata mai mare de placinta".

In ciuda diferentelor de interpretare prezentate mai sus, atat teoria functionalista, cat si cea a conflictului contribuie la intelegerea unor aspecte legate de stratificarea sociala. Unii teoreticieni (e.g. Gerhard si Jean Lenski, 1987, apud Goodman, 1992) incerca sa combine teoria functionalista si cea a conflictului intr-o teorie unificata a stratificarii sociale. In conceptia lor, lipsa surplusului de hrana in societatile de vanatori si culegatori fac virtual imposibil ca un segment al populatiei sa acumuleze mai multe resurse decat altul. Se consuma tot ce este produs. Pe masura ce societatile evolueaza, datorita imbunatatirii tehnologiei, resursele suplimentare disponibile sunt repartizate in mod inegal. Aceasta repartizare inegala duce la stratificare, care este consolidata prin puterea ce se acumuleaza la un pol si este transmisa generatiilor viitoare prin familii. Pana aici pare justificata teoria conflictualista. Spre deosebire de viziunea conflictualista, sociologii americani constata faptul ca tendinta este ca surplusurile tot mai mari, rezultate in urma progresului tehnologic, sa fie repartizate unui segment mai mare al populatiei. In felul acesta, in societatile mai avansate din punct de vedere industrial, efectele stratificarii tind sa se reduca. De asemenea, criteriile pentru apartenenta la clasele sociale devin mai complexe, estompand intr-o oarecare masura deosebirile dintre ele. Pe scurt, acesti teoreticieni cred ca un oarecare grad de stratificare sociala este inevitabil, intrucat aptitudinile, talentele, inteligenta si alte atribute personale, precum si resursele societatii, nu pot fi distribuite in mod egal. Totusi, nu toate societatile sunt stratificate deopotriva. Societatile deosebit de industrializate si cele fara amenintari externe serioase pot fi mai putin stratificate decat societatile sarace sau amenintate extern; societatile ale caror valori culturale accentueaza importanta "liberului arbitru" pot mult fi mai stratificate decat cele care accentueaza ideea "dreptatii sociale".

Pe scurt, stratificarea este necesara, dar limitele acesteia, ca si sansele mobilitatii, depind de natura societatii, de caracterul ei inchis sau deschis.

Perspectiva conflictualista asupra educatiei formale plaseaza scoala in randul mecanismelor de legitimare, transmitere si reproducere a inegalitatilor sociale punand accentul pe curriculum ascuns, considerat o forma de violenta simbolica prin care puterea isi conserva dominatia.

4. Societatea deschisa si sansa ascensiunii sociale

Dincolo de ideologii, o analiza atenta a mecanismelor societatii evidentiaza faptul ca stratificarea rezulta si din influenta diverselor institutii si proceselor sociale. Dintre institutiile ce servesc la sustinerea sistemului stratificarii si legitimeaza ierarhiile sociale amintim: economia, familia, religia, ideologia si ordinea politica.

Stratificarea se bazeaza pe repartizarea integrala a resurselor societatii. Oarecum curios este faptul ca mecanismele economice actioneaza in favoarea celor carora le merge bine si in defavoarea celor carora le merge prost. Cum se explica acest fapt?

Pornind de la conceptul elasticitate a cererii (modificarea marimii cererii in functie de factorii care o determina, respectiv modificarea pretului si/sau a venitului, rezultand bunuri cu cerere elastica, inelastica sau cu elasticitate unitara), introdus in anul 1890 ce catre Marshall, J. M. Keynes formuleaza legea psihologica fundamentala a consumului, potrivit careia oamenii tind sa-si mareasca consumul atunci cand venitul lor creste, dar nu in proportia cu care creste venitul (D%V>D%C). Raportul D%C/D%V (inclinatie marginala spre consum) este subunitar, dar pozitiv.

Cu alte cuvinte, variatia procentuala a consumului este inferioara celei a venitului, ceea ce face ca atunci cand venitul creste, partea destinata investitiilor aducatoare de profit sa creasca, iar in cazul in care venitul se reduce, consumul manifesta tendinta inertiala, ceea ce inseamna ca persoana respectiva trebuie sa se imprumute, sa faca datorii care o impovareaza si mai mult. In consecinta, cei carora le creste venitul o duc tot mai bine, iar cei carora li se reduce venitul o duc tot mai rau.

Pe de alta parte, stratificarea este insotita de un ansamblu de idei care o justifica si o sustin. Sistemul castelor este sustinut de credinta in inferioritatea morala innascuta a castelor de jos, iar monarhiile feudale medievale isi legitimau puterea afirmand "dreptul divin al regilor" si "binecuvantarea divina" a sistemul de stratificare monarhic.

