APARITIA SI EVOLUTIA FLUXURILOR INVESTITIONALE INTERNATIONALE

aparitia SI EVOLUTIA fluxurilor INVESTITIONALE internationale

Investitiile externe directe dateaza cel putin din epoca medievala. In sprijinul acestei afirmatii oferim, pentru exemplificare, cazul companiei Peruzzi, cu sediul la Florenta. Aceasta a desfasurat o bogata activitate in intreaga Europa atat ca firma comerciala, cat si ca organizatoare a productiei de panza din Flandra importata in vederea finisarii din Florenta. Organizarea sa interna a determinat raspandirea partenerilor in principalele orase europene si un vast sistem de curierat. In ciuda existentei unei filiale la Tanger, Peruzzi si alte companii similare din acea epoca nu operau la scara transcontinentala, evolutie care a devenit posibila mai tarziu pe fondul progreselor inregistrate in domeniul comunicatiilor la mare distanta.

Primele companii care si-au desfasurat activitatea pe mai multe continente au fost marile companii comerciale din secolele XVI-XVIII. Este vorba de companiile Indiilor de Est ale puterilor imperiale, in principal, britanica si olandeza (vezi caseta 2.1), care operau intre Europa si Asia, de Hudson Bay Company, care actiona intre America de Nord si Marea Britanie si British Royal Africa Company. Desi aceste companii operau, in spatiul juridic unic al imperiului fiind implicate, in principal, in organizarea comertului, ele s-au implicat, intr-o oarecare masura, si in productie, constituind prototipul viitoarelor companii multinationale. Cu exceptia lui Hudson Bay Company, aceste companii nu au functionat decat pana la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Desi in acea perioada infrastructura de comunicatii era slab dezvoltata, aceste companii au derulat sute de mii de tranzactii anuale, folosind folosind o vasta retea de manageri, salariati si structuri ierarhice pentru a le supraveghea si monitoriza activitatile dispersate geografic. Desi viteza de comunicare era lenta , nivelurile de coordonare interna au reusit, cu eforturi si ingeniozitate, infiintarea si mentinerea acestor organizatii.

Marile companii comerciale s-au extins si au organizat cea mai mare parte a comertului intercontinental al secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Un astfel de comert era limitat la produsele de lux si nu reprezenta decat o pondere redusa in activitatea economica mondiala. In acelasi timp, aceste fluxuri comerciale trebuie judecate prin prisma existentei relatiilor coloniale specifice acelei perioade.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, fluxurile investitionale internationale s-au extins considerabil. Desi cea mai mare parte o detineau investitiile de portofoliu, investitiile externe directe (IED) reprezentau un important instrument pentru internationalizarea productiei din anumite sectoare si pentru anumite economii. La inceputul secolului al XIX-lea, investitiile externe s-au concentrat asupra sectorului primar (materii prime si industria extractiva). Aceasta activitate a fost dublata de o activitate bancara multinationala sustinuta, iar incepand cu anii , cateva companii prelucratoare isi incep expansiunea in strainatate. Catre sfarsitul secolului al XIX-lea, investitiile externe se extinsesera si in agricultura (cu plantatii si ferme). In acea perioada, investitiile externe erau practic nereglementate, neexistand nici o restrictie nationala sau internationala cu privire la micscarile de capital. Drepturile de proprietate erau asigurate in principal prin tratate bilaterale, cea mai mare parte a investitiilor externe realizandu-se sub auspiciile autoritatii imperiale.

Principalii investitori in strainatate erau atat firmele private, cat si statul care juca un rol deosebit de important in acest sens. Domeniile prioritare catre care se indreptau aceste fluxuri erau: extractia de minereu, plantatiile, caile ferate si lucrarile de infrastructura. Cea mai mare parte a acestor plasamente era detinuta de Anglia si Franta, iar principala destinatie a acestora erau tarile coloniale. Caracteristic pentru aceste fluxuri internationale de capital era faptul ca ele nu erau stimulate de avantajele de locatie, ci de nevoile de finantare a activitatilor economice externe, in conditiile expansiunii coloniale.

In perioada se estimeaza ca aproximativ 35% din volumul investitiilor internationale pe termen lung erau IED; 55% din stocurile mondiale de IED vizau sectorul primar, 15% erau efectuate in activitati de prelucrare, iar 30% se realizau in utilitati si servicii (in principal, servicii bancare si comerciale).

Marea Britanie reprezenta principala sursa de IED, realizand, in 1914, aproximativ 50% din totalul mondial. Pe locul secund se situau SUA, cu aproape 20%, urmate de investitori francezi, germani, suedezi si din alte tari europene. Peste 60% din investitiile internationale se indreptau catre regiunile slab dezvoltate din afara Europei, fiind concentrate in aproximativ 12 teritorii. In acelasi timp, printre principalele destinatii ale investitiilor internationale se numarau SUA, Rusia si Canada, urmate de marii exportatori de produse primare si Austro-Ungaria.

O caracteristica specifica acestei perioade este reprezentata de faptul ca multe dintre investitiile externe se faceau prin intermediul unor firme independente, investitorii administrand o firma din strainatate care nu facea parte dintr-un lant international de productie. Catre finalul secolului al XIX-lea, unele concerne miniere si agricole au inceput sa-si organizeze productia si distributia la o scara internationala mai vasta. Multe dintre companiile care ulterior au ajuns sa domine productia si distributia principalelor produse, in special petroliere, au aparut in aceasta perioada.

Pe masura inregistrarii unor progrese in domeniul transporturilor si comunicatiilor, s-a evidentiat sporirea capacitatii firmelor de a controla procesul international de productie de la nivelul sediilor corporatiilor. De asemenea, in acea perioada, firmele straine cautau sa exploateze un anumit avantaj, in special producand in strainatate pentru piata locala/nationala respectiva. Gradul de control de la nivelul companiilor mama din tarile de origine varia considerabil. CTN-urile din sectorul prelucrator erau dintre cele mai avansate tehnologic, introducerea de noi produse si procese contribuind la dezvoltarea unor noi industrii.

Practic, incepand cu primul deceniu al secolului al XX-lea, asistam la un proces de inversare a importantei fluxurilor investitionale externe, investitiile de portofoliu fiind detronate de investitiile directe. Firme ca Siemens, General Electric, Standard Oil se lanseaza in afaceri la scara mondiala. De asemenea, Angliei si Frantei li se alatura Germania si SUA in calitate de investitori de capital in afara granitelor nationale.

Primul razboi mondial intrerupe evolutia ascendenta a fluxurilor investitionale externe directe, insa numai pentru o scurta perioada de timp, majoritatea fiind bazate pe legaturile imperiale existente si pe proximitatea geografica. In acelasi timp, primul razboi mondial si criza economica mondiala din 1929-1933 rastoarna ierarhia tarilor exportatoare de capital. Astfel SUA devin primul exportator, iar Germania ocupa primul loc in topul importatorilor de capital. Treptat, apare tot mai evidenta cresterea importantei investitiilor externe directe, in comparatie cu investitiile de portofoliu.

In , stocul total de IED era cu aproximativ 50% mai mare, in termeni reali, decat in 1914. Marea Britanie si SUA raman principalele surse de IED, cu circa 40%, respectiv 25% din IED mondiale. Franta a continuat sa detina aproximativ 10% din totalul mondial de IