METODE SI TEHNICI DE INTEGRARE SOCIALA A TINERILOR INTERNATI IN CADRUL UNUI CENTRU DE REEDUCARE

METODE SI TEHNICI DE INTEGRARE SOCIALA A TINERILOR INTERNATI IN CADRUL UNUI CENTRU DE REEDUCARE

1 Tehnici utilizate de asistentul social in lucrul cu

delincventii juvenili

Teoriile, indiferent de perspectiva din care abordeaza un fenomen, nu ofera decat explicarea cauzelor si formelor de manifestare ale unei realitati. Este adevarat ca unele ne pun la dispozitie diverse recomandari ce pot capata valoare si utilitate practica. Exista insa, cu certitudine, un palier la care cunoasterea teoretica se opreste pentru a face loc strategiilor

si tehnicilor specifice de actiune si interventie.

In cazul delincventei, acolo unde deja legea juridica a intervenit, in diferite faze, modelele si tehnicile de lucru cu subiectii sunt evident specifice, grupate uneori dupa scopul urmarit. Principalele tehnici utilizate de asistentul social in lucrul cu delincventii sunt: evaluarea, autoevaluarea, interviul, interogarea, consilierea cu cele doua variante ale sale (directiva sau nondirectiva), consilierea de grup .

Evaluarea si autoevaluarea

Specificul muncii asistentului social cu delincventii consta in optimismul sau profesional, caci oamenii se pot schimba. In cazul unora schimbarile sunt mai evidente, in timp ce pentru altii lucrurile merg mai greu. Esential este insa sa credem ca ceva poate fi facut si pentru aceasta din urma categorie de subiecti.

Similara este si situatia in care ei se afla, precum si atitudinea lor fata de interventia asistentului social. Ei nu solicita ajutorul, mai mult chiar, opun o anumita rezistenta in procesul de autoconsiliere. Daca adaugam faptul ca majoritatea dintre ei nu dispun de mijloace adecvate de aparare, atunci ne dam seama ca interventia asistentului social este deosebit de dificila si trebuie sa se adapteze la trebuintele lor speciale.

Singurul avantaj consta in faptul ca informatiile, fara sa fie ample si complete, sunt verificate. Aceste informatii provin din diferite surse, cum ar fi: dosarele minorilor, rapoartele de constatare ale politiei, din evaluari psihologice si sociale. Utilitatea lor este evidenta la prima etapa a interventiei: evaluarea clientului, ca proces de apreciere formala si analiza initiala a problemelor, trebuintelor specifice ale subiectului, precum si a riscurilor pe care acesta le reprezinta pentru comunitate.

In baza evaluarii este realizata diagnosticarea diferentiata, sunt apoi proiectate strategiile de actiune, formele concrete si finalitatile interventiei asistentului social. Unele elemente ale evaluarii individuale se plaseaza la nivelul documentarii teoretice, atunci cand sunt studiate cauzele generale ale fenomenului delincventional, dar orice teorie nu este decat fundatia pe care apoi sunt dezvoltate tehnicile evaluarii.

Una dintre tehnicile cele mai eficiente si mai utilizate este cea a autoevaluarii sau a autoexplorarii de sine. Aceasta tehnica este recomandabila in lucrul cu delincventii, intrucat, in final, se ajunge la o punere in concordanta a aspiratiilor si sperantelor de autorealizare cu

mijloacele efective de realizare a acestora.

Sunt doua situatii in care nu se poate aplica aceasta tehnica. Mai intai, atunci cand subiectul are o conceptie despre sine pozitiva si cand nivelul de autoevaluare este acceptabil, asistentul social trebuie sa sustina aceasta atitudine, deoarece pe acest element se centreaza perceperea realitatii si a experientei proprii, comportamentul fiind cel ce le incorporeaza. Atunci cand autoevaluarea este supradimensionata, este indicat ca subiectul sa beneficieze de un examen specializat de psihiatrie.

In al doilea rand, sunt indivizi a caror conceptie despre sine este negativa, ca rezultat al unor experiente personale sau al unor deficiente de dezvoltare. E posibil ca ei sa perceapa lumea ca pe un mediu ostil, neprietenos. Aceste atitudini sunt iarasi incorporate in comportamentul lor. De regula, tendinta acestor subiecti este sa se faca tot mai neagreati, avand deseori motivatii interne autodepreciative ("Cui ii pasa de mine!", "Oricum nu sunt bun la nimic" etc.).

Pentru ca asistentul social sa-i redea clientului sau sensul ascendent al construirii de sine, insusi asistentul social trebuie sa se constituie ca o entitate puternica si activa, altfel nu poate oferi decat sentimentul propriei zadarnicii. La aceasta etapa asistentul social trebuie:

1) sa nu fie nesigur sau prea autoritar, sa nu tina discursuri de nici o natura, sa nu ceara dovezi de apropiere, sa nu fie distantat sau sa nu-si sufoce clientul cu apropieri nefiresti;

2) sa inspire incredere si credibilitate clientilor sai.

Prima faza in ajutorul acordat clientilor cu deficiente de autoperceptie consta in a-i determina sa se autoreveleze, sa se puna in comunicare corecta cu sine. Vor fi dificultati in aceasta actiune de destainuire, caci nu este usor sa prezinti cele mai intime sentimente si

ganduri, dar pot fi depasite daca se respecta principiul reciprocitatii, intampinarii si cel al abordarii treptate.

A doua faza - valoarea reciprocitatii - nu se rezuma doar la imbogatirea experientei clientului prin cunoasterea altor alternative, dar ii sporeste increderea si disponibilitatea spre colaborare. Este recomandabil o abordare treptata sau in etape, deoarece ofera clientului posibilitatea rememorarii si aprofundarii unor experiente, altfel se poate intampla ca dezvaluirea unor experiente sa-l intimideze. De asemenea, se evita efectul de asalt, ce ia forma unei relatii negative fata de autoevaluarea rapida, clientul devenind ostil si refuzand sa mai vorbeasca. Se poate intampla ca clientul sa inventeze experiente pe care sa le substituie celor reale.

A treia faza in aplicarea acestei tehnici se axeaza pe imbunatatirea conceptiei despre sine prin autoevaluare. Astfel, clientul si asistentul social isi cunosc propriile slabiciuni si puteri, limitele si sperantele, ca si propria eficacitate in sistemul propriu de viata.

Mowrer (1964) afirma ca autoevaluarea este la fel de necesara pentru sanatatea mintala, ca si nutritia pentru sanatate1. Astfel, cunoasterea de sine este un instrument de descoperire individuala si, prin aceasta, de construire a comportamentului.

In concluzie, evaluarea si autoevaluarea presupun o larga varietate de actiuni si insusiri din partea lucratorului social; el insusi trebuie sa fie dispus la o diversitate de experiente pe care sa la interpreteze in instrumentarul metodologic. De aceea, este recomandabil ca inainte de a practica evaluarea si autoevaluarea, asistentul social sa experimenteze ceea ce el cere clientilor sai. Pentru aceasta propunem, prin adaptare, niste exercitii ce pot fi apoi aplicate delincventilor judiciarizati.

Ca reguli generale de aplicare a acestor exercitii propunem:

. forma de aplicare poate fi cea a discutiei sau cea a interviului directionat;

. pentru a facilita o mai veridica explorare de sine, partenerul de discutie trebuie sa fie unul strain si de nivel diferit de pregatire/ experienta (varsta, profesie);

. este preferabil ca aceste forme sa nu fie aplicate prea des si cu aceeasi persoana;

. fiecare tema este potrivita pentru o discutie de 5-10 min.

Exercitiul 1. Generalitati

- Oamenii care imi plac cel mai mult sunt: .

- Oamenii care nu-mi plac deloc sunt: ..

- Nu-mi place sa ma gandesc la: ..

- Cel mai important lucru din viata este: .

- Ma simt foarte bine pregatit in: .

1 Vezi: O.Mowrer. The New Group Theory. -Reinhold: Princeton, 196

- Sunt cel mai nepriceput la:

- Scopul vietii mele este: .

- Mi-ar place foarte mult sa pot face si urmatorul lucru: .

Exercitiul 2. Valori si atitudini

- Cred in valorile mele pentru ca: ..

- Relatia dintre sexe trebuie sa se rezume la: ..

- Iata ce parere am eu despre alcoolici: ..

- Parerea mea despre homosexuali este: ..

- Despre criminali cred ca:

- Trebuie sa ai o minte deschisa la toate, pentru ca: ..

Exercitiul 3. Sentimente

- Sunt cel mai fericit atunci cand: .

- Sufar cel mai mult daca: .

- Ma simt rusinat atunci cand:

- Devin foarte nervos atunci cand: .

- Ma simt vinovat cand:

- Cateodata mi-e rusine de : ..

- Ma simt foarte jignit cand:

- Sunt nelinistit atunci cand: .