In societatile industriale moderne, ideologia sustinatoare se concentreaza asupra meritului, a muncii intense, a talentului superior si a egalitatii sanselor persoanei. Si scoala inculca o astfel de ideologie, fapt pentru care Samuel Bowles, o enumera printre institutiile care servesc conservarii ordinii capitaliste si interesele elitei acestei societati (Bowles, 1972, Bowles ; Gintis, 1976). Rationamentul lui este urmatorul: evolutiile capitalismului tehnologic solicita o forta de munca disciplinata, instruita si docila. Pentru formarea acesteia s-a instituit educatia de masa, ce cultiva, pe langa abilitatile necesare, seturi valorice menite sa legitimeze inechitatile sistemului. Elevii sunt educati in spiritul punctualitatii, disciplinei, respectului superiorului, conformismului si obedientei, inculcandu-li-se ideea ca sistemul este echitabil, ca inegalitatile se datoreaza meritelor fiecaruia, fiecare avand sanse egale, saracii sunt saraci pentru ca sunt lenesi, needucati si necumpatati, iar bogatii sunt astfel datorita calitatilor si stradaniei lor; persoanele bine plasate, au ajuns acolo unde se afla datorita propriilor eforturi si talente; persoanele mai putin instarite nu trebuie sa dea vina decat pe ele insele. Prin astfel de mituri se incearca justificarea si mentinerea unui sistem al inechitatilor, in care cei saraci vor ramane astfel, avand si convingerea ca nu merita mai mult. Sunt ocultate mecanismele diverse ce conserva stratificarea. Cei bine plasati in sistemul de stratificare nu numai ca obtin beneficii materiale considerabile, ci castiga si avantaje suplimentare prin pozitia lor. Deseori, ei reusesc sa transmita aceste avantaje copiilor lor, altor rude si prietenilor, care pot, dupa aceea, sa foloseasca aceste beneficii pentru si mai multe avantaje. Astfel, pozitia avantajoasa in sistemul de stratificare genereaza un avantaj cumulativ.

Principiul avantajelor cumulative a fost teoretizat de R. Merton (1968) in legatura cu sistemul de recompense in stiinta, vizand tendinta celor care au deja reputatii stabilite in stiinta de a culege recompense mai usor decat cei mai putin cunoscuti. Merton va vorbi despre efectul Matei, inspirandu-se din Evanghelia lui Matei ("Caci celui ce are i se va da si el va avea abundenta"). Cu alte cuvinte, daca cineva este plasat bine in sistem, probabilitatea de a primi alte recompense creste. Avantajul cumulativ serveste la mentinerea si chiar consolidarea diferentelor existente prin repartizarea resurselor societatii. Goodman (1992) face trimitere la copiii unor faimosi artisti (e.g. Michael Douglas, fiul lui Kirk Douglas) sau ai unor politicieni (Joseph Kennedy, fiul lui Robert Kennedy) care pretind, poate pe buna dreptate, ca au ajuns la pozitia din cariera aleasa pe baza propriilor aptitudini. Oricat de corecte pot fi aceste pretentii, nu exista nici o indoiala ca ei pleaca cu avantajul recunoasterii numelui (capital simbolic), a relatiilor parintilor lor (capital relational) si a resurselor financiare (capital economic).

O forma mai putin evidenta de conservare a pozitiilor sociale este constituita de efectele socializarii primare asupra celor din clase sociale diferite. Familiile isi transmit pozitia de clasa direct, prin transmiterea bogatiei si a proprietatii si indirect, prin practicile lor de socializare. In clasele de jos se constituie o subcultura a saraciei, cu un control slab al impulsivitatii si agresivitatii, fara orizonturi sau perspective, cu atitudini fataliste fata de viitor, cu un hedonism senzualist, in absenta modelelor imediate de succes, in lipsa motivatiei pentru studii si afirmare sociala. Efectul conjugat al acestor forte structurale si culturale fac din sistemul de stratificare unul dintre cele mai stabile elemente ale societatii. Referindu-se la Marea Britanie, A. Giddens afirma ca "modalitatea cea mai sigura de a deveni bogat continua sa fie aceea de a te naste bogat" (2001, p. 293), iar Goodman, avand in vedere mai ale cazul SUA, constata ca "cu cat clasa sociala a parintilor este mai sus, cu atat creste probabilitatea ca indivizii sa ajunga intr-o clasa mai sus" (1992, p. 193).

Mecanismelor socializarii primare li se adauga si cele ce tin de socializarea secundara. Despre acestea vom vorbi in paragraful urmator.

5. Inegalitatea sociala si sansa la educatie

Relatia dintre reproductia sociala a inegalitatilor si educatie este una dintre cele mai importante probleme ale sociologiei educatiei. Daca sunt acceptate ca fiind firesti inegalitatile sociale, in anumite limite, variabile cultural si istoric, este de acceptat si inegalitatea de sanse la educatie? Ultimele doua secole au impus treptat in cultura europeana ideea imperativului egalitatii de sanse prin educatie, mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand, datorita solidaritatii sociale generate de razboi, se va impune o noua viziune asupra societatii dezirabile structurate ideea realizarii unui nou model de stat, numit stat al bunastarii sociale. Democratizarea invatamantului era considerata mijlocul cel mai important prin care se pot reduce inegalitatile sociale. Invatamantul de masa sporeste sansele grupurilor anterior excluse din procesul de producere a bunastarii. Guvernele occidentale au finantat cercetari vizand accesul la educatie al diferitelor grupuri sociale, cercetari care au reliefat statistic incontestabil inegalitatea accesului la educatie. Doctrina egalitatii sanselor pretinde ca scoala democratica nu trebuie sa ia in considerare decat diferentele de competenta dintre elevi. "Competenta" elevilor s-a dovedit insa a fi dependenta de mediul social de provenienta a elevului. Concluziile unor mari anchete sociologice desfasurate in tarile occidentale releva aceasta dependenta, demonstrand nivelul inalt al corelatiei dintre nivelul de status al parintilor si nivelul de instruire al copiilor.

Sociolog francez, Raymond Boudon, afirma ca "orice sistem de stratificare da nastere inevitabil unui grad de inegalitate a sanselor in fata invatamantului deloc neglijabil" (Boudon, 1998, p. 217). Analizand relatia dintre stratificare si scolaritate pe terenul alegerii rationale, Boudon constata ca "utilitatea prelungirii scolaritatii este o functie crescatoare odata cu clasa sociala de origine: cu cat aceasta din urma este mai ridicata, cu atat utilitatea prelungirii scolarizarii creste". Rationamentul sau este fondat pe analiza costurilor scolaritatii. Astazi, absolvirea invatamantului superior constituie norma pentru un nivel de instructie satisfacator, cele mai importante criterii de selectie fiind cataloagele scolare. Dar pentru o familie apartinand clasei de jos, a angaja un copil pe traiectoria unor astfel de studii comporta un cost mult prea ridicat pentru o speranta de castig atat de nesigura, preferand retele scurte, ce pregatesc calificari de proximitate.

Numeroase cercetari intreprinse mai ales in deceniul sapte al secolului trecut[3] ajung la concluzia ca elevii din mediu social defavorizat sunt handicapati si de o dezvoltare mintala mai inceata. Studiile realizate pe copii de diverse varste in raport cu nivelul socioeconomic al familiei, al profesiunii tatalui, al nivelului de instructie al parintilor confirma relatia dintre nivelul de inteligenta si statutul parintilor. In fata acestei evidente s-au formulat doua ipoteze explicative concurente: conform primei ipoteze, cea mai mare parte a testelor de inteligenta ar reflecta inteligenta nativa, iar superioritatea medie a copiilor proveniti din paturile sociale mai instarite si instruite se datoreaza potentialului ereditar. Aceasta teza se sprijina mai ales pe constanta relativa a coeficientului intelectual in cursul copilariei. Este si acesta unul dintre motivele pentru care in unele state americane este interzisa utilizarea testelor de inteligenta pe minori.

A doua ipoteza considera ca fiind considerabila influenta mediului social. Sociologii au observat ca testele care masoara presupuse capacitati generale (de tipul celor propuse de Binet si Simon - cele mai utilizate teste de inteligenta), inventariaza si valorifica capacitati de tip scolar. Cei din medii defavorizate, copiii nescolarizati, nu obtin rezultate bune la teste atunci cand sunt pusi sa defineasca termeni, sa distinga un obiect de numele sau, sa opereze rationamente de tip silogistic sau sa explice ce anume nu este in regula cu un enunt gramatical, toate fiind competente dobandite prin scoala (Lahire, 2000, pp. 97-98). Copiii sau adultii scolarizati trec testele cu succes fiind antrenati in recunoasterea situatiei-problema. Se produce astfel un transfer de competente scolare catre situatiile de test. Michael Cole va conchide ironic, dar justificat, ca realitatea pe care psihologii o constituie in "variabila dependenta" (bateria de teste) intretine relatii intime, incestuoase chiar, cu realitatea pe care o acopera "variabila independenta" (scolarizarea). Numeroase cercetari demonstreaza faptul ca "repetentia si esecul scolar sunt corelate cu factori sociali de clasa" (Husen, 1970, in Mahler, 1977, p. 267).

Daca pentru teoreticienii meritocratiei sistemul educational constituie mecanismul selectiei si plasarii sociale in statusuri diferite a oamenilor "in raport cu capacitatile lor" (D. Kingsley, 1949, p. 219), pentru altii (Boudon, Bowles, Gintis, Goldtharpe, Jencks) ipoteza meritocratica este falsificata de cercetarile empirice, care evidentiaza faptul ca indivizii cu origini sociale diferite vor ajunge pe pozitii diferite chiar daca au acelasi nivel de scolaritate; inegalitatea oportunitatilor sociale are tendinta de a ramane constanta, structurile sociale avand o mult mai mare stabilitate decat cele educationale, astfel incat cresterea oportunitatilor educationale nu modifica de o maniera semnificativa stratificarea sociala. De aici Boudon formuleaza concluzia ca promovarea unei politici de egalitate a sanselor poate avea succes actionand asupra stratificarii numai insotita de alte masuri economice de reducerea decalajelor sociale intre diverse grupuri sociale. Dahrendorf este mai sceptic, observand ca "sunt inca numeroase bariere in calea unei complete egalitati a oportunitatilor educationale, dar exista o tendinta incapatanata a societatilor moderne de a institutionaliza mobilitatea intergenerationala facand ca pozitia sociala a persoanei sa fie dependenta de realizarile sale educationale" (R. Dahrendorf, 1959, p. 59). Pe aceeasi linie sceptica se situeaza si francezul Pierre Bourdieu.

Modelul reproducerii culturale

Teoriile conflictualiste (teorii critice) nu mai considera scoala ca factor al ordinii sociale, al emanciparii si progresului, ci ca instanta de control social prin intermediul careia sunt reproduse inegalitatile si dominatia. Diferitele variante ale "teoriei critice" converg spre aceeasi idee generala, si anume, scoala reproduce si legitimeaza raporturile de forte din societate.

