ARGUMENT

PENTRU O SOCIOLOGIE A COMUNITATILOR

RURALE SI URBANE

"Analiza unei comunitati, inteleasa ca sistem social complex, cunoasterea originilor sale, a organizarii interne, a valorilor, a necesitatilor membrilor sai, ori a interactiunilor dintre subsisteme nu sunt usor de facut si nu constituie nici o activitate aseptica sau neutra. Intr-adevar, intentiile care stau la baza acestui proces de cunoastere pot fi foarte diferite intre ele si acest lucru duce la reliefarea unor aspecte in dauna altora, in functie fie de instrumentele utilizate, fie, mai degraba, de filtrul cultural de care dispune cercetatorul. Daca obiectul nu este atat acela de a face "o analiza a necesitatilor" dupa modelul diagnosticului clinic ., cat de a lucra pentru amplificarea constiintei de sine a comunitatii insesi, ca sa fie capabila sa-si proiecteze propria schimbare, atunci modalitatea ce trebuie utilizata depaseste chiar observatia participativa si duce la adoptarea unui tip de cercetare axat pe o participare intensa. De aceea, a interpreta o comunitate, inseamna a activa un proces in care insisi membrii comunitatii devin protagonisti activi, ei insisi devin constienti de propriile conditii, nevoi si limite, ca si de resursele de care dispun; ei insisi dau un sens acestor date".

Bruna Zani

A ramas notorie formula lui Pierre Janet, potrivit careia acolo unde exista om, exista si psihologie. Retinand ideea psihologului francez, dar schimbandu-i aria de semnificatie, am putea spune ca acolo unde exista colectivitati umane, cu certitudine trebuie sa existe si sociologie. Indiferent de premisa de la care porneste cercetarea si dincolo de conceptia adoptata, oriunde apare un grup mai mare de oameni care traiesc impreuna si oricare ar fi stadiul lor de evolutie istorica, convietuirea lor laolalta genereaza socialitatea, iar aceasta implica in mod peremtoriu sociologia.

Ca sistem de indivizi asociati intru supravietuire si ca formatiuni complexe de relatii interpersonale, colectivitatile umane au statuat reguli de unitate si consens si au adoptat procedee de control care sa previna sau sa estompeze devianta. Intr-un fel, in orice organism social si in general in oricare dintre formatiunile care au urmat hoardei primitive (dar si in cadrul acesteia din urma) s-au impus reglementari de ordine interioara[1] si au fost necesare norme care sa fie favorabile unitatii. Asa cum ar spune Kardiner, in fiecare colectivitate trebuie sa existe o structura de conduita comuna, care sa asigure solidaritatea (fie ea mecanica sau organica - uzand de terminologia lui Em. Durkhein) si din care sa rezulte un comportament "de personalitate de baza". Inteleasa ca o configuratie asociativa complexa si definita prin aderenta si recunoasterea acelorasi valori de catre toti laolalta si de catre fiecare luat separat, "personalitatea de baza" sau "personalitatea de status" - cum o numea R. Linton - trebuie sa fie dominata de necesitatea de a adapta continuu capacitatile reale si potentiale specifice fiecarei entitati la cerintele mediului si de a realiza coeziunea intregului. Sorokin, Zimmernan si Galpin, in cunoscuta lor trilogie , referindu-se la premisele care stau la baza unei alcatuiri comunitare, dar mai ales la cele care-i perturba identitatea, releva necesitatea functionarii unor agentii abilitate cu calitatea "dezvoltarii actiunilor bune" si a "inhibarii celor rele", "Pentru a exista - scriau cei trei sociologi - orice societate necesita cunostinte si socialibitate in randul membrilor sai - Indivizii care o compun trebuie sa se comporte astfel incat sa nu-i deranjeze pe ceilalti membri ai societatii si trebuie sa se ajute unul pe celalalt cel putin intr-o anumita masura, altfel va fi imposibil sa traiasca impreuna sau sa aiba o viata sociala, satisfacatoare. Un grup ai carui membrii fura, mint, ucid si se lovesc unul pe celalalt in mod continuu, nu poate exista pentru multa vreme.

Indivizii care compun o asemenea societate - continua cei trei sociologi - trebuie sa invete care actiuni sunt injurioase si insultatoare si care beneficiaza de circumstante atenuante; cunoasterea a ceea ce este bine si ce nu, nu este mostenita pe cale biologica. Trebuie sa existe anumite agentii a caror functie este sa dezvolte actiunile "bune si sa le inhibe pe cele rele". Totalitatea agentiilor de acest fel constituie mijloacele controlului social si ale educatiei morale in orice grup dat. Fiindca, oricat de evoluata ar fi o colectivitate si orice standarde de relevanta ar etala, ea nu poate sa se autoregleze fara interventia unor "agentii" si nici sa-si dobandeasca constiinta de sine fara o stiinta de profil, care este sociologia comunitatilor rurale si urbane. Aceasta cerinta decurge din cele trei mari functii ale acestei discipline si anume: functia constatativa, functia proiectiva si functia terapeutica.

ORIZONTURILE TEORETICE SI METODOLOGICE ALE SOCIOLOLOGIEI COMUNITATILOR

RURALE SI URBANE[3]

"Asumarea sarcinilor la nivel comunitar este o premisa utila, adesea necesara, pentru ca subiecti diferiti sa se poata intalni si sa constriasca o comunitate de probleme, constienti ca dimensiunea comunitara nu este o preconditie pozitiva, un spatiu de siguranta, un recipient de solidaritate. Este mai degraba o strategie de intalnire, o metoda de confruntare, un teren de negociere, o conditie pentru accentuarea responsabilitatilor productive.

Tiziano Vecchiato

Orice disciplina stiintifica si orice constructie de sistem propun trei cerinte fundamentale si anume:

1) O conceptie generala care sa insemne o filosofie a domeniului de referinta;

2) O metodologie care sa cuprinda principiile, metodele si tehnicile de investigatie a lucrurilor, a proceselor si fenomenelor din domeniul stiintei respective;

3) O finalitate, adica utilitatea teoretica si practica pe care o presupune o atare stiinta si prin care isi justifica locul alaturi de alte specialitati.

1) Cerinta de conceptie sau de doctrina rezulta dintr-o dubla determinare, ca si dintr-o conditionare cu caracter complementar:

a) o conditionare ontologica;

b) o alta, gnoseologica.

a) Prima conditionare, aceea de ordin ontologic priveste domeniul de realitate pe care il abordeaza stiinta respectiva si vizeaza un anume orizont delimitat in spatiu, avand fenomenele si procesele lui ireductive si definindu-se printr-un determinism de tip nomologic aparte. Ponderabilele, cat si imponderabilele acestui orizont stau la baza functiilor si structurilor locale si stimuleaza anume legitati, cu anume lanturi de natura cauzala. In el se inchid sau se depoziteaza experiente ale trecutului si se pun in ordine intelesuri ale vietii. Un enorm material istoric, precum si intocmiri multiple care converg catre un maxim de caracteristic si confera o perspectiva unitara tuturor relatiilor si tuturor tendintelor care graviteaza in jurul unui ax fundamental, rezultat din obiectul muncii. Intr-un atare context se plaseaza omul, cu trebuintele si aspiratiile lui, cu idealurile lui de viata, dar si cu proiectele de actiune proprie, care se cer a fi cercetate si evaluate, iar apoi fixate in concepte, in teorii si doctrine.

b) Conditionarea gnoseologica. In cadrul oricarei discipline stiintifice functioneaza un complex ideatic mai mult sau mai putin elaborat, care reflecta lucrurile, precum si procesele si fenomenele existente in perimetrul delimitat al stiintei in cauza si caseta sa redea in alcatuiri conceptuale semnificatii ale determinarilor cauzale ce stau la baza realitatii date.

In invocarea componentei gnoseologice si in sustinerea rolului ei organic in afirmarea unei stiinte, pornim de la ceea ce Thomas Cuhn numea o "matrice disciplinara", adica de la acele generalizari acceptate de catre un grup de specialisti ai unei discipline si adoptarea de catre ei a acelorasi "solutii model", care dirijeaza cunoasterea stiintifica si prin care situatii distincte sunt reunite sub un numitor comun.

Un anume raport intre unitate si diversitate, precum si relevarea relatiei dintre universal si particular impun o conceptie de sistem, adica o viziune generala asupra intregului orizont disciplinar, care sa prezinte acel atat de necesar "weltan-schaung" cuprinzator si analitic si care ilustreaza capacitatea de reflectare si de sinteza a unei stiinte. De aici, din aceasta rationare si idealizare a realitatii date se structureaza o anume filosofie a domeniului stiintei respective si se intemeiaza capacitatea de interpretare si de elaborare a unei teorii specifice. Mai mult chiar, teoria, ca si metateoria stiintei in general si acelea ale sociologiei comunitatilor rurale si urbane in particular, ca formatiuni si structuri de inalt nivel reflector, se constituie si ca modele logice utile actiunii practice. Logica realului se transforma in logica a idealului, iar aceasta din urma, printr-un efort de tip retroactiv, devine baza si premisa a dezvoltarii realului. Sorokin si Zimmerman, in cunoscuta lor lucrare, Principiile sociologiei rurale si urbane[4], au adoptat ca teorie interpretativa filosofia neokantiana a scolii de la Baden si considera sociologia ca situandu-se intre stiintele generalizatoare.

Pornind de la clasificarea stiintelor operata de catre Windelband si Rickert si delimitand intre sociologiile speciale consacrate unui studiu generalizat al unui tip anume de fenomene sociale - de o parte - si sociologia generala - pe de alta parte - cei doi sociologi americani considera de resortul sociologiei speciale, cercetarea ". trasaturilor si relatiilor care sunt repetate, comune si constante la toate variatiile concrete ale aceleiasi clase speciale de fapte si relatii sociale". De asemenea, sociologia speciala studiaza "acele fapte sociale in interdependenta lor cu alte fapte sau conditii".

In ceea ce priveste sociologia generala, Sorokin si Zimmerman considerau de domeniul acesteia, in primul rand, efortul de a descrie ". caracteristicile constante si universale, ca si relatiile comune tuturor varietatilor de fenomene si relatii sociale (economice, juridice, religioase, stiintifice s.a.m.d.)" . In al doilea rand, ei au incercat sa formuleze relatiile functionale relativ constante si repetabile sau corelatiile care exista intre fenomenele sociale si mediul inconjurator nesocial (geografic, biologic etc.). Mediul inconjurator nesocial este tiparul in care orice fenomen social apare si se modifica si prin care este el conditionat.

In al treilea rand, continua cei doi sociologi americani - ea incearca sa studieze si sa formuleze relatiile functionale relativ constante si repetabile in timp si spatiu, precum si corelatiile dintre spatiu si timp (de o parte n.ns) si corelatiile care exista intre diverse feluri de fenomene sociale studiate de toate stiintele umaniste si sociale speciale (pe de alta parte, n.ns).

Printr-o viziune taxonomica si procedand la o ierarhizare dupa o gradatie ascendenta, Sorokin si Zimmerman considerau de domeniul sociologiei generale "de a descrie si de a analiza" caracteristicile si relatiile comune tuturor varietatilor din fenomenele sociale, precum si a releva "ce grad de constanta si de repetabilitate exista in cazul lor". Si de aci, in spiritul scolii de la Baden, Sorokin si Zimmerman procedeaza la o punere in relatie de apartenenta la directiile si ciclurile generale si constante ale caracteristicilor si fenomenelor particulare, precizand inca o data ca "domeniul sociologiei este interesat in primul rand de trasaturile si relatiile care sunt relativ constante si repetabile in timp si spatiu", fara ca aceasta sa insemne ". neaparat o presupunere dogmatica a existentei concrete a unor relatii absolut constante. Este sarcina sociologiei - spuneau ei sa afle daca acestea exista si in ce domeniu se manifesta; mai departe, gradul de constanta sau de variabilitate existent in fiecare tip de relatii functionale, atat cele dintre fenomene sociale si nesociale, cat si dintre fenomenele sociale. Sociologia - continua cei doi autori - se inscrie in domeniul marcat chiar cand dovedeste ca unele sau altele dintre relatii au un mare grad de variabilitate, masurabil in functie de anumiti coeficienti - conchid Sorokin si Zimmerman - ramane, oricum, o stiinta generalizatoare si nu una individualizatoare, fiindca acestea din urma se ocupa numai de obiecte unice si nu iau in considerare gradele de variabilitate manifestate de toate fenomenele similare fata de acest obiect unic" .

Ca teorie generala si deci ca un tip de conceptie asupra comunitatii rurale, noi adoptam "teoria interactionist-constructivista a sistemelor autoregenerative", total distincta atat de structuralismul functionalist "parsonsian", cat si de gandirea "morfogenetica" a lui G. Bukley si G. Homans.

Pornind de la teoria "complexitatii", formulata de catre un grup de cercetatori ai Universitatii Natiunilor Unite cu sediul la Montpellier si retinand ideea acestora de "simplitate" a teoriei clasice a sistemelor, am considerat ca functia este una universala, iar structurile oricarui sistem deschis, indiferent de situarea lui pe treapta ierarhica a existentei si dincolo de calitatea microfizica, chimica, biologica ori sociala a sa se defineste prin producere si reproducerea de sine. Asimiland mesaje din mediul exterior si supunandu-le unei procesari interne, sistemele convertesc atari mesaje in unitati organice de forta productiva si de ascendenta perpetua. Se stie ca filosoful german, Leibniz releva ca "Exista o cauza care explica de ce Existenta invinge Nonexistenta", cu alte cuvinte "Fiinta necesara este creatoare de existenta" - adauga el. Dar, cauza care face ca ceva sa existe sau ca posibilitatea sa necesite existenta, face ca orice posibil sa aiba un elan catre Existenta. Astfel se poate spune ca orice posibil se straduieste sa existe in masura in care el se fundamenteaza in Fiinta necesara existenta in act, in afara careia nu se constata nici o alta cale prin care posibilul sa ajunga la act. Or - continua Leibniz - de aici nu urmeaza ca toate posibilele pot exista: aceasta consecinta ar fi valida daca toate posibilele ar fi composibili.

Dar, conchidea el - deoarece unele posibile sunt incompatibile cu alte posibile, urmeaza ca unele posibile nu ajung sa existe si deci ele nu realizeaza actul autoregenerarii.

Particularizand tezele lui Leibniz pentru cazul care ne intereseaza, am putea spune ca in relatia "input - sistem" e necesara o selectie riguroasa a mesajelor din mediu care urmeaza a fi internalizat si care vor fi transformate in surse pentru o posibila dezvoltare ulterioara. Nu orice mesaj si - deci - nu orice continut asimilat e pasibil de a se transforma in existenta, ci numai acela care este compasibil cu structurile sistemului care le primeste si care se incadreaza in mecanismul de producere de continuturi ale acestuia.

La nivel de comunitati rurale si urbane, e necesar ca forurile de decizie sa identifice toate acele resurse interne care constituie forta fecunda si care, ingemanate cu acele continuturi asimilate din exterior, pot finaliza proiecte optime si - prin urmare - pot inscrie comunitatea intr-un trend de progres si dezvoltare durabila.

In ceea ce priveste cea de a doua cerinta a intemeierii unei sociologii a comunitatilor rurale si urbane, cea privitoare la componenta metodologica, noi ne folosim de principiul dezvoltarii, de cel al determinismului contextual, precum si cel al constructivitatii programate.

In fine, cea de a treia cerinta ce se impune pentru fundamentarea unei discipline stiintifice se refera la finalitatea ei.

In fapt, nici o stiinta nu se elaboreaza sub semnul gratuitatii. Orice demers explorator si orice tentativa de constructie de sistem presupun un scop si urmaresc o intrebuintare, fie de ordin teoretic, fie de altul aplicativ, ori ambele impreuna - pleonastic exprimandu-se. Fiindca, efortul ideatic intreprins intr-o cercetare, in perspectiva timpului, raspunde parca unei chemari spre implinire si "facere de bine". Sfortarea sa, ba mai mult, "uzmitul" sau (aproape onomatopeic zicand) tind sa prinda "caracterele" esentiale ale unui orizont determinat, iar apoi vrea sa aseze lucrurile intr-o alta ordine reala decat au fost puse ele pana atunci si sa ofere lumii o alta tabla de valori, cu adevaruri superioare. Acestea toate ne conduc spre o anume finalitate a unei stiinte si - prin urmare - si ii justifica "nemirea ei pe lume". Conchizand, am putea spune ca sociologia comunitatilor rurale si urbane urmareste nu numai cunoasterea proceselor si fenomenelor din sate si orase si deci cauta nu numai sa surprinda legea lor de perspectiva, ci e preocupata si de elaborarea unor strategii si scenarii care apoi sa fie folosite de catre forurile de resort, impreuna cu care sa organizeze experimente si sa devina coparticipante la programele de dezvoltare durabila.

COMUNITATILE RURAL-URBANE INTRE GENUL PROXIM

SI DIFERENTA SPECIFICA

Atunci cand urmarim sensul si finalitatea unui concept, precum si indicarea domeniului sau de referinta, e util sa ne raportam atat la predecesori, cat si la contemporani. Altfel. e posibil sa traim drama lui Columb, care, dupa o lunga si primejdioasa calatorie pe ape, sa constate dureros ca pamantul pe care descinsese nu era descoperit de el si - prin urmare - sacrificiul facut cu atatea riscuri nu avea valoarea scontata.

Pentru prevenirea unor situatii frustrante si in vederea respectarii cerintelor de ordin deontologic, se impune - pe cat posibil - sa invocam macar pe clasici, iar atunci cand intalnim cercetari actuale relevante, sa le mentionam valoarea.

Sensul termenului de comunitate este unul polisemic, iar polisemia implica interdisciplinitatea. Acestea sunt date de cele nouazeci si sase de continuturi cuprinse in conceptul de comunitate si analizate de catre G.A. Hillery[6] si care - de fapt - cum e de la sine inteles reprezinta numai o parte dintre conscrisurile in domeniu.

Referindu-ne la sociologia romaneasca si consemnand nume prestigioase care s-au consacrat cercetarii comunitatilor umane, ne-am referi in primul rand la Traian Braileanu - Acesta, in monumentala sa lucrare intitulata ,,Teoria comunitatii omenesti"[7], dar si in cele doua carti de sociologie generala (la care se adauga studii in reviste si cursuri Universitare), prezinta comunitatea atat ca geneza, cat si ca structura si deci ca geneza, comunitatea - in viziunea profesorului din Cernauti - descinde din relatiile familiale si se finalizeaza plenar la nivel national ,,. grupul familial - scria Braileanu -, comunitatea biologica reprezinta punctul initial, logic si istoric al societatii umane, iar natiunea, termenul final, adica cea mai larga comunitate care poate fi prinsa si organizata intr-o unitate perfecta".

Relatia fundamentala in producerea comunitatii o constituie cea materiala.[10]

El s-a nascut si s-a dezvoltat dintr-o fiinta umana si ramane legat de ea cu toata separatia materiala in spatiu. Relatia mama-copil este relatia sociala fundamentala. Femeia devenind mama reprezinta inceputul unei societati, a unei comunitati in stare sa se largeasca si sa se dezvolte in cursul vremii" (op. cit., p.109).

Desfasurata in ,,timp istoric" si nu in timp ,,newtonian"[11] si ridicandu-se deasupra ordinii biologice, comunitatea se alcatuieste din ,,succesiunea generatiilor prin inlantuirea constiintelor individuale si prin organizarea tuturor puterilor, dar in primul rand prin puterea morala.

Aceasta din urma - in conceptia lui Braileanu - creeaza conditiile necesare cooperarii dintre oameni si tot cu ajutorul ei se poate transforma comunitatea in natiune. ,,Comunitatea in care specialistii au constiinta clara a scopului suprem si se organizeaza pentru cooperare - scria sociologul bucovinean - noi am numit-o natiune. In constiinta aceasta sta libertatea si autonomia indivizilor. Natiunea ajunsa la cel mai inalt grad de perfectiune, este o comunitate sau o comuniune de suflete nascute si dezvoltate in conformitate cu normele ordinii morale, care este ordinea de temelie a comunitatii umane, cum, de altminteri, ea este prototipul oricarei ordini".[14]

Prin insasi constructia ei de sistem deschis, precum si prin rolul reglator al ordinii morale, comunitatea se dezvolta si tinde spre perfectiune. Forma suprema a perfectiunii o reprezinta ,,tipul ideal". Acesta din urma - releva Braileanu - asigura ,,autonomia si independenta" unei comunitati si - in acelasi timp - ii organizeaza toate puterile (biologica, morala, religioasa, estetica, economica si politica) in scopul de a realiza ,,un stat national".

Unitatea puterilor (celor sase puteri - cum spune sociologul - si pe care le-am enumerat mai sus), ca si rationalizarea continua a organizarii lor dau tarie comunitatii si o fac rezistenta la amenintari din interior, cat si din exterior. Din atare motive, comunitatea trebuie sa previna starile de tensiune dintre parti, stari care scad energiile si sa cultive spiritul de ordine si cooperare, care multiplica resursele comunitatii si le confera tarie pentru a depasi anume blocaje sociale.

Comunitatea, inteleasa ca stat national si gandita in perspectiva ,,perfectibilitatii (deci a ,,tipului ideal"[15]) are nevoie de un plan de reforma intru inlaturarea ,,raului" si intru gasirea fericirii depline, a carei conditie fundamentala - dupa Braileanu - este libertatea. .

Dar - precizeaza el - atat ,,perfectibilitatea comunitatii", cat si dobandirea libertatii de catre cei ce compun natiunea nu se efectueaza de la sine si nici nu se omit initiativele si coordonarea unor actiuni programate. Dimpotriva, pentru ca rationalitatea - in special cea morala - sa patrunda la toate nivelurile comunitare, iar cele sase puteri sa coabiteze intr-un plan generalizat de innoire si transformare sociala, e necesara - dupa Braileanu - interventia stiintei in general si a sociologiei in particular. Aceasta din urma - in optica ganditorului din Cernauti - are o functie instrumentala, aceea de a ierarhiza stiintele, in baza ,,primatului ordinii morale" si de a arata ,,cum se pot organiza puterile unei natiuni"[17]

,,Stabilind rolul fiecarei specialitati organizate in viata natiunii si recunoscand primatul ordinii morale, careia trebuie sa i se subordoneze celelalte ordinii (organizatii) - nota Braileanu - sociologia si-a facut pe deplin datoria: ea a aratat cum se pot organiza puterile unei natiuni in asa fel ca sa-i asigure autonomia, libertatea in lupta cu alte natiuni".³

Intre sociologie si comunitate - deci - exista dupa Braileanu - o relatie organica, aceea de a se sustine reciproc si de a opta pentru solutii superioare, care sa determine adaptarea intre actual si sa asigure progresul.

Una dintre aceste solutii este aceea a cultivarii identitatii de sine a comunitatii si a ,,combaterii" cosmopolitismului. Fiindca - in opinia lui Braileanu - cosmopolitism anuleaza elementul autohton si distruge baza de sustinere a comunitatii. El - adica cosmopolitismul - este ,,un corp strain," care perturba coeziunea intregului si chiar il abate de la linia lui principala a dezvoltarii.

Gandind comunitatea in perspectiva idealului perfectibilitatii si considerand-o ,,ca singura conditie pentru pastrarea identitatii de sine a omului normal", sociologul bucovinean defineste comunitatea prin efectul de uniune a sufletelor, ca si printr-un act de recunoastere si de includere in structurile ei de continut atat a celor care au fost, cat si a celor care sunt astazi". ,,Numim comunitate omeneasca - scria Braileanu - acea unitate care se incheaga prin comuniunea sufletelor - Comunitatea e ancorata in ordinea biologica, dar ea nu este o simpla prelungire a ordinii biologice, ci o noua ordine intemeiata pe a doua nastere a omului ca suflet. Comunitatea, in acest inteles, cuprinde nu numai pe cei vii (indivizi in carne si oase), dar si pe cei morti, dintre care multi sunt mai vii decat cei ce traiesc".[18]

Si in lucrari contemporane intalnim criterii similare celor ale sociologului bucovinean cu privire la definirea conceptului de ,,comunitate umana," adaugand insa procese si fenomene specifice societatii industriale. Astfel, intr-un studiu din jurnalul american de sociologie si psihologie[19], se mentioneaza ca, in general, ,,Comunitatile pot fi definite ca inlantuiri a existentelor umane in scopul de a-si impartasi identitatea, de a-si afirma existenta si de a-si obtine resursele necesare subzistentei. Urbanizarea si diviziunea muncii pot fi considerate ca cele mai importante procese referitoare la fundarea comunitatilor umane".

Anterior acestor evenimente - se continua in revista citata - mare parte a existentei umane era bazata pe vanatoare si impartirea in mod egal a bunurilor. Imediat ce a aparut posibilitatea de a imbunatati calitatea si cantitatea recoltelor, a aparut o diviziune rudimentara a muncii, bazata pe cooperarea intre familii. Aceasta a dus la posibilitatea de a produce mai multa hrana decat aveau nevoie producatorii. Un astfel de surplus a fost in masura sa determine anumiti oameni sa-si dezvolte anume abilitati, care au condus mai tarziu la dezvoltarea pietei de bunuri si servicii, ceea ce a dus la multiplicarea diviziunii sociale a muncii si la aparitia altor grupuri bazate pe varsta, sex, iar mai apoi clase sociale.

Desi conceptul de comunitate devine obiect de cercetare de sine prin romantismul german, in special prin Herder si cu toate ca exista o literatura istorica ce merge pana in antichitatea asiatica, greaca si romana, ne vom referi insa doar la cativa autori reprezentativi si anume la aceea care trateaza problematica celor doua tipuri de comunitate: comunitatea rurala si comunitatea urbana. In acest sens il vom invoca mai intai pe Ferdinand Tnnies, care, imbinand ,,tipologia cu polaritatea" si ,,valorile" cu ,,dozaje variabile de termeni latitudinari opusi" (uzand de terminologia lui Lucian Blaga), sociologul german a transformat conceptul de comunitate caruia Schleiermacher[20] ii daduse un sens moral, intr-unul cu semnificatie sociologica. In lucrarea sa devenita clasica, aparuta in 1887 si intitulata ,,Comunitate si societate" , Tnnies defineste comunitatea prin contradictie cu societatea.

Polaritatea tipurilor - in conceptia lui Tnnies - e determinata de transformarea vointei, care, din organica si biologica (la nivel de comunitate), devine una reflectata si deci devine psihologica. Formele psihologice ale vointei, organice, biologic constituite, sunt in numar de trei si anume: placerea, obisnuinta si memoria, carora le corespund trei tipuri de legaturi: legaturile de sange, legaturile spatiale si legaturile spirituale.

Prototipul tuturor uniunilor de comunitate insa il reprezinta familia. ,,Omul - scria F. Tnnies - intra in aceste relatii prin nastere; vointa rationala libera il poate determina sa ramana in familie, dar natura relatiei insasi nu este dependenta de vointa sa rationala,,. Fiindca, aceasta relatie este una ce apartine substratului primar si se identifica cu vointa organica.

Ca echivalent psihologic al corpului uman si ca principiu al unitatii vietii, vointa organica este biologic constituita si se intemeiaza pe rudenie, vecinatate si prietenie.

Rudenia - in viziunea sociologului german - este elementul constitutiv de baza al comunitatii, fiind provenit din surse de tip natural si avand o esenta corporala. Forta acesteia este ,,viata reala," care se exprima in ,,forme vii" si le supune unor legitati de sorginte vitala.

Acesteia insa i se asociaza ,,comunitatea spirituala," produsa prin munca si determinata de ,,vocatie," rezultand ,,credinte comune" si un ,,mod de a simti asociativ".

In opinia lui Tnnies, familia si comunitatea sunt acelea care conserva ,,memoria colectiva" si ,,traditia", precum tot ele asigura atat functionarea cutumei, cat si a ,,spiritului de unitate" sau . cu alte cuvinte - a ,,spiritului de corp,,.

In opozitie cu comunitatea si parca intr-un fel dualism de efect polar, se situeaza societatea (Geselschoft). Aceasta are ca drept temei primordial ,,vointa reflectata", care este total diferita de cea ,,organica" si - prin urmare - se situeaza in orizonturi de natura psihologica, ,,Vointa reflectata - scria sociologul german - este un produs al gandirii insasi, careia nu-i revine o realitate a sa proprie decat in raport cu cauza ei efectiva, adica cu subiectul ganditor,,. Formele acesteia sunt: reflexiva, conceptul si conventia, care sunt straine de traditie si nu concorda cu ,,viata organica".

Pornind de la utilitarismul lui Th. Hobbs si reevaluandu-i cunoscutul lui principiu al ,,razboiului tuturor impotriva tuturor," sociologul german considera ca societatea este produsul ,,confruntarii egoismelor" care caracterizeaza pe oamenii orasului. Raporturile dintre oameni sunt de efect individualist, iar interesele pe care le degaja se implinesc in oras si presupun dezvoltarea industriei. Din atare motive, ,,comerciantii si capitalistii" pot fi considerati ca intemeietori naturali ai societatii (Geselschoft), precum si a regulilor care le dau forma.[22] Atare reguli - dupa Tnnies - sunt derivate din contract, dar sunt ,,traite pe cont propriu si desfasurate intr-o stare de tensiune cu ceilalti,,. Fiecare urmareste ,,desfiintarea" semenului sau, producandu-se o relatie de concurenta acerba si generandu-se o atmosfera de tip hobbes-ian, aceea o unu hommo homminis lupus est. La baza acestora - dupa Tnnies - se afla ,,piata", unde ,,scopul scuza mijloacele" si unde ,,calculul monetar" reglementeaza toate relatiile sociale, ceea ce nu se intampla in cadrul comunitatii. Aici, legaturile dintre oameni se intemeiaza pe intelegere, care este ,,un mod de a simti in limitele unei ,,conivente intime si confidentiale". In schimb, societatea e un ,,agregat" si ,,un produs mecanic", unde ,,omul este strain omului," iar ,,binele nu se cunoaste decat sub ,,forma unei fictiuni". Aceasta se datoreaza faptului ca fiecare exista pentru sine, ,,necedand cate ceva altuia decat contra acceptarii unui lucru echivalent". Separarea indivizilor corespunde separarii a carei consecinta esentiala o constituie schimbul sau tranzactia.

,,Teoria societatii - scria Tnnies - porneste de la construirea unui cerc de oameni ca re, la fel ca in comunitate, traiesc si locuiesc in pace unul langa altul, dar care nu sunt in mod fundamental legati intre ei, ci fundamental separati, ramanand separati in pofida tuturor legaturilor.¹ In consecinta - adauga Tnnies - in societate, nu se desfasoara activitati care sa poata fi derivate dintr-o unitate existenta apriori in mod necesar si care sa exprime deci si vointa si spiritul acestei unitati in individ, fiind indeplinite si prin intermediul sau, realizandu-se asadar atat prin cei asociati cu individul, cat si prin individul insusi. Mai degraba, in acest cadru, fiecare traieste pe cont propriu si intr-o stare de tensiune cu toti ceilalti .

In schimb, comunitatea corespunde formei stravechi de viata arhaica, unde raporturile interindividuale erau traite afectiv, nefiind abstracte si nici supuse calculului monetar.

Pe masura ce aceste raporturi se intelectualizeaza si devin abstracte sub influenta culturii si civilizatiei, comunitatea evolueaza spre societate. Prin ,,mecanizare si urbanizare", ca si prin ,,comert si practici speculative", se diminueaza prerogativele dreptului natural si se extind din ce in ce mai mult elementele celui contractual.

Sintetizand ideile lui Tnnies cu privire la caracteristicile definitorii ale celor doua tipuri de colectivitate umana si reproducand intr-o anume ordine indicatorii care le caracterizeaza se obtine o structura sinoptica sugestiva pentru demersul analitic:

(A) Vointa organica → Comunitatea

Statut (drept natural)	- celula		familia
	- viata organica		legatura de sange
	- instinct si placere		instinct si placeri materne, paterne, fraterne
	- obisnuinta		obiceiuri, moravuri, ritualuri, religii
	- memorie		transmiterea de obiceiuri, ritualuri, religii

B - Vointa reflectata → societate

E util sa ramanem tot in spatiul sociologiei germane si sa-l invocam pe Max Weber, care trateaza tema comunitatii printr-o dubla perspectiva: aceea a teoriei asociatiunii, iar cealalta, cea a venalitatii.

Opunand doua concepte de baza, ,,Vergemeinschaftung"[25] si ,,Vergesellschatung", si corelandu-le cu teoria actiunii, Max Weber considera ca ,,vorbim de comunitate atunci cand orientarea spre actiune se sprijina pe o apartenenta comuna a indivizilor care participa la aceasta si o resimt in mod subiectiv sub forma de traditie sau sub forma de afectiune" .

Dar, daca disponibilitatea pentru actiunea sociala se sprijina pe o identitate de interese sau pe o legatura rationala in privinta valorii si a scopului[27], atunci avem de a face cu o asociatie".

Relevand ca aceasta tipologie a orientarilor actiunii (rationala in raport cu un scop, rationala in raport cu o valoare, afectiva sau emotionala si traditionala) reflecta ,,tipuri ideale si deci sunt pure abstractiuni, sociologul german precizeaza ca, in realitate, ,,marea majoritate a relatiilor sociale au in parte caracterul unei comunitati si in parte caracterul unei asociatii"[28].

Fiindca, - mentioneaza el - o relatie sociala, oricat de rationala si ..ci oricata raceala ar fi creata in raport cu telul sau, poate da nastere la valori afective care trec dincolo de scopul propus" si, in mod analog, o relatie cu caracteristici prevalent comunitare poate fi orientata rational intr-o masura variabila in vederea unui scop"[29].

Si apoi, conchide: ,,. este foarte variabila masura in care un grup familial este resimtit de membrii sai ca o comunitate sau este utilizat, din contra, ca o asociatie.[30]

In ceea ce priveste vecinatatea, aceasta este abordata de catre sociolog atat din punct de vedere al ,proximitatii geografice", cat si al ,,solidaritatii de interese".

Societatea domestica - dupa Max Weber - inteleasa ca tip de comunitate care isi acopera trebuintele din resurse proprii - implica servicii speciale de circumstanta, care depasesc ,,comunitatea domestica particulara" si devin ,,asistenta de vecinatate".

In istoria relatiilor rurale, satul - in conceptia sociologului german - a reprezentat o ,,grupare a comunitatilor domestice stabilite intr-o proximitate imediata unele de altele si alcatuind, comunitatea de vecinatate tipica"[31].

In cadrul acesteia se practica ,,ajutorul dezinteresat", realizat prin ,,imprumut neretribuit de bunuri de consum" sau prin ,,munca benevola"[32].

In baza ,,principiului fundamental de etica populara", - cum spune Max Weber - si - intr-un fel - radicalizand vechea practica romana sintetizata in fenomenul de ,,mutuum" adica imprumut fara compensatie. Comunitatea de vecinatate este ,,spatiul natural de manifestare a sentimentelor de ,,fraternitate". Aceasta, adica fraternitatea, se ,,manifesta sub forma unui ajutor reciproc" fie in maniera unui ,,. aport de mana de lucru in cazul unei nevoi urgente", fie ,,printr-un soi de ,,danie catre cel care este in ,,dificultate", dupa dictonul: ,,Ce faci tu pentru mine, voi face si eu pentru tine"[33].

Ajutorul benevol insa - se precizeaza de catre autor - nu se practica ,,doar intre egali" si - deci - nu se acorda numai celor defavorizati din punct de vedere economic, ,,ci si celor cu disponibilitati economice iesite din comun"[34].

Marii proprietari de trenuri - releva sociologul german - solicita ajutorul suplimentar ,,mai ales la strangerea recoltei", dar nu erau omise nici situatiile de ,,cataclisme" naturale, cand se cerea aportul tuturor si al fiecaruia in parte - Dar si reversul medaliei este tot atat de necesar si util, intrucat ,,. se asteapta din partea celor puternici ca ei sa reprezinte in primul rand interesele comune impotriva amenintarilor care ar putea veni din partea altor potentati economici"; in acelasi timp, ei pot imprumuta anumite parcele de teren, fie cu titlu gratuit, fie in schimbul unei contributii uzuale de munca benevola (imprumut gratuit, precarium)[35].

Dar, si in caz de foamete sau in imprejurari de crize de produse, bogatii ofera semenilor o parte din proviziile proprii, dar intervin si cu alte servicii caritabile pentru a-i ajuta pe cei cu care convietuiesc ca sa depaseasca situatiile precare[36].

Max Weber insa releva ca, desi ,,comunitatea de vecinatate" reprezinta ,,spatiul natural de manifestare a sentimentelor de fraternitate" si cu toate ca ,,vecinii sunt cei din partea carora vine, in mod firesc ajutorul", acestea nu implica, in mod mecanic, ca intre vecini domnesc, ca regula generala, doar relatii fraterne"[37].

Dimpotriva, exista situatii in care ,,comportamentul cerut de etica populara cedeaza in fata amenintarilor personale sau a conflictelor de interese", creandu-se ostilitate intre conlocuitori, care, rand pe rand, au constiinta plasarii in contradictie cu exigentele eticii populare[38] si se considera frustrati.

Sintetizand tezele sociologului german, relevam ca, in gandirea sa, comunitatea de vecinatate ,,constituie" fundamentul originar al comunitatii rurale, ea putand constitui baza unei activitati de ordin politic si fiind spatiile in care vor fi inglobate ,,tot felul de noi activitati". Dar, conclude Max Weber - activitatea comunitara proprie . comunitatii de vecinatate este ,,fraternitatea economica".

Tot in sociologia germana, Ren Knig, in ,,Fischer Lexicon soziologie", formuleaza ideea potrivit careia comunitatea are o importanta tot atat de esentiala in construirea social-culturala a personalitatii, precum si familia. ,,Copilul si tanarul - scrie Ren Knig - invata inainte de toate, majoritatea legaturilor sociale existente in afara domeniului familial, . in forma lor comunitara"[39].

Avand ca drept premisa determinarea generica a unor concepte inrudite cu cel de comunitate si relevand modul lor de a circula in limba germana, Ren Knig considera ca ,,o colectivitate, pentru a fi ,,o realitate sociala pe deplin inchegata, presupune tensiuni interioare puternice, la care se adauga un accentuat spirit al puterii si - corespunzator acestora - apar ,,eterogeneitati care insa nu trebuie sa degenereze in conflicte".

In viziunea sa, notiunea de comunitate nu este corespunzatoare celei de ,,comuna administrativa", deoarece dimensiunea administrativa este ,,de o importanta secundara pentru a constitui un criteriu de intemeiere a comunitatii si - deci ea - la randul ei, depinde de alte variabile, printre care mentioneaza pe cea de durata. ,,Unde este data o unitate administrativa - nota Ren Knig - trebuie sa treaca mult timp pentru ca ea sa devina o unitate sociala cu caracter comunitar"[40].

Pentru a preciza sensul conceptului de comunitatea si pentru a-i indica utilizarile lui in sociologie, Ren Knig a stabilit trei criterii cu relevanta, in domeniu prin care sa se poata operationaliza acest concept, iar apoi sa i se formuleze definitia ce-i corespunde. Acesti indicatori sunt: 1) unitatea teritoriala; 2) interactiunea sociala si      3) legaturi formale si informale, ce stau intr-o anumita relatie cu exteriorul institutional organizat.

Alti sociologi germani, respectiv Katerin Aschenbrenner si Diter Kappe, in lucrarea deja citata, dupa ce precizeaza ca orice ,,comunitate implica o anume existenta in durata, iar oamenii care traiesc in ea au atat constiinta legaturilor reciproce in care sunt angrenati, cat si perceperea granitelor cu celelalte comunitati, enumera si ei, ca si Ren Knig un set de indicatori considerati semnificativi pentru cazul care ne intereseaza, precum: 1) sistemele de comunicatie existente; 2) formele controlului social; 3) raporturile de putere; 4) perspectivele sociale; 5) tensiunile interioare si 6) traditia culturala de tip local.

La acest pachet de indicatori considerati ca principali si - prin urmarea - ca fiind indispensabili pentru cercetarea in speta, cei doi sociologi adauga ceea ce ei numesc ,,caracteristici sociologice secundare", care, desi subordonate, totusi ele sunt semnificative si deci utile pentru a configura continutul conceptului de comunitate.

In sensul celor de mai sus, Katerin Aschenbrenner si Diter Kappe mentioneaza: 1) forma de asezare; 2) pozitia; 3) marimea;      4) organizarea populatiei si 5) caracterul rural sau urban al localitatii.

In baza celor doua categorii de indicatori si cu intentia de a formula o definitie nominala asupra comunitatii, cei doi sociologi uzeaza de un enunt de tip sintetic si cauta sa nu omita nimic din ceea ce exprima cei zece indicatori enumerati anterior: ,,Insumand - noteaza ei - comunitatea poate fi definita ca un complex social de raporturi intre oameni care locuiesc un spatiu mai mult sau mai putin extins si care traiesc in comun diverse legaturi sociale, economice si culturale si pe care le dezvolta intr-o asemenea masura incat, o parte a trebuintelor si a dorintelor pe care le au pot fi satisfacute in interiorul acestui cadru[42].

Ca parte a unui raport mai larg si ca ,,spatiu in care se plaseaza aproape toate manifestarile sociale", comunitatea reprezinta - dupa sociologii germani - arealul in care se afirma si se perfectioneaza personalitatea umana. Ca pozitie intermediara intre familie si marile constructii socio-umane, comunitatea nu este nici ,,societate globala" - cum o gandea G. Gurvitch, dar nu este nici un produs ,,perceput si personificat numai de reprezentantii comunitatii", ci este o constructie care pune in actiune dinamici capabile sa stimuleze accesul activilor" la valori superioare si sa transforme comunitatea din obiect al programelor guvernamentale, in subiect al lor. Continuand pe aceasta linie analiza conceptului de comunitate si plasand-o in perioada ,,post-weberiana", mai intai formulata cerinta expresa de reclarificare a raportului dintre conceptul de comunitate si corelative ale lui de referinta, precum statul, natiunea, orasul, etc.

In al doilea rand, incepand cu anii 20 ai secolului trecut si ajungand pana aproximativ in deceniu sase al aceluiasi secol, s-a renuntat intrucatva la traditia ,,Tnnies - Weber" si nu s-a mai recurs la serviciile euristice ale ,,tipului ideal" in cercetarea comunitatilor umane ,,Sub presiunea miscarii migratorii din unele tari ale Europei si Asiei spre Statele Unite ale Americii, precum si datorita tensiunilor de ordin etnic, dar mai ales rasiale, prin cunoscutul aparthaid, cercetarea sociologica a trecut de la abstract la concret si de la teoretic in sine la empiric. Totodata, cunoscuta formula ontologica a lui Emile Duckheim, potrivit careia ,,socialul se explica prin social', ca si definirea ,,faptului social ca lucru' s-au dovedit inoperante in contextul in care formele vietii cotidiene cereau ca cercetarea sa fie urmata de ,,angajare", iar individul sa aiba o anume preponderenta asupra societatii. Thomas si Znaniceki, in cunoscuta lor lucrare ,,Taranul polonez in America si Europa", vad ,,o constanta interactiune de factori obiectivi si de factori subiectivi si pun in evidenta ,,o legatura cu dubla conexiune intre elementele sociale si lumea individuala[43].

,,Cauza unui fenomen social sau individual - scriau cei doi sociologi - nu este niciodata un al fenomen social sau individual izolat, ci este totdeauna o combinatie intre un fenomen social si unul individuala; .exista o dependenta reciproca intre organizarea sociala si organizarea vietii individuale"[44].

In fine, in perioada la care ne referim, ca efect al miscarilor demografice la care ne-am referit, ca si a proceselor industrializarilor si urbanizarii a fost produs un nou curent filosofic, a influentat si sociologia comunitatilor rurale si urbane si a orientat investigatiile de teren catre specific si relevanta de sine. Acest curent a fost pragmatismul, initiat de Williams James, la care putem adauga aportul lui Peirce, dar si influentele functionalismului in varianta lui John Dewey[45].

In viziunea acestei filosofii, ca si in perspectiva finalitatii cercetarilor sociologice, s-a produs o mutatie de fond atat in teorie, cat si in metodologia evaluarii respectivului domeniu. Aceasta intrucat, in optica pragmatism - functii - analismului, ideea de comunitate nu mai viza ,,un ansamblu generic de structuri si de procese luate in sine si nici nu mai era plasata in abstract, adica in afara unui spatiu conturat si dincolo de indivizii care se afla intransul. Dimpotriva, ea a dobandit conotatii contextuale, fiind privita ca o entitate determinata cu oameni organizati in grupuri precise, cu traditii, cu obiceiuri si cu mentalitati comune. Modelul ei de existenta si de manifestare urmarea sa se regaseasca in formele locale ale vietii cotidiene, ca si in actiunea umana concreta. Prin aceasta din urma, ca si prin calitatea de ,,fiinta generica", omul realiza continuu o deschidere catre societatea generala si intra in relatiile cu ceilalti, dar intr-un loc precis fixat si intr-un interval de timp dat. Charles Horton Cooley[46], unul dintre initiatorii sociologiei grupurilor sociale si cunoscut pentru clasificarea acestora in primare si secundare, vorbeste de ,,localism" si de ,,subiectivism". In viziunea sa, pentru ca o societate sa existe, si pentru ca ea sa se afirme in mod plenar e necesar ca un anumit numar de oameni sa locuiasca impreuna intr-un fragment de spatiu din natura, stiut si recunoscut si de catre altii, oameni care sa aiba scopuri comune .

Intr-un astfel de context dat, imaginea comunitatii a dobandit substanta, imbogatindu-se atat cu elemente conceptuale, cat si cu aspecte practice[48].