Exercitiul       Identitatea

Raspundeti in scris la intrebarea: Cine sunt eu? Incercati sa scrieti cel putin 10 raspunsuri diferite si apoi eliminati-le pe cele de genul: sunt roman, sunt femeie etc. Acestea exprima elemente exterioare Dvs.

Incercati sa examinati, impreuna cu partenerul de discutie, raspunsurile ce se refera la insusirile interioare. De exemplu: sunt o persoana autoritara. Puneti mai multe intrebari asupra acestui aspect si apoi raspundeti.

Exercitiul 5. Calitati si defecte

Faceti o lista care sa cuprinda cinci mari calitati si cinci mari defecte pe care le aveti. Acestea trebuie sa se refere mai ales la lucruri complete, si nu la simple constatari. De exemplu, ce relatii aveti cu oamenii, sunteti un conducator sau un condus, respectati sentimentele altora etc. Discutati calitatile si defectele cu partenerul Dvs. de discutie.

Exercitiul 6. Eficacitatea profesionala (pentru asistentul social)

- Ce calitati va atribuiti ca asistent social?

- Sunteti un asistent social eficient? De ce?

- Ce calitati va lipsesc inca?

- Care este punctul Dvs. tare ca profesionist?

- Intentionati sa va exercitati profesia pe toata durata carierei Dvs.?

Interviul in munca cu delincventii judiciarizati

Interviul este o metoda structurata cu obiectivul de a cunoaste o alta persoana. In cazul asistentei sociale, interviul este aplicat in vederea acordarii unui ajutor specific clientului.

La nivelul muncii cu delincventii judiciarizati, asistentii sociali pot structura stiluri de interviu pe diferite categorii de subiecti: delincventul - client, victima, politisti, membri ai familiei clientului si alte categorii implicate in informatiile despre client oferite voluntar. Scopul specific al interviului in cazul delincventei judiciarizate este particularizat pe categoria de populatie aplicat.

Astfel, aplicat clientului, interviul este un instrument de diagnosticare si de intelegere a clientului cu problemele sale. De obicei, prin intervievare sunt urmarite obiective cum ar fi: motivatii de actiune, delimitarea tensiunilor personale ale clientului, intelegerea motivatiei de actiune, evaluarea impactului si a riscului social al faptei comise. Totodata, interviul reprezinta demararea serviciului de tratament si poate constitui inceputul procesului de reabilitare si/sau resocializare (indeosebi in cazul delincventilor ocazionali).

Pentru realizarea diverselor obiective, sunt utilizate diferite tehnici de intervievare, determinate adesea de finalitatile demersului, dar si de regula multiplicitatii metodologice. Una dintre cele mai valoroase este ascultarea activa, care consta in construirea unei stari de extrema atentie la informatiile oferite de subiect si in transmiterea acestei stari, atat verbal cat si nonverbal. Avantajul acestei tehnici se refera la posibilitatea de a observa si inregistra formele de comunicare nonverbala ale subiectului si de a grupa informatiile in categorii de semnificatie. Exista, totusi, unele dezavantaje ce se refera la coduri sau cutume culturale (de exemplu, fixarea vizuala prelungita poate insemna pentru unii un act de provocare), dar si la limite individuale (o ascultare prelungita si intensa se poate transforma neintentionat intr-o

atitudine de superioritate).

Ca o precizare cu caracter practic, trebuie indicat ca in acest caz intre asistentul social si intervievat nu trebuie sa fie interpus vreun obiect (masa, banca etc.) ce ar avea rolul unui obstacol. Pozitia usor aplecat inainte comunica subiectului un interes sporit, dar trebuie evitata o apropiere fizica prea mare, care fie l-ar deranja pe acesta prin restrangerea spatiului personal, fie l-ar indemna la intimitati si oferte nepotrivite cu codul profesional.

Tehnica interogativa nu se indeparteaza de scopul interviului (de a asculta ce spune subiectul), caci se aplica atunci cand se impune o dirijare spre anumite aspecte. Pentru aceasta sunt puse intrebari, fie deschise, adica raspunsul nu poate fi dat in cateva cuvinte, fie ca sunt inchise, adica cu variante de raspuns deja oferite. Aceste intrebari au avantajul ca focalizeaza atentia pe anumite aspecte si concentreaza informatia oferita.

A treia categorie de intrebari, cele proba, care sunt intrebari indirecte cu final deschis, incurajeaza subiectul sa abordeze chestiuni la care s-a facut doar aluzie si au scopul de a clarifica si prelucra o serie de informatii abandonate la un moment dat. Rolul deosebit al intrebarilor proba poate tenta la utilizarea excesiva, ceea ce poate fi evitat printr-o alternativa a tipurilor de intrebari, cat si a tehnicilor de intervievare.

Adaptarea va avea loc in functie de ritmul specific al desfasurarii interviului. De exemplu, uneori se impun intrebari foarte scurte, cu raspunsuri concise, alteori pauzele sunt firesti si constituie momente de reformulare sau de decizie, de asemenea pot fi cazuri cand clientii vor refuza sistematic sa raspunda la unele intrebari. Pericolul cel mai frecvent se refera insa la sugestionarea unor raspunsuri prin insasi intrebarea pusa, ceea ce ar conduce la inregistrarea si evaluarea unor informatii ce nu provin de la client.

O alta tehnica este cea ce se numeste "ascultarea cu cea de-a treia ureche". Aceasta presupune nu doar inregistrarea informatiilor, ci si descifrarea sensurilor pe care nici clientul nu are intentia de a le releva.

De exemplu, adjectivele utilizate de client in descrierea celorlalti poate sugera atitudinea acestuia fata de responsabilitatea actului comis, iar mecanismele specifice de aparare utilizate de client (rationalizare, proiectare, substituire) arata gradul de distorsionare a realitatii.

In desfasurarea interviului pot aparea un sir de dificultati. Asemenea impedimente nu sunt deloc rare si afecteaza evident procesul de adunare a informatiilor. In functie de sursa lor, se poate spune ca unele sunt generate de client, in timp ce altele apartin pregatirii profesionale si stadiului de dezvoltare a personalitatii asistentului social. Astfel, la primul nivel sunt plasate greutatile determinate de clientii refractari, nervosi sau neincrezatori, fara sa mai amintim tehnicile specifice de disimulare ce apartin arsenalului de adaptare specific recidivistilor.

Cele mai dificile impedimente se refera la pregatirea interviului si desfasurarea acestuia de catre specialist. Din partea de pregatire, fara referiri de metodologie, se poate preciza elementul decorului fizic, cel care asigura un anume impact asupra subiectului. Este total neindicat desfasurarea interviului in biroul unui sef direct al clientului sau intr-un loc strain mediului sau. Sigur, facilitatile care tin de spatiul oferit nu sunt ideale, dar trebuie respectata regula confidentialitatii si caracterul personal al intrevederii. Pe cat posibil, se vor evita intreruperile ce survin din exterior (telefon, circulatia persoanelor etc.). Neindoielnic, unele pauze sunt inevitabile, dar ele nu trebuie niciodata facute in interesul personal al asistentului social sau in scopuri neimportante. Este deosebit de important ca pe parcursul

desfasurarii interviului sa se ofere intreaga atentie.

De asemenea, pregatirea prealabila trebuie sa cuprinda ca faza si cunoasterea cazului, bazata pe documentarea din dosarele procuraturii si politiei, din alte documente oficiale. Este benefica utilizarea unei modalitati de anuntare prealabila a subiectului cu privire la intentiile interviului ce va urma. Aceasta modalitate poate consta in completarea unui formular cu date generale (numele, data si locul nasterii, adresa actuala, locul de munca, scolile urmate, situatia familiala, situatia materiala) urmate de situatia medicala si o relatare a delictului comis.

Utilizarea unui astfel de formular

. sensibilizeaza clientul la problemele ce vor fi detaliate;

. creeaza posibilitatea de a reflecta inainte de interviu pentru a decide daca va fi sincer sau nu;

. ofera o imagine generala cu privire la abilitatile de comunicare;

. minimalizeaza etapa informatiilor formale (varsta, scoala etc.);

. faciliteaza explicarea scopului interviului si a intentiilor asistentului social;

. inlesneste un prim contact, mai sincer si mai direct, bazat pe un acord reciproc.

Exista o multitudine de alte dificultati, cum ar fi explicarea scopului interviului, conducerea acestuia prin intermediul comportamentului si limbajului asistentului social, modalitati de manipulare a clientilor etc. O alta dificultate ce se poate instala atunci cand apare plictiseala din partea asistentului social este visarea cu ochii deschisi, fie din dezinteres, fie datorita unor trebuinte personale.

Digresiunea survine atunci cand o informatie ce este comunicata asistentului social face conexiuni cu alte elemente, nerelevante inca pentru cazul respectiv. Aceasta tentativa - de a lasa ideile sa rataceasca in afara subiectului discutiei - conduce, in general, la pierderea contactului cu clientul. Daca se repeta, pot compromite nu atat desfasurarea interviului, cat propria imagine a asistentului social in fata clientului. Cei care fac degresiuni sunt persoane dezordonate, cu dificultati de concentrare.