Relatia dintre statutul socioeconomic si performanta scolara este analizata de catre sociologul francez, de formatie filosofica, Pierre Bourdieu (1930 - 2002) in teoria reproductiei culturale . Punctul de plecare in formularea teoriei il reprezinta constatarea ca iesirile din sistem (reusita la examene, obtinerea de diplome) sunt foarte strans legate de intrari (elevi de o anumita origine sociala si cultura familiala). Explicatia acestei stari de lucru se coaguleaza intr-o teorie conform careia sistemul de invatamant, departe de a asigura egalitatea sanselor, este factorul reproductiei inegalitatilor si dominatiei, prin transformarea avantajelor sociale in avantaje culturale si pe acestea, prin diplome, in avantaje sociale. "Institutia scolara - despre care s-a putut crede, in alte timpuri, ca ar putea introduce o forma de meritocratie privilegind aptitudinile individuale in raport cu privilegiile ereditare - tinde sa instaureze, prin intermediul legaturii ascunse dintre aptitudinea scolara si mostenirea culturala, o veritabila nobilime de stat ale carei autoritate si legitimitate sunt garantate de titlul scolar"(P. Bourdieu, 1999, p.29). Sa urmarim argumentele sociologului francez.

In societate exista grupuri sociale diferite, aflate in concurenta, cautand fiecare sa-si apere interesele, difuzand idei, valori, si norme pe care le considera ca fiind indiscutabile si universale. Aceste valori concurente reprezinta ceea ce sociologul francez numeste "arbitrarii culturale", in sensul ca nu decurg din principii universale sau din "natura lucrurilor", fiind, deopotriva, decupaje din posibilul axiologic, la fel de indreptatite. Grupurile isi disputa publicul, clientela, masa, pentru a castiga puterea in societate. Cele ce reusesc isi impun arbitrarul cultural ca fiind singurul legitim, transmitand viziunea lor despre lume prin intermediul institutiilor de putere, din randul carora face parte si scoala, institutie ce joaca un rol hotarator. Reproducand acest arbitrariu cultural, scoala reproduce raporturile de forta legitimandu-le. Cultura legitima nu este in fond decat un "arbitrariu cultural dominant". In felul acesta, prin scoala, aristocratia ia forma meritocratiei. Este in fapt un mijloc mai perfid prin care puterea isi impune dominatia prin intermediul semnificatiilor, disimuland raporturile de forta, mijloc numit de Bourdieu "violenta simbolica". "Violenta simbolica - afirma sociologul francez - este violenta care extorcheaza supuneri care nici macar nu sunt percepute ca atare, bazandu-se pe asteptari colective, pe credinte socialmente inculcate."(Bourdieu, 1999, p.138). Scoala este instanta majora cea care impune arbitrarul cultural al clasei dominante prin violenta simbolica.

Sursele puterii, dupa Bourdieu, sunt capitalul economic, materializat divers, in terenuri, bunuri, bani, capitalul cultural,aflat in forma obiectivata in diplome, carti, tablouri, sau in forma incorporata in structuri mentale, scheme de gandire si actiune, si capitalul social-relational, ca ansamblu al relatiilor de rudenie, vecinatate si nu numai.

In spatiul social global agentii sunt distribuiti (clasati) pe diverse pozitii ierarhice ale unui camp social in functie de volumul total al capitalurilor pe care le poseda, in raport cu structura si ponderea diferitelor specii de capital in capitalul total. Viata sociala este inteleasa ca o competitie pentru ocuparea pozitiilor superioare. Recunoasterea resurselor de capital ca fiind legitime confera posesorului capital simbolic (onoare, prestigiu, reputatie). Lupta pentru dobandirea de capital si convertirea diferitelor sale specii in capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forta in raporturi de semnificatii, mistificandu-se esenta si originea lor printr-un "iluzionism social". Aceasta substituire a raporturilor de forta cu raporturi de semnificatii ce se inculca subtil prin diverse mecanisme este numita violenta simbolica. Puterea nu mai este nevoita sa utilizeze violenta fizica, fiind suficienta cea realizata prin sistemul de semnificatii. Eficienta unei astfel de violente, la fel ca in orice presiune manipulatorie, este dependenta de neconstientizarea prezentei ei. Indivizii manipulati trebuie sa aiba convingerea ca optiunea indusa este expresia liberei lor gandiri. Prin urmare, indivizii trebuie pregatiti pentru a accepta iluzia prin structurarea anumitor predispozitiile in personalitatea lor. De aceea, pentru eficienta violentei simbolice se incepe prin a construi in agent aceste predispozitii prin constituirea unor obisnuinte numite habitus-uri.