Prin perspectiva filosofiei lui William James, ca si prin aceea a lui John Deveyr, continutul ei s-a extins, vizand raportul dintre viata publica si viata privata, dintre obiectiv si subiectiv.

Robert M. MacIver[49] la randul sau, pornind ca si Cooley de la acelasi premise filosofice: W. James - J. Dewey si delimitandu-se si el de conotatiile clasice ale ,,tipului ideal", distinge intre ,,asociatie" si intre ,,comunitate", formuland denominarea de ,,comunitate locala".

Dupa sociologul american, comunitatea nu reprezinta ,,o forma asociativa particulara, si nu apare ca o alianta functionand pentru un scop sau altul, ci este conditia de baza a vietii in comun[50].

Spre deosebire de ,,asociatia", care se intemeiaza pentru obiective limitate comunitatea implica ,,durata nelimitata si scopuri integrale. Semnul definitoriu al comunitatii dupa MacIver - rezida in aceea ca in interiorul ei, ,,o viata poate fi traita in intregime cu toate relatiile sociale proprii"[51] si cu tot complexul de traditii si de valori, ceea ce nu este cazul pentru ,,asociatie". Aceasta din urma este una partiala in raport cu totalitatea raporturilor dintre oameni si cu perspectiva telurilor de durata. In schimb, comunitatea locala impune ,,un teritoriu", sau, ceea ce C. Zimmermann numea ,,a relatively definite and compact geografic chase" , unde un numar de persoane locuiesc impreuna si unde solidaritatea si ceea ce ii uneste pe oameni reprezinta cu mult mai mult decat ceea ce ii separa. Nu interese particulare si nici obiective efemere definesc esenta unei comunitati, ci o suma de factori fundamentali, care determina un puternic sentiment de "nostrizare" ca "in-group"-ul sa fie predominant fata de "out-group".

Si in sociologia mai recenta au continuat analizele cu privire atat la continutul conceptului de comunitate, cat si la metodologiile utilizate de catre specialisti in scopul elaborarii unei sociologii in domeniu[54]. Dintre acestia il vom invoca in special pe Boguslaw Galeski, care intr-o lucrare de "inventar problematic" - daca se poate spune asa -, dar si de sinteza a unei experiente profesionale, in lucrarea "Conceptele de baza ale sociologiei rurale" , se abordeaza problematica comunitatii in raport cu o alta, aceea a regionalitatii.

Pentru sociologul polonez, o comunitate locala reprezinta "o totalitate de locuitori ai unui anumit teritoriu, care constituie un grup social, daca sunt organizati pe baza de legaturi de rudenie, de interese economice, de norme si valori acceptate, in comun pe care constientizandu-le, se disting de alte grupuri definite dupa aceleasi princiaii"[56]. Potrivit opiniei sale, comunitatea nu poate fi definita numai in baza unei singure caracteristici si - prin urmare - nu este suficient un criteriu pentru a include o colectivitate in cadrul comunitatii. Comunitatile, ca si regiunile - scria Galeski - "se deosebesc de obicei cu referire la caracteristici sociale importante, care tind a fi cumulative". Acestea - spune el - determina de regula unitati integrale, care impun institutii economice si culturale aparte, dar si sisteme de relatii care leaga pe membrii unui grup, a caror prezenta poate fi supusa unor masuratori empirice. Metodologic vorbind, atare masuratori - releva Galeski, sunt necesare pentru a se stabili coeficientul de intensitate al determinarilor de continut al fiecarui indicator si pentru a putea decide in ce categorie administrativa trebuie inclusa o localitate.

Nu insistam in plus asupra conscrisurilor sociologului polonez, intrucat capitolul la care ne-am referit va fi inclus integral in antologia de texte de sociologie rurala si va putea fi parcurs in exsenso de acolo.

Dupa o succinta si intr-un fel sumara consemnare a conotatiilor conferite conceptului de comunitate in general si de comunitate rurala in particular, apare totusi un fel de indoiala de tip cartezian, intrebandu-ne ce anume s-ar mai putea intelege prin "comunitate", in urma atator specificari conceptuale.

Piero Amario[57] se intreba si el in legatura cu acelasi lucru: intrucat termenului "de comunitate" i s-au conferit o multitudine de intrebuintari si, a ajuns sa-si piarda din sensurile sale, cea mai ramas din el?

Pe plan general, nu foarte mult, pentru ca a fost utilizat in moduri atat de diferite ., incat a ajuns sa nu mai indice mare lucru, mai ales in Statele Unite. In Europa, a ramas, cel putin intr-un anume sens, legat de viziunea lui Tnnies; in acest sens, fiind o notiune de ordin specific sociologic, e greu sa nu impartasesti criticile care i-au fost aduse: ideea de solidaritate, problemele de identitate, faptul ca pozitiile care itereaza intr-o oarecare masura un punct de vedere utilitarist si ,,de piata" in privinta convietuirii umane pot fi exprimate mai corect cu ajutorul altor notiuni. Chiar si in psihologia comunitatii, asa cum ne este oferita de modelele americane, conceptul originar de comunitate pare sa fi pierdut multe dintre conotatiile sale"[58]. "Ce ramane astazi din conceptul de comunitate?", si raspundea "a ajuns - sa nu mai indice mari lucruri".

Dincolo insa de caracterul polisemic al acestui concept, ca si peste disputele purtate intre ,,Communitarians" (Taylor, MacIntyre) si ,,universalisti" (Hans Jonas, Jurgen Habermas, etc.), el exprima o realitate bine conturata, vizand un grup de oameni istoriceste organizat, care ocupa un spatiu natural bine delimitat, in interiorul caruia se dezvolta activitati economice si socio-culturale si respecta norme si valori, in vederea activarii resurselor materiale si spirituale si a supravietuirii speciei omenesti.

In contextul insa al informatizarii si globalizarii ca si ,,sub presiunea pietei si a comunicatiilor"[59], problematica atat teoretica, precum si practica a comunitatii cunoaste mutatii de fond.

Mai intai, relatia dintre ,,local si extralocal" devine una biunivoca, cu aporturi de efect reciproc si cu deschideri catre sursele binelui si a gestionarii justitiei generale, Ca forma asociativa legata de un teritoriu si ca structura de relatii intre oameni, comunitatea apare centrata pe actiunea identitatii de sine, dar si prin cea a adaptarii la dezvoltarea de ansamblu a societatii. Institutiile locale au avut totdeauna si au si in prezent o anume intaietate fata de cele centrale, ele vizand grupuri concrete si avand de solutionat problemele oamenilor dintr-o localitate. Acestea din urma confera sens investitiilor si determina aparitia initiativelor cu caracter antreprenorial. In acelasi timp insa, problemele oamenilor fac parte din scenarii sociale, fiind conjugate cu programele politice si cu acea atat de cunoscuta metoda a cercetarilor sociologice, numita ,,social survey"[60].

Inteleasa ca sistem social complex si gandita intr-o perspectiva holista, comunitatea implica invatarea controlului aspra propriilor evenimente, prin elaborarea unor proiecte ,,proactive", ca si prin strategii formatoare, prin intermediul carora din obiect al istoriei sa se transforme in subiect al ei. Nu delegari de competenta si nici modele de substitutie se cer pentru autodezvoltarea comunitatii, ci proiecte participante[61] de emanatie locala, care sa favorizeze implicarea constienta a subiectilor in finalizarea de obiective proprii si sa stimuleze "dobandirea increderii in sine" "Empowerment" - denumit acest fenomen de catre unii specialisti americani sau "self-effcacy" - denumit de catre altii, inseamna - in fond - amplificarea energiilor, pe care subiectul le poate utiliza pentru a putea stapani evenimente si a dezvolta strategii de activare a resurselor locale. Un sistem rational de management comunitar prin care sa se identifice continuturile fizice, cat si psihice, in vederea unei contabilizari de patrimoniu deopotriva natural si deopotriva uman, pentru elaborarea unor "bilanturi sintetice" de componente si in ideea construirii de scenarii care sa conduca la un "optim comunitar". Pentru aceasta insa este imperios necesar mai intai de un autentic "leader" de orientare actionala, care sa beneficieze de o reala "carisma" de personalitate, iar mai apoi de aptitudini, dar si de atitudini pentru a creste potentialul "composibilelor" (folosind conceptul lui Leibniz) si a le ratasa pe acestea trebuintelor locale. In acelasi timp se impune in mod peremptoriu formarea publicului comunitar, care sa devina apt de a modifica stari de lucruri insolvabile si a le aduce la o scala abordabila din punct de vedere practic. Implementarea unui sistem managerial, ca si precizarea unei metodologii de fezabilitate comunitara inseamna - de fapt - o desfasurare de actiuni pe doua planuri complementare si anume: unul situat la nivel "suprastructural", vizand rolul personalitatii si - prin urmare - referindu-se la acele individualitati.

Cel de-ai doilea plan mentionat anterior il constituie grupurile sociale in totalitatea lor, adica populatia comunitara, care se impune sa fie informata si instruita cu privire la programele ce urmeaza a se implementa in zona, precum si in legatura cu resursele interne si externe la care se urmareste a se recurge in vederea obtinerii de performante socio-economice si a cresterii calitatii vietii. Ori, acestea nu pot fi implinite fara o actiune instructiva de tip managerial si nici nu vor favoriza participarea constienta a subiectilor la viata comunitatii daca nu se va proceda la implementarea de programe formative temeinic elaborate, atat la nivel national, cat si la cel local. O noua paradigma cea de efect managerial, ca si o nou filozofie, cea comprehensiv - constructivista devine de necesitate acuta atat pentru a crea o atmosfera favorabila transformarilor care urmeaza a se efectua in comunitate, cat si in privinta rolurilor (altele decat cele traditionale) ce trebuie jucate de catre subiecti. Fara o conceptie cuprinzatoare - adica fara acel ,,weltanshaung" sistemic si generalizator, care sa insemne cunoastere si actiune, si fara o metodologie instrumentala intemeiata pe principii de eficienta nu este posibila clarificarea ierarhiilor de valori existente in spatiul social si nici nu se vor identifica motivele in baza carora localnicii adera sau resping planurile de reconstructie viitoare. Mai mult chiar, lipsind un cadru conceptual comprehensiv si neexistand un orizont ideatic care sa stabileasca corelatii, dar si sa efectueze distinctii, duc la devaloarea functiei si neobistientizarea ,,responsabilitatilor de status". Am fi inclinati a mai adauga un aspect ce se refera la relatiile ,,de efect" si care se plaseaza intre faza latenta si faza finalizari si anume: nefolosindu-se de o pregatire prealabila in domeniu si neposedand o ,,cultura de esenta manageriala", liderul nu este apt sa identifice tipurile de competente de care comunitatea are nevoie si nici sa foloseasca cu randamente superioare resursele de care dispune. Interventiile sale in procesele de schimbare, precum si incercarile de a pune in functiune mecanisme ,,interactionist - constructiviste" vor fi de dimensiuni subliminale. Regulile comunitatii vor fi abordate in mod neprofesional, iar problemele grave vor ramane in continuare nesolutionate si se vor acutiza. In cele din urma, intre grupurile sociale - pe de o parte, ca si intre nivelul de decizie si cel de executie - de alta parte - apar contradictii antagoniste, scapandu-se de sub control propriul mediu comunitar si producandu-se stari cu caracter de criza. Amanarile sau ,,rezolvarile de circumstanta" a problemelor curente, ca si lipsa capacitatii ,,analizei critice" produc ,,blocaje de ordin rezolutiv" si distorsioneaza actiunile instantelor de ,,promovare" umana. De aceea, pentru a preveni aparitia in agora politicii comunitare a ,,inaptilor" si pentru a descuraja spiritele lipsite de vocatie in domeniu, e necesar a se infiinta ,,miscarea pentru formarea de manageri comunitari", in cadrul careia sa fie instruiti si ,,scolarizati" dupa standarde interdisciplinare si care sa faca dovada unei anume abilitari de competenta a celui care candideaza pentru o functie comunitara. Bardin Nelson, referindu-se la rolul miscarii pentru dezvoltarea comunitatii din Statele Unite si inducand programele pe care aceasta le initiaza, considera in consens cu alti sociologi ca atare programe constituie ,,. cel mai mare potential al natiunii pentru perfectionarea vietii rurale[66], iar democratia reprezinta cadrul de integrare a valorilor esentiale ale societatii. Miscarea pentru dezvoltarea comunitatii, scrie Nelson - apare ca un proces democratic pentru incurajarea studierii comunitatii si pentru indeplinirea programelor destinate sa ofere acesteia o mai progresiva evolutie" .