Discutia in contradictoriu, deosebit de frecventa, apare atunci cand clientul face o afirmatie ce deranjeaza pe asistentul social care, apoi, va intrerupe firul conversatiei aducand

contraargumente sau opinii personale. Daca asistentul social isi aminteste ca interviul nu este o dezbatere, atunci momentul este usor de depasit.

Repetitia intervine atunci cand asistentul social revine la afirmatii anterioare, rupand firul comunicarii actuale. Se cauta, in acest caz, o formulare mai adecvata sau o intarire a argumentelor. Problema este ca se pierde fluenta conversatiei, incluzand aici si pierderea unor explicatii oferite deja.

O alta dificultate se refera la tentatia de a intrerupe interviul, mai ales atunci cand subiectul face afirmatii nefondate, chiar enervante. In acest caz trebuie de amintit ca interviul nu este un prilej de a pune la punct pe cineva. Solutia este de a lasa subiectul sa faca digresiunile care pot fi tolerate.

Exigentele desfasurarii interviului sunt mai numeroase, insa trebuie sa se tina permanent cont de faptul ca cel mai important aspect este cel al audierii efective a clientului.

Interogarea din perspectiva asistentei sociale

Un instrument ce face parte din lucrul cu cei delincventi, indeosebi cu cei in faza judiciarizarii, este interogarea, care are ca scop sa obtina recunoasterea unei acuzatii, din partea unei persoane implicate intr-un delict, fie sa obtina clarificarea unor fapte de la cineva care este nevinovat. Ca si interviul, interogarea implica culegerea de date despre client sau subiect, dar focalizarea este mult mai puternica si presupune o abilitate deosebita in desfasurarea ei.

Din perspectiva asistentei sociale, interogarea trebuie sa fie desfasurata in situatiile de ante-sentinta si are ca finalitate clarificarea implicatiei subiectului in comiterea unui delict. Se deosebeste de anchetarea politieneasca, ce are ca scop investigarea amanuntita a unei declaratii prin folosirea unei chestionari formale si sistematice.

Utilitatea interogarii rezida in responsabilitatea de monitorizare a comportamentului clientilor delincventi. De asemenea, pentru restabilirea adevarului se recurge la tehnica interogarii. Pregatirea pentru interogare este diferita de cea a interviului, desi in unele puncte este similara. Diferenta este ca poate avea loc o confruntare, uneori intre doua persoane inteligente, structurata pe intrebari scurte, clare, subordonate unei singure idei.

Conducerea si desfasurarea interogarii trebuie sa respecte unele reguli, astfel incat sa fie inlaturate dezavantajele si problemele ce decurg din incompletitudinea informatiei. Asistentul social trebuie sa manifeste incredere si profesionalism. Aceasta incredere poate fi subtil demonstrata printr-o fermitate a exprimarii si argumentarii, prin siguranta si credibilitatea cunostintelor, chiar si atunci cand apararea clientului este puternica.

Un element important il constituie stilul aplicat in desfasurare. Prima cerinta este aceea de a fi total profesional, fara implicari emotionale personale. Nu este recomandabila pozitia tipului dur, usor de descifrat de delincventii versati, si nici abordarea unor presentimente. Specific interogatoriului este si punerea unor intrebari conductive, lucru total neindicat in interviu, prin care se incurajeaza puternic anumite raspunsuri-marturisiri. De regula, aceste intrebari reconstituie desfasurarea delictului si ii creeaza subiectului iluzia ca doar recunoaste niste lucruri deja cunoscute. De exemplu: Ai fost in pe la ora , nu-i asa? Apoi ai plecat , ai facut ?

O alta regula se refera la dezvaluirea treptata a acelor informatii care il incrimineaza pe subiect, uneori luandu-l prin surprindere, fara a-l lasa sa presupuna pasul urmator. Se poate insista pe nepotrivirea dintre propria declaratie si celelalte, determinandu-l astfel sa ramana mereu in aparare: recidivistii vor reactiona, de regula, pozitiv la astfel de probe, indicand cu sinceritate zonele adevarate ale comiterii infractiunii. Daca sunt subiecti care fac afirmatii false si acest lucru nu poate fi probat, trebuie lasata impresia ca sunt acceptate.

O alta regula se refera la crearea unui disconfort pentru subiect si profitarea de acesta. Semnele exterioare ale disconfortului sunt multiple: confuzie verbala, balbaiala, transpiratie, nervozitate, ticuri etc. Acestea pot fi interpretate ca indicatori ai vinovatiei si, in consecinta, se trece la presiuni verbale (prin repetarea unor intrebari mai dificile pentru subiect), la reluari de variante (subiectul nu-si va aminti acum micile detalii inventate), la utilizarea unor trucuri (cum ar fi amagirea sau procedeul usii din spate). Asistentului social nu-i este recomandabil utilizarea trucurilor in interogatoriu, deoarece datorita manipularii psihologice se poate reduce sentimentul de vinovatie.

Dupa incheierea interogarii, trebuie restabilita relatia de lucru cu clientul. De aceea, este bine ca de fiecare data clientul sa stie motivul interogatoriului si consecintele acestuia, astfel incat aceasta tehnica sa fie privita ca ceva necesar ce face parte din sarcinile profesionale.

Specificul consilierii in lucrul cu delincventii

La baza tratamentului delincventei sta modelul mixt, penal si terapeutic, numit model de negociere si reglementare a conflictelor . Scopul dominant in acest model il reprezinta reinsertia si reabilitarea in contextul familial si comunitar in care s-au dezvoltat actorii sociali. Pentru atingerea acestui scop sunt necesare abilitati specifice asistentului social, dar este important ca acesta sa stapaneasca foarte bine diferite niveluri si modalitati ale interventiei:

. la nivel administrativ;

. la nivel de grup;

. la nivel individual.

Lucrul individual se concentreaza cel mai des in consiliere, care pune in miscare multiple componente psihodinamice si ridica o serie de probleme necunoscute. De la inceput, este necesara o diferentiere intre consiliere si psihoterapie, deoarece multi afirma ca ele sunt

interschimbabile. Psihoterapia este realizata de psihiatri si psihologi cu o inalta specializare. Ei au o intelegere teoretica mai profunda a cauzalitatii problemei pe care o trateaza. Chiar termenul trateaza delimiteaza o distinctie importanta intre psihoterapie si consiliere. Psihoterapeutii opereaza cu o interpretare patologica a problemelor pacientelor, atunci

cand consilierii folosesc o interpretare a problemelor clientilor in termeni de deficienta, lipsa, neajuns. De asemenea, psihoterapeutii difera de consilieri prin profunzimea si seriozitatea problemelor pe care le abordeaza si prin intensitatea tratamentului. Primii incearca sa-si ajute pacientii prin restructurarea bazelor personalitatii de-a lungul unei durate mari de timp. Consilierii incearca sa-si ajute clientii prin adaptari cotidiene la probleme si dezvolta personalitatea deja existenta. O alta diferenta se refera la faptul ca psihoterapeutii abordeaza conflicte intrapersonale, in timp ce consilierii - conflicte interpersonale. Aspectele importante ale consilierii pot fi ilustrate si integrate in contextul acelor teorii care le dezvolta cel mai puternic. Insa nici o teorie nu este aplicabila la toate problemele ce apar si se manifesta la un client si nici o teorie nu epuizeaza unicitatea acestuia.

Rezulta ca anumite continuturi ale unei teorii asupra consilierii pot fi universal aplicate doar la modul ideal si nu pot fi valabile toate intr-o anumita situatie. Insa, cu cat consilierul are in repertoriul sau mai multe continuturi teoretice, cu atat va fi mai capabil sa raspunda cu succes la diversi clienti si la problemele cu care se va confrunta. "Loialitatea" fata de o anumita teorie poate limita sever eficienta consilierului, conducandu-l la preocuparea exclusiva de a raporta ceea ce se intampla cu teoria cunoscuta si de a ignora restul.

Cele mai populare sunt cinci teorii asupra consilierii: doua dintre ele vizeaza consilierea nondirectiva si trei pe cea directiva. Teorii nondirective ale consilierii sunt:

. terapia psihanalitica;

. terapia centrata pe client.

Aceste teorii pun accentul pe abilitatea clientilor de a-si descoperi ei insisi propriile

capacitati/resurse sau solutii. Consilierul joaca un rol relativ pasiv si nu are scopul sa-i impuna clientului valorile si sa-i furnizeze solutii. In timp ce celelalte patru teorii se concentreaza pe prezent, psihanaliza acorda mare atentie rolului trecutului in determinarea conduitei prezente. Este important sa constientizam si sa exploram trecutul clientului ca suport pentru intelegerea prezentului sau, deoarece foarte multe dificultati emotionale si comportamentale provin din experientele trecute.

Psihanalistii exploreaza copilaria pacientului pentru a descoperi motivele inabilitatii lui de a iubi, care este considerata un punct fundamental in comportamentul uman. Psihanaliza accentueaza importanta esentiala a asa-numitelor etape psihosexuale implicate in

dezvoltarea personalitatii. Din cele cinci stadii de dezvoltare (oral, anal, falic, al latentei si cel genital), primele trei au o importanta deosebita, deoarece le regasim in perioada timpurie, cand se impun bazele comportamentului uman.

Fiecare stadiu reprezinta prima intalnire a copilului cu constrangerile externe ce actioneaza asupra impulsurilor naturale, generand sentimente negative la copii, cum ar fi: ostilitatea, ura, furia. Deoarece manifestarea acestor sentimente determina reactii negative din partea celorlalti, copilul invata sa si le reprime, ceea ce conduce mai tarziu la incapacitatea de a accepta si manifesta adevaratele sentimente. Aceste bariere ale autocunoasterii trebuie sparte si inlaturate in toate sedintele de consiliere.

Trebuie de specificat ca pe parcursul acestor stadii de dezvoltare clientul isi formeaza un intreg arsenal de aparare, prin care urmareste propria integritate si autoconservare. Identificarea mecanismelor de aparare ale clientului este o parte importanta a procesului de consiliere.

Acestea opereaza la nivelul inconstientului si functioneaza pentru a proteja ego-ul de realitatea amenintatoare. Mecanismele de aparare nu sunt in mod necesar patologice; fiecare dintre noi folosim cateva din acestea, caci ele faciliteaza psihologic adaptarea. In literatura de

specialitate sunt mentionate numeroase mecanisme de aparare:

. Negarea este blocarea/stoparea unei portiuni a realitatii care este amenintatoare pentru ego-ul clientului. Aceasta nu este o simpla "uitare" sau reprimare, ci mai curand refuzul de a recunoaste ca ceva neplacut s-a intamplat;

. Rationalizarea este procesul de construire pentru sine a unor motive, justificari acceptabile pentru propriul comportament, pentru a linisti ego-ul prejudiciat. Acesta este un mecanism foarte frecvent la clientii judiciarizati, ajutandu-i sa mentina o imagine de sine acceptabila, prin minimalizarea raului facut;

. Fixarea desemneaza ramanerea inerta, imobila la un stadiu timpuriu din formarea

personalitatii, deoarece stadiul prezent determina anxietate. Multi clienti delincventi manifesta o racordare copilareasca la prezent, deoarece a pasi in viitor inseamna pentru ei sa paseasca intr-un mare necunoscut. Rolul asistentului social este sa-i ajute pe clienti sa-si dezvolte o orientare realista fata de viitor prin incercarea de a mari semnificatia muncii si de a le transmite ideea ca exista alternative;

. Transferul desemneaza deplasarea sentimentelor fata de ceva sau cineva asupra unui alt obiect sau altei persoane, deoarece persoana initiala este fie inaccesibila, fie plina de putere. Furia si agresivitatea sunt adesea transferate catre un inocent;

. Intelectualizarea este un mecanism de aparare pe care il folosesc cei mai educati dintre clientii delincventi, incercand sa atace realitatea legala prin intelectualizarea delictelor lor.

Asistentul social trebuie sa-i convinga pe clienti ca problema o reprezinta comportamentul lor, nu al altora, si ca ei nu pot evita confruntarea cu comportamentul lor prin incercarea de a orienta discutia spre altceva;

. Proiectia este mecanismul prin care persoanele atribuie altora sentimentele pe care refuza sa le vada in ei insisi. Clientul care simte ca nimeni nu-l intelege si nu-l place va ascunde ostilitatea sa fata de altii, proiectand asupra celorlalti sentimente negative despre ei insisi, protejandu-si astfel ego-ul prin confundarea sinelui cu altii. Daca asistentul social poate ajuta clientii sa-si dezvolte sentimente pozitive despre ei insisi, ei isi vor dezvolta atitudini mai bune fata de cei ce-i inconjoara.

Utilitatea esentiala a teoriei psihanalitice pentru asistentul social ce lucreaza cu clientii justitiei criminale este ca furnizeaza informatii care conduc la o mai buna intelegere a luptei clientului cu el insusi si cu lumea din afara. In special, intelegerea mecanismelor de aparare este deosebit de utila in intelegerea rezistentei clientului in procesul de consiliere.

A doua teorie utilizata este abordarea centrata pe client care elaboreaza tehnici de consiliere pornind de la asertiunea ca prioritatea absoluta o are natura relatiei dintre consilier si client. Absenta altruismului in relatiile umane este motivul fundamental al izolarii, alienarii, singuratatii si autodistrugerii clientilor care au nevoie de consiliere. Rezulta ca si clientul trebuie sa contribuie la formarea unei relatii pozitive cu cel putin o alta persoana, daca vrea sa realizeze ceva pentru a iesi din criza. Aceasta alta persoana este consilierul, care

functioneaza ca un fel de moasa, extragand din client bunatatea sinelui, care este deja prezenta.

Singura tehnica a terapiei centrate pe client este ascultarea activa. Atributele principale ce trebuie aduse in relatia stabilita in aceasta tehnica sunt: atitudinea neconditionat pozitiva, onestitatea si empatia.

Teoriile examinate pot fi descrise ca pasive si nondirective - consilierul ajuta clientii sa gaseasca propriile solutii la problemele lor.

Exista insa si abordari care sunt foarte active, directe, cu o implicare egala din partea clientului si a consilierului. Aceste teorii - analiza tranzactionala, terapia rational-emotiva si terapia realitatii - au fost toate formulate de psihoterapeuti traditionali, nemultumiti de metodele pasive ale psihanalizei clasice. Toate aceste trei teorii au fost construite pentru a identifica si rezolva cat mai rapid problemele din acest domeniu.

Ele sunt orientate catre abordarea laturii cognitive si, mai putin, a celei emotionale. Creatorii acestor teorii au aratat ca majoritatea clientilor, in special cei din justitie, trebuie sa fie asistati activ in eforturile lor de a deveni rationali si responsabili.

Prima teorie - analiza tranzactionala - este opera psihiatrului american Eric Berne. O tranzactie se produce intre doi sau mai multi oameni atunci cand ei interactioneaza. Analiza se refera la procesul de explorare si explicare a tranzactiilor. Punctul comun cu psihanaliza este ideea ca orice comportament uman este profund influentat de evenimentele din prima copilarie, in special de faptul daca a fost sau nu iubit.

O alta teorie - terapia rational-emotiva - a fost fundamentata de Albert Ellis si deriva atat din teoria si practica psihanalizei, cat si din terapia centrata pe client. Aceasta teorie recunoaste ca omul are o determinare biologica, prezenta si la alte specii, dar le acorda o importanta minora in favoarea cunoasterii, ca insusire specifica umanitatii. Problemele comportamentale provin din gandirea eronata si din credintele irationale, iar acestea pot fi corectate, ajutand clientul sa inteleaga si sa cunoasca faptul ca o parte din credintele sale sunt ilogice.

In cazul dat, consilierul are un rol foarte activ in procesul de relationare si considera calitatea relatiei client-consilier ca fiind secundara fata de cea ce se realizeaza in interiorul acestei relatii. Consilierul este foarte directiv, provocator, deschide confruntari ce creeaza chiar suferinta clientului.

Consilierea terapiei rational-emotive se construieste in jurul teoriei A-B-C a personalitatii ce apartine lui Ellis, in care A - experienta unui fapt obiectiv, B - interpretarea subiectiva a credintelor noastre despre acest fapt, iar C reprezinta continutul emotional ce insoteste semnificatia pe care o are experienta faptului pentru individ. Punctul important este ca A nu este cauza directa a lui C, dar indivizii cred despre A ca a fost cauzat de C.

Terapia realitatii, fundata de William Glasser, a devenit o abordare favorita in consiliere printre cei ce lucreaza in comunitati si institutii de corectie. Terapia realitatii recunoaste ca oamenii au nevoi fundamentale, care trebuie satisfacute pentru o functionare

psihologica sanatoasa. Aceste nevoi se refera la iubire si la sensul propriei valori.

Ca fundament teoretic W.Glasser considera ca cei ce se angajeaza in orice fel de comportamente de autoaparare, inclusiv delincventii, sufera de o inabilitate de a-si satisface pe deplin nevoile intr-un mod adecvat. In caz daca aceste nevoi nu se vor realiza, persoana va esua in a percepe corect realitatea inconjuratoare si va actiona iresponsabil. Ca sa actioneze responsabil, clientii trebuie ajutati sa infrunte realitatea si sa-si satisfaca pe deplin nevoile. Aceste nevoi de baza sunt nevoia de dragoste si nevoia de a simti ca sunt valorizati de ei insisi si de altii.

