Scurta clasificare a manipularilor

Situatiile sociale exercita un control semnificativ asupra comportamentului uman. Actiunile si reactiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forte si constrangeri specifice acelui mediu, intr-o masura mult mai mare decat ar fi de asteptat daca s-ar avea in vedere doar personalitatea intima a celui in cauza. Chiar si aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbari majore in comportamentul persoanelor aflate intr-o anume situatie sociala. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi si, intr-o mare masura, prezenta celorlalti sunt factori cu o mare putere de influenta asupra individului, dirijandu-i reactiile si comportamentul uneori chiar fara ca respectivul sa-si dea seama.

In termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci cand o anume situatie sociala este creata premeditat pentru a influenta reactiile si comportamentul manipulatilor in sensul dorit de manipulator.

Manipularile pot fi clasificate in functie de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizeaza drept criteriu amplitudinea modificarilor efectuate intr-o anumita situatie sociala. Astfel 'manipularile mici' sunt cele obtinute prin schimbari minore ale situatiei sociale. Trebuie remarcat ca, desi in aceasta acceptiune manipularile pot fi clasificate ca mici, medii si mari, consecintele lor nu respecta o corespondenta stricta cu amplitudinea modificarilor initiale. Spre exemplu, schimbari mici pot avea consecinte majore si invers.

Manipularile mici, obtinute prin modificari minore ale situatiei sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzator de ample. De pilda, donatiile pot creste simtitor atunci cand cererea este insotita de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvantarea cereasca sau chiar numai de infatisarea celui care formuleaza cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu si de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras in cap si invesmantat in specifica toga alba, se plaseaza in sala de sosiri a unui aeroport si ii asteapta pe calatori cu o floare in mana. Cand acestia incep sa iasa, isi ocheste imediat o 'victima' si ii ofera floarea insistand sa fie primita fara nici o obligatie, doar asa, ca semn al bucuriei de a trai si al iubirii fata de semeni. Daca darul este acceptat, imediat membrul sectei scoate o mica revista a cultului si o ofera si pe aceasta, dar de asta data contra unei mici donatii. Foarte putini sunt cei care pleaca numai cu floarea, fara a face vreo donatie. La fel, cei care aduna fonduri pentru diverse actiuni de protejare a mediului, de pilda, ii roaga pe trecatori sa semneze intr-un registru voluminos, despre care se afirma ca va constitui unul din 'argumentele' respectivei organizatii in actiunile de convingere a autoritatilor. De asemenea, semnatarului i se ofera si o insigna sau o mica planta. Abia la sfarsit se formuleaza cererea pentru o donatie 'nesemnificativa'. Din nou, foarte putini sunt cei care, dupa ce au semnat si au primit insigna, pleaca fara sa-si subtieze portmoneul.

Cersetorii utilizeaza si ei nenumarate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecatorilor. La cersit sunt trimisi mai ales copiii, dezbracati iarna, plangand vara, uneori mutilati intentionat pentru a spori mila cetatenilor. Sume importante sunt platite celor care compun versurile si muzica unor cantece deosebit de lacrimogene, gen: Fara mama, fara tata Sarbatorile de iarna sunt exploatate cu saptamani de zile inainte sau dupa, prin inganarea de colinde care sa sensibilizeze potentialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spalatorii de parbrize, care isi deghizeaza cersetoria sub aparenta unor servicii utile celor aflati la volan. In Bucuresti, pentru mai putin de treizeci de secunde cat dureaza curatatul unui parbriz, se primeste, in medie, o suma echivalenta cu castigul unui muncitor in treizeci de minute. Insa foarte putini dintre cei care dau banii se gandesc la acest lucru.

In 1966, Scott Fraser si Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minora. Despre ce era vorba? Intr-un cartier obisnuit, casele au fost luate la rand si fiecarui proprietar i s-a propus sa permita instalarea, in fata curtii sale, a unui panou imens pe care scria Conduceti cu prudenta. Desi s-a facut apel la spiritul lor civic, numai saptesprezece la suta au acceptat sa-si umbreasca gazonul cu asa ceva. O a doua grupa de experimentatori s-a deplasat intr-o alta zona a cartierului si a colindat casele cerandu-le proprietarilor sa semneze o petitie in favoarea introducerii unor reguli stricte de circulatie preventiva. Aproape toti au acceptat sa-si depuna semnatura pe un act ce nu le atragea vreo obligatie. Doua saptamani mai tarziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnasera petitia, propunandu-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare fata de primul caz. Deci pentru a determina oamenii sa accepte o concesie majora, este convenabil sa li se prezinte mai intai o cerere nesemnificativa, dar de aceeasi natura, careia aproape fiecare ii va da curs, pentru ca abia dupa aceea sa se vina cu cererea avuta in vedere de la bun inceput. Dupa cum arata rezultatele experimentului descris anterior, sansele de reusita se vor tripla utilizand respectiva tehnica, denumita de psihologi: Piciorul-in-usa. Desi tehnica se bazeaza pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societati intregi.

Un minim contact social poate determina de asemenea schimbari semnificative de comportament. Spre exemplu, pe plaja, un necunoscut se adreseaza 'vecinului de cearsaf: Va rog sa va uitati putin la lucrurile mele. Lipsesc doar cateva minute. In momentul aparitiei unui hot care aduna respectivele lucruri si fuge, cetateanul rugat sa le pazeasca porneste de cele mai multe ori in urmarirea hotului si se agita pentru a determina prinderea lui. Lucru care s-ar intampla cu o probabilitate mult redusa in cazul in care rugamintea nu ar fi fost facuta. Uneori, hotii utilizeaza asemenea trucuri pentru a-l jefui tocmai pe cel rugat sa aiba grija de lucrurile unui necunoscut.

