schimbare sociala

V. conflict, cauzalitate sociala, evolutie, modernitate, modernizare, post-modernitate, progres social, revolutie

Consta in trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o alta stare diferita calitativ si/sau cantitativ. Specific s. este faptul ca ea insasi este o stare, chiar tranzitorie, ce trebuie considerata ca atare, si in acelasi timp vizeaza diferentele dintre doua stari succesive ale sistemului. In general, sociologia abordeaza s. la doua niveluri distincte:

1. s. (macrosociala) a societatii globale, facindu-se referiri la crestere, evolutie, dezvoltare, progres, regres;
2. s. (microsociala) a anumitor subsisteme sau componente ale societatii.

Cele doua niveluri nu sint in mod necesar si consecvent puse in relatie, unele teorii sociologice concentrindu-se asupra s. macrosociale iar altele asupra celei microsociale.

♦ Inceputurile moderne ale teoriei despre s.s., in general, si despre progres, in special, sint de identificat in "cearta' dintre antici si moderni din a doua jumatate a secolului al XVII-lea. Ginditorii secolului al XVIII-lea (in special A. de Saint-Pierre, A. R. J. de Turgot, M.-J. de Condorcet, A. Ferguson) considera s.s. ca uniforma, lenta, graduala, continua si universala. Secolul XIX, dominat de ideea de evolutie, consacra nu numai sociologia ca stiinta independenta, ci si s.s. ca una din temele ei dominante. Urmindu-i pe M.-J. Condorcet si A. Ferguson, A. Comte considera ca in locul "filosofiei superficiale' a acelor istorici care se limiteaza la adunarea de date puse pe un tablou al succesiunilor, este necesar sa fie avuta in vedere legea de baza a istoriei relevata de trecerea progresiva a cunoasterii prin stadiile: teologic, metafizic si pozitiv (Cours de philosophie positive, 1830-1842). Toate popoarele au avut aceeasi istorie si au trecut prin aceleasi stadii progresive. Depinzind de natura permanenta a umanitatii, progresul societatii, dupa Comte, trebuie sa fie acelasi in toate timpurile, diferentele fiind doar de ritm. Istoria nu este ciclica, ci progresiva si implacabila in urmarea stadiilor. S.s. este produsul fortelor interne ale societatii, rezulta din natura umana universala, este continua, normala si uniforma in spatiu si timp. Diferentele care apar sint efecte ale unor cauze accidentale si pasagere. Pentru a ilustra acest tip de s. nu trebuie facut uz de metoda comparativa a biologilor, care distinge serii statice si coexistente de organisme utilizind criteriul complexitatii organice, ci de acea metoda istorica prin care se pun in evidenta seriile consecutive.

In tentativa sa, Comte preia necritic conceptia despre s. dominanta in secolul XVIII (uniforma, graduala) si o aplica in analiza sociologica a dezvoltarii sociale. De altfel, multi sociologi din secolul XIX au insistat asupra specificului metodei istorice, dar nu si asupra postulatelor de caracterizare a s.s. H.Spencer, de exemplu, desi s-a departat de unele principii deterministe ale lui Comte, a preluat aproape integral conceptul precedent de s. Pentru Spencer, natura esentiala a evolutiei "in sine' consta in procesul de diferentiere, de aparitie a eterogenului din omogen. Date fiind "nivelurile de corespondenta' din natura, se considera "istoria tuturor organismelor' (inclusiv a societatii) ca fiind generata de "legea procesului organic' ca lege universala a progresului. S. este universala si uniforma in intreaga natura, deci si in societate, urmind calea de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la nediferentiat in forma si functie la diferentiat. Evolutionismul biologic al lui Ch. Darwin isi gaseste un corespondent in cel din societate, fara a se considera ca esentiale diferentele dintre regnuri sau cele din acelasi regn. Progresul, dezvoltarea si evolutia sint luate ca sinonime cu s. (The study of sociology, 1874; Progress, its law and cause, 1899). Legile generale ale s.s. nu lasa loc pentru considerarea diferentelor.

E. Durkheim a urmat in mare parte acest evolutionism spencerian, plasind diferitele societati pe un "arbore genealogic' (Sociologie. Regulile metodei sociologice, trad. In romana, 1924). Diferentierea propusa de Durkheim, intre solidaritatea mecanica si cea organica, produsa de accentuarea diviziunii muncii, nu este menita sa indice varietatea vietii sociale ci o lege aplicabila "organismelor ca si societatilor' si care guverneaza intreaga lume. Desi Durkheim s-a preocupat in principal de geneza si conservarea ordinii sociale, pentru el, ca si pentru Comte si Spencer, s.s. este privita ca naturala, implacabila, urmind o lege evolutiva, lenta, graduala si continua. Ritmul poate varia, dar succesiunea este fixa si unidirectionata, conducind la o imbunatatire inerenta. S.s. este globala sau integrala, in sensul ca odata cu societatea se schimba toate componentele.

