REZONANTE SUBTILE IN RELATIA DE CUPLU

REZONANTE SUBTILE IN RELATIA DE CUPLU

1. Scurta incursiune in abisurile psihismului

Cele mai patrunzatoare analize ale distributiei fortelor inconstiente in relatia de cuplu apartin psihologiei abisale, initiata de Jung si dezvoltata de discipolii sai. Alegerea partenerului este, desigur, un proces de decizie in care sunt implicati factori obiectivabili: rasa, varsta, religie, clasa sociala, credinte si interese comune, valori personale etc. Similaritati de ordin fizic si intelectual, asemanari socio-culturale sau socio-economice explica alegerile de cuplu marital sau consensual. Concordanta nivelului de instructie, a profesiunii si apartenenta la un mediu valorizat sunt, acum, criterii recunoscute.

Dar dincolo de toate acestea, o influenta subtila si adesea mult mai puternica o exercita constelarile de energii de pe nivelurile profunde ale psihicului, complexele parentale si nivelul de satisfacere a nevoii de a fi noi insine. Procesul de implinire a acestei nevoi, in care Eul intra in relatie cu Sinele, manifestandu-si originalitatea fara a se rupe de mediul exterior, ba dimpotriva, fiind in comuniune cu tot ce exista, a fost numit de genialul Jung "proces de individuatie".

Complexele parentale, pe de alta parte, reprezinta internalizari ale dinamicilor pe care le-am trait in copilarie cu cei din jur, figuri semnificative parentale sau cvasi-parentale. Ele s-au format in raport cu evenimente incarcate emotional si, pentru ca au aparut la o varsta cand in psihic nu exista aproape nimic, au prins radacini extrem de puternice. Complexele inchid reactiile noastre mentale si emotionale in anumite scheme de baza. Ele actioneaza ca un magnet pentru intamplari, fantasme sau ganduri cu acelasi continut afectiv. Aceste elemente se lipesc, fuzioneaza sau se amesteca unele cu altele in regiuni ale psihicului la care constiinta nu are acces, dand nastere unor sui-generis lanturi asociative. Intelegerea acestui model de organizare i-a permis lui Freud sa afirme ca, pornind de la orice reprezentare mentala, putem ajunge la nucleul de baza care a generat-o. In esenta, toata metodologia psihanalitica se bazeaza pe aceste metoda de investigare a inconstientului, metoda numita "asociatie libera".

Daca e sa ma concentrez acum asupra unui cuvant oarecare, de exemplu "lapte", si sa-l las sa reverbereze inlauntrul meu, voi vedea urcand la suprafata constiintei, putin cate putin, experiente si trairi din copilarie asociate cu acest cuvant. Imi apare in minte casa de la tara, unde am crescut, si figura, inconjurata de dragoste, a bunicii mele. Imi rasuna in cap cuvintele ei mai recente, care ma asigurau ca, pana in jur de 5-6 ani, am fost un mare consumator de lapte, in sensul ca nu-si aminteste sa fi existat macar o zi in care sa nu fi baut. Aceasta marturisire ma face si acum sa raman stupefiat (asta da fidelitate!). Mai imi vine in minte culoarea laptelui si prima asociere pe care o fac este cu puritatea. Asta ma duce cu gandul la idei precum transcenderea, eliberarea de orice conditionare, iluminare, pace desavarsita, spirit pur, fara nici o determinare. In acelasi fel ne putem juca, respectand regula de a nu cenzura fluxul inconstient, cu orice alt cuvant. Putem descoperi, astfel, ca anumite cuvinte sunt mai "incarcate" decat altele. Ele provoaca mai multe trairi afective, evoca experiente la care nu ne place sau am prefera sa nu ne gandim. Aceasta tensiune, numita "rezistenta" in practica de specialitate, este indicatorul cel mai sigur al apropierii de o zona vulnerabila a personalitatii noastre, zona in care au fost izgonite si incatusate fantasme, ganduri si trairi emotionale perturbatoare, fie prin excesul lor negativ (foarte neplacute, greu de suportat) fie, paradoxal, prin excesul lor pozitiv (prea placute). In ambele cazuri, prezenta lor in campul constiintei face sa baleieze echilibrul emotional, eveniment resimtit ca disconfortabil si, de aceea, nedorit de Eu.

Pe de alta parte, numarul si profunzimea acestor zone de vulnerabilitate, de la un anumit punct, reprezinta o amenintare serioasa la adresa stabilitatii Eului. O persoana care, in terapie, "rezista" frecvent explorarii si analizei, continuand sa creada despre ea ca este puternica si echilibrata, este angajata intr-un proces perfid de auto-sabotare. Mai devreme sau mai tarziu, una sau mai multe vulnerabilitati isi vor "face loc" spre suprafata constiintei, iar fenomenul, daca nu va imbraca haina vizibila a unor tulburari de tip emotional, va fi implicit in lipsa de bogatie, sens sau creativitate a vietii individuale.