Micile manipulari pot avea si efecte de o extrema gravitate la nivelul intregii societati. Spre exemplu, in 1992, in Romania, televiziunea nationala a prezentat mai multe zile la rand informatii oficiale privind o iminenta criza de paine, din cauza lipsei de grau. S-a indus astfel un sentiment de panica la nivelul intregii societati. Cateva zile mai tarziu, oamenii au rasuflat usurati afland, tot de la televiziune, ca guvernul a rezolvat situatia prin acceptarea unor masive importuri de grau. Abia mult mai tarziu, in presa au inceput sa apara materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creata pentru a justifica masivele importuri, aducatoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. In realitate, taranii din Romania aveau suficient grau pentru a satisface necesarul la nivel national, insa pretul de achizitie care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina sa refuze comercializarea stocurilor in asteptarea unui pret mai bun. Pretul graului importat a fost de trei ori mai mare decat cel propus taranilor, dar afacerea s-a derulat pentru incasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regasit atat in cresterea generala a preturilor, cat si in deteriorarea situatiei financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea sa-si valorifice recoltele pentru a obtine surse de finantare a lucrarilor din anii urmatori. O strategie similara a fost folosita si pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zaharului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahar din Romania au fost aduse premeditat in stare de faliment pentru a permite importurile aducatoare de comisioane fabuloase.

Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulari minore, dar pot fi reluate si in subcapitolul marilor manipulari, daca se analizeaza intreg contextul ce le-a facut posibile. Spre exemplu, pastrarea deliberata a televiziunii nationale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetatenilor, lucru ce a facut, intre altele, posibila inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criza de paine, nu mai intra in categoria manipularilor minore, ci a celor de anvergura.

O alta tehnica de manipulare este:Trantitul-usii-in-fata. Desi total opusa, ca esenta, cu Piciorul-in-usa, etectele sunt aceleasi. Prin aceasta tehnica, oamenii sunt determinati sa accepte o anume concesie, prezentandu-li-se in prealabil o cerere mult mai mare, de aceeasi natura, care are toate sansele sa fie refuzata. Abia dupa aceea se vine cu cererea avuta in vedere de la bun inceput. Aceasta are toate sansele de a fi acceptata, deoarece, prin comparatie cu solicitarea inacceptabila de dinainte, pare foarte rezonabila.

In 1975, psihologul Robert Cialdini si colegii sai au imaginat un experiment menit sa analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au intrebat pe elevii unui colegiu daca accepta sa insoteasca si sa supravegheze un grup de copii handicapati, pentru doua ore, intr-o vizita la gradina zoologica. Numai saisprezece la suta dintre cei intrebati au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, in prealabil, o propunere mult mai ampla. In mod obisnuit, recrutam voluntari dintre elevi, pentru a lucra fara plata, in calitate de consilieri la Centrul de detentie a minorilor, a spus experimentatorul. Apoi a continuat: Serviciul consta in doua ore de munca pe saptamana, timp de doi ani. Cine se ofera? Dupa cum era de asteptat, nimeni nu a acceptat un angajament pentru o perioada atat de lunga. In urma refuzului, experimentatorul a facut o a doua propunere, cea referitoare la insotirea copiilor handicapati. Circa cincizeci la suta din elevi au acceptat. Deci si in cazul tehnicii Trantitul-usii-in-fata, ca si in cazul Piciorului-in-usa, sansele de obtinere a unei concesii au crescut de trei ori, in comparatie cu cazurile in care cererea a fost normala.

Ca o scurta recapitulare, Piciorul-in-usa consta in obtinerea prealabila a unei mici concesii, care sa determine sporirea disponibilitatii celui vizat de a accepta o concesie mai mare, Trantitul-usii-in-fata, la randul sau, consta in prezentarea prealabila a unei cereri aproape imposibil de acceptat, prin comparatie cu care urmatoarea solicitare sa para mult mai rezonabila si sa aiba mult mai multe sanse de a fi acceptata.

Trebuie precizat inca o data ca asemenea tehnici pot apartine categoriei micilor manipulari, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scara larga. Ele pot fi utilizate pentru a influenta deciziile unei singure persoane sau pot sa genereze efecte puternice la nivelul intregii societati, asa cum se va vedea si dintr-un studiu de caz ce face subiectul unui capitol aparte al volumului de fata.

Manipularile medii se refera la modificari importante ale situatiilor sociale, cu efecte care, uneori, depasesc in mod dramatic asteptarile, tocmai pentru ca enorma putere de influenta a situatiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluata in cele mai multe cazuri.

Cu doua decenii in urma, Stanley Milgram a initiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul socante in ceea ce priveste supunerea individului fata de o anume autoritate.

In cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor sa participe la un test menit sa studieze capacitatea de memorare si influentarea acestei capacitati prin administrarea unor pedepse in caz de greseala. Voluntarul era introdus intr-o incapere si asezat la o masa pe care se afla pupitrul de comanda al unui aparat de generat socuri electrice. Printr-un geam de sticla, voluntarul vedea o alta incapere, in care un tip de patruzeci si sapte de ani, usor supraponderal, cu o infatisare agreabila, sedea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau sa administreze socurile. In aceeasi camera cu primul voluntar, care va fi denumit 'profesorul', se afla un experimentator sobru, care incepea prin a spune ca persoana aflata dincolo de geam se oferise tot de buna-voie pentru testare.

Testul consta in citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit 'elevul', trebuia sa le memoreze. Apoi 'profesorul' incepea sa spuna cate un cuvant, iar 'elevul' sa raspunda cu perechea lui. Pentru fiecare greseala, 'profesorul' trebuia sa-i administreze 'elevului' un soc electric incepand cu cincisprezece volti si putand ajunge pana la patru sute cincizeci de volti, in trepte de cate cincisprezece volti. Pentru a-l avertiza pe 'profesor' asupra a ceea ce urma sa-i faca 'elevului', experimentatorul ii aplica, demonstrativ, primului un soc de patruzeci si cinci de volti, destul de dureros.