Habitus-ul este definit drept "dispozitie generala care genereaza patternuri particulare ce pot fi aplicate in diverse arii de gandire si actiune". El reprezinta o experienta ordinara a lumii, pre-reflexiva, un "simt practic", o structura de profunzime, dobandita in experienta sociala dar prezenta inconstient in structura de personalitate; el cuprinde scheme de perceptie, de gandire, de evaluare, de limbaj, in baza carora individul decodifica si interpreteaza realitatea. Habitusurile apar ca arhive incorporate ale trecutului cu rol de "principii generatoare si organizatoare de practici si reprezentari", avand atat dimensiuni cognitive (de gandire), cat si axiologice (de valorizare) si praxiologice (actionale). "Produse de practica generatiilor succesive, intr-un tip determinat de conditii de existenta, afirma sociologul francez, aceste scheme de perceptie, de apreciere si actiune care sunt dobandite prin practica si realizate in stare practica, fara a accede la reprezentarea explicita, functioneaza ca operatori practici prin care structurile obiective ale caror produs sunt tind sa se reproduca in practici." (Bourdieu, 2000, p. 151).

Fiecare habitus individual, ca istorie incorporata si uitata, functioneaza ca un "sistem de dispozitii durabile si transpozabile", reprezentand o variatiune a habitus-ului de clasa; stilul personal particularizeaza stilul clasei, al grupului caruia ii apartine asigurand coeziunea si identitatea sociala, conservand sensul comun al realitatii. "Fiind produsul unei clase determinate de regularitati obiective, habitusul tinde sa genereze toate conduitele "rezonabile", de "bun simt" care sunt posibile in limitele acestor regularitati" (Bourdieu, 2000, pp.87-88). Habitusul este produsul unor actiuni pedagogice de inculcare efectuate de colectivitate implicit, prin influente anonime, sau explicit, prin agenti specializati ai socializarii.

Familia inculca un habitus primar, al grupului, care reprezinta principiul constituirii ulterioare a oricarui habitus; schemele de perceptie si gandire vor functiona ca principii de selectie pentru experientele ulterioare. Pana in jurul varstei de 5 ani, copilul isi      constituie o identitate sexuala, incorporand distinctiile transante intre functiile masculine si feminine, femeii revenindu-i, in mod traditional, functii domestice, iar barbatului economice; tatal este perceput de catre copil ca fiind mai competent si mai sever, iar mama mai maleabila si afectuoasa. Familia inculca o cultura particulara creand iluzia legitimitatii, printr-o inculcare non-discursiva, inconstienta a etosului de clasa, in functie de care copilul va interpreta realitatea. Continuturile pe care ea le inculca sunt deosebit de durabile si constituie baza pentru habitus-ul secundar. Schemele incorporate tind sa caute cu obstinenta conditiile prezente ale reproducerii structurilor care au stat, in trecut, la baza constituirii lor. Prin aceasta se aseaza structurile de baza ale sinelui si lumii, oferind o orientare catre lume ce contureaza limitele receptivitatii ulterioare, facand din individ un candidat la segmente determinate ale lumii sociale. Destinul se proiecteaza in familie fara a fi implacabil.

Daca habitus-ul reprezinta o interiorizare a exterioritatii, conceptul de camp desemneaza exteriorizarea interioritatii sub forma configuratiilor de relatii intre actorii individuali si colectivi, care se confrunta pentru a pastra sau transforma raporturi de forte. Campurile se caracterizeaza prin mecanisme specifice de capitalizare a resurselor legitime proprii. Raportul dintre campuri si diverse capitaluri este numit campul puterii, "un camp al luptelor pentru putere intre detinatorii de puteri diferite"(Bourdieu, 1989, p. 375, apud Corcuff, 2005, p. 34).

Diferitele forme de dominatie, pentru a se putea exercita, trebuie legitimate astfel incat dominatii sa adere la ordinea dominanta, fara sa-i cunoasca mecanismele, considerand ca asa este "normal" sau "natural". Acest proces de legitimare a diverselor dominatii constituie asa-numita violenta simbolica.

Producand habitus-uri, orice proces de educatie functioneaza ca putere ce impune ca legitime semnificatii si functioneaza prin violenta simbolica. Scoala este instanta actiunii pedagogice ce concureaza familia. Reusita scolara este conditionata de distanta dintre habitus-ul incorporat in familie si habitus-ul secundar pe care scoala urmareste sa-l inculce drept cultura legitima, in fond, arbitrarul cultural dominant. Reprezentantii claselor dominante sunt favorizati de existenta unui raport de familiaritate a habitusului de clasa cu arbitrariul cultural dominant transmis de cultura scolara.

Copiii familiilor favorizate social beneficiaza de un avantaj imens; ei au acces la mijloacele multimedia, calatoresc, isi insusesc de mici un limbaj mai bine adaptat cerintelor scolii, o imagine despre lume, un habitus care le permite o mai buna adaptare la exigentele cotidiene si scolare. Familiile investesc cu atat mai mult in educatie, cu cat capitalul lor cultural este mai important si cu cat ponderea relativa a acestui capital cultural in raport cu capitalul economic este mai mare (Bourdieu, 1999, p. 26). Statisticile evidentiaza interesul crescand pe care familiile de intelectuali, profesori sau membri ai profesiunilor liberale, il acorda educatiei in toate tarile avansate.

In cazul copiilor apartinand claselor dominate, distanta mare dintre habitusul primar si cel promovat de cultura scolara ingreuneaza obtinerea performantei scolare. Prin urmare, actiunea pedagogica nu consta in transmiterea neutra a unei culturi neutre de la o generatie la alta, ci intr-un proces de inculcare a unui arbitrariu cultural in calitate de mandatar al unor grupuri dominante, ca detinatori prin delegatie a dreptului de exercitare a violentei simbolice. Copiii claselor defavorizate sunt constransi sa converteasca habitusul anterior intr-un habitus nou, ceea ce echivaleaza, uneori, cu o a doua nastere necesara ascensiunii sociale.