In ce priveste complexele, tin sa subliniez ca nu sunt in mod necesar negative. Complexele pozitive NICI MACAR NU LE REMARCAM. Ele contribuie in mod esential la armonia generala a vietii noastre si constituie o interfata "prietenoasa" intre interiorul si exteriorul nostru. Dar, pozitive sau negative, complexele matern si patern reprezinta, alaturi de complexul Eului, cele mai puternice complexe ale vietii noastre psihice. Ele au o tonalitate afectiva specifica, dupa cum relatia cu mama si tata a fost resimtita de noi ca mai mult, mai putin sau deloc pozitiva si acceptabila. Complexele parentale, desi condenseaza experientele noastre cu parintii, ne apartin in exclusivitate. Aceasta inseamna ca NU SPUN NIMIC OBIECTIV DESPRE PARINTII NOSTRI.

Complexele parentale, desi condenseaza experientele noastre cu parintii, ne apartin in exclusivitate.

Mai mult decat atat, ele rezuma nu doar relatiile cu parintii biologici, ci si cu figurile materne si paterne. Complexul matern contine experiente emotionale si cognitive traite in raport cu figuri feminine semnificative in viata noastra, cum ar fi, alaturi de mama, o bunica, o sora mai mica, o matusa, o educatoare sau o guvernanta. In mod similar, complexul patern sintetizeaza ansamblul experientelor noastre cu figuri masculine semnificative: tatal, unchiul, fratele mai mare, bunicul.

O copilarie fara evenimente traumatice si incidente majore, in care copilului i-au fost satisfacute nevoile emotionale de baza, este izvorul unor complexe parentale pozitive si armonice. Ele sprijina constructia unui Eu coerent si flexibil, furnizand copilului increderea necesara pentru a-si asuma imprevizibilul si necunoscutul vietii. Experientele negative cu figurile parentale primare pot fi compensate sau partial remediate de contactul pozitiv cu figuri cvasi-parentale ulterioare. Astfel de figuri pot fi un profesor sau o profesoara, partenerul de cuplu, terapeutul. Evident, terapia are cel mai mare succes atunci cand terapeutul este de acelasi sex cu parintele in relatia cu care s-a cristalizat un complex negativ. De exemplu, o femeie care a avut o relatie foarte proasta cu tatal ei va avea sanse net superioare sa-si lichideze acest complex negativ intr-o relatie cu un terapeut barbat. Intr-o alta varianta, un partener capabil sa-i suporte proiectiile negative va juca, de asemenea, un rol terapeutic.

2. Mecanismul inconstient al proiectiei

In cuplu, continuturile inconstiente ale complexelor sunt in mod fatal proiectate asupra partenerului. Este o modalitate naturala a Eului de a se apara de acele ganduri si trairi indezirabile din inconstient, atunci cand ele ameninta sa apara pe scena constientului. Eul le permite totusi sa apara in lume, dar intr-o maniera ingenioasa: LE ATRIBUIE CELUILALT! Iar criteriul de o mare simplitate pe care ne putem baza pentru a ne recunoaste proiectiile negative este urmatorul: ne cuprinde iritarea sau enervarea atunci cand le intalnim, proiectate, la celalalt. Este ca si cum am dispune de un mecanism de semnalizare pentru a intelege unde ne aflam pe traseul evolutiei noastre. A evolua inseamna a ne asuma noi si noi continuturi inconstiente, a le cunoaste si transforma pe etajul constient al mintii noastre. Cand aceste continuturi sunt instrainate si atribuite, aparent, celuilalt, evolutia este oprita. (Si atunci, zi si tu, nu este normal sa te enervezi?)

A evolua inseamna a ne asuma noi si noi continuturi inconstiente, a le cunoaste si transforma pe etajul constient al mintii noastre.

Mecanismul proiectiei functioneaza din plin in relatia de cuplu, fiind stimulat de frictiunile inevitabile din viata de zi cu zi. Partea extraordinara a acestei situatii este posibilitatea cuplului de a deveni un laborator privilegiat de autocunoastere, maturizare si evolutie personala, din clipa in care admitem ca tot ceea ce ne irita (proiectii negative) sau admiram (proiectii pozitive) la celalalt poate fi o parte, inca inaccesibila, din noi insine. Individuatia de care aminteam mai sus, adica procesul complex de acceptare si integrare a inconstientului, necesita acest efort continuu de constientizare a fortelor active din abisurile fiintei noastre

Tot ceea ce ne irita (proiectii negative) sau admiram (proiectii pozitive) la celalalt poate fi o parte, inca inaccesibila, din noi insine.