Testul incepe. Primele raspunsuri ale 'elevului' sunt corecte. Apoi, la prima greseala, 'profesorul' ii administreaza cincisprezece volti, provocandu-i o tresarire evidenta. Urmeaza inca o greseala si un soc de treizeci de volti. Treptat, pe masura ce timpul trece si socurile cresc in intensitate, suferinta 'elevului' devine tot mai evidenta, iar 'profesorul' incepe sa aiba mustrari de constiinta. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul il indeamna sobru: Va rog, continuati. Peste saptezeci si cinci de volti, 'elevul' incepe sa tipe de durere, la o suta cincizeci urla pentru a fi lasat sa plece, acuzand dureri de inima, la o suta nouazeci si cinci strigatele devin insuportabile. 'Profesorul' este si el innebunit, speriat, daramat. Insa la fiecare ezitare, vocea sobra a experimentatorului il indeamna: Experimentul va cere sa continuati, apoi: Este absolut esential sa continuati, dupa care urmeaza: Nu aveti alta alegere, trebuie sa continuati. Daca, totusi, 'profesorul' inca ezita, vazand ca pana si marcajele de pe pupitrul de comanda indica pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adauga: Socurile sunt dureroase, dar im produc nici o rana. Continuati, va rog. In caz ca 'profesorul' vrea sa se opreasca pe motiv ca 'elevul' nu mai suporta, experimentatorul ii spune: Indiferent daca celuilalt ii place sau nu, trebuie sa continuati pana va memora corect perechile de cuvinte. Va rog, continuati. La doua sute saptezeci de volti, 'elevul' incepe sa agonizeze, iar 'profesorul' este ingrozit. Si totusi, la indemnurile sobre ale experimentatorului, continua sa mareasca voltajul socurilor si sa apese pe comutator

Trebuie mentionat ca, de fapt, 'elevul' este in intelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele socurilor electrice, pe care, in realitate, nu le primeste. Studiul capacitatii de memorare este doar un pretext pentru adevaratul scop al experimentului, acela de a vedea pana la ce limita a cruzimii pot merge oamenii obisnuiti sub presiunea unei autoritati, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar sa adaugam ca, in afara indemnurilor permanente de a continua, nici o alta presiune nu s-a facut asupra celui aflat in postura 'profesorului'. El putea oricand sa se ridice si sa plece.

Intrebarea: 'Cati ar accepta sa mearga pana la limita de patru sute cincizeci de volti?' a fost pusa, in cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atat oameni obisnuiti, cat si studenti sau psihologi. Raspunsul a fost aproape unanim: 'Circa unu la suta'. Nimeni nu-si putea inchipui ca limita bunului-simt si a unui comportament general uman ar putea fi depasita.

Insa rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la suta dintre voluntarii pusi in postura de 'profesor' au administrat socurile maxime de patru sute cincizeci de volti, iar 80 la suta au continuat sa apese comutatorul si dupa ce 'elevul' a inceput sa urle de durere si sa spuna ca poate suferi de la o clipa la alta un atac de cord!

Nenumarate intrebari au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovada niste oameni obisnuiti, aflati sub permanenta presiune psihica a 'autoritatii' reprezentate de experimentator.

Pentru a gasi motivatiile intime ale generarii unui comportament inuman in cazul oamenilor obisnuiti, Milgram a reluat experimentul in alte variante.

Trei 'profesori' au fost introdusi simultan in aceeasi incapere. Doi erau in intelegere cu experimentatorii si, la un moment dat, au refuzat sa mai continue testul. In astfel de situatii, numarul celor care au mers cu socurile pana la limita maxima s-a diminuat de peste sase ori! Ceea ce inseamna ca sentimentul de supunere neconditionata fata de autoritati scade drastic atunci cand individul vede ca sunt si altii care gandesc asemenea lui si actioneaza in sensul considerat de el drept a fi corect.

Intr-o alta varianta, experimentatorul iese la un moment dat din incapere si locul sau este luat de un alt 'voluntar' care ii repeta 'profesorului' obisnuitele ordine de a continua. In asemenea cazuri, numarul celor care au mers pana la voltajul maxim a scazut de trei ori. Fapt ce dovedeste ca atunci cand cel care intruchipeaza autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere neconditionata, din nou, scade simtitor.

O alta varianta s-a desfasurat cu doi experimentatori si un 'profesor'. In momentul in care 'elevul' a inceput sa tipe 'de durere', experimentatorii au initiat o discutie in contradictoriu asupra oportunitatii de a continua testul, lasand decizia la voia celor aflati in postura de 'profesori'. Nimeni nu a mai continuat administrarea socurilor.

Trebuie remarcat faptul ca, in nici una dintre variante, decizia 'profesorilor' de a parasi experimentul nu a fost determinata de reactiile 'elevului', ci de comportamentul experimentatorilor ce intruchipau autoritatea. In acelasi timp, revenind la ultima varianta a experimentului, trebuie observat ca, in momentul in care capacitatea autoritatii de a stapani o situatie devine discu-tabila, iar 'cei de jos' refuza sa se mai supuna si isi urmeaza propria lor constiinta si propriile lor interese.

Ultima varianta a experimentelor lui Milgram a fost cea in care participantilor li s-a spus ca pot merge pana la limita maxima a voltajului, pentru ca sunt o multime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapa, apoi au fost lasati sa actioneze singuri. Numai 2,5 la suta au mers pana la limita maxima, procent foarte apropiat de cel obtinut in chestionarele celor intrebati despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.

Experimentele lui Stanley Milgram reprezinta o forma aproape abstracta de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Avand in vedere concluziile testelor descrise pana acum, se poate face o paralela revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revolutiei romane din decembrie 1989.