Cei ce se prezinta la start se afla in pozitii inegale. Fara ca vreunul dintre agentii implicati (politicieni, parlamentari, administratori, cadre didactice, elevi) sa urmareasca in mod necesar aceasta, scoala functioneaza ca o masina cognitiva, care recunoaste ca dotati scolar pe cei dotati social si opereaza clasamente care reproduc in forme specifice pozitii initiale cu o aparenta de neutralitate. Clasamentele sociale sunt transformate ii clasamente scolare si invers. In felul acesta scoala indeplineste functia de reproducere structurala a societatii mascand raporturile de forta, intarind si legitimand dominatia. "Sistemul de invatamant - afirma Bourdieu - contribuie la furnizarea de catre clasa dominanta a unei teodicee a propriului sau privilegiu nu atat prin ideologiile pe care le produce sau pe care le inculca, ci mai degraba prin justificarea practica a ordinii stabilite pe care o procura ascunzand relatia evidenta, pe care o garanteaza, intre titluri si posturi, relatia pe care o inregistreaza in secret, sub aparenta egalitatii formale, intre titlurile obtinute si capitalul cultural mostenit, adica prin legitimarea pe care o aduce ca si prin transmiterea acestei forme de mostenire" (Bourdieu, 2000, p. 219).

Toate acestea demonstreaza distributia inegala a oportunitatilor educationale in functie de originea sociala si intemeiaza concluzia lui Bourdieu, conform careia in Franta "fiul unui director are de 80 de ori mai multe sanse sa intre la universitate decat fiul unui fermier, de 40 de ori mai multe sanse decat fiul unui muncitor si de 2 ori mai multe sanse decat fiul unui director de rang inferior" (Bourdieu, 2000, p. 219).

In termeni asemanatori, B. Lahire pune in dependenta esecul scolar de disonanta culturala dintre scoala si familie. Copiii din mediile populare, afirma sociologul francez (2000, p.95 si urm.), ajung uneori sa traiasca situatii atat de derutante incat asimilarea/acomodarea lor devine problematica. Ei pot oscila intre mai multe variante:

- reduc situatiile scolare la propria lor logica, dar primesc sanctiuni negative;

- incearca stangaci, noua logica si suporta, si de aceasta data, sanctiuni mai curand negative;

- o parte dintre ei ajung, intr-o maniera mai mult sau mai putin precara, la a construi scheme culturale specifice scolii, care se afla, total sau partial, in disonanta cu schemele dobandite anterior in sanul universului familial si incep sa dea sens unei vieti duble. Prin astfel de mecanisme simbolice, scoala instituie distante culturale progresive intre copilul apartinand claselor defavorizate si propria-i familie, care a investit cu eforturi considerabile in scolarizarea lui.

Modelul interpretativ expus de Bourdieu surprinde anumite realitati ale spatiului social, dar, ca orice model, nu este lipsit de limite. Roger Benoliel ii reproseaza faptul ca producerea de habitusuri omogene nu reprezinta decat un vis de profesor. Transferurilor dorite sau programate li se opun destule rezistente: interese sociale mobilizate in directii opuse, categorii de public indiferente, materiale culturale rebele, surse de legitimare concurente. De o parte, intentii ale fanaticilor scolii, de cealalta, viata sociala la dimensiunile ei reale. Ca urmare, habitusul "de clasa" nu este omogen, ci divers.

Alti cercetatori ai educatiei (spre exemplu sociologul american James Coleman, 1926 - 1995) argumenteaza, in urma unor studii de teren, ideea ca familia si alte influente exterioare scolii explica in mare parte presupusele efecte pe care le-ar avea scoala asupra reusitei educationale. Faptul conditionarii complexe a mobilitatii sociale de catre palierul de apartenenta si contributia adusa acestei conditionari de catre sistemul scolar nu poate fi insa negata. Aceasta nu insemna predeterminare, ci conditionare. Desigur exista si "transfugi", cei care isi depasesc conditia sociala, dar eforturile lor sunt mult mai mari in comparatie cu cei care-si conserva statutul, iar transfugii rareori se pot elibera de propriul lor trecut; ei conserva, in general, sentimentul unei insatisfactii continue si al unei anxietati care poate duce uneori la dezechilibru patogen.

7. Influenta codurilor socio-lingvistice

O pozitie foarte asemanatoare vom regasi si la P. Berger si Th. Luckmann[8], care plaseaza scoala in randul masinariilor simbolice de mentinere a ordinii sociale. Implicand un corp de experti, datorita situatiei de monopol, factorul de putere isi impune propriul univers simbolic.

Relatia dintre structura sociala si performanta scolara este analizata si de catre sociologul englez Basil Bernstein (1978, in special Partea I, "O abordare socio-lingvistica a socializarii, pp. 53-118), care dezvolta o teorie a transmiterii si reproductiei culturale, complementara teoriei formulate de P. Bourdieu. Accentele analitice sunt de data aceasta legate de limbaj si comunicare, argumentele sale constituindu-se intr-o teorie a codurilor socio-lingvistice.