"Constientul si inconstientul nu formeaza un tot atunci cand unul din ele este suprimat sau prejudiciat de celalalt. Daca trebuie sa rivalizeze, sa fie macar o lupta cinstita, cu drepturi egale de ambele parti. Amandoua sunt aspecte ale vietii. Constiinta si-ar apara cauza si s-ar proteja pe sine, iar haosului din inconstient i s-ar permite sa se exprime, pe cat posibil. Ceea ce inseamna conflict deschis si in acelasi timp colaborare libera. Este calea pe care ar trebui s-o urmeze viata umana. Este vechiul joc al ciocanului si nicovalei: intre ele fierul-pacient este faurit intr-un indestructibil tot, un  individ . Este ceea ce, in linii mari, inteleg prin procesul de individuatie." (Jung, 1959).

Referindu-se la acelasi proces, clinicianul Mark Karpel (1976) afirma: "Acest proces acopera o multitudine de schimbari intrapsihice si interpersonale, toate desfasurate in aceeasi directie. In diferite contexte relationale, schimbarile specifice pot fi diferite. Ele implica, de exemplu, realizarea gradata a unui copil ca sursa gratificatiilor sale este un obiect, un corp care este separat de al sau si care devine  mama ; hotararea ferma a unui adolescent de a viola o regula nescrisa a familiei, anume ca mama alege imbracamintea copiilor; incercarea viguroasa a unui sot de a supravietui fara relatia dureroasa cu sotia lui; recunoasterea, de catre mama, ca anxietatea, dependenta sau timiditatea percepute la fata ei nu sunt reale.

Individuatia implica acele schimbari fenomenologice subtile, dar cruciale, in urma carora o persoana reuseste sa se vada ca separata si distincta de relatia in care fusese fixata sau imobilizata. Este o definitie mai buna a unui  Eu  in raport cu un  Noi  fuzional."

Gradul in care fiecare partener este avansat pe drumul individuatiei, fiind mai mult sau mai putin "prins" in programele emotionale continute de complexele parentale, este, simultan, si o masura a felului in care relatia de cuplu va fi experimentata ca flexibila, confortabila si gratificatoare.

Cu cat o persoana este mai "individuata", adica mai DIFERENTIATA PSIHOLOGIC, cu atat ea se va implica mai putin in relatii in care sa renunte la sine sau sa preia, inconstient, aspecte nedorite ale personalitatii celuilalt. Persoanele mai putin diferentiate, pe de alta parte, se vor orienta EXACT spre acel tip de partener apt sa preia, FARA SA DISTINGA, continuturile emotionale respinse sau negate.

De pilda, o femeie care isi reprima agresivitatea va fi orientata de radarul intern spre un partener care sa preia acest aspect negat al personalitatii si sa-l exprime IN LOCUL EI. In felul acesta ea isi va exprima agresivitatea, dar in exterior! Un partener potential cu un nivel superior de diferentiere, capabil, adica, sa distinga intre furia lui si furia ei, nu va accepta aceste trairi afective proiectate. El nu le va prelua, nu le va percepe ca ale lui si, evident, nu va actiona in sensul lor. Daca s-ar comporta asa nu ar fi decat un obiect manipulat psihologic de partenera lui. Ori intre nivelul de diferentiere interna si vulnerabilitatea la manipulare exista o relatie invers proportionala: cu cat diferentierea este mai inalta, cu atat vulnerabilitatea la manipulare este mai scazuta.

Principiul pe care vreau sa-l evidentiez este urmatorul: INTR-O RELATIE DE CUPLU, PARTENERII AU NIVELURI SIMILARE DE DIFERENTIERE PSIHOLOGICA. Desigur, acest principiu se aplica la cupluri liber constituite, nu la casatoriile "aranjate" din ratiuni sociale sau utilitare.

3. Marele principiu al oglinzii

Un partener nu poate fi mai dominator intr-un cuplu, daca celalalt nu este de acord, la nivel inconstient, sa preia rolul de dominat. Un partener nu poate sa pretinda mai mult, daca celalalt nu accepta sa fie mai responsiv. Un partener nu poate sa invinovateasca mai mult, fara decizia inconstienta a celuilalt de a se simti culpabil mai des. Relatia seamana cu un contract sau acord comercial, cu singurul amendament ca transferul de autonomie se produce, cel mai adesea, spontan, pe baza rezonantei inconstiente dintre cei doi.