Desi terapia realitatii se refera la cauzele comportamentului, se accentueaza faptul ca intelegerea cauzelor comportamentului nu trebuie vazuta ca o scuza pentru acel comportament. Conform terapiei realitatii, individul este ultimul responsabil pentru identitatea sa. La fel ca si terapia centrata pe client, terapia realitatii crede ca exista o "forta a cresterii" care determina formarea unei "identitati a succesului". Consilierul incearca sa activeze aceasta forta ajutand clientii sa invete cine sunt, cum sa interactioneze cu altii intr-o maniera responsabila. Consilierul trebuie sa devina un model de persoana responsabila pentru client.

Glasser enumera 7 pasi pe care consilierul trebuie sa-i parcurga pentru a efectua schimbari semnificative in comportamentul clientilor:

1. Sa se implice impreuna cu clientii in rezolvarea problemelor, sa dezvolte un raport cald, sa arate respect.

2. Sa inteleaga istoria personala a clientilor, dar sa nu puna accent pe aceasta in favoarea a ceea ce trebuie facut acum.

3. Sa asiste clientii in evaluarea atitudinilor si comportamentelor lor si sa-i ajute sa descopere cum au contribuit la slabirea identitatii lor.

Sa exploreze impreuna cu ei alternativele comportamentale care trebuie sa fie mai folositoare in dezvoltarea identitatii.

5. Dupa ce a luat decizii privind alternativele, sa se angajeze in elaborarea unui plan de schimbare.

6. O data ce angajamentul a fost facut, sa precizeze ferm si clar faptul ca scuzele pentru neaderarea la plan nu vor fi tolerate. Sa accentueze faptul ca este responsabilitatea clientului sa indeplineasca obiectivele planului de schimbare.

7. Sa nu pedepseasca clientii, ci sa le permita sa suporte consecintele naturale ale comportamentelor lor. Incercarea de a proteja clientii de aceste consecinte nu le intareste responsabilitatea si neaga autodeterminarea actelor lor.

Secretul consilierii in lucrul cu delincventii consta in a tempera autoritatea necesara pentru a directiona actiunile clientilor pe o cale acceptabila, persistenta, fiind permanent constienti de umanitatea lor fundamentala.

Tehnica analizei de dependenta

Datorita unor necesitati practice, aparute in urma recoltarii si condensarii unui volum mare de date si informatii empirice, utilizarea tehnicii analizei de dependenta si a analizei factoriale s-a impus relativ recent in domeniul asistentei sociale. La nivelul generalizarii empirice numeroase studii si cercetari au pus in evidenta o serie de factori care au rol important in determinarea mecanismului delincventional: socializarea imperfecta, educatia morala negativa in familie, controlul social ineficient, neintegrarea scolara si profesionala, parazitismul social, influenta grupului stradal delincvent.

Intrucat acesti factori nu sunt implicati in egala masura in declansarea actului delincvent, cercetatorii si-au pus problema evaluarii cantitative si calitative a raporturilor ce se pot stabili intre acesti factori si a analizei relatiilor diferitelor variabile care caracterizeaza principalele dimensiuni ale fenomenului de delincventa.

Cercetari comparative franco-poloneze in domeniul delincventei juvenile

Cercetarile comparative privind fenomenul delincventei juvenile, intreprinse in Franta si Polonia , au urmarit trei directii de actiune:

1) studiul statistic, constand in analiza nivelurilor si a formelor delincventei juvenile in diferite zone geografice din cele doua tari, in corelatie cu un ansamblu de variabile demografice si socioeconomice;

2) studiul de caz centrat pe analiza grupurilor primare de socializare din care provin tinerii delincventi;

3) studiul monografic asupra unei zone restranse din cele doua tari, aflate intr-un proces rapid de transformare, unde s-a constatat un nivel ridicat al delincventei juvenile.

Obiectivul principal al acestor cercetari a fost acela de a analiza si masura relatiile ce se pot stabili intre doua serii de variabile independente: prima serie fiind grupata sub

denumirea de "delincventa juvenila" si cea de-a doua - sub denumirea de "dezvoltare socioeconomica". Pentru a se putea explica influenta dezvoltarii socioeconomice asupra delincventei juvenile a fost elaborata o schema teoretica generala, in care dezvoltarea a fost considerata ca variabila independenta, iar delincventa juvenila - ca variabila dependenta, intre ele situandu-se o serie de variabile intermediare, diferentiate in functie de trei niveluri explicative (Figura 7.1).

Dupa identificarea grupurilor mari de variabile, care pot sa puna in evidenta relatia dintre dezvoltare si delincventa, au fost retinute 5 grupuri de variabile: mobilitatea (A), situatia socioeconomica (B), situatia scolara (C), situatia familiala (D), devianta si delincventa (E), fiecare dintre acestea fiind caracterizate prin mai multi itemi. Prin ierarhizarea si articularea acestor variabile, marcandu-se diferite niveluri de interactiune si de dependenta intre ele, s-a obtinut urmatorul model teoretico-explicativ (Figura 7.2).

Figura 7.1. Schema influentei dezvoltarii economice asupra

delincventei juvenile.

In vederea operationalizarii acestui model, au fost utilizate datele recoltate din cercetarile intreprinse asupra a 865 de tineri delincventi din Polonia si asupra a 291 de tineri delincventi din Franta, din diferite zone geografice aflate la niveluri diferite de dezvoltare economica:

a) Polonia: regiunea Rybnik cu o dezvoltare industriala rapida; regiunea Roszatin cu o puternica mobilitate a populatiei si regiunea rurala Zaosc aflata in stagnare economica;

b) Franta: zona Grenoble caracterizata de o dezvoltare rapida si cu o mobilitate accentuata a populatiei; zona Zimousin aflata in stagnare economica si sectorul regiunii parisiene cu o puternica industrializare si expansiune demografica.

Figura 7.2. Modelul teoretico-explicativ al fenomenului

delincventional.

Analiza si masurarea relatiilor dintre diferitele variabile intermediare s-au facut cu ajutorul unor matrice de corelatie, calculanduse variabilele ce caracterizeaza situatia familiala si cariera scolara a tanarului delincvent, si anume: integrarea familiala, relatiile afective, controlul parental, evaziunea familiala, nivelul scolar, atitudinea fata de scoala, evaziunea scolara, natura si gravitatea delictului.

Ponderea precisa a acestor factori nu s-a putut masura, dar, totusi, s-a stabilit ca mobilitatea geografica a familiei si schimbarea succesiva a scolilor prin care a trecut tanarul influenteaza nivelul scolar, atitudinea fata de scoala si, implicit, comportamentul sau delincvent. Corelatii ridicate au fost constatate intre delincventa si destructurarea familiei, relatiile afective din cadrul ei, controlul parental, stilul educativ.

Desi nu s-a determinat cu exactitate gradul de influenta si ponderea fiecareia dintre variabilele retinute in evidentierea delincventei juvenile, utilizarea tehnicii analizei de dependenta a permis autorilor verificarea unui set de ipoteze:

1) geografica sunt mai expusi, in raport cu altii, esecului scolar;

2) mobilitatea exercita o influenta negativa asupra coeziunii familiei si, prin aceasta, asupra calitatii relatiilor afectivo-pedagogice dintre parinti si copii;

3) absenta perspectivelor profesionale, ca urmare a esecului scolar, imposibilitatea de satisfacere a aspiratiilor in viata profesionala favorizeaza tendinta de a realiza aceste aspiratii

prin intermediul unor activitati delictuoase;

4) probabilitatea aparitiei delincventei la tineri este mai ridicata daca cunoasterea vietii copilului este scazuta si interventia parentala este inexistenta sau este constituita din sanctiuni severe (pedepse fizice).

Modelul belgian de analiza factoriala a delincventei juvenile

Analizand relatia dintre integrarea sociala si delincventa juvenila , ancheta sociologica efectuata in Belgia s-a concentrat asupra a doua directii principale:

1) elaborarea studiului comparativ intre un grup de tineri, cu varste de 16-18 ani, care au comis delicte contra proprietatii, si un alt grup (de control) de tineri, de acelasi sex, varsta, locuinta, categorie socioeconomica;

2) angajarea unui studiu longitudinal, efectuat asupra unui grup de tineri delincventi, timp de trei ani de zile, din punctul de vedere al gradului lor de integrare sociala.

Adaptand punctul de vedere conform caruia fiecare membru al unui grup social are un comportament "exterior" (interactiuni, relatii sociale) si un comportament "interior" (idei, sentimente, aspiratii), autorii anchetei au considerat ca integrarea sociala intr-un grup se caracterizeaza prin patru elemente esentiale:

1) cooperarea - participarea la munca, viata scolara si profesionala;

2) convergenta ideilor - aceleasi valori si norme;

3) simpatia reciproca;

4) dorinta de colaborare.