In Romania acelui an, autoritatea suprema era reprezentata de Nicolae Ceausescu. Cultul personalitatii fusese in asemenea masura dezvoltat, incat distanta dintre el si restul ierarhiei comuniste era imensa. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunari de marionete al caror unic rol era de a aplauda si de a aproba deciziile dictatorului. In acest context, trebuie remarcat faptul ca debutul revolutiei s-a produs la Timisoara, exact in zilele in care Ceausescu se afla intr-o vizita in Iran. Lipsa autoritatii supreme din tara a facut mult mai usoara ridicarea maselor in numele redobandirii acelei libertati mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timisoara, datorita carora multi alti locuitori ai Romaniei au vazut ca sunt si altii care gandesc asemenea lor si au curajul de a refuza supunerea neconditionata, a usurat extinderea la nivel national a actiunilor de protest, urmandu-se lozinca bine cunoscuta Azi in Timisoara, maine-n toata tara. Revenit de urgenta la Bucuresti, Ceausescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat intr-un veritabil butoi cu pulbere caruia ii lipsea o singura scanteie. Si aceasta a venit din partea unui mic grup, ale carui actiuni au determinat explozia multimii si fuga precipitata a dictatorului. Insa chiar si fugarit, simpla lui prezenta era o amenintare, asa ca, dupa ce a fost capturat, s-a luat masura eliminarii sale fizice, in urma unui proces extrem de sumar. O data cu el a fost impuscata si Elena Ceausescu, deoarece, in ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefala si trebuia ca ambele capete sa dispara, pentru ca simpla lor prezenta putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a tarii.

Peste o mie de oameni au fost ucisi in revolutia romana fara ca autorii sa fie descoperiti. Pana in 22 decembrie, situatia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Putini dintre cei descoperiti ca au tras sustin ca nu au facut decat sa execute niste ordine, iar cei care au dat respectivele ordine sustin ca nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizica a manifestantilor. S-a creat astfel o fragmentare a actiunilor de ucidere, incat nimeni sa nu aiba intreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, pana la executie.

Acelasi lucru s-a intamplat in nenumarate alte cazuri, la scara mai mare sau mai mica. Stanley Milgram aminteste ca pana si lui Eichman i se facea rau atunci cand vizita lagarele de exterminare. Dar de fiecare data el se intorcea la masa de lucru si continua sa pritoceasca hartiile ce contineau planuri ale unor noi actiuni de ucideri in masa. In acelasi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B in camerele de gazare isi justifica actiunile pe baza faptului ca nu facea altceva decat sa se supuna ordinelor. In acest mod, invocandu-se si anumite distorsiuni in transmiterea ordinelor sau in receptionarea lor, responsabilitatile se restrangeau, iar persoana care ar fi trebuit sa urmareasca actul criminal de la un capat la altul si sa raspunda atat pentru indeplinirea lui, cat si pentru consecinte, nu mai exista.

In regimurile totalitare trebuie anihilata pana si impresia ca ar putea exista, in structurile superioare, persoane care sa poata fi facute responsabile de vreo actiune cu consecinte negative asupra populatiei. Serviciile specializate in dezinformare au, printre altele, si misiunea de a sustine zvonul ca, desi s-ar putea sa existe unele aspecte negative, cu siguranta seful regimului nu le cunoaste. Deoarece daca le-ar cunoaste, ar lua imediat masuri, continua argumentatia zvonului. De fapt, conducatorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informati, chiar despre situatii care scapa atentiei cetateanului de rand. Astfel se si explica mentinerea lor la putere dincolo de orice ratiune.

Starea de confuzie creata in timpul revolutiei romane, deruta si nevoia de a gasi cat mai repede o autoritate care sa o inlocuiasca pe cea veche, pentru a reordona sistemul social si pentru a restrange haosul, zvonurile despre teroristi si despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune si au inhibat ratiunea, determinand oameni, altfel obisnuiti, sa isi ucida semenii. Straniu este faptul ca, desi autoritatea suprema din Romania a fost inlaturata de la putere pe 22 decembrie, totusi marea majoritate a victimelor s-a inregistrat dupa aceasta data. Nu s-a oferit o explicatie oficiala coerenta care sa motiveze aceasta ciudatenie. Exista doar parerea neoficiala ca numarul mare de morti, de care era facut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, in fata intregii lumi, noul regim de la Bucuresti.

Revolutia romana reprezinta un material faptic de exceptie pentru identificarea nenumaratelor tehnici de manipulare ce au functionat perfect, incepand cu razboiul radioelectronic si sfarsind cu rolul decisiv al televiziunii in magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseste, dupa sase ani, este identificarea oficiala, clara, a celor care au imaginat si pus in functiune tot acest mecanism. Insa chiar mentinerea unei permanente incordari reprezinta o tactica menita sa vulnerabilizeze individul si sa-l faca mult mai usor de manipulat.

Pe langa tehnicile menite sa induca sentimentul de supunere fata de autoritati sau, dimpotriva, sa declanseze revolte puternice, alte exemple de manipulari medii pot fi si cele prin care se urmareste dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, in vederea incurajarii spiritului agresiv.

Dupa cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra in categoria manipularilor medii, datorita faptului ca, desi sunt relativ simple, efectele lor depasesc orice asteptari.

In principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizeaza pentru a face posibila exterminarea acestuia fara ezitari si fara remuscari din partea executantilor, majoritatea proveniti dintre oamenii obisnuiti.

Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curatarea imaginii inamicului de orice trasatura umana, prezentarea lui drept un monstru nedemn si periculos pentru specia umana, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie sa mai pastreze nici o conotatie omeneasca. La nevoie, insusi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lasa vreo fisura prin care viitorii agresori sa sesizeze ca, de fapt, inamicii le sunt semeni intru ratiune. La modul concret, metodele utilizate in propaganda de dezumanizare a inamicului constau in impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presa falsificate, in care inamicii sunt prezentati drept niste trogloditi violenti si periculosi.