Cand partenerii se confrunta cu aceleasi dileme de dezvoltare, ei pot "semna" contracte si mai spectaculoase. Astfel, ea poate accepta, ca si cum ar fi ale ei, trairi repudiate sau respinse de el in schimbul acceptarii, de catre el, a propriilor ei aspecte devalorizate sau negate ale lumii interne, aspecte al caror acces in constiinta ei este interzis.

De exemplu, EA se autopercepe ca o persoana sanatoasa, rezonabila si foarte adaptata. In inconstient insa, la nivelul complexului patern, contine un sambure de nebunie si anarhism, ca urmare a identificarii cu un tata irational si inadaptat. El nu-si poate manifesta constient furia. Iar targul incheiat este urmatorul: el se comporta bizar sau nebuneste (asa cum nu se poate comporta ea), iar ea se infurie atunci cand asista la aceste comportamente (asa cum nu se poate infuria el). Intelegerea secreta este ca acest model relational sa nu fie schimbat, datorita beneficiilor sale. La nivel constient, ea ii poate solicita sa se schimbe, chiar il poate duce la terapie, dar dorintele lor inconstiente, mult mai puternice, sunt ca situatia sa se perpetueze.

Intr-o alta ipostaza, un membru al cuplului apare ca mult mai echilibrat, adaptat sau sanatos mental decat celalalt: partenerul abstinent al unui alcoolic instabil; partenerul optimist al unui depresiv; partenerul extrovert si sociofil al unui sociofob - toate acestea sunt exemple a ceea ce pot parea drept niveluri net diferite de maturizare a partenerilor de cuplu.

Dar aparentele inseala. Patologiile sau disfunctiile "vizibile" ale unui partener trimit la perturbarile "invizibile" ale celuilalt. Aici actioneaza ceea ce as numi MARELE PRINCIPIU AL OGLINZII. Cand ne privim in oglinda, ceea ce este in stanga apare in dreapta si invers. In acelasi fel, cand privim in "oglinda" vietii de cuplu, ceea ce este continut inconstient la un partener apare drept comportament observabil la celalalt.

Astfel, functionarea echilibrata si robusta a unui partener (A) depinde de preluarea de catre celalalt (B) a tendintelor nevrotice negate de (A). Sotia permanent deprimata a managerului foarte competent si eficient ii duce in spinare trairile respinse de inadecvare, vulnerabilitate si frustrare. Acesta este motivul pentru care, la fel ca in cazul vaselor comunicante, ameliorarea sau integrarea psihologica a unui partener conduce la aparitia sau accentuarea unor simptome in celalalt si, la limita, la intreruperea relatiei.

Ma astept ca, in acest punct, sa fii bulversat, stupefiat sau socat de caracterul neasteptat al acestor idei. Daca ti se par incredibile si le respingi cu putere, aceasta este dovada ultima ca ti se aplica. Pentru ca, daca nu ar atinge propriile constelari de energii psihice inconstiente si amenintatoare, ce rost ar mai avea sa te opui? Le-ai putea procesa relaxat, linistit sau amuzat, fara nici o traire emotionala de genul respingerii sau impotrivirii intense.

4. Autonomie si intimitate in relatia de cuplu

Si daca accepti, te voi familiariza, mai departe, cu 5 tipuri diferite de relatii de cuplu, corelate cu reusitele fiecarui partener in procesul anevoios si indelungat de diferentiere a personalitatii de contextul familial in care s-a dezvoltat. Cele cinci tipuri sunt, dupa Stuart Johnson (apud. Scarf, 1980), asistent social si terapeut de familie, cinci feluri diferite de a stabili contactul in relatia de cuplu, toate inalt dependente de nivelul separarii si dezvoltarii launtrice dobandit de fiecare partener.

NIVELUL 5: PARADOXUL

Este cel mai slab nivel de diferentiere. Atat de slab, incat cele doua nevoi umane majore, de a avea individualitate separata si de a fi emotional conectat cu alte fiinte umane, nu pot fi satisfacute simultan. Iar paradoxul consta in faptul real ca a fi aproape de cineva, la fel ca a fi departe de cineva, sunt perspective la fel de greu de suportat.

Pentru persoane cu un nivel de diferentiere atat de scazut, intimitatea cu un partener este echivalenta cu negarea propriei identitati. Apropierea emotionala de un "alter" este traita ca o experienta de absorbtie, astfel incat Eul distinct dispare in amalgamul relatiei. Intimitatea este experimentata ca o fuziune cu celalalt, act ce implica, in consecintele lui ultime, pierderea propriei personalitati separate. Fiecare pas catre partener este insotit de accese de o teribila anxietate, intrucat este un pas mai aproape de auto-anihilare.

