Monoteismul

Monoteismul
Pornind de la dimensiunea necesara ca fiinta religioasa a omului, se poate afirma fara greseala ca aparitia religiilor este originara, in sensul ancestral; fiinta umana s-a nascut religioasa, fie in forma politeista cu conotatie pagana, fie in cea teista.

#In ce priveste panteismul*, acesta nu poate fi decat o forma recenta, moderna, sofisticata; un hibrid de sacralitate si paganism* nascut din respingerea formelor naive de politeism* si din inlocuirea existentei fiintei necesare, transcendente cu elemente pretins-filosofice care sa permita, cu premeditare, constructia unei religii fals sacre.#
Cu privire la religiile monoteiste, spre deosebire de cele politeiste, ele sunt concepte care alaturi de fundamentarea istorica si filosofica cu puternice radacini traditionale, dispun in plus si de o cvasi-corecta fundamentare logica; si nu fara justificare mozaismul, crestinismul si islamismul sunt considerate de drept, mari religii.

Calificarea uneia sau alteia dintre religii drept "mare" sau "mica", si mai ales monoteista, este eminamente subiectiva; religii candva in "voga", cum ar fi zoroastrismul, buddhismul sau confucianismul, se considera a fi monoteiste, cu o deosebit de mare raspandire in antichitate si deci, indreptatite a se considera mari religii.
#Zoroastrismul este religia intemeiata de profetul persan Zarathustra sau Zoroastru, care s-a nascut pe timpul regelui Vistaspa (Eminescu ii spunea Istaspe) la Raga in provincia persana Atropatene din Media in anul 63o i.e.n. si a trait pana in anul 553 i.e.n.. Lui Zoroastru i se atribuie calitatea de fondator al castei sacerdotale a magilor initiati (din care faceau parte si cei trei magi, de mai tarziu, care sunt pomeniti cu ocazia nasterii lui Iisus), calitate in care a stabilit preceptele religiei specifice din cartea sfanta Avesta.
Zoroastrismul a unificat toate religiile politeiste ale timpului sub semnul monoteismului, religie care mai tarziu, intre secolele III si VII ale erei noastre, a devenit religia oficiala a Persiei.

Realitatea este aceea ca zoroastrismul este o religie dualista, nu eminamente monoteista, avand zeul bun si zeul rau.
Zeul bun este Ahura - Mazda, traitor in vesnica lumina, domnul atotstiutor care a facut cerul, pamantul si a inzestrat lumea cu ordine.
Zeul rau este Angro - Mainius, distrugatorul, vesnic traitor in intuneric si care, ajutat de spiritele rele, este in permanenta lupta cu Ahura - Mazda.
Rolul profetului Zarathustra este acela de a face cunoscuta invatatura buna, biruinta definitiva fiind adusa lui Ahura - Mazda de catre Shaoshiant cel "nascut din fecioara".
In zoroastrism, la momentul victoriei inpotriva zeului rau, mortii vor invia si vor fi supusi judecatii, dar spre deosebire de supliciul vesnic, pacatosii vor fi pedepsiti doar cu trei zile de chinuri grele, dupa care vor fi totusi dusi in imparatia lui Ahura - Mazda.
Zoroastrismul isi merita calificarea de religie monoteista deoarece daca inlocuim denumirile, Ahura-Mazda cu Dumnezeu, Angro-Mainius cu Satan, Zoroastru cu Ioan Botezatorul si pe Shoushiant cu Iisus, aceasta religie reproduce constructia paradigmatica a Crestinismului.
Budismul este intemeiat de Buddha (n. 56o i.e.n.) - supranumele lui Siddhartha Gautama - intelept al tribului Sakya Muni. Buddha a predicat religia sa timp de 35 de ani la Benares in S-E Indiei incepand cu anul 525 i.e.n.
Buddha se naste ca print de Capilavastu la poalele muntilor Nepal. In copilarie practica traditionalele "exercitii corporale", si conform obiceiulul locului, se casatoreste de tanar. Foarte repede se autoconvinge "ca omul poate fi lovit oricand de boala, imbatraneste iremediabil si in final moare, si toate acestea numai din cauza satisfacerii placerilor". La 29 de ani se hotaraste sa practice ascetismul sever, parasind familia si retragandu-se in singuratate.