In acceptiunea sociologului englez, invatarea vorbirii presupune, in acelasi timp, si internalizarea cerintelor unei structuri sociale anume. "De cate ori copilul vorbeste ori asculta, structura sociala din care face parte este intarita in el, iar identitatea lui sociala este modelata" (Bernstein, 1978, p. 61). Codurile lingvistice sunt cele care "dau o forma particulara experientei si modeleaza identitatea sociala (Ibidem, p. 62). Sociologul englez argumenteaza ideea ca in societate functioneaza doua variante de coduri lingvistice, unul restrans, asociat, in principal, clasei muncitoare, iar celalalt elaborat, apartinand clasei de mijloc. Opozitia dintre cele doua tipuri de limbaje are ca efect doua modalitati diferite de structurare a experientei despre lume si, implicit, doua moduri diferite de situare in lume.

Codul restrans (particular) permite un grad inalt de previzibilitate lexicala sau sintactica caracterizandu-se printr-o forma condensata, simpla de exprimare, cu utilizare limitata a calificativelor (adjectivelor, adverbelor), prin rigiditatea sintaxei, suplete redusa in structurarea frazei, tendinta de a face asimilari, "noi" devenind mai puternic decat "eu". In acest cod exista dificultati in conservarea unitatii temei discursului, iar retorica specifica este una de consens (manifesta in repetarea expresiilor de tipul "nu-i asa?"). In opinia lui Bernstein, un astfel de cod are propria lui estetica si nu trebuie depreciat; din punct de vedere psihologic, el "uneste pe locutor de familie si de comunitatea sa locala" si este foarte eficient in situatia in care repertoriul de semnificatii este impartasit de catre toti participantii la comunicare, asa cum este cazul in familii, in grupul de prieteni sau de colegi. Fiecare dintre noi, in anumite contexte utilizeaza codul restrans, rezumativ, simplificat.

Codul elaborat, (universal) se caracterizeaza prin bogatia lexicala si sintactica, prin complexitatea enunturilor, precizia constructiilor, alegerea subtila a adjectivelor, utilizarea simbolismului expresiv, ce permit diferentieri de nuante sau subintelesuri. "Copiii socializati in clasele de mijloc si in straturile care li se asociaza, pot utiliza in acelasi timp un cod elaborat si un cod restrans, in timp ce copiii socializati in cadrul anumitor straturi ale clasei muncitoare, in special in straturile inferioare ale acesteia, ne putem astepta sa fie limitati la un cod restrans. Dar, pentru reusita scolara a unui copil, este esential ca el sa posede ori, cel putin, sa fie orientat, spre un cod elaborat" (Ibidem, 1978, p. 73). Codul elaborat este institutionalizat in scoli, care genereaza prin aceasta o "inferioritate indusa cultural" a copiilor clasei muncitoare sau a celor din mediul rural, "un handicap de origine culturala transmis copilului prin intermediul procesului lingvistic".

Copilul apartinand claselor populare poate intelege codul elaborat al celor din clasele superioare numai dupa traducerea acestuia. "Pentru acesti copii scoala induce o schimbare de cod si, prin ea, o schimbare in relatiile copiilor cu familia si comunitatea lor" (Ibidem, p. 87). Diferentele de limbaj determina diferentieri de stil cognitiv in definirea lumii si a eului. De aici diferente de atitudini culturale si de valori; pe de o parte, pasivitate, fatalism, resemnare, iresponsabilitate, de cealalta, rationalism, voluntarism, spirit competitiv. Clasele inferioare valorizeaza mai putin instructia, preferand o calificare rapida, salariu si avantaje imediate. Clasele superioare sunt inclinate spre ascetism si meritocratie, corelate pozitiv cu reusita sociala. Etica interiorizarii si stapanirii de sine, credinta in reusita, parinti permisivi si deschisi exigentelor scolii, climatul familial, toate predispun la reusita scolara. Prin impunerea codului elaborat ca singur legitim, scoala opereaza o selectie arbitrara a elevilor, selectie bazata pe apartenenta clasiala si se face astfel raspunzatoare de mentinerea inegalitatilor.

Totusi, aceasta relatie dintre codul lingvistic si clasa sociala este contingenta si nu necesara, depinzand de contextele particulare ale educatiei propriu-zise. Bernstein accepta faptul ca o anumita clasa sociala este doar un      "indicator primitiv" pentru coduri.

La aceste aspecte cu caracter general, in situatia particulara de la noi se adauga si competenta lingvistica in stapanirea limbilor de circulatie, competenta care va avea un rol tot mai important in perspectiva integrarii europene. Aceasta este dependenta de posibilitatile de invatare oferite elevilor paralel cu sistemul scolar, posibilitati care lipsesc celor din clasele de jos.

8. Modelul represiunii institutionale

Villard Waller (The Sociology of Teaching, 1961, apud Diaconu, M., 2004, p. 39) analizeaza institutia scolara sub aspectul relatiilor de putere care se instituie in interiorul ei, relatia profesor-elev fiind vazuta prin prisma relatiilor de dominare si supunere. Profesorul intruchipeaza ordinea sociala prestabilita, la care urmareste sa-l aduca pe elev, prin diverse mecanisme directe sau indirecte control si coercitie, comanda si ordin, sanctiune si premiere, examinare si promovare. Nimeni nu poate rasturna mecanismul de coercitie, chiar daca temporar elevii pot submina regulile. Victoriile celor mici vor fi iluzorii si efemere; cei puternici inving intotdeauna.