Reactia biologica in fata unei astfel de amenintari este retragerea, adica un fel psihologic de "a-ti lua picioarele la spinare". Intrucat apropierea conduce la aneantizarea Eului, instaurarea unei distante in raport cu partenerul devine un act necesar. Aceasta reactie automata conduce, totusi, la o noua dificultate: a fi departe de partener, situatie experimentata drept singuratate, vid interior, sentimentul nonexistentei sau al abandonului.

Autonomia, prin urmare, este traita in latura ei negativa: imposibilitatea de a-ti fi validata si confirmata propria existenta. Paradoxal, miscarea ce a vizat o separare mai neta a produs aceleasi rezultate ca miscarea ce viza o apropiere mai profunda: pericolul auto-anihilarii. In acest punct al ciclului impulsul de orientare spre partener revine, iar ciclul se reia.

Persoanele aflate in acest registru al diferentierii launtrice se confrunta cu cele mai vicioase patternuri relationale. A te apropia de un partener e periculos, intrucat poti fi inghitit de relatie, a fi autonom e de asemenea periculos, intrucat te dizolvi intr-un univers indiferent. Orice ai face, incercarile de contact emotional cu alta fiinta umana, ca si tentativele de a avea o identitate distincta, sunt la fel de lipsite de speranta.

Pentru lumea individului, intimitatea este un atac la adresa autonomiei, in timp ce autonomia este o negare a apropierii. Dilema pare a fi nerezolvabila si produce, uneori, schizofrenii sau personalitati de tip borderline. Relatiile de cuplu ale acestor persoane sunt dificile, instabile, tranzitorii.

NIVELUL 4: IDENTIFICAREA PROIECTIVA

Aceasta este urmatoarea zona pe scala diferentierii, o zona ce acopera numeroase cupluri ale caror uniuni maritale dureaza lungi perioade de timp sau chiar o viata intreaga. Contrastul fata de nivelul anterior este marcant: dilema separare - intimitate a fost rezolvata partial. Dar aceasta rezolvare nu sprijina evolutia individuala!

Oamenii cu aceste niveluri de diferentiere interioara sunt capabili sa-si asume unul din cei doi poli ai relatiei autonomie - apropiere. Ei sunt fie intimi, fie autonomi si experimenteaza intimitatea si autonomia ca mutual exclusive. Intr-o relatie de cuplu, cu alte cuvinte, iti afirmi si te straduiesti sa iti satisfaci fie nevoile de caldura, deschidere si contact emotional, fie nevoile de solitudine si spatiu personal, dar niciodata ambele. Deoarece ambii parteneri se confrunta cu acelasi tip de conflict (SEPARARE vs. INTIMITATE), ei reusesc sa-l rezolve partial printr-un lant format din 3 mecanisme de aparare: il fragmenteaza, reprima un fragment (fie separarea, fie intimitatea) sub pragul constiintei si de acolo il proiecteaza, inconstient, asupra partenerului. De pilda, partenerul care a optat pentru gratificarea nevoilor sale de intimitate il percepe pe celalalt ca excesiv de controlat, egocentric sau distant. Invers, cel care lupta sa-si satisfaca nevoile de autonomie isi receptioneaza partenerul ca deosebit de emotional, acaparator sau intruziv.

Daca la nivelul 5 nici unul din cele doua seturi fundamentale de nevoi (a fi emotional atasat, respectiv a-ti mentine propria individualitate) nu poate fi gratificat, la nivelul 4 partenerii sunt capabili sa-si exprime si sa actioneze cu succes pentru a-si implini unul din ele. Contactul cu celalalt set, reprimat, este realizat indirect, prin intermediul comportamentelor, emotiilor si gandurilor partenerului. Astfel, un barbat foarte constient de nevoile sale de autonomie, dar care isi neaga nevoile de intimitate emotionala, este predispus la a se indragosti de o femeie mai degraba dependenta, sensibila si foarte afectiva, ce nu isi asuma propriile disponibilitati de a functiona ca o persoana auto-suficienta. (Interesanta chestie, nu-i asa?) Invers, o femeie centrata pe sine, datorita unei relatii intense cu un tata foarte competent (si care s-a delimitat in felul acesta, de latura ei mai submisiva, delicata si calda) se va orienta spre un barbat mai afectuos decat media (adica un barbat infantilizat de excesul de hrana emotionala al mamei sale). Pozitiile emotionale in cuplu sunt, dupa cum se vede, COMPLEMENTARE. El este foarte atras de eficienta si autonomia ei, fiind multumit de gasirea unei mame de substitut, adica o femeie care sa aiba grija de ea si de el. Ea, pe de alta parte, are ocazia sa primeasca, in compensatie fata de copilarie, caldura unui barbat. In aceasta pereche, ea va prelua si manifesta, in contul ei, nevoia lui de individualizare, pe cand el va prelua si exprima, in contul lui, nevoia ei de contact emotional profund. Frustrarea, pentru amandoi, va fi tolerabila, atata timp cat cautatorul de intimitate nu se va apropia prea mult, iar amatoarea de autonomie nu se va indeparta prea mult.