Psihologul Elliot Aronsor povesteste o intamplare elocventa in ceea ce priveste efectele acestei propagande. Cu mai multi ani in urma, a angajat un zugrav pentru a-si renova casa. Omul era foarte linistit si placut. Intre altele, i-a spus ca, dupa terminarea colegiului, se inrolase in armata si luptase in Vietnam. Dupa lasarea la vatra se apucase de zugravit si devenise un meserias priceput si onest. Lui Elliot ii facea o reala placere sa lucreze cu el si sa discute pe diverse teme. La un moment dat, in timpul unei pauze de cafea, au abordat problema conflictului din Vietnam si aici parerile lor s-au dovedit a fi total contradictorii. Zugravul sustinea ca razboiul era just si urma sa faca lumea mai sigura pentru democratia in plina dezvoltare. Elliot l-a contrazis, spunandu-i ca luptele erau murdare, provocand moartea, mutilarea si arderea cu napalm a mii de oameni nevinovati, indeosebi copii, femei si batrani, care nu aveau nici o legatura cu politica sau cu razboiul. Celalalt l-a privit lung, apoi a suras cu sinceritate: La naiba, doctore, aia nu sunt oameni, aia sunt vietnamezi! Toate cuvintele au fost spuse pe un ton deschis, fara urma de vehementa. Elliot a ramas perplex. Nu reuseam sa pricep cum putea sa aiba o asemenea conceptie omul acela bland, manierat si sincer. Cum putea el sa excluda o intreaga natiune din rasa umana, isi va aminti Elliot mai tarziu. Peste cateva zile, cu prilejul altor discutii, zugravul i-a spus ca ucisese si el civili in cadrul unor actiuni in Vietnam. Elliot a inteles ca putea sa reziste asaltului remuscarilor doar continuand sa nu-i considere pe vietnamezi fiinte umane

Dezindividualizarea este o tehnica mult mai simpla, dar cu efecte la fel de socante. In acceptia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definita ca un sentiment al pierderii in anonimat. Eliberarea de sub constrangerile inerente, impuse de un comportament normal si corect in societate, eliberare obtinuta prin aceasta cufundare in anonimat, conduce la o crestere a agresivitatii, a manifestarilor deviante.

Cercetatorul Brian Mullen a publicat in 1986 rezultatul cercetarilor pe care le-a facut asupra a saizeci de cazuri de linsaj, savarsite in Statele Unite intre 1899 si 1946. Cruzimea, s-a constatat, era cu atat mai mare, cu cat crestea numarul participantilor la asasinatul colectiv.

In 1973, Robert Watson a efectuat un studiu asupra a douazeci si patru de culturi, in ceea ce priveste caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit ca razboinicii care isi schimba infatisarea, vopsindu-si chipul sau corpul, ori punandu-si masti inainte de a pleca la lupta, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilari, decat cei care nu se mascheaza.

Dezindividualizarea prin ascunderea chipului in spatele unor masti se regaseste in numeroase cazuri atat din istorie, cat si din realitatea imediata. Membrii organizatiilor Ku Klux Klan poarta masti in timpul intrunirilor si actiunilor. Membrii unor secte satanice, de asemenea. Chiar si introducerea uniformei are printre scopurile ei crearea unui sentiment de uniformitate, care sa cufunde individul in anonimat, pentru a-l face mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane, precum uciderea inamicului.

Pe de alta parte, pierderea sentimentului identitatii are si rolul de a face individul mult mai usor de manipulat. De aceea unele regimuri totalitare pretind supusilor sa se imbrace la fel. In China sau in Coreea de Nord, tinuta obisnuita a cetatenilor era un soi de 'uniforma muncitoreasca', menita sa uniformizeze cat mai mult masa de manevra

Un alt exemplu de manipulari medii poate fi gasit in dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a mintii umane. Programul MK-ULTRA, initiat la cateva decenii dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, consta in experimentarea unor tehnologii neconventionale, precum hipnoza, stimularea electrica a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obtine un control total asupra gandirii si comportamentului subiectilor. Numerosi savanti de renume au fost cooptati de buna-voie in cadrul acestui program. De multe ori, experientele desfasurate de ei nu numai ca violau etica profesionala, dar depaseau orice limita a legalitatii si a moralitatii, provocand infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supusi testelor. Rezultatele nu au corespuns asteptarilor, dar ceea ce uimeste este usurinta cu care numeroase somitati ale stiintei, cu o reputatie de invidiat, au consimtit sa se angajeze in asemenea experimente si chiar sa provoace moartea unor semeni ai lor

Manipularile mari sunt reprezentate de influenta intregii culturi in mijlocul careia vietuieste individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gandi al individului sunt determinate in primul rand de normele scrise si nescrise ale societatii in care traieste, de subculturile cu care vine in contact. Neglijand aceasta permanenta si uriasa influenta, individul poate face mult mai usor judecati gresite sau poate fi lesne de manipulat.

In acelasi timp trebuie observat ca, tocmai datorita actiunii continue a manipularilor mari asupra noastra, prezenta lor a devenit ceva obisnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte multi este usor de remarcat o manipulare minora, de genul 'trucurilor' electorale, spre exemplu, decat una majora, cum ar fi, de pilda, faptul ca rolul scolii de a transmite elevilor un bagaj de cunostinte cat mai mare are o importanta secundara in comparatie cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai tarziu, este antrenat pentru a se integra in respectiva societate.

Dupa cum sublinia psihologul elvetian Jean Piaget, inainte de a fi un mijloc de comunicare a cunostintelor necesaie viitorului adult, scoala il obisnuieste pe elev cu spiritul de subordonare fata de autoritati, reprezentate in primul rand la nivelul sau de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai tarziu ii va fi mult mai simplu sa se conformeze legilor si diverselor reglementari sociale, sa se supuna din instinct sefilor de la viitorul sau loc de munca si autoritatilor statului. In al doilea rand, elevul este obisnuit cu simtul responsabilitatii, prin obligatia de a-si face temele intr-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, in cadrul unor examinari periodice, de a-si ordona timpul si metodele de studiu in asa fel incat sa depaseasca succesiv 'obstacolele' reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrari de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte usor in sistemul social din care face parte, isi va indeplini in mod firesc obligatiile familiale, profesionale si sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini si probleme de care depinde succesul in cariera pe care si-a ales-o, precum si accesul spre un standard superior de viata. Cea de-a treia menire a sistemului educational o reprezinta obisnuirea elevului cu necesitatea respectarii unui program strict. Faptul ca trebuie sa fie prezent la scoala, in fiecare zi, la aceeasi ora, cu avertizarea ca orice minut de intarziere ii poate aduce penalizari, ca lectiile si pauzele au o durata bine stabilita, intotdeauna aceeasi, ca intreg anul scolar este impartit in perioade de studiu si vacante, toate acestea il obisnuiesc cu acceptarea fireasca a programului de lucru de mai tarziu si cu respectarea lui instinctiva. In al patrulea rand, sistemul educational promoveaza spiritul de competitie. Notele, premiile de la sfarsitul fiecarui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur ii creeaza viitorului adult obisnuinta de a se zbate pentru promovarea profesionala spre trepte salariale superioare, pentru prime si alte diverse onoruri, pentru obtinerea unor rezultate care sa-i aduca respectul celorlalti si sa-i sporeasca respectul de sine.