Trasaturile de baza ale ,,miscarii", precum si obiectivele grupurilor ei de lucru poarta asupra metodelor de rationalizare a continuturilor interactionist-constructuviste apte de autoregenerare, precum si asupra alegerii faptelor pe care apoi sa le organizeze in vederea elaborarii de modele de dezvoltare viitoare care sa fie propuse actorilor sociali. Liderii miscarii pentru dezvoltarea comunitatii, in lumina unei anumite filosofii si in baza principiilor democratiei[68] au dupa Nelson - in competenta sa identifice factorii din mediu producator de ,,buna stare", care sa contracareze pe cei ai ,,functionarii negative" si sa mareasca puterea persoanelor de a-si controla activ propria-i viata. Obiectivul lor principal, ca si optica pragmatica de abordare a problemelor de solutionat sunt centrate pe comunitatea locala, iar strategiile de ordin interactionist constructiviste vizeaza mai intai ,,oferirea unor modele de roluri" , prin care actorii, de fapt, fiecare actor invata cum sa se implice si deci cum sa participe in actiunea de folosire a oportunitatilor atat interne, cat si externe si sa dobandeasca increderea in sine. Apoi, liderii (sau cum ii numim noi - animatorii comunitari) trebuie sa aiba constiinta ca pot sa influenteze dinamicile comunitare, iar apoi sa organizeze grupuri de lucru cu ajutorul carora sa implementeze programe de management comunitar si sa amplifice sentimentul de responsabilitate generala. Pentru aceasta insa se impune in mod peremtoriu sa se formeze profesionalisti, adica animatori ai miscarii comunitare, iar aceasta este una dintre finalitatile sociologiei rurale ca stiinta. In contul ei de atribute sta printre altele si activitatea ,,instructiv-educative", aceea de a orienta si apoi de a specializa ,,candidatii" care sa opereze in servicii pentru promovare sociala si sa fie abilitati a lucra in educatia pentru ,,socializarea adultilor". ,,A profesionaliza educatia adultilor" si a institutionaliza procesul de ,,a-i invata sa invete" reprezinta ratiunea practica a disciplinei stiintifice despre comunitate si ii confera acesteia dreptul de a se implica in actele decizionale.

Management comunitar si antreprenoriat rural

Atat teoria, cat si practica dezvoltarii comunitare au facut si fac in continuare obiectul unor importante programe manageriale atat in plan national cat si in altul, international.

In plan national, in afara managementului rural gandit de catre Ion Ionescu de la Brad, Spiru Haret, C.Ionescu-Sinesti si Virgil Madgearu, la care se refera mai toate cercetarile, noi vom invoca doua documente manageriale deosebit de utile, ambele aparute in perioada interbelica, iar unul avand caracter oficial si care ar fi de mare utilitate pentru forurile de resort actuale. Este vorba de lucrarea jubiliara, intocmita de "Ministerul Agriculturii si domeniilor" la implinirea unei jumatati de secol de existenta si de activitate si care constituie un indreptar valoros pentru reorganizarea agriculturii din perioada postdecembrista.

Sub semnul "ofensivei agriculturii" , ca si in perspectiva dezvoltarii mediului rural prin modernizarea agriculturii, acest document care numara 536 de pagini si la care se adauga harti, tabele, planse, etc. Cuprinde: partea I-a: Istoricul Ministerului Agriculturii si Domeniilor; partea a II-a: "Organizarea actuala a Ministerului Agriculturii si Domeniilor" (in termeni sociologici, ar fi organigrama ministerului); partea a III-a: "Actualitatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor" (cuprinzand clasificarea activitatilor dupa domenii si responsabilitati, instructiuni, rezultate ale ofensivei agricole, decizii, dotari tehnice, experimente privind ferma model privata si de stat, activitatea institutelor de cercetari agronomice, administratiuni comerciale, regia exploatarilor agricole si zootehnice, activitatea serviciului de statistica, publicatii si studii, camerele de agricultura, actiunea culturala profesionala, institutele centrale cooperative, etc.); partea a IV-a: Activitatea legislativa, iar partea a V-a cuprinde concluzii.

Ne intrebam cu indreptatire de ce Ministerul Agriculturii nu se revendica intr-o experienta autohtona deja "etalonata" (ca sa utilizam un concept din practica psihologica) si de ce nu organizeaza echipe interdisciplinare de cercetare si construire a unor prgrame manageriale stiintifice cu ajutorul a ceea ce avem in tara?!

Cea de-a doua lucrare - tip document - la care ne vom referi apartine inginerului Petre Radulescu si reprezinta un proiect managerial neegalat pana in prezent nici in teoria si nici in practica dezvoltarii rurale. Dar si aici constatam o aceeasi ignorare din partea celor care se ocupa cu cercetarea mediului rural, dar si cu elaborarea de modele si proiecte pentru regenerarea satului romanesc. De cele mai multe ori se invoca reusite de prin alte parti si care - desigur - trebuiesc cunoscute si studiate, dar care nu au o relevanta absoluta pentru ruralul romanesc si care - de multe ori - genereaza efecte contrare in raport cu ceea ce se urmareste a se realiza. In schimb, lucrarile unor specialisti din tara noastra, precum si experienta dobandita prin cercetari mai recente sunt trecute cu vederea sau - de multe ori marginalizate in mod intentionat.

Inginerul Petre Radulescu a avut in intentie sa scrie o trilogie , dar in afara volumului pe care-l sintetizam nu am identificat pe celelalte doua anuntate de catre autor. Asadar, nu stim daca ele au vazut lumina tiparului, iar daca s-au vazut, nu stim unde se afla spre a fi consultate.

In ceea ce priveste primul volum, adica cel pe care il analizam, el trebuie privit atat prin prisma conceptiei, si aceea a multe idei, cat si prin prisma finalitatii.

Ca viziune de ansamblu, autorul a intrebuintat o conceptie holista, prin care sunt invocate si "suscitate" - daca se poate spune asa - toate componentele vietii sociale din satul romanesc si a formulat solutii pertinente pentru complexul rural in totalitate si pentru componentele sale luate separat.

Lucrarea este alcatuita din trei parti distincte, dar aflate intr-un raport de complementaritate intre ele si devenind co-eficiente.

Partea I-a, intitulata "Cauze si efecte", incepe cu "Definitia complexului rural": "voi numi complex rural - nota Petre Radulescu - totalitatea activitatilor care se desfasoara in viata rurala, indiferent de natura sau intensitatea lor" .

Activitatile, privite prisma "complexului" si grupate in raport de prioritate, erau denumite de catre autor ca fiind "probleme" . La baza tuturor problemelor si - prin urmare - la determinarea solutionarii lor optime sta infrastructura, cuprinzand "problema edilitara", urmata de "caile de comunicatie si reteaua transporturilor rutiere"; in ordinea imediat urmatoare autorul a situat problemele educatiei, pe cele sanitare, veterinare, culturale, asistenta, asigurari, educatie fizica, iar peste tot domina problema economica; fiindca - precizeaza P.Radulescu - " realizarea complexului rural, in condisiuni noi de viata, depinde de problemele care creeaza venituri fie publice, fie individuale" .

Comparand "viata rurala cu un organism viu" si sustinand necesitatea dezvoltarii acesteia in toate directiile, autorul considera ca un progres autentic nu se poate realiza prin rezolvari partiale de probleme. In baza conceptiei sale holiste, dar si a corelarii generalului cu particularul, el isi fundamenta teza pe prevederile principiului interdependentelor concomitente - "Toate problemele ce se pun satului romanesc - nota autorul - nu pot fi rezolvate independent, ele fiind strans legate unele de altele intr-un complex in care problema economica predomina" .

Dar, daca solutionarea indpendenta a fiecarei "probleme" nu este de conceput, iar participarea la intreg a fiecarei parti era considerata "lege", totusi, Petre Radulescu a procedat la o analiza detaliata a fiecarei asa-zise "probleme" in parte si a decalat caracterele specifice care definesc individual cele zece probleme mentionate. "Va trebui sa examinam fiecare problema, separat - scria Petre Radulescu - pentru a determina legaturile cu celelalte probleme spre a putea deduce sigur si fara greseala efectele reciproce in vederea intocmirii unui program de realizare eficienta .

Stabilind schema de examinare teoretica a activitatilor, precum si metodologia acesteia, P.Radulescu procedeaza la un amplu efort de examinare a "complexului rural", ca apoi, in cea ce-a doua parte, sa prezinte, ceea ce am numi noi astazi "rezolvarea de probleme". In acest din urma sens, autorul indica mijloacele si stabileste modurile de solutionare a complexului rural, ca apoi, intr-o intentie strict "tehnica" sa-si sfarseasca lucrarea printr-o ampla si edificatoare sinteza statistica, precum si cu un cuprinzator "portofoliu" de anexe: fise, grafice, diagrame, un dosar al satului si al familiei precum si existenta productiei si a veniturilor.

Voluminoasa lucrare a inginerului Petre Radulescu n-a avut un scop in sine si nici nu a avrut sa fie "o simpla carte a unei vieti", ci a incercat a se constitui intr-o baza a unui experiment social si a urmarit ca, incepand cu un judet, treptat, proiectul sau de "rezolvare a complexului problemelor rurale" sa se extinda la nivel de tara: "Cred ca aplicarea acestui proiect intr-un singur judet - concludea cercetatorul - este necesara pentru a se completa eventualele lipsuri pe cari numai practica le poate realiza. Acest judet va deveni laboratorul de plamaduire a unei forme de asezare a intregii tari, in mecanismul formulei moi si de formare a cadrelor necesare care sa poata asigura realizarea aplicarii acestei formule"

In literatura contemporana de specialitate, precum si in dezbaterile colocviale din diferite centre universitare ale lumii s-au dezvoltat opinii valoroase cu privire la modelarea comunitatilor rurale prin implicare coparticipativa si prin autoorganizare. Din multitudinea studiilor straine dedicate acestui subiect ca si din informatii cu privire la cercetari derulate in baza unor programe dedicate dezvoltarii comunitare, vom invoca studiul lui Kenneth P. Wilkinson, intitulat sugestiv "Faze si roluri in actiunea comunitara" si care este mai cuprinzator atat ca problematica abordata, cat si prin referirile lui bibliografice. Wilkinson porneste de la "structura de putere", pentru a putea identifica "liderii comunitatii" si a cunoaste "fortele sociale" pasibile de "performante de grup" si apte sa preformeze comportamentele individuale. In al doilea rand, sociologul american analizeaza succint conceptul de proces social, gandit ca "relatii intre actori" si ca "secvente ale fazelor activitatii" prin care se denumesc termeni ca "episod", proiect, program, actiune, eveniment, etc. Si prin care comunitatea avolueaza.