Blocajul de dezvoltare pentru aceste cupluri sta in incapacitatea partenerilor de a-si asuma ambele laturi ale polaritatii AUTONOMIE - INTIMITATE. Le este dificil sa fie entitati distincte si, in acelasi timp, sa mentina un contact emotional profund. Iar ceea ce mi se pare aproape fascinant (deh, am si eu gusturile mele!) este numarul practic foarte mare al polarizarilor analoge in relatia de cuplu: putere/ slabiciune, competenta/ incompetenta, succes/ esec, stapan/ sclav, persecutor/ victima, salvator/ victima, logica/ sensibilitate, furie/ calm, irascibilitate/ control emotional, demon/ inger, optimism/ pesimism, flexibilitate/ rigiditate s.a.m.d (cum, am uitat chiar cazul tau?)

In termeni mai simpli, CEEA CE LA SUPRAFATA RELATIEI UN PARTENER ESTE, CELALALT NU ESTE. In profunzime insa cei doi sunt inexplicabil legati de o tesatura psihica pe care timpul o intareste, facand din evolutia individuala un obiectiv tot mai indepartat. Iar aceasta nu este deloc un fapt de mirare, cata vreme pentru cei doi parteneri PROIECTIA ESTE PRINCIPALUL MIJLOC DE CONTACT. Si, pana cand proiectiile nu vor fi retrase, nici unul dintre parteneri nu va sti unde se termina el si unde incepe celalalt.

NIVELUL 3: SEPARAREA CONSTIENTA

Acest nivel este un fel de pod intre doua constelari energetice psihoindividuale foarte diferite (nivelurile patru, respectiv doi). In situatii stresante (conflicte de cuplu) partenerii se comporta si uneori simt ca si cum ar apartine nivelului anterior. Dupa ce calmul se instaleaza, ei devin constienti de propriile ambivalente interne.

Ceea ce face diferenta, prin urmare, nu este numarul si calitatea proiectiilor (ganduri si trairi neacceptate), ci faptul ca, dupa ce se risipeste "ceata psihologica" (scade amplitudinea conflictului), fiecare partener are disponibilitatea emotionala si mentala de a-si retrage o parte din proiectii. Aceste insight-uri partiale "muta" cuplul de pe nivelul patru pe cel imediat urmator.

Cuplurile de pe nivelul patru nu pot distinge intre dorintele suprimate de apropiere si contact, respectiv de autonomie si detasare. Ele nu pot recunoaste ciocnirea acestor nevoi inauntrul lor, pe cand cuplurile de pe nivelul trei au o constienta superioara a acestui conflict intern. Fiecare partener este mai constient de dilema pe care o traieste si de modul cum celalalt este implicat.

Analogic vorbind, nivelul trei seamana cu un aeroport, pe care tot timpul aterizeaza sau decoleaza avioane. Numeroase cupluri sunt, cum s-ar spune, intre doua avioane. Unii au aterizat venind dinspre nivelul patru si se pregatesc sa decoleze inapoi, deoarece nu dispun de Euri suficient de permeabile si mature care sa infrunte continuturile inconstiente devalorizate. Altii, dimpotriva, vin tot dinspre nivelul patru si se inalta spre nivelul doi, fiind mai capabili sa-si negocieze dorintele de separare si apropiere. In sfarsit, cei care aterizeaza venind de pe nivelul doi sunt cupluri ce traverseaza situatii de viata dificile. Daca problemele nu sunt solutionate, o astfel de pereche poate continua mersul regresiv, decoland cu destinatia "nivel patru".

NIVELUL 2: AMBIVALENTA TOLERATA

Numesc acest nivel "ambivalent", deoarece fiecare partener poate acum sa tolereze nevoile aflate in competitie. Nevoile de intimitate, respectiv de a fi o persoana distincta nu mai sunt suprasimplificate si puse intr-o opozitie neta, astfel incat in timp ce unul se lupta pentru mai multa intimitate, celalalt sa se razboiasca pentru mai multa autonomie.