In afara acestor caracteristici generale, sistemul de invatamant este in asa fel alcatuit, incat sa modeleze comportamentul si gandirea viitorului adult in conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. In sistemele totalitare, uniforma scolara standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, facand mult mai usoara disciplinarea si manipularea individului. In sistemele democratice, obligativitatea purtarii unor uniforme standard nu exista, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalitatii individuale. Si totusi, unele institutii de invatamant, particulare in marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor si studentilor purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii si studentii unor institutii similare. Se creeaza astfel sentimentul apartenentei la un grup social, care se doreste de elita sentiment ce isi va arata roadele mai tarziu, cand fostii elevi sau studenti se vor sustine si ajuta intre ei, tocmai datorita acestui sentiment. Ceea ce nu se poate intampla in societatile in care absolut toti fostii elevi au purtat o uniforma standard.

Ramanand la analiza sistemului de invatamant ca instrument de manipulare majora, trebuie observata si structura subiectiva a programelor de studiu si chiar a manualelor in sine. Regimurile totalitare politizeaza programa scolara incepand cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmaresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai frageda varsta, in mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie s.a.m.d. sunt strict cenzurate pentru a educa elevul in spiritul doctrinei dominante. Desi mai putin stridenta, manipularea prin construirea unui sistem de invatamant specific exista si in societatile democratice. De fapt, fiecare sistem politic si social isi educa cetatenii in spiritul propriului sau sistem de valori, al propriilor sale legi si regulamente. Nu exista tara, oricat de neinsemnata, in care structura educationala sa nu induca un comportament de fidelitate fata de natiune si de stat, de respect fata de istoria nationala, prezentata cu o subiectivitate evidenta pentru un observator neutru, in asa fel incat sa motiveze si sa sustina doctrina promovata de regimul aflat la putere.

Avand in vedere rolul sistemului de invatamant, dar si intreaga complexitate a legilor si regulamentelor specifice unei anumite societati, comportamentul si gandirea cetatenilor obisnuiti sunt in asa fel modelate, incat sa se conformeze si sa accepte cu naturalete conceptiile si standartele care definesc ce este bine si ce este rau, ce este permis si ce interzis, ce este moral si ce imoral, ce este valoros si ce este lipsit de importanta, ce este adevarat si ce este fals.

Manipularile majore stau la baza raspandirii diferitelor curente de opinie, formeaza traditii si obiceiuri, contureaza mentalitati, determina curente 'la moda' sau chiar ample manifestari protestatare.

Readucand in atentie experimentele lui Milgram, se poate observa ca reactiile 'profesorilor' au survenit ca urmare a unor manipulari relativ scazute ca importanta, dar nu ar fi fost posibile fara existenta marilor manipulari, reprezentate de influenta intregului sistem social, conform caruia, celor care au jucat rolul 'profesorilor' li s-a inoculat de la o varsta frageda reflexul supunerii fata de autoritati, indiferent care ar fi acestea.

Studiul comparat al culturilor ofera concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalitatii, locuitorii Europei Centrale si de Est sunt mult mai asemanatori asiaticilor decat americanilor, desi, la prima vedere, impresia este total opusa. Intreaga mentalitate a americanului obisnuit se bazeaza pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei increderi in fortele proprii. Poate si datorita faptului ca actuala democratie americana s-a dezvoltat intr-un spatiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma intr-o mana si cu Biblia in cealalta, intr-o tara descoperita si luata in stapanire de oameni aspri, obisnuiti sa nu astepte ajutor de la nimeni, pentru ca un astfel de ajutor era in majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, in timp ce lupta pentru existenta se dadea pe viata si pe moarte.

Istoria Statelor Unite, asa cum este ea prezentata in The World Almanac, cel mai raspandit compendiu despre 'starea natiunii', reactualizat in fiecare an, incepe la 1492, deci are putin peste cinci sute de ani in cazul Coastei de Est si circa un secol si jumatate pentru Coasta de Vest. Inainte de a continua, trebuie observat ca trecutul popoarelor ce au stapanit acele tinuturi inainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat in calcul, dovada ca pana si in sistemele cu o democratie avansata prezentarea istoriei are o tenta subiectiva. In cazul Statelor Unite, aceasta omisiune urmareste, printre altele, accentuarea sentimentului de legitimitate al natiunii, sentiment care actioneaza ca un liant social absolut necesar, genereaza patriotismul si evita culpabilizarea cu efecte imprevizibile a cetatenilor obisnuiti pentru faptele mai putin corecte ale unora dintre inaintasi. Revenind la istoria in sine, continutul ei restrans, alaturi de inexistenta traditiilor si, in general, a unui context social prestabilit, a facut posibila crearea unei societati cu totul noi, lipsite de 'povara' trecutului, in cadrul careia s-a dezvoltat o mentalitate aparte. Una dintre caracteristicile acestei mentalitati, spre exemplu, este absenta sentimentelor nationaliste, tocmai pentru ca lipseste cauza lor.

Dar esenta mentalitatii americane, spuneam, este dezvoltarea respectului fata de sine. De la cea mai frageda varsta copiii sunt invatati sa gaseasca singuri solutia oricarei probleme. Cand trec prin momente grele, ce par fara iesire, sunt sfatuiti sa nu astepte ajutor de la nimeni, ci sa caute puterea de a depasi criza doar in ei insisi. Pentru a le dezvolta tinerilor acest sentiment de incredere in fortele proprii, profesorii respecta cu strictete anumite reguli. Spre exemplu, oricat de stupide ar fi intrebarile sau raspunsurile unui elev, niciodata dascalul nu-i va spune 'esti prost', 'nu reusesti sa pricepi un lucru atat de simplu' sau 'daca mergi tot asa, n-o sa iasa nimic de capul tau', ci va folosi doar expresii de genul 'intrebarea nu e buna' ori 'raspunsul e foarte bun', care nu fac nici o referire la persoana elevului sau la capacitatea lui de invatare. Intotdeauna elevul este cel mai bun, cel mai destept, intamplandu-se ca doar intrebarile sau raspunsurile lui sa fie, uneori, proaste.