Astfel, s-a considerat ca integrarea in familie, in scoala, in munca si in grupul de prieteni poate fi estimata in functie de:

. comportamentul tanarului in scoala, in familie, in grupul de prieteni;

. acceptarea anumitor valori si norme in ceea ce priveste scoala sau munca;

. relatia tanarului cu parintii, colegii, prietenii;

. motivatiile si aspiratiile acestuia in raport cu scoala, munca si timpul liber.

In cadrul investigatiei au fost incluse patru grupe de tineri:

1) un grup de 77 de tineri delincventi, intre 16-18 ani, sanctionati pentru delicte impotriva proprietatii;

2) un grup-martor de 60 de tineri nondelincventi, de acelasi sex si aceeasi varsta, profesie;

3) un grup de 88 de tineri delincventi, intre 19-21 de ani, sanctionati anterior anchetei;

4) un grup-martor de 72 de tineri nondelincventi, de acelasi sex si aceeasi varsta, profesie.

Pentru masurarea relatiei dintre integrare si delincventa s-a recurs la tehnica analizei factoriale, fiind selectate si retinute 72 de variabile, fiecare putand caracteriza un anumit aspect al integrarii sociale:

. familia - 18 variabile;

. munca - 8 variabile;

. timpul liber - 11 variabile;

. valorile sociale - 15 variabile;

. scoala - 20 variabile.

3 Analiza factoriala

In vederea estimarii ponderii acestor variabile, au fost operate 5 analize factoriale:

1. Analiza factoriala privind scoala a degajat trei factori:

a) atitudinea fata de scoala - s-a constatat ca ea este mult mai pozitiva in grupul de nondelincventi;

b) sociabilitatea in grupul scolar - nu exista diferente semnificative intre cele doua grupuri, membrii lor avand o serie de prieteni de scoala cu care isi petrec timpul liber;

c) comportamentul scolar - exista o mare diferenta intre grupul de delincventi si grupul de nondelincventi (de control).

2. Analiza factoriala privind familia a identificat patru factori:

a) relatia cu mama - nu s-au stabilit diferente semnificative intre cele doua grupuri;

b) petrecerea timpului liber in familie;

c) angajarea in activitati exterioare - nu exista diferente semnificative intre cele doua grupuri;

d) relatiile cu tatal - tinerii delincventi au relatii tensionate cu tatal.

3. Analiza factoriala privind munca a decelat doi factori:

a) continuarea pregatirii profesionale;

b) atitudinea fata de situatia de munca.

Analiza datelor si compararea celor patru grupuri de tineri a condus la constatarea ca tinerii delincventi sunt mai putin integrati in mediul de munca decat cei din grupul de control, mai ales din punctul de vedere al atitudinii fata de locul de munca si munca prestata, al satisfactiei fata de munca si al realizarii lor pe plan social si profesional.

Analiza factoriala privind valorile sociale a identificat trei factori:

a) mijloace de reusita sociala - tinerii din grupul de control considera ca o familie care dispune de mijloace financiare puternice este factorul cel mai important pentru reusita sociala a unui tanar. Aceasta atitudine realista fata de unele valori sociale a permis tinerilor din grupul de control sa-si reglementeze dorintele si aspiratiile de viata, asigurandu-le, in consecinta, o mai buna integrare in viata scolara si profesionala;

b) obiectivele reusitei sociale;

c) atitudinea fata de munca.

In privinta ultimilor doi factori nu s-au constatat diferente semnificative intre grupurile de tineri.

5. Analiza factoriala privind timpul liber si cartierul a condus la identificarea a trei factori:

a) grupul de prieteni;

b) afinitatea fata de cartierul de locuit;

c) stabilitatea cercului de prieteni.

Analiza comparativa a celor patru grupuri de tineri a evidentiat faptul ca tinerii delincventi sunt mult mai bine integrati in cercul de prieteni decat cei nondelincventi, atasamentul lor puternic fata de acest cerc determinandu-i stabilitatea, dar sunt mai putin integrati in cartierul in care locuiesc, dorind sa-si schimbe zona rezidentiala.

Ulterior s-a calculat corelatia dintre fiecare factor ce caracterizeaza un anumit aspect al integrarii sociale si ceilalti factori, pentru a vedea in ce masura sunt acestia reciproc corelativi. Datele cercetarii au evidentiat faptul ca factorii familiali sunt in corelatie cu toate dimensiunile ce caracterizeaza integrarea; scoala este in corelatie numai cu trei dimensiuni; munca si timpul liber - cu doua dimensiuni; valorile sociale sunt in corelatie numai cu factorul familie.

Concluzia studiului este ca exista o relatie manifesta intre integrarea in mediul familial, scolar si de munca, si anume: o integrare pozitiva intr-unul din aceste medii determina o buna integrare a tanarului si in celelalte domenii. Relatia cu timpul liber este negativa, deoarece o buna integrare in acest domeniu determina o integrare slaba in mediul familial si cel scolar. Autorii studiului conchid ca nerealizarea functiilor fundamentale ale familiei si scolii reprezinta cauze generatoare de devianta si delincventa.

4 Modalitati de predictie a reinterarii faptelor penale

Metodologiile cu caracter predictiv sunt printre cele mai importante mijloace stiintifice aflate la indemana specialistilor pentru estimarea evolutiei comportamentului

deviant si pentru descifrarea tendintelor fenomenului de delincventa in viitor. O contributie esentiala la elaborarea si fundamentarea lor au avut-o studiile clasice intreprinse de sotii Sheldon si Eleanor Glueck[5] asupra identificarii din timp a tendintelor de delincventa a minorilor. Ei au stabilit un esantion de 1000 de minori, locuitori ai orasului Boston, care a fost impartit in doua grupuri: primul alcatuit din 500 de delincventi, care au savarsit deja acte infractionale, si al doilea format tot din 500 de minori, asemanator din punctul de vedere al caracteristicilor sociodemografice cu cei din primul grup, dar care nu savarsisera fapte sanctionate de legislatie.

Cele doua grupuri erau alcatuite, deci, din 500 perechi de minori, fiecare minor dintr-un grup avandu-si "perechea" in celalalt grup. Aceasta "pereche" este asemanatoare din punctul de vedere al varstei, gradului de inteligenta, apartenentei etnice, rezidentei etc. Evaluarea prin comparatie a celor doua grupuri a fost realizata de un grup de experti din diferite domenii de activitate stiintifica vizand educatia si caracteristicile biopsihosociale ale

minorilor.

Acestia au analizat comparativ un numar de 402 caractere, dintre care pe cele mai semnificative, din perspectiva deosebirii distribuirii lor in cele doua grupuri, le-au grupat cinci cate cinci in cadrul a patru tabele de predictie. Primul tabel, denumit "tabel de predictie

sociala" are urmatoarea structura (vezi Tabelul 7.2):

Referindu-ne la datele prezentate in tabel, vom analiza un exemplu. Un minor, care este batut frecvent de tatal sau (scor 72,5) si nu este supravegheat de mama (scor 83,2), iar tatal manifesta ostilitate fata de el (scor 75,9), la fel ca si mama sa (scor 86,2), va obtine un scor total de 317,8. Daca minorul respectiv face parte dintr-o familie lipsita de coeziune (scor 96,9), scorul general va fi de 414,7, ceea ce il plaseaza in categoria celor a caror rata de delincventa este de 89,2%, avand aproape 9 sanse din 10 de a deveni delincvent si numai una de a ramane nondelincvent.

In acest mod, cercetarea mentionata furnizeaza un instrument operational pentru identificarea delincventilor potentiali, atat la nivel de individ, cat si la nivel de grup, deoarece, construind o tipologie complexa a delincventului, concentreaza atentia cercetatorului asupra celor mai relevanti factori ce influenteaza sau determina comportamentul delincvent.

Schimbarea influentei unui factor prin interventia asistentei sociale, spre exemplu, in cazul mentionat anterior, reorientarea modului de supraveghere de catre mama, de la un mod necorespunzator la altul corespunzator (vezi Tabelul 7.2: 83,2 - 9,9 = 73,3), schimbarea stilului disciplinar al tatalui de la excesiv de sever la sever, dar prietenos (72,5 - 9,3 = 63,2), determina scaderea scorului general acordat minorului (414,7 - 73,3 - 63,2 = 278,2) si plasarea intr-o categorie (250 - 300) unde sansele de a deveni delincvent sunt mai mici.

Creatorii tabelelor de predictie sociala le considera utile in situatiile de evaluare a unor cazuri de minori sau a unor grupuri de minori prin urmatoarele avantaje:

. estimarea sanselor unui minor care a savarsit acte predelincvente de a deveni delincvent;

. evidentierea probabilitatii ca unii minori, cu dificultati comportamentale sau cu situatii familiale deosebite, sa ajunga delincventi;

. separarea delincventilor recidivisti de cei "primari", care n-au savarsit decat un singur act delincvent si nu vor mai repeta comportamentul delincvent.