Lupta continua, dar ea este transferata IN INTERIOR. Cu alte cuvinte, fiecare partener este mai apt SA SUPORTE TENSIUNEA pe care aceasta lupta launtrica o genereaza. Probabilitatea de externalizare a conflictului (proiectia unei nevoi asupra celuilalt) este mai mica. Fiecare este mult mai capabil sa stea pe picioarele lui, pe de o parte, si sa se lege emotional de celalalt, pe de alta parte. Exista un sentiment mai inalt de completitudine.

Cuplurile de pe acest nivel isi recunosc mult mai usor frontierele si isi asuma responsabilitatea pentru nevoile, trairile sau gandurile lor ambivalente. Aceasta asumare ii face mult mai capabili pentru negocierea mai relaxata, fara a fi simpla, a dilemei pe care fiecare o traieste.

Un astfel de nivel al auto-diferentierii presupune ca, in cuplu, EA si EL nu numai sa-si recunoasca onest propriile ambivalente, ci si sa actioneze, IMPREUNA, pentru gasirea unei solutii reciproc acceptabile.

Exemplu: Este duminica dupa-amiaza. EA ii propune o plimbare prin Gradina Botanica. Este inceput de primavara si primii vestitori sunt deja la datorie. El isi propusese pentru aceasta parte a zilei sa termine o lucrare stiintifica inceputa mai de mult. Intuiesti conflictul? Daca EL ramane acasa, raspunde nevoii de autonomie. Daca nu si-ar recunoaste, insa, si propria nevoie de intimitate ("Vreau sa ne plimbam impreuna!"), ar proiecta-o asupra ei, s-ar simti exploatat si presat ("Merg cu tine doar pentru ca insisti atat!"). Constient fiind de ambele, se consulta cu partenera lui si negociaza o solutie reciproc avantajoasa.

Prin contrast, cuplurile cu un nivel de diferentiere mai scazut sunt mai putin apte sa recunoasca ciocnirea INTERNA a nevoilor. Solutia facila, dar blocanta pentru evolutie, este sa fragmenteze conflictul, sa reprime una din parti si sa o proiecteze, inconstient, asupra celuilalt. In exemplul anterior, el se simte presat si se infurie daca isi reprima propria nevoie de intimitate si o atribuie ei: "Tot timpul vrei sa fim impreuna! Nu pot sa-mi vad si eu de treburile mele!". Daca ar fi ceva mai constient, si-ar putea asuma propria dorinta de apropiere si contact emotional (posibil de indeplinit, de pilda, printr-o plimbare romantica prin gradina Botanica). Asumand-o, nu mai ramane loc pentru acuzatii, judecati devalorizante sau resentimente.

Partenerii mai inalt individualizati traverseaza mai putin frecvent astfel de crize, deoarece granitele personale le sunt mai clare si bine definite. Tranzactiile in cuplu au o nota de obiectivitate mai mare si nu sunt incarcate cu emotii negative. A fi persoane apropiate si distincte, intr-o lume de nivel doi, nu mai sunt percepute ca nevoi mutual exclusive. Mai degraba experienta interna este aceea a unui continuum, cu nevoia de autonomia de autonomie la un capat si nevoia de intimitate la celalalt.

A te apropia de partener, a te misca in directia lui (ascultandu-i problemele, mergand undeva impreuna) inseamna a renunta la o parte din autonomia ta (in acel timp ai fi putut merge cu o prietena prin magazine sau ai fi putut asculta concertul preferat). Fiecare centimetru SPRE partener este un centimetru DINSPRE autonomia ta. Cu toate acestea, lipseste acea separare neta (si tensiune interioara!) de pe nivelurile patru si trei, cand singurele tale optiuni erau "50 de centimetri sau nimic!".

Partenerii de cuplu din lumea de nivel doi isi recunosc nevoile ambivalente si aluneca foarte greu in patternuri de comunicare rigide, simpliste si puternic polarizate. Ei pot, la acest nivel mult mai sincron si functional, sa-si afirme puterea si sa-si recunoasca slabiciunile; sa se simta competenti si depasiti de probleme; sa se enerveze si sa se calmeze; sa ofere suport emotional si sa primeasca atentie si grija. Intr-un cuvant, sa admita in constiinta si SA TOLEREZE ganduri, trairi si nevoi contrare.

NIVELUL 1: INTEGRAREA

Cum o mai fi si treaba asta? Ei, ca orice pozitie de limita, este mai degraba un ideal decat o realitate interpersonala. Pentru cuplurile de pe acest nivel, nevoile de independenta si contact emotional nu mai reprezinta forte conflictuale. Ele sunt experimentate ca aspecte integrate atat ale celor doi parteneri, cat si ale relatiei dintre ei.