In societatile asiatice sau de sorginte latina, lucrurile stau cu totul altfel. Din frageda pruncie, copiii sunt invatati sa tina seama permanent de traditii, de parerile familiei sau de ale celor din jur. Cand se afla in situatii de criza, ei asteapta ajutor din afara, din partea parintilor, a prietenilor, a celor in mijlocul carora traiesc.

Specialistii americani in psihologie sociala comparata au efectuat cateva experimente relevante, referitoare la diferenta de mentalitate dintre americani si japonezi. Acelasi chestionar a fost impartit unui grup de studenti americani si unui grup de studenti japonezi. Una dintre intrebari era: 'Cate lucruri bune si cate lucruri rele ati facut in viata?' In raspunsurile studentilor americani, numarul faptelor bune era incomparabil mai mare decat cel al faptelor rele. In raspunsurile japonezilor, erau relativ egale. Un alt element studiat a fost timpul in care s-au completat chestionarele. Americanii au raspuns imediat, majoritatea fara sa puna intrebari suplimentare. Japonezii au avut nevoie de un timp mai indelungat de gandire, iar multi dintre ei au pus intrebari de genul: 'In ce sens lucruri bune, pentru mine, pentru familie, pentru societate sau pentru toate la un loc?' Nu exista un adevar absolut conform caruia sa se afirme ca o mentalitate este mai buna decat alta Singura evaluare posibila poate fi facuta avandu-se in vedere efectele respectivelor mentalitati asupra dezvoltarii sociale, dar si individuale din cadrul unui anumit tip de societate. In rest, toate celelalte interpretari nu pot fi decat subiective. Spre exemplu, japonezii, din punctul lor de vedere, ii pot acuza pe americani de egoism. La randul lor, americanii ii pot acuza pe japonezi de slabiciune si nehotarare. Asemenea acuze insa apar ca urmare a aprecierii unui sistem de valori prin intermediul standardelor unui sistem de valori diferit.

Studiul mentalitatilor este necesar si pentru stabilirea unor contacte interumane importante. De pilda, cunoscand obiceiurile, traditiile, felul de a gandi si de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile in asa fel, incat sa obtina un profit maxim. Astfel cei care duc tratative in tarile arabe stiu ca acolo discutiile importante se poarta inaintea mesei, iar musafirii, pentru a fi politicosi, trebuie sa se ridice de la masa si sa plece inainte de sfarsitul acesteia. La fel, oamenii de afaceri arabi, aflati la un dineu oficial in Europa sau in Statele Unite, stiu ca ar fi nepoliticos sa inceapa tratativele inainte de masa sau sa plece imediat dupa terminarea acesteia.

Daca in ceea ce priveste mentalitatile unor mari grupuri culturale este imposibila alcatuirea unui 'top' al valorii absolute, cu totul altfel se prezinta situatia in cazul compararii celor doua mari sisteme sociale ― totalitar si democratic. Insusi faptul ca societatile democratice au supravietuit tuturor convulsiilor si se dezvolta in continuare, in timp ce sistemele totalitare s-au prabusit de la sine, dupa o perioada mai scurta sau mai lunga, demonstreaza superioritatea democratiei fata de totalitarism.

Un efect tulburator si grav al marii manipulari exercitate prin integrarea individului intr-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare in cazul seismelor social-politice de anvergura, atunci cand intregul sistem de valori, de conceptii si standarde sociale se prabuseste brusc.

Conceptul de anomie (din greceste: a nomos ― fara lege) a fost introdus, in 1893, de profesorul Emile Durkheim, intemeietorul scolii franceze de sociologie, in lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemneaza un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale si juridice menite sa organizeze viata economica si sociala. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obisnuit prin aparitia si accentuarea unui sentiment de insecuritate difuza, de teama permanenta, ce duce la actiuni revendicative in paralel cu cresterea agresivitatii. Cu alte cuvinte, o intreaga societate devine bolnava atunci cand regulile, traditiile si legile se modifica brusc, dispar sau se intarzie inlocuirea lor la timp. Lipsiti de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situatiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientati, nervosi.

Dezvoltand conceptul, Disertori si Piazza observau ca dezordinea psihopatologica de la nivelul colectivitatii este provocata de schimbarile rapide ale normelor sociale pe care individul nu le poate asimila cu aceeasi viteza. Efectul consta in cresterea numarului de agresiuni, sinucideri, alienari si imbolnaviri psihice.

Durkheim a studiat aparitia si efectele fenomenului de anomie in perioada Revolutiei Franceze. Dar observatiile sale se regasesc in analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, in 1994, un sondaj al Centrului de Studii si Cercetari pentru Probleme de Tineret din Romania arata ca optzeci si opt la suta dintre tinerii intre cincisprezece si douazeci si noua de ani sufereau de anomie! O veritabila generatie de sacrificiu, pe care lipsa de legi si regulamente, precum si aplicarea defectuoasa a celor existente in perioada imediat urmatoare revolutiei din decembrie '89 au facut-o sa-si piarda increderea in viitor si sa se adapteze foarte greu prezentului.

Depasind cadrul analizei sistemelor sociale, se pot face diverse speculatii, nu lipsite de interes si de importanta, referitoare la insusi rolul speciei umane. Dezvoltarea umanitatii, in ultimele milenii si mai ales in ultimele secole, s-a facut pe baza progresului stiintei si al tehnicii. Exista insa pareri care sustin ca un asemenea curs al dezvoltarii reprezinta o 'varianta falsa' a evolutiei, prin care se creeaza tot mai multe 'proteze' ce limiteaza posibilitatile naturale ale omului.