Un alt teoretician al s.s. a fost K. Marx. Preocupindu-se de stadiile dezvoltarii sociale, ei a analizat structura modului de productie si a distins tipuri de formatiuni sociale carora le corespund forme distincte de proprietate, productie si structura de clasa. Lupta de clasa se afla la baza tuturor transformarilor sociale ("istoria tuturor societatilor de pina acum este istoria luptelor de clasa'). Teoretizarea revolutiei ca tip de miscare sociala generatoare de s. se realizeaza pentru prima data in termeni sociologici. Si tot pentru prima data, in locul uniformitatii s. se prezinta variatiile si diferentele sincronice si diacronice, punindu-se accentul pe participarea agentilor istorici umani in modelarea procesualitatii s..

Evolutionismul doctrinelor sociologice din secolul XIX a fost adesea pus sub semnul influentei lui Ch. Darwin (The Origin of species, 1859), ceea ce constituie temei de argumentare pentru sociobiologii contemporani in favoarea unei necesare st accentuate convergente a sociologiei si biologiei, in ciuda unei concomitente istorice, evolutionismul darwinist si cel sociologic au avut problematici distincte si moduri de abordare diferite (F. J. Taggart, 1925; K. Boch, 1955, 1978). In deceniul al patrulea al secolului nostru evolutionismul este considerat ca desuet, fara a fi fost inlocuit de o teorie a s.s. Functionalismul a jucat un rol important in aceasta inlaturare, T. Parsons sintetizind un punct de vedere pesimist in legatura cu posibilitatea unei teorii a s.s.: "o teorie generala a proceselor de schimbare in sistemul social nu este posibila in stadiul actual de dezvoltare a cunoasterii' (The Social System, 1951). O astfel de teorie ar presupune o cunoastere aprofundata a legilor sistemului social si a s. acestuia, ceea ce inca nu exista. In virtutea acestei perspective, functionalismul structural s-a dezvoltat ca o teorie a ordinii sociale, a regulilor de mentinere sau conservare a sistemului, s.s. aparind mai degraba ca un fenomen de patologie sociala.

Dupa perioada de dominare a functionalismului a urmat una in care teoriile sociologice au fost resistematizate in functie de accentul pus pe ordinea si conservarea sociala sau pe conflict si s.s. (A. Gouldner, 1971). Se produce, totodata, o resurectie a evolutionismului si o preocupare insistenta fata de analiza s. (S. N. Eisenstadt, 1970; LA. Sklair, 1970; H. R. Barringer, 1965) in conditii de participare a agentilor social-istorici, de diversificare a formelor si ritmurilor pe care le ia sau a sectoarelor in care se produce. Analiza sociologica vizeaza descrierea, explicarea si predictia s. unui sistem social ca intreg sau/si in interiorul sistemului a diferitelor componente. Cele doua niveluri ale analizei nu sint neaparat coincidente. In mod traditional au fost dezvoltate teoriile macrosociale ale s.s., numai in ultimele decenii propunindu-se teorii cu orientare microsociala. Aceasta situatie este explicabila si printr-o caracteristica a s.s.: rareori, daca vreodata, exista coincidenta intre directiile si ritmurile de s. ale diferitelor componente ale sistemului social. De exemplu, intr-un sistem social se poate schimba distributia relatiilor de putere fara ca aceasta sa conduca in mod necesar la s. In tehnologia sau in organizarea productiei; sau se poate schimba structura tehnico-eco-nomica a productiei fara sa se produca s. corespunzatoare in cultura; sau sistemul ca intreg sa fie inscris pe o cale de s. concomitent cu conservarea unor componente traditionale.

♦ Cercetarea s. se orienteaza catre diferite aspecte sau probleme. O prima problema se refera la detectarea factorilor care genereaza s. Acestia sint considerati ca endogeni sau exogeni in raport cu domeniul analizat. Ignorarea factorilor generatori este specifica unei conceptii care admite imanenta s. uniforme si continue in timp. S. deja infaptuite conduc la noi s. si astfel se mentine o evolutie autodirijata sau autotelica. Teoriile clasice (evolutioniste) despre s. se inscriu, de regula, pe o astfel de linie. Modelul factorial al s.s. identifica factori exogeni sau endogeni sau si unii si altii investindu-i cu putere generatoare. In acest sens, au fost invocati factori macrostructurali, de genul conditiilor naturale, factorilor productiei (unelte, forta de munca, metode de munca), relatiilor de productie, miscarilor sociale (luptei de clasa) etc., sau factori microstructurali organizati intr-un context. Acesta are efecte structurale asupra elementelor care ii sint subsumate. De exemplu, organizarea si orientarea relatiilor dintr-un grup sau ale altor componente ale grupului genereaza acel context care are efecte asupra fiecarui individ (M. Sherif, The psychology of social norms, 1936).