Este un fel de nivel cinci intors pe dos: daca acolo intimitatea si autonomia erau traite la fel de amenintator, aici sunt resimtite ca egal de binefacatoare. Ambele sunt ACCEPTABILE SI GRATIFICATOARE, in fiecare moment, si nu conduc la nici o criza sau conflict emotional.

Singurul obiect al negocierii, inrucat mai exista o negociere, nu este carei nevoi conflictuale sa i se raspunda (tolerand frustrarea celeilalte), ci in ce ACTIVITATE sa se angajeze cuplul. Vrei un exemplu, nu-i asa?

Exemplu: EL urmareste o emisiune foarte interesanta pe Discovery Channel (despre psihologia cuplului), iar EA are chef de putina dragoste. El ii poate comunica dorinta de a vedea pana la capat emisiunea (e ceva cu 5 niveluri si tocmai au ajuns la ultimul). Sau o poate ruga sa amane putin, pana va deveni mai excitat. Dar indiferent de ce se negociaza, nici unul nu experimenteaza nevoia celuilalt ca amenintatoare sau egoista.

Altfel spus, daca au negociat sa urmareasca emisiunea pana la final, ceea ce ea traieste nu este frustrarea sexuala, ci o stare de bucurie, ca urmare a rezonantei cu satisfactia intelectuala experimentata de el. Iar asta se intampla chiar daca ea nu da prea multi bani pe povestile astea spuse de psihologi batrani si cu barba. (Bineinteles, dupa aceea urmeaza si sexul!)

Ceea ce vreau sa spun este ca partenerii din lumea unu percep autonomia si intimitatea ca stari ale fiintei si nu ca pe pozitii pe un continuum spatial. Daca sunt undeva departe de partenera mea, apropierea emotionala continua sa existe in mine. O percep, adica, desi ea este la sute de kilometri distanta. Intimitatea a devenit o stare internalizata a fiintei. O simt indiferent de locul in care ma aflu si de activitatea in care sunt angrenat.

Dar cel mai paradoxal aspect asociat cu acest nivel al integrarii este capacitatea partenerilor de A TRAI CONFORTABIL cu diferentele lor, chiar daca aceste diferente se refera la credinte si valori profunde. De exemplu, ei pot avea atitudini religioase diferite (ortodox versus catolic, evreu versus protestant), fara ca relatia sa sufere. Aceasta presupune ca fiecare sa-l recunoasca pe celalalt ca o PERSOANA DIFERITA, libera sa se manifeste in felul ei. Dar recunoasterea nu este suficienta. Acceptarea celuilalt, ASA CUM ESTE EL, este la fel de importanta.

Iar acceptarea celuilalt este precedata, desigur, de propria acceptare. Persoanele cu niveluri inalte de diferentiere si integrare psihologica sunt persoane, de asemenea, cu niveluri inalte de AUTO-ACCEPTARE. A ma accepta nu inseamna a da curs celor mai nebunesti ganduri (aceasta nu este decat impulsivitate!), ci a permite tuturor continuturilor mele mentale sa ajunga in constienta. Odata ajunse pe acest etaj al fiintei mele, gandurile, nevoile si trairile emotionale pot fi diferentiate. Mai departe, Eul constient poate decide un anumit curs al actiunii.

Altfel, este imposibil sa accept la partenera mea ceea ce resping la mine insumi. Cum as putea sa-i accept ignoranta, daca nu sunt constient de propria mea ignoranta? Cum as putea sa-i accept greselile, daca nu mi le recunosc pe ale mele? Si cum as putea sa-i accept dorintele asa-zis inferioare, daca sunt rupt de propriile mele dorinte?

Persoanele integrate nu se completeaza una pe alta, in sensul ca nu sunt una jumatatea celeilalte. ELE SUNT, FIECARE, CATE UN INTREG. Ele seamana cu coloanele unui templu: sustin acelasi acoperis, dar stau la o anumita distanta. Daca cele doua coloane s-ar apropia foarte mult, templul s-ar prabusi. IUBIREA ESTE TEMPLUL! Cam asa sunt doi oameni bine diferentiati care se iubesc: ei sunt individualizati, independenti si totusi sustin ceva impreuna.

La niveluri inalte de individualizare, relatia de cuplu este tot mai mult un dialog si tot mai putin o fuziune. Cei doi "Eu" stau fata in fata, fara ca aceasta sa fie o confruntare sau o lupta. Spre deosebire de fuziune, unde diferenta este negata, in dialog diferenta este afirmata si acceptata. Fiecare partener ii raspunde celuilalt ca unei persoane intregi si nu ca unei parti a experientei lui. Autonomia si intimitatea devin, in acest caz, mutual suportive si stimulatoare.