Louis Althusser (1970) plaseaza scoala in randul mecanismelor ideologice ale statului capitalist , prin care acesta isi perpetueaza dominatia. Analiza organizarii birocratice a scolii il conduce pe sociologul francez spre concluzia ca aceasta reprezinta un instrument organizational de alienare si manipulare, prin care se induc conduitele de conformitate ca premise psihologice ale conservarii raporturilor de forte. Reproductia capitalista cere si "o reproductie a supunerii fata de regulile ordinii stabilite, adica o reproductie a supunerii fata de ideologia dominanta pentru muncitori si o reproductie a capacitatii de a manui ideologia dominanta pentru agentii exploatarii si ai represiunii, spre a asigura astfel, "prin cuvant", dominatia claselor dominante" ([1970], 1977, p. 175). De aceea, coercitia specifica treptelor inferioare de educatie se reduce pe masura ce trecem spre treptele superioare, odata cu eliminarea treptata a copiilor din categoriile defavorizate, astfel incat, fiecare este pregatit pentru tipuri atitudinale specifice palierului social de care vor apartine, supunere si umilinta in palierele de jos, libertate si asumarea creativitatii pentru elite. Scoala, spune in esenta Althusser, este un "aparat ideologic de stat dominant, aparat avand un rol dominant in reproductia raporturilor de productie".

O intrebare in finalul acestei teme: au aceste teorii relevanta in raport cu spatiul educational autohton? Daca da, ce e de facut? Nu raspundem acum acestei provocari, urmand a reveni in capitolul dedicat crizei educatiei si tentativelor de reforma. Ne vom multumi aici cu observatia ca pentru multi oameni cinstiti, scoala reprezinta singura oportunitate prin care isi pot depasi conditia sociala initiala, chiar daca efortul necesar este inzecit. Si aspectul acesta nu e lipsit de importanta. Cu toate acestea, este de asteptat ca polarizarea tot mai accentuata a Romaniei postsocialiste sa fie insotita de o crestere a inegalitatii de sanse, polarizarea scolara facandu-se resimtita prin faptul ca o masa intreaga de copii din paturile sarace nu urmeaza nici macar invatamantul obligatoriu, in timp ce deja o masa critica a progeniturilor elitelor economice si politice din tara fac studii inalte in strainatate (Ilut, 2005, p.216).

9 Acumulare de efecte perverse si criza educatiei - R. Boudon

Una din cauzele fundamentale ale dezechilibrelor in viata sociala o constituie, sustine R. Boudon, acumularea efectelor perverse. Prin efect pervers sociologul francez desemneaza rezultatele neintentionate si nedorite ale unei actiuni, ca urmare a efectelor de agregare ale actiunii actorilor individuali[11]. Criza educatiei occidentale se datoreaza, in opinia sociologului francez, unei acumulari de efecte perverse pe care educatia le-a generat in paralel cu efectele ei benefice. Spre exemplu, realizarea dezideratului egalitatii sanselor prin invatamant impune sporirea fondurilor destinate invatamantului si asistentei sociale, dar aceasta este posibila doar prin cresterea nivelului de impozitare, crestere care ii va afecta substantial pe cei cu venituri mici, pe cei saraci care, in felul acesta, vor deveni si mai saraci, inegalitatile riscand sa se adanceasca in loc sa se diminueze. Acumularea unor astfel de efecte genereaza blocaje si crize, situatie ce poate fi depasita prin reasezari si reforme. Este si cazul invatamantului.

Analizand reformele invatamantului universitar francez dupa miscarile studentesti ale anilor 1968, sociologul constata ca "o inlantuire complexa de efecte perverse luand forma unei masinarii infernale a neutralizat intr-o mare masura eforturile intreprinse de catre reformator pentru renovarea universitatii franceze" (Boudon, 1988, p. 84). Aceasta concluzie ar putea fi trasa si in legatura cu invatamantul romanesc. Sociologul francez constata atunci faptul ca cresterea cererii de educatie este prea rapida pentru a putea fi absorbita de structura socio-profesionala fara crearea de deficite individuale; au loc, prin urmare efecte inflationiste, manifeste in scaderea randamentului individual al investitiei scolare. Proportia studentilor care consacra o parte a timpului nu studiilor, ci muncii salariate era in creste. Ca o reactie strategica, are loc diminuarea timpului dedicat studiului in favoarea duratei afectate activitatilor remunerate. In consecinta, se produce o scadere a competentelor si o deteriorare a nivelului sanselor profesionale la care sunt expusi detinatorii de diplome superioare. O astfel de crestere a cererii de educatie la nivel superior nu a putut mentine nivelul cheltuielilor pe student; cheltuielile publice pe cap de student (pe student echivalent in jargonul nostru academic-administrativ), in valoare relativa tind sa descreasca. Ca urmare, axioma conform careia cresterea indicilor de scolarizare implica in mod necesar un beneficiu economic si social colectiv este repusa in discutie.