Dincolo de aceste avantaje, cercetatorii subliniaza faptul ca tabelele Gluck nu evalueaza efectul vecinatatii, al apartenentei etnice si al statusului socioeconomic asupra corectitudinii predictiilor. Altfel spus, tabelele respective nu reusesc sa surprinda ansamblul conditiilor sociale care determina o situatie personala sau familiala anumita.

4 Modalitati de predictie a reinterarii faptelor penale

1 Scalele de atitudini pentru estimarea tendintelor antisociale

Atitudinea reprezinta o variabila latenta ale carei manifestari sau opinii permit evaluarea pe o scala obiectiva. In acelasi timp ea este raspunsul unui subiect, exprimat in termeni cantitativi, la intrebarile unui chestionar etalonat. Aproband sau respingand o valoare sau norma sociala, atitudinea poate fi utilizata pentru a prezice si explica anumite reactii ale conduitei in raport cu diferite situatii sociale. In acest sens, ea reprezinta probabilitatea aparitiei unui comportament definit intr-o situatie definita.

Scalele de atitudine au o utilitate deosebita in cadrul cercetarii previzionale a fenomenului delincventa, atat pentru estimarea unor conduite si tendinte cu caracter antisocial, cat si pentru identificarea unor reactii de evaluare in raport cu diferite valori si norme moral-juridice.

Atitudini fata de lege si morala (1931)

Dezvoltata de M.R.Katz, aceasta scala foloseste procedeul lui L.Thurstone, cunoscut creator al scalelor diferentiale, bazat pe ideea ca judecatile repetate privind intensitatea unei caracteristici se concentreaza in jurul unei medii descriind o curba normala. Abaterea standard a mediei repartitiei normale devine unitatea de masura a scalei. Fiind elaborata in doua variante (A si B), scala este formata din 20 de itemi, care statueaza diferite judecati asupra legii si moralei, cum ar fi: "legea este dusmanul libertatii si al creativitatii", "legea este cea mai importanta institutie", "morala reprezinta intelepciunea celor varstnici" etc., asupra carora subiectul trebuie sa se exprime fie favorabil, fie defavorabil. Acordul sau dezacordul sau cu judecatile respective este estimat cu un anumit procentaj, care se insumeaza intr-un scor comun. Scorul individual reprezinta mediana valorilor de scala a itemilor aprobati. Scorurile inalte reflecta atitudini pozitive ale subiectului.

Atitudini fata de justitie (1936)

Este o scala sumativa de tip Likert elaborata de E.A.Rundquist si R.F.Sletto. Aceasta scala cuprinde 5 grade de intensitate a raspunsurilor, si anume:

. complet de acord;

. de acord;

. nedecis;

. in dezacord;

. complet in dezacord.

Scala este formata din 22 de itemi, care masoara atitudinile indivizilor delincventi fata de mecanismul justitial - lege, judecatori, jurii si instante de judecata, avocati etc. Subiectii raspund fiecarui item prin alegerea uneia din cele cinci alternative de raspuns. Alternativele de raspuns pentru itemii pozitivi sunt ponderate incepand de la 5 (complet de acord) si terminand cu 1 (complet in dezacord). Pentru itemii negativi ponderile trebuie inversate. Scorul individual reprezinta suma alternativelor ponderate pentru care a optat subiectul. Scorurile inalte indica atitudini pozitive fata de justitie.

Atitudini fata de lege si justitie (1958)

Dezvoltata de N. Watt si B.A.Maher, aceasta scala reprezinta un set de 8 itemi de tip Likert, care-si propun masurarea atitudinilor fata de lege si justitie. Persoanele investigate raspund fiecarui item prin alegerea uneia din cele trei alternative: de acord, in dezacord, fara opinie.

Scala este notata printr-un raport in cadrul caruia procentajul raspunsurilor pozitive se imparte la suma procentajelor raspunsurilor pozitive si negative luate impreuna. Valoarea maxima a acestui raport este 1,0. Intrucat jumatate din numarul itemilor este formulata in sens negativ, trebuie sa se acorde o atentie speciala scorului dezacordului cu itemii negativi si sa se aiba in vedere ca reflecta, de fapt, raspunsuri pozitive. Scorurile inalte indica atitudini pozitive fata de lege si justitie.

Atitudini fata de organisme juridice (1960)

Reprezentand un test de tip Likert, aceasta scala a fost elaborata de A.W.Chapman pentru a masura atitudinile fata de diferite institutii juridice. Subiectii raspund prin alegerea

uneia dintre cele 5 alternative de raspuns: de la complet acord pana la complet in dezacord. Scala este notata prin insumarea raspunsurilor ponderate la diferiti itemi: raspunsului cel mai acceptabil din punct de vedere social (favorabil) i se acorda nota 5, iar celui mai inacceptabil din punct de vedere social (nefavorabil) - nota 1. Deoarece acordul cu itemii negativi este considerat socialmente mai putin acceptabil, pentru definitivarea scorului se inverseaza nota. Scorurile inalte reflecta atitudini favorabile.

Atitudini fata de delincventa juvenila

Metoda evaluarii, prin intermediul scalelor, a atitudinii fata de delincventa juvenila reprezinta un instrument de masurare a tolerantei sau intolerantei diferitelor persoane fata de abaterile si delictele comise de minori si tineri, dar si o metoda de testare a gradului de severitate din scolile de reeducare pentru minori.

Scala elaborata de W.E.Alberts incearca sa masoare un aspect circumscris, si anume: atitudinea fata de delincventul minor ca persoana, pentru ca, pe baza acestei evaluari, sa se poata corecta procesul de reeducare si resocializare a minorilor delincventi. In constituirea acestei scale se porneste de la premisa existentei, fata de delincventul minor, a doua tipuri de atitudini:

1) o atitudine caracterizata prin severitate si intransigenta maxima fata de delictele si abaterile comise de catre minor;

2) o atitudine caracterizata prin moderatie, rabdare si intelegere in tot cursul procesului de reeducare a minorului delincvent si, implicit, mai corespunzatoare din punct de vedere psihopedagogic fata de delincventa juvenila.

Determinand gradul de toleranta sau intoleranta fata de diferitele delicte comise de minori, aceasta scala nu reprezinta ultimul criteriu in aprecierea unor atitudini fata de fenomenul delincvent juvenil ca atare. Dar, totusi, ea poate oferi o prima orientare in randul subiectilor investigati.

2 Metodologii de testare a propensiunii spre delincventa

Metodologia cercetarii fenomenului de delincventa reprezinta un domeniu foarte important al practicii sociologice, deoarece de modul in care se culeg datele si se analizeaza continutul lor informational depinde conturarea unor directii de actiune pentru prezent si viitor, elaborarea unor programe unitare de prevenire, care sa tina seama de multiplele determinari si conditionari cauzale ale fenomenului. Insuficienta atentie acordata acestei laturi fundamentale a investigatiei de teren constituie una dintre cauzele principale ale erorilor care se comit in evaluarea semnificatiei actelor de incalcare a normelor penale de catre indivizi, prin ignorarea caracterelor particulare ale universului familial in care se socializeaza acestia, a ansamblului de factori care determina transformarea unei conduite deviante ocazionale in conduita infractionala structurala si persistenta.

In acest context de idei cea mai importanta conditie a validitatii si eficacitatii cercetarii intreprinse in acest domeniu o reprezinta situarea ei pe o baza metodologica temeinic fundamentata, constand intr-un ansamblu unitar de instrumente si tehnici prin intermediul carora sa poata fi identificata interactiunea diferitelor variabile cu caracter psihologic, pedagogic, sociologic si criminologic care contribuie la explicatia si predictia delincventei. Din acest punct de vedere operational, metodologia cercetarii transgresiunii normelor penale are un specific aparte, care nu se reduce la instrumentele traditionale ale sociologiei, ci implica o totalitate de metode si tehnici preluate din metodologiile specifice ale pedagogilor si psihologilor, din corpul de metode si tehnici ale statisticienilor, economistilor, juristilor, medicilor, ale celorlalte categorii de specialisti care activeaza in domenii conexe cu cel ce isi propune sa defineasca tendintele prezente si viitoare ale delincventei.

Dimensiunile analitice (statistica, criminologica, sociologica, psihologica, prospectiva) implicate in evaluarea cantitativa si calitativa a fenomenului delincventional nu pot fi operationalizate decat cu ajutorul unei metodologii complexe, care sa tina cont de caracterul:

1) obiectiv al infractiunii - stabilirea conditiilor cu caracter juridic care pun in dependenta conduita individului de reglementarile legislatiei;

2) subiectiv - particularitatile procesului de dezvoltare biologica a individului, continutul socializarii morale primite in familie, influente si incitari primite din partea anturajului etc.

In acest sens, utilizarea conjugata a unor tehnici curente, cum sunt experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluarile dosarelor penale, poate aduce multiple clarificari fenomenului de delincventa. Definindu-se prin triplul ei caracter (explicativ-informational, predictiv, operational), metodologia utilizata in evaluarea cantitativa si calitativa a fenomenului in cauza trebuie sa permita atat stabilirea unor relatii constante intre fapte, contexte de viata si structuri sociale generatoare de conduite delincvente, cat si estimarea unor tendinte in baza carora se poate elabora un program adecvat de masuri.

Metoda testelor permite o descriere cantitativa, controlabila a comportamentului unui individ plasat intr-o situatie definita, prin referire la comportamentul indivizilor dintr-o grupa plasata in aceeasi situatie. Printre cele mai utilizate teste in acest domeniu se numara:

. testele de inteligenta;

. testele de personalitate;

. testele sociometrice;

. testele proiective.

Majoritatea din aceste teste, incercand sa surprinda gradul de inteligenta, trasaturile de caracter, constantele personalitatii, atitudinile morale si modul de dispunere a relatiilor in anturaj, identifica propensiunea spre delincventa. O deosebita utilitate in acest sens au testele proiective, definite de catre Zawrence Frank ca o "metoda de studiu a personalitatii, care confrunta subiectul cu o situatie la care el va raspunde in functie de semnificatia acesteia pentru el" . Altfel spus, "proiectia" consta in transferarea unui proces subiectiv asupra unei situatii obiective.

Testul Rorschach

Acest test consta in prezentarea unor pete de cerneala subiectului, acesta trebuind sa indice imaginile pe care le vede. Creatorul acestui test, psihiatrul elvetian H.Rorschach, a utilizat in primele sale experimente 15 planse cu pete de cerneala, apoi 12 si, in final, s-a limitat la 10, care cuprind pete clasificate in trei categorii: negre cu nuante de gri, negre cu nuante de rosu si colorate. Pentru caracterologie prezinta importanta atat forma obiectelor, cat si identificarea culorii. De exemplu, indicarea unei forme precise denota o buna capacitate de concentrare si observatie, in timp ce miscarea unui obiect arata o puternica tendinta de introversiune, imaginatie si productivitate interioara. La randul lor, culorile pot semnifica diferite tendinte de extraversiune. Dupa Rorschach, caracterul consta intr-o anumita proportie intre introversiune (miscarea obiectelor) si extraversiune (culoarea lor). Bazat pe aceasta proportie, Rorschach a stabilit patru tipuri de indivizi:

1) intratensivi - pentru care culoarea este mai putin vizibila decat miscarea, caracterizati printr-o viata interioara bogata, vointa, imaginatie si relatii puternice;

2) extratensivi - pentru care miscarea este mai putin vizibila decat culoarea, caracterizati prin sociabilitate si spirit practic;

3) ambiegali - pentru care miscarea este egala cu culoarea, caracterizati printr-o buna dotare interioara si echilibru psihic adecvat;

4) coartati - pentru care nu exista semnificatie nici in culoare, nici in miscare, caracterizati prin pedanta, rezonanta afectiva slaba, melancolie, deprimare etc.

Fiind util pentru identificarea unor trasaturi caracteristice delincventului, testul Rorschach ofera informatii pretioase asupra unor caracteristici ale personalitatii, asupra conflictelor intra- si interpersonale, ca si asupra motivatiilor specifice ale unor eventuale conduite cu caracter antisocial.

Testul de perceptie tematica

Elaborat de H.A.Murray (1943), acest test consta intr-un set de 30 de desene care reproduc o serie de personaje aflate intr-o situatie ambigua. Subiectului i se cere sa-si imagineze istoria acestor personaje, inventand cate o poveste pentru fiecare plansa. Scopul testului consta in

revelarea anumitor tendinte inhibate si profunde pe care individul nu le poate constientiza. Interpretarea unui asemenea test permite evidentierea a trei niveluri ale personalitatii:

. tendintele refulate;

. gandirea interioara;

. comportamentul.

Astfel, in timp ce analiza lui "formala" da posibilitatea dezvaluirii gradului de intelegere a sarcinii de efectuat si a interpretarii stilului si a limbajului utilizat, analiza "continutului"

testului de perceptie tematica permite descifrarea unor tendinte latente constand in: forme agresive si autoagresive, dominatie, supunere, protectie, independenta, dependenta etc. In acest mod, se ofera o lista completa a dificultatilor cu care se confrunta subiectul, a originii acestora si se incearca evaluarea gradului sau de adaptare la diverse situatii inter-individuale. Testul este util pentru evidentierea unor sentimente si atitudini ale indivizilor fata de anumite persoane (parinti, educatori, invatatori, prieteni) si situatii sociale frustrante, ca si pentru descifrarea unor motivatii si tendinte care greveaza asupra conduitei: impulsivitate, agresivitate, echilibru, inertie etc.

Testul Rosenzweig

Este un test de frustrare, cuprinzand 24 de desene, care reproduc doua personaje plasate intr-o situatie frustranta: primul isi prezinta opinia sa asupra acestei situatii, iar al doilea personaj (cu care trebuie sa se identifice subiectul) urmeaza sa-si exprime reflectia sa asupra acestei situatii.

Astfel, fiecare desen cuprinde doua chenare: unul in care este cuprinsa vorbirea persoanei frustrate sau frustrante, altul gol, care urmeaza sa fie completat de subiect. Testul Rosenzweig permite evidentierea anumitor tendinte agresive sau masochiste, care defineste individul caracterizat prin tendinte antisociale. Sunt posibile trei directii de dirijare a agresiunii:

. extrapunitiva, in cadrul careia agresivitatea este proiectata spre exterior, asupra individului care este cauza frustrarii;

. intrapunitiva, in cadrul careia subiectul se autoacuza;

. impunitiva, in cadrul careia se minimalizeaza situatia frustranta, evitandu-se implicarea oricarei responsabilitati.

Prin identificarea acestei directii pot fi depistate unele dezechilibre afective. Ipoteza fundamentala care sta la baza testului se refera la ideea ca violenta conduitelor agresive este direct proportionala cu intentia motivatiei frustrante.

Testul Szondi

Creatorul testului, psihologul de origine maghiara Szondi, sustine ideea ca fiecare individ realizeaza inconstient o polaritate ascunsa, care poate fi evidentiata prin alegerea unor obiecte care-l atrag. Testul consta din 6 seturi de fotografii, fiecare cuprinzand cate 8 fotografii care reprezinta bolnavi psihici. Subiectului i se prezinta fiecare set in parte cerandu-i-se sa aleaga cate doua fotografii care contin figuri ce-i sunt simpatice si doua fotografii reproducand figuri care-i apar antipatice. In total se obtine un numar de 24 de fotografii, dintre care 12 corespund unor indicatii de preferinte, iar altele 12 - unor indicatii de respingere.

Inregistrate pe fisa corespunzatoare, raspunsurile ofera posibilitatea construirii unor

diagrame ce releva tendintele fundamentale si caracteristicile antisociale ale personalitatii individului. Szondi considera ca fiecare individ este constrans sa aleaga fotografiile in functie de

genotropismul sau profund, deoarece genele sale il pot defini in mod fundamental ca structura caracteriala.

Testul Minnesota

Testul este reprezentat de un chestionar care cuprinde 550 de itemi construiti astfel

incat sa permita evaluarea principalelor caracteristici ale personalitatii si capacitatea de adaptare a acesteia la diferite situatii sociale. Punctul de vedere in functie de care este construit testul Minnesota incearca sa distinga trasaturile caracteristice unor deficiente de natura psihopatologica. Testul cuprinde 26 de categorii de intrebari al caror continut se refera la o multitudine de aspecte. Subiectului i se cere sa clasifice toate enunturile in trei categorii de raspunsuri: adevarat, fals, nu stiu. Aceste raspunsuri sunt ordonate in 9 scale clinice, fiecare dintre ele permitand evidentierea unor caracteristici psihopatologice specifice: ipohondrie, depresie, isterie, psihopatie, masculinitate - feminitate, paranoie, psihastenie, schizofrenie si hipomanie (Tabel nr. 1). Desi fiecare dintre aceste scale se refera la un anumit sindrom clinic, o serie de studii au demonstrat ca ele au semnificatii precise si pentru domeniul normal.

Tabelul nr. 1

Interpretarea rezultatelor acestui test se obtine cu ajutorul unor grile de evaluare, care permit identificarea profilului clinic al subiectilor si depistarea unor tendinte de devianta, simptomatice pentru pronosticul conduitelor ulterioare.

Toate testele prezentate se dovedesc utile in domeniul deviantei, mai ales atunci cand se completeaza cu alte metode si permit elaborarea unui diagnostic asupra personalitatii individului, ca si stabilirea unui pronostic asupra tendintelor conduitei sale viitoare. In ansamblul lor, rezultatele acestor teste trebuie interpretate cu prudenta, pentru a nu considera ca definitive si certe acele trasaturi de caracter si atitudini ce se manifesta cu pregnanta in situatia experimentala, fara a fi valabile in situatii sociale reale.