La baza filosofiei sale pune patru adevaruri - toate legate de apologia suferintei provenita din dorinti. In filosofia sa descopera opt cai de distrugere a dorintelor prin practicarea dreptei credinte, dreptei hotarari, dreptei fapte etc. In fapt religia lui Buddha, fara a fi politeism, nu este nici macar monoteism, insa ea a avut si are o raspandire semnificativa.
Este de remarcat varianta mahayana raspandita la mongoli si calmuci, precum si in Tibet unde se numeste lamaism si se manifesta ca teocratie monahala. Desi limitat raspandit, lamaismul este aprioric luat in consideratie din cauza sefului spiritual, Dalai-Lama, a doua personalitate carismatica pe plan mondial, dupa papa de la Roma. Dalai-Lama este in primul rand o functie, si mai putin o persoana anume; el este desemnat dupa reguli precise dar oculte, pentru marea majoritate a oamenilor, dintre persoanele capabile (inca) de comunicare extrasenzoriala, cele presupus-capabile sa intre in comunicare directa cu divinitatea.
Confucianismul* datorat filosofului chinez Confucius, varianta latinizata a numelui lui Kong Fuzi (551 - 479 i.e.n.), propovaduieste monoteismul si morala care indeamna omul spre virtute si perfectionare. Confucianismul este o doctrina practica menita sa propage conceptia despre necesitatea unei societati ierarhizate.
In viziunea confucianismului, exista o singura divinitate netrupeasca, deci eminamente spirituala, care nu este in legatura cu lumea intrupata, si care este relationata cu aceasta numai univoc (cu sensul de la divinitate la fiinta umana), prin intermediul spiritelor.
Daca acceptam viziunea mozaica asupra problematicii existentialismului divin si a celui substantial, in acea moderna varianta MESER-ista, aceea care se revendica drept interpretare epistemologica a Pentateuhului*, paradigma confucianista asupra lumii este cu cea mai mare probabilitate, varianta intr-adevar reala, si nu pe nedrept a fost religia oficiala in China, timp de peste doua milenii .#
Sunt motive intemeiate sa se considere ca monoteismul este forma religioasa primordiala, totusi din motive de fundamentare istorica se considera ca el incepe abia cu patriarhatul biblic al lui Abraham sau Ibrahim (Avraam n. 2o18 i.e.n. care in 1943 i.e.n. a traversat Eufratul spre tinuturile Canaan-ului) - acel stramos al israelitilor prin fiul sau Isaac din casatoria cu Sara, dar si al semintiei arabe prin fiul sau Ismail din casatoria cu Agar.
Nici Biblia si nici alte scrieri sfinte nu il considera pe Avraam ca pe un reformator si deci, in mod logic, izvoarele monoteismului sunt anterioare. Nu exista nici-un motiv ca monoteismul sa nu decurga de la Adam si Eva (cca.4o26 i.e.n.) si deci sa fie religia originara primordiala.
Din timpurile avraamice si pana la fundamentarea crestinismului si apoi a islamismului lui Mohamed, monoteismul nu a insemnat acea credinta in existenta singurului Dumnezeu numit si Iehova sau Allah, ci credinta intr-un singur Dumnezeu, ceea ce nu inseamna acelasi lucru. Atat Iosif, fiul lui Iacov (si Iacov insusi), cat si Moise - figurile profetice ale semintiei semitice* din Egipt - nu negau existenta zeitatilor egiptene, ci isi afirmau credinta in Dumnezeu pe care il considerau cel mai puternic dintre zei - zeul pentru care poporul lui Israel (noul nume al lui Iacov, Geneza 32 si 35;1o) era "Poporul Ales" caruia Dumnezeu i-ar fi facut promisiunea de glorie si maretie in "Tara Promisa".
Monoteismul evreesc a capatat acea esenta pura a credintei in singurul Dumnezeu abia dupa ce Moise a primit "Tablele de legi" cu cele zece porunci pe care poporul evreu le-a asimilat ca obligatie contractuala ( intre el si Dumnezeu !!).