In ceea ce priveste "actiunea comunitara", Kenneth P. Wilkinson invoca modelul lui Kaufman, care, diferentiind intre "actiunea comunitara" si "campul comunitatii" si indicand "regulile care produc comunitati de agenti autonomi care se autoguverneaza", enumera sase caracteristici pasibile sa construiasca un model local si care sunt: (1) gradul de intelegere a intereselor urmarite si a nevoilor constatate; (2) gradul in care actiunea este identificata cu localitatea; (3) numarul relativ, statusul si gradul de implicare a rezidentilor locali; (4) numarul relativ si insemnatatea asociatiilor locale implicate; (5) gradul in care actiunea mentine sau schimba societatea locala si (6) extinderea organizarii actiunii .

La randul lor, Sutton si Kalaja , citati de catre Wilkinson, au propus ca gradul de "comunalitate" al unei actiuni date sa fie determinat de (1) numarul de actori, (2) cunoasterea actiunii, (3) scopul actiunii; beneficiarii actiunii. Dupa ce se enumera o suita de definitii ale conceptului de comunitate si releva rolul lor in implementarea de programe in profil teritorial, sociologul american releva premisele in baza carora o actiune poate fi privita ca orientata spre actiune: "principalii actori si beneficiari sunt rezidenti locali;(3) actiunea este publica si opusa celei private, in sensul ca beneficiarii sunt persoane distincte, in completarea actorilor .

Continuam prin a reproduce aliniate din studiul lui Wilkinson la doua idei esentiale si care privesc - una - "fazele unui program", iar cealalta vizeaza "Modele de Actiune Comunitara".

Sociologul american releva ca "cele mai multe activitati din cadrul unui program de actiuni comunitare pot fi concepute ca faze ale acestui proces.

Citandu-i pe Green si Mayot[88], iar mai apoi pe Harold F. Kaufman , el mentioneaza ca primii doi au indicat patru faze ale implememntarii unor modele comunitare, precum: (1) initierea; (2) definirea scopurilor si planificarea succesiunilor; (3) implementarea unor planuri partiale; (4) indeplinirea scopurilor.

Cel de-al doilea sociolog mentionat, respectiv Harold Kaufman include cinci faze in implementarea unui program comunitar, precum: (1) cresterea interesului; (2) organizarea si mentinerea sponsorizarilor; (3) fixarea scopurilor si hotararea strategiei; (4) castigarea si mentinerea participarii si (5) a duce la bun sfarsit activitatile care reprezinta indeplinirea scopului .

Alte studii au propus modele care sa "furnizeze nonrutina" si - prin urmare - sa realizeze deschiderea catre modernitate. Miller a folosit un astfel de model in cercetarea procesului de luare a deciziilor in comunitate, iar Sower si Freeman l-au invocat pentru a descrie contextul de implicare a actorului in actiunile comunitare. "Nonrutina", precum si "deschiderea catre modernitate" sunt analizate in baza a cinci stadii succesive, dupa cum urmeaza: (1) convergenta intereselor; (2) stabilirea initiatorilor; (3) legitimarea si sponsorizarea; (4) stabilirea unui grup de executie si mobilizare a resurselor si (5) ducerea la bun sfarsit a unei "cronograme" catre care au fost directionate fortele sistemului social .

Alte modele au urmarit sa prezinte "organizarea comunitara" si nu actiunile concrete care urmeaza a se efectua aici.

Definind "organizarea comunitara" drept un "proces prin care se identifica nevoile sau obiectivele si isi ierarhizeaza prioritatile, dezvoltand increderea de a lucra si gasind resursele pentru a finaliza obiectivele propuse".

Intr-un cadru mai general de referinta si in perspectiva unor practici de cooperare si consens, Lippit, Watson si Westley au consemnat sapte faze in procesul de schimbare, raportandu-le pe toate la "sistemul client". Fazele sunt relevante:

"Sistemul client" decsopera nevoiade ajutor, cateodata cu stimularea din partea agentului schimbator;

Relatia de ajutorare este stabila si definitiva;

Problema de schimbare este identificata si clarificata;

Posibilitati alternative pentru schimbare sunt examinate; sunt stabilite scopuri si intentii de schimbare;

Se incearca eforturi de schimbare in situatii realiste;

Schimbarea este generalizata si stabila

Relatia de ajutorare inceteaza sau este definit un alt tip de continuare.

Dupa ce completeaza tabloul variantelor posibile de actiune

comunitara[93] si dupa ce precizeaza ca o activitate data poate fi descrisa in functie de relevanta pentru probleme de (1) constienta, (2) organizare, (3) decizie, (4) mobilizarea resurselor si (5) aplicarea acestora, Wilkinson prezinta un asa zis "model sintetizat".

Deceland determinarile de continut ale celor cinci "probleme" inscrise in "modelul sintetizat" si analizand cele doua nivele specifice ale actiunii comunitare , releva cum, "constienta","intr-un program de indeplinire de sarcini", implica drept prima scena, acele activitati cognitive, de comunicare, de infiere si difuzare a interesului intr-o nevoie data. "Aceste activitati - noteaza Wilkinson - includ conceperea si definirea nevoilor locale care pot fi realizate in intregime in cadrul unui singur program de actiune, fara a avea o relevanta importanta cu alte programe". "In tipul ideal de proces de actiune comunitara - adauga sociologul american - acestea sunt realizate in mare masura printr-o structura planificata si coordonata pe mai multe interese, unde sunt necunoscute si definite problemele pentru toate tipurile de interese locale si unde planurile sunt facute in contextul unei viziuni unitare a programelor aflate in desfasurare. Colectarea de date si evaluarea continua a situatiei locale si a programelor din trecut si prezent sunt activitati foarte importante la acest nivel" .

Organizarea - Pentru un program de actiune dat e necesara organizarea sponsorizarii sau "adaptarea unui grup existent pentru a face fata unei probleme".

Noul grup poate fi un consiliu care reprezinta mai multe grupuri stabilite, un comitet nou al unui grup stabilit sau o asociatie noua in totalitate. Si nivelul structurii comunitatii, problema organizarii se manifesta in prima faza prin activitati care coordoneaza programe si grupuri in societatea locala. Coordonarea implica un element de control, iar acesta este o problema majora de organizare intr-un proces de actiune comunitara" .

Decizia - In cadrul uni program de indeplinire a sarcinii, luarea deciziilor implica limitarea, dar si specificarea scopurilor in cadrul unui vast context de nevoi simtite si determinarea strategiei dupa care acestea trebuie a fi aplicate[97]. "Aceasta - conchide Wilkinson - include adunarea de informatii pentru posibile scopuri sau solutii si pentru resurse selectand printre alternative considerate ca utile si programarea evenimentelor directionate catre indeplinirea sarcinilor .

Mobilizarea resurselor - "In indeplinirea unei sarcini date, participantii si resursele pe care acestia le controleaza trebuie a fi refacute - Activitatea majora a acestei faze este asigurarea resurselor: - oameni, bani, materiale si legitimari - pentru a actiona in vederea realizarii scopurilor. Pentru a dezvolta sau mentine structura comunitatii - activitatile includ asigurarea legitimarii pentru grupurile de coordonare, construirea unei ceoziuni si identitati locale, prin incurajarea participarii in numar mare (a comunitarilor n.ns.), precum si stabilirea canalelor si a procedeelor dupa care resursele pot fi mobilizate repede, imediat ce apare o problema" .

Studiul lui Kenneth P.Wilkinson, amplu ca problematica si cu mare deschidere atat catre teorie, cat si catre practica se incheie cu un experiment social, efectuat in doua comunitati si in care se cuprind itemii urmariti in derlarea cercetarii, iar apoi sa urmeze discutiile.

Intrucat studiul sociologului american va fi inclus in volumul nostru de antologie rurala si deci va putea fi lecturat acolo in extenso, consideram ca nu este necesar a ne opri si asupra acestei parti si din motive de spatiu grafic.

E de retinut insa ca, actualmente, atat cercetarea fundamentala, cat si cea aplicativa (desi disjunctia este improprie din toate punctele de vedere) trebuie sa fie orientate catre prevederi ale Uniunii Europene, ne vom referi la o dezbatere extrem de interesanta care a avut loc la Budapesta intre 25 si 28 martie, 2004 si care trateaza procesul de construire a societatii civile europene prin dezvoltare comunitara[100].

In "Preambulul" comunicatului final se precizeaza ca desfasurarea lucrarilor conferintei a avut loc sub patronajul Presedintelui Ungariei si a formulat ca scop "Construirea societatii civile europene prin dezvoltare comunitara"..

Participantii - se spune in Preambul - provin din 33 de tari ale Uniunii Europene si reprezinta asistenti comunitari, factori de decizie politica, precum si reprezentanti ai guvernelor, ai societatii civile, cercetatori, etc. Prima afirmatie din preambul se refera la necesitatea dezvoltarii comunitare ca factor de consolidare a societatii civile, prin ierarhizarea actiunilor si a perspectivelor comunitatilor, pentru dezvoltarea politicilor sociale, economice si de mediu. Totodata, prin dezvoltarea comunitara, ca si prn intarirea "societatii civile" se aroga prerogative nelimitate forurilor locale si se stimuleaza capacitatea oamenilor de a actiona ca cetateni cu initiativa, atat organizat, in cadrul grupurilor cat si a retelelor comunitare. Un rol important in dezvoltarea comunitara a fost acordat institutiilor si agentiilor (publice, private si nonguvernamentale), care, in dialog cu cetatenii si prin cercetari stiintifice vor determina schimbari de fond in comunitati si le vor modela continutul.

Comunitatea - se mentioneaza in preambul - are calitatea sprijinirii unei vieti democratice active prin promovarea "vocii autonome" si prin respectarea "drepturilor omului".

Delegatii au relevat prioritatea care se acorda de catre Uniunea Europeana intaririi societatii civile si a construirii unui cadru de incluziune, diversitate si viabilitate economica si sociala, dar si a unei societati drepte din punct de vedere social. La acestea, delegatii au adaugat ideea dupa care comunitatea sa asigure ca straturile, politicile si mecanismele sa devina operationale, in vederea sprijinirii dialogului dintre Uniunea Europeana si statele membre, de o parte si societatea civila de alta parte.

Delegatii la conferinta au accentuat asupra necesitatii de a se dezvolta (sau - cum se spune in text: de a se construi) mecanisme care sa stimuleze includerea in program a tuturor rezidentilor din Europa, fie ei permanenti, fie cei care voiesc permanenta sau imigrantii. Ei au respins in modul cel mai explicit rasismul si xenofobia, precum si politicile segregare fata de cei care vin din tarile sarace si vor sa se stabileasca in tarile dezvoltate - in fine, delegatii de la conferinta din Budapesta au subliniat importanta organizarii de actiuni care sa comunice practicile reusite - atat la nivelul Uniunii Europene, cat si la nivelul unor tari europene - de eradicare a saraciei si a excluziunii sociale, ca si a marginalizarii minoritatilor si a celor din mediul rural sau urban.

Dezbaterile s-au incheiat printr-o declaratie comuna referitoare la dezvoltarea comunitara in Europa, care sa fie trimisa Uniunii Europene, guvernelor nationale si altor factori de decizie.

Continutul declaratiei este intitulat: "Declaratia de la Budapesta privind construirea societatii civile prin dezvoltarea comunitara".