Parerile se bazeaza pe informatii controversate (insuficient dovedite, dar si imposibil de contestat) privind puterile 'supranaturale' pe care le-ar dobandi, spre exemplu, unii asceti, in urma unor lungi perioade de exercitii. Se au in vedere si fenomene inexplicabile, unele deja confirmate, precum hipnoza, altele deocamdata doar ipotetice, cum ar fi telepatia, clarviziunea, telekinezia, levitatia etc. In acest context, se emite ipoteza ca toate fiintele umane ar fi capabile de asemenea performante tulburatoare, dar eventualele incercari de a le activa sunt inhibate de stilul de viata la care s-a ajuns. Spre a da un exemplu simplificat pana la vulgaritate, se poate presupune ca telepatia nu este stimulata deoarece exista telefonul si celelalte mijloace de comunicare, levitatia este inhibata de folosirea nenumaratelor mijloace de locomotie, eventualele capacitati telekinetice nu mai sunt necesare din cauza dezvoltarii a tot felul de mecanisme si aparate artificiale s.a.m.d.

Adeptii acestor teorii utilizeaza si argumentul insuficientei cunoasteri a creierului uman, a carui cercetare in continuare ar putea oferi surprize de nebanuit. In acelasi timp sunt vehiculate exemplele unor enigmatice civilizatii, de mult disparute, ale caror vestigii sunt imposibil de explicat in contextul dezvoltarii comunitatii umane asa cum este ea cunoscuta astazi. Foarte usor se pot naste speculatii de genul: in trecut, specia umana a urmat si alte variante de evolutie, diferite de cea actuala, variante in cursul carora a atins performante uluitoare, fara a se folosi de stiinta si tehnica in acceptiunea lor actuala. Nu se stie ce a determinat disparitia respectivelor civilizatii, asa cum nu se poate spune cat de aproape de extinctie a fost umanitatea in ultimii ani, si inca mai este, in eventualitatea declansarii unui cataclism nuclear, a unei epidemii inca necunoscute, sau din cauze ce scapa previziunilor firesti. Nu trebuie sa uitam ca, nu demult, au fost interzise experimente promitatoare ce vizau obtinerea unor bacterii care sa transforme celuloza in hidrocarburi. Desi astfel s-ar fi rezolvat criza de combustibil pentru o lunga perioada de timp, exista pericolul ca bacteriile sa scape de sub control, sa se multiplice rapid si sa transforme padurile Terrei in lacuri nesfarsite de petrol, lucru ce ar fi putut duce chiar la disparitia vietii de pe Pamant.

Evident, in final apare si intrebarea: 'Ce si, poate, cine a determinat actuala varianta de evolutie a speciei umane?' Incercarea de a da un raspuns ar marca deja trecerea la o categorie superioara de manipulari, cele planetare, ce intra, deocamdata, in domeniul fictiunii pure.

Oricat de fanteziste ar parea astfel de ipoteze, ele sunt analizate cu toata seriozitatea de catre colective impresionante de cercetatori. Marile puteri, in special Uniunea Sovietica si Statele Unite, au creat institute speciale si au alocat fonduri substantiale pentru studierea 'fenomenelor neconventionale' (tinand, mai ales, de parapsihologic). Marea majoritate a acestor studii a urmarit aplicatii militare, iar o parte dintre concluzii au fost utilizate in imaginarea unor tehnici extrem de sofisticate pentru manipularea virtualilor inamici sau a maselor de manevra.

S-ar putea merge si mai departe cu ipotezele. Academicianul roman Eugen Macovschi a imaginat o teorie conform careia universul inconjurator este structurat pe mai multe niveluri. Primul, cel fizic, este reprezentat de materia fara viata. Al doilea, biosic, este reprezentat de materia insufletita, respectiv de plante si animale. Nivelul noesic apartine fiintelor cu inteligenta, respectiv oamenilor. Diferenta, data de inteligenta, dintre un om si un caine este la fel de mare si insurmontabila precum cea dintre un caine si o piatra, de pilda.

De ce ar fi numai trei niveluri intr-o asemenea structura? Logica arata ca este foarte posibil sa existe si un al patrulea nivel, cel denumit de Macovschi enisic, precum si niveluri supraenisice. Conform acestei teorii, entitatile enisice ar putea fi atat de deosebite de oameni, superioare omului, cum este omul fata de caine. Iar capacitatile lor nici macar nu pot fi imaginate de catre oameni, asa cum darul inteligentei umane nu poate fi inteles de un caine. Animalele si plantele se folosesc de mediul inconjurator pentru a supravietui. Oamenii se folosesc de animale, utilizan-du-le ca hrana, la diverse munci sau ca material pentru experiente, fara ca 'dobitoacele' sa-si poata da seama. Oare si entitatile enisice manipuleaza specia umana fara ca ea sa fie constienta? Iata ipoteze tulburatoare, ce intra din nou in domeniul fictiunii pure

Revenind la manipularile deja cunoscute si clasificate, in special la cele de mare anvergura, analiza lor, adusa la cunostinta cat mai multor oameni, nu are doar menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce ii determina comportamentul si modul de gandire, dar poate oferi si solutii benefice in cazul unor situatii de criza.

Este vorba de solutii reale, care sa modifice structurile si sistemele sociale in asa fel, incat sa fie favorabile tuturor categoriilor de oameni, nu de acele rezolvari false, in interesul grupului aflat la putere, concretizate in reeducarea, pedepsirea, incarcerarea, discriminarea, excluderea sau executia celor care nu se comporta in spiritul normelor impuse. In societatile moderne, cu adevarat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronica. Alcoolicii, saracii, somerii nu pot fi facuti vinovati in intregime de situatia in care se afla. In primul rand trebuie identificate cauzele sociale ale saraciei, ale lipsei de locuri de munca sau ale imprejurarilor ce ii determina pe oameni sa bea sau sa se drogheze. Doar actionand asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum saracia, somajul, alcoolismul sau consumul de droguri