Chiar daca sociologia actuala tinde sa renunte la ideea existentei unei cauze unice si universale a s.s., ea nu a incetat sa se preocupe de identificarea factorilor generatori de s. endogena sau exogena si sa caracterizeze tipurile si formele principale, precum si procesele pe care s. le implica. In s. exogena se identifica un factor sau mai multi care sint exteriori sistemului considerat si care produc stari specifice de dezvoltare in interiorul.lui. De exemplu, pentru a explica dezvoltarea capitalismului occidental Max Weber a considerat ca reforma protestanta a creat o etica a spiritului intreprinzator, eliberat de constrangerile traditionale, ceea ce ar fi stimulat investitiile si acumularile capitaliste, in sociologia rurala, H. Mendras (La fin des paysans, 1967) explica modul in care introducerea unei inovatii in sistemul de viata si productie rurala atrage dupa sine o veritabila transformare in lant a respectivului sistem. S. endogene pot fi evolutive, constind in modificari ale regulilor de functionare ca urmare a unor combinatii specifice ale elementelor componente ale sistemului, sau reproductive, atunci cind se mentine cadrul structural al sistemului dar se introduc variatii in functionarea sa efectiva (K. Marx distinge intre reproductia simpla si cea largita si include procesele reproductive nu in aria stagnarii ci in cea a s.). In general, rareori si numai cu riscul unor simplificari se poate distinge s. endogena de cea exogena, cele mai multe s. fiind concomitent endogene si exogene. Numai intr-o varianta structuralista stricta s. apare ca produs exclusiv al mecanismelor structurale interne, viitorul fiind deja prefigurat de starea prezenta a structurii.

O alta problema se refera la modul specific de identificare a s.s. In general, s. se poate referi la:

• procesul de tranzitie de la o stare la alta a sistemului;
• diferentele dintre doua stari succesive ale unui sistem; regularitatea procesului de s.;
• mecanismele de producere a s.

Exista doua conceptii oarecum diferite despre s., dupa cum se pune accentul pe caracterul sau determinant, legic, sau pe caracterul sau probabilist. Teoriile clasice despre s. opereaza cu principii deterministe, de tipul succesiunii inexorabile a fazelor de dezvoltare a unei societati (A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim etc.). Daca astfel de legi ar fi temeinic fundamentate, atunci s. ar putea fi planificata si sistemul social ar fi astfel perfectionat incit sa se accelereze progresul spre un ideal prestabilit. S.s. depinde insa de o varietate de factori endogeni si exogeni, astfel ca tranzitiile si procesele iau un curs probabilist. Exista o variabilitate a ritmurilor de s. a diferitelor componente ale unui sistem social si o dialectica a continuitatii si discontinuitatii lor. Controlul probabilitatii s. si cresterea acesteia se pot realiza prin facilitarea si multiplicarea inovatiilor tehnice, stiintifice si organizatorice.

♦ Un alt factor generator de s.s. este reprezentat de miscarile sociale, ca expresii ale aspiratiilor comune ale oamenilor de a realiza un acelasi scop cu mijloace similare. La baza oricarei miscari sociale se afla discrepanta dintre nevoi si mijloacele disponibile de satisfacere. O astfel de stare genereaza tensiuni subiective si relationale care tind sa se generalizeze pina la a cuprinde grupuri mari de oameni (J. Szczepanski, 1970), sa devina tot mai organizate si sa solicite producerea unei s. In functie de tipul de s. vizat, se disting miscarile protestatare, reformatoare si revolutionare. Miscarile protestatare sint initiate de grupuri mari de oameni, se manifesta prin nemultumire si protest, prin contestarea unor regularitati sociale statornicite, dar nu sint ghidate de o conceptie clara despre tipul de s. ce ar urma sa se produca (P. Bourdieu, Les heritiers, 1969). Miscarile reformatoare vizeaza s. sectoriale in cadrul sistemului social existent (emanciparea femeilor, blocarea poluarii, protectia animalelor etc.). Institutionalizarea acestor miscari se asociaza si cu o regresiune a militantismului pentru s. Miscarile revolutionare se deosebesc prin scop si metoda de precedentele. Scopul lor este de a schimba organizarea sistemului social ca atare, de a produce o s.s. si politica radicala, iar mijloacele folosite sint atit pasnice, cit si violente, folosesc o strategie si o tactica specifice, programate de un grup de avangarda (partid politic). In mod traditional, cele mai importante revolutii sint considerate a fi cele care duc la s. puterii politice intr-o societate. Mai recent, atentie sporita se acorda si s. tehnologice, spirituale, culturale etc., mai ales ca, pe finga s. macrostructurale, in orice sistem social au loc multiple s. de amploare variabila.

♦ In metodologia cercetarii sociale s-au dezvoltat diferite tehnici de analiza a s.s. precum si modele, unele formalizate, ale s. (J.S. Coleman, Models of change and response uncertainty, 1964; The mathematical model of change, 1968; G. W. Bohrnstedt, Observations on the measurement of change, 1969). Analiza longitudinala, realizata in diferite variante (panel, cohorte etc.) si finalizata in modele cauzale sau interactionale, faciliteaza studiul microstructural, bazat pe date empirice, al s.  L.V.