Declaratia cuprinde noua capitole, totalizand un numar de 30 articole, dupa cum urmeaza:

I.            Legislatia si politica dezvoltarii comunitare la nivelurile european, national si local.

Directorul general al Uniunii Europene pentru forta de munca si afaceri sociale trebuie sa conduca si sa se preocupe de realizarea (publicarea) unei politici europene in anul 2005, care sa accentueze dezvoltarea comunitara, in vederea participarii cetatenilor si pentru construirea capitalului social. Rolul dezvoltarii comunitare ar trebui recunoscut in mod explicit in cadrul acestui proces, fapt pentru care se impune sa existe fonduri disponibile pentru retelele locale, regionale si europene si pentru o mai buna coordonare cu si intre trust-urile, fundatiile si O.N.G.-urile independente.

Toate guvernele nationale ar trebui sa numeasca un minister care sa aiba responsabilitati specifice, pentru crearea si implementarea politicii de dezvoltare comunitara pana in anul 2006. Un astfel de minister ar trebui sa aiba mai multe departamente. De asemenea, sugeram ca, guvernele nationala sa introduca o responsabilitate stabila prin statut precum dezvoltarea comunitara.

Autoritatile regionale si locale ar trebui sa publice - incepand cu anul 2007 - si sa completeze planuri anuale de actiune care sa cuprinda masuri speciale si relevante privind investitiile, monitorizarea si evaluarea dezvoltarii comunitare, in scopul de a facilita participarea eficienta a cetatenilor (la dezvoltarea comunitara n.ns.). Aceste planuri ar trebui sa fie elaborate pe baza unei consultari comunitare extinse.

II.         Formarea pentru dezvoltarea comunitara

4) Pentru ca dezvoltarea comunitara sa realizeze cea mai eficienta contributie la construirea societatii civile, Uniunea Europeana trebuie sa faciliteze un cadru comun pentru formare si invatare in vederea dezvoltarii comunitare, bazata pe valori fundamentale, pe cunostinte si pe deprinderi, iar materialele acestor pregatiri sa se bazeze pe cele mai bune practici. Dezvoltarea acestei formari (traning) este in prezent inegala, dar experienta pozitiva ar trebui utilizata pentru a se potrivi conditiilor locale.

5) Acest cadru comun pentru pregatire si invatare trebuie sa fie adaptat si sustinut pentru utilizare de catre fiecare stat, bazat pe dialogul cu toti factorii de decizie, trebuind a fi dezvoltat in mod ascendent. Aspectele comune ale cadrului nu trebuie utilizate pentru a exporta nici o politica sau perspectiva economica particulara.

6) Invatarea si formarea pentru dezvoltarea comunitara si pentru promovarea cetatenilor activi trebuie sa fie parte a unui continuum pentru educatia permanenta si reflectie critica, de la educatia civica pentru copii si tineret, pana la voluntarii si activistii profesionisti care lucreaza in cadrul comunitatilor si factori de decizie de la diferite niveluri. Trebuie sa existe directii de progres in si intre diverse niveluri de invatare si formare.

III.               Teoria si cercetarea dezvoltarii comunitare

7) Uniunea Europeana si guvernele nationale trebuie sa se implice mai mult in procesul de cercetare ca vehicul pentru participarea si dezvoltarea aptitudinilor de cercetare din cadrul comunitatilor. Cercetarea ar trebui sa devina un instrument atat pentru comunitati, cat si pentru factorii politici.

8) Pentru promovarea implicarii mutuale si a increderii reciproce, trebuie cultivat dialogul activ intre cercetare si practica; aceasta necesita un grad mai inalt de reflexie din partea cercetatorilor despre modul cum se pot pune mai bine aptitudinile la dispozitia comunitatilor.

9) Politica cercetarii la nivel de Uniune Europeana, la nivel national si local ar trebui sa raspunda nevoilor si principiilor specifice acestora, fiind necesare fonduri in vederea sustinerii lor.

10) Uniunea Europeana si guvernele nationale ar trebui sa initieze actiuni bazate pe cercetare si care sa demonstreze eficienta dezvoltarii comunitare; totodata, trebuie sa se cerceteze mecanisme mai eficiente pentru impartasirea rezultatelor cercetarii relevante pentru nevoile comunitatilor locale.

IV.              Dezvoltarea comunitara si problemele ruralului

11) Dezvoltarea comunitatilor rurale trebuie sa fie o prioritate specifica si explicita in cadrul dezvoltarii comunitare, programelor sociale si economice in plan national si al Uniunii Europene.

12) Guvernele nationale si Uniunea Europeana vor trebui sa actioneze si sa sustina atat initiativa voluntara, cat si pe cea comunitara din ariile rurale. Aceasta ar trebui sa se bazeze pe o infrastructura rurala bine dezvoltata, (asigurandu-se n.ns.) acces la servicii pentru toti, in functie de nevoi, (precum n.ns.) si un suport pentru formarea eficienta si adecvata in vederea dezvoltarii comunitatii rurale.

13) La nivelul Uniunii Europene este necesar sa se stabileasca un cadru referitor la standardele de competenta pentru activistul din comunitatea rurala.

14) Identificand provocarile cucare se confrunta comunitatile rurale, Uniunea Europeana si politicile nationale ar trebui sa ofere stimulente comunitatilor rurale pentru mobilizarea membrilor si a resurselor, in vederea rezolvarii problemelor locale si a consolidarii capacitatilor de actiune a acestora. Ca parte a unui astfel de proces, Uniunea Europeana ar trebui sa incurajeze parteneriate de munca intre comunitate si autoritatile locale (- de o parte - n.ns.) si intre comunitati (de alta parte - n.ns), asigurand ca guvernele si mecanismele Uniunii Europene sunt create pentru a raspunde initiativelor locale.

V.         Dezvoltarea comunitara si regenerare rurala

15) Pentru a atinge obiectivul comun al unei societati civile juste si cuprinzatoare si pentru regenerarea urbanului este necesar ca guvernele si Uniunea Europeana sa fie constiente de existenta unor contexte nationale diferite (politice, culturale si istorice) si sa raspunda in conformitate cu acestea.

16) Toti oamenii din ariile supuse regenerarii ar trebui sa aiba dreptul sa participe in fiecare etapa a regenerarii (actuale n.ns) si pentru cele din viitorul ariei, cu o atentie speciala pentru grupurile excluse social si pe acelea care in mod traditional nu s-au implicat in aceste procese.

17) Regenerarea urbana durabila si cuprinzatoare necesita ca toti factorii sa fie deschisi la schimbare si sa o accepte ca un proces de invatare; in consecinta, dezvoltarea comunitara trebuie sa joace un rol "cheie" in procesul regenerarii.

VI.              Dezvoltare comunitara si dezvoltare durabila a mediului

18) Pornind de la recunoasterea faptului ca o societate durabila sustinuta de mediu nu poate fi construita in afara unor comunitati sanatoase (si invers), Uniunea Europeana ar trebui sa sustina elaborarea unui manual care sa identifice si sa propage o practica eficienta pentru dezvoltare sociologica si dezvoltare comunitara in Europa si in afara ei.

19) Uniunea Europeana ar trebui sa sustina crearea unei retele europene de dezvoltare comunitara, impreuna cu care sa poata difuza mai bine proiectele durabile, prin intermediul unei "Banci de Idei Europene". Banca ar trebui sa gestioneze experientele si sa faciliteze schimbul de informatii astfel incat aceste a sa ajunga la publicul larg.

20) Uniunea Europeana sau statele membre, dupa caz, ar trebui sa asigure suport financiar, mai ales pentru proiectele locale, care cauta sa integreze o dezvoltare ecologica, sociala, economica si comunitara.

VII.            Dezvoltare comunitara, invatare continua si dezvoltare culturala

21) Educatia adultilor ar trebui extinsa dincolo de formarea profesionala si ar trebui considerata ca un drept si oferita pe baze non-comerciale si non-profit.

22) Educatia permanenta ar trebui definita in cadrul politicilor ca sa includa educatia comunitara si educatia civica. Prin modelul bazat pe comunitate se intelege construirea pe baza aptitudinilor, resurselor, fortelor si nevoilor locale si recunoasterea problemelor referitoare la gen, diversitate culturala, dezvoltare durabila (sustinuta) si includere; pe scurt, a oferi acces la diversitate si diversitate la acces.

23) Exista o nevoie continua pentru experimentare, intr-un cadru securizat si organizat la nivele: local, national si al Uniunii Europene. Aceasta implica un angajament de finantare si aprovizionare pe termen mediu si pe termen lung. Programe, precum Grundtnig ar trebui continuate cu alocarea de bugete mai mari si ar trebui sa devina o prioritate a mobilitatii transnationale pentru activitati comunitare si pentru grupurile locale, impreuna cu profesionistii dezvoltarii comunitare.

VIII.         Dezvoltare comunitara, dezvoltare economica locala si economia sociala

24) Fiecare plan de actiune nationala, incluzand planurile impotriva saraciei si a excluderii sociale - ar trebui sa contina o sectiune care sa se refere la rolul economiei sociale si la dezvoltarea economica a comunitatii locale.

25) Uniunea Europeana ar trebui sa difuzeze experientele si practica existente atat in cadrul Uniunii, cat si in afara ei. Trebuie stimulata si sustinuta reteaua comunicarii experientei Uniunii Europene in domeniul economiei sociale, cu o atentie sporita pe tarile integrate, ca si pe acelea care doresc sa se integreze in viitorul apropiat.

26) Comunitatile locale ar trebui recunoscute ca parteneri activi si legitimi in dezvoltarea planurilor, structurilor si politicilor de dezvoltare economica locala.

IX.              Dezvoltarea comunitara, minoritati, migratiune, rasism si discriminare

27) Uniunea Europeana ar trebui sa asigure miscarea libera a tuturor cetatenilor Uniunii Europene, insotita de protectia sociala, sa promoveze coeziunea si solidaritatea pentru comunitatile gazda, pentru emigranti si pentru comunitatile de origine si sa combata rasismul si discriminarea in toate formele lor.

28)Pentru atingerea acestor obiective, Uniunea Europeana si statele membre ar trebui sa creeze si sa sustina structurile si agentiile care urmaresc scopuri de egalitate rasiala, de intelegere si constientizare transculturala. Uniunea Europeana si statele membre trebuie sa puna accent pe aspectele pozitive ale unei Europe mai largi si mai diverse.

29) Uniunea Europeana si statele membre trebuie sa recunoasca prin dezvoltare politica si financiara, ca dezvoltarea comunitara joaca un rol - cheie - in angajarea oamenilor implicati in comunitati din ce in ce mai diverse prin metode de incluziune sociala. Aceasta poate fi facuta prin crearea unor legaturi intre comunitatile majoritare si cele minoritare, inclusiv in situatii de conflict.

30) Uniunea Europeana, guvernele nationale, sponsorii si agentiile pentru dezvoltare comunitara trebuie sa conlucreze pentru a promova cooperarea nationala si transfrontaliera, cu privire la pozitia minoritatilor si la provocarile particulare cu care se confrunta in cadrul contextelor locale specifice".

* *

Am reprodus integral acest document elaborat in cadrul Uniunii Europene, el putand reprezenta un sistem de referinta atat teoretica, precum si practica. Totodata, documentul pe care l-am notat anterior este util si ca "indreptar" pentru activitatile antreprenoriale , dar si pentru metodologiile de lucru ale organizatiilor comunitare, in demersul lor de implementare a unor programe de dezvoltare durabila si in perspectiva "deprinderii" subiectilor locali de a se implica activ in implementarea unor proiecte pentru obtinerea unui produs util lor. In felul acesta, interactionismul devine constructivist, iar constructivismul transcede in autoregenerare: quot erat demonstrandum.