In mod aproape similar s-au petrecut lucrurile si cu semintia araba, cu deosebirea faptului ca monoteismul acesteia a avut inca de la inceput semnificatia credintei in singurul Dumnezeu; radicalismul arab traditional, respingand existenta altei zeitati in afara lui Dumnezeu (pentru ei Allah), atat pentru arabi cat si pentru alte neamuri.
In conceptia semintiei lui Ismail, singurul Dumnezeu a fost de la inceput Allah caruia evreii ii spuneau Iehova iar crestinii DOMNUL Dumnezeu.
Cu privire la evrei, se constata, avand in vedere caracterul contractual al legaturii lor cu divinitatea, ca de fapt ei l-au ales pe Dumezeu (probabil dintr-o multime de zei) si nu invers, iar conceptele de "popor ales" sau "tara promisa" sunt constructii paradigmatice ale filosofiei de ei creata, menite sa justifice si sa legitimeze istoria, atitudinea si actiunile acestui neam. Caracterul contractual al legaturii evreilor cu divinitatea este confirmat si de prevederile Talmudului* care nu cer expres credinta in Lege, ci respectul acesteia.
In ipoteza credibila ca Adam si Eva sunt entitatile generice primordiale ale umanitatii, si cum acestea sunt fara discutie creatii ale acelui DOMN Dumnezeu, nu exista motive ca in acele inceputuri sa fi existat si alte credinte, in speta cele politeiste.
Si totusi acestea au existat, in special la populatiile nesemitice, conferind prin contrast, miticii semite un caracter fantezist. Fara a exclude presupusul caracter fantezist, de fabulatie, al mitului evreu, meritele lui, ale mitului, sunt incontestabile deoarece spre deosebire de alte semintii, cea semita a gasit o paradigma credibila si cu minime contradictii, care explica si conserva istoria sacra a omenirii (iudeo-crestine) si credinta in singurul Dumnezeu.
Caracterul de a fi monoteista, nu asigura valabilitate unei religii, dar aceasta devine incontestabil-valabila din momentul in care prevede, respecta si promoveaza un anumit cod etic, si anume codul principiilor moralei naturale - acele principii de esenta divina, sau care reflecta chintesenta experientei istorice a umanitatii - "traducere" a acceptului aceleiasi divinitati.
Monoteismul semitic, inca de la inceputuri a adoptat cate un astfel de cod; "Cele zece porunci" din Tablele lui Moise la evrei, sau "Poruncile profetului Mohamed" pentru populatiile islamice, si in acest mod se explica succesul sau relativ rapid.
Adoptarea unui cod de principii etice, respectarea si promovarea lui, au presupus in mod necesar institutionalizarea, adica aparitia bisericii atat in sesul spiritual cat mai ales in cel fizic, ca loc de propovaduire si de reculegere (sinagoga la iudei si moscheia la musulmani).
Din existenta codului de principii ale moralei naturale, decurge si criteriul obiectiv de apreciere a uneia sau alteia dintre religii. Mai mult chiar, existenta codului etic presupune responsabilizarea fiecarei biserici (fiecarui cult) in asigurarea educarii si trairii religioase pe baza unei credinte rationale drept cale a cunoasterii, si nu de insusire a tehnicilor pagane de golire a constiintei, cu speranta iluzorie in asa- zisa iluminare de care fac atata caz, numeroasele secte ale miscarii New - Age*.
#Golirea constiintei este o cale de asigurare a indoctrinarii "supusilor" si un pretext de justificare a pretentiei de indumnezeire a conducatorilor sectelor. In asigurarea "golirii constiintei" numita de fapt cale de acces la dumnezeire, sectele, nici macar pagane si in niciun caz de esenta crestina, folosesc orice metoda care se bazeaza atat pe carentele psihice ale indivizilor, cat si pe predispozitiile spre placerile pervertite ridicate la rang de ceremonial. (Istoria a cunoscut si cunoaste secte care exploateaza placerea sexuala; mormonii, dolcinienii, Prioria Sionului etc., promoveaza principii morale aberante, contrare legilor moralei naturale invocand exemple mentionate de Biblie, dar uitand sa spuna ca Biblia de fapt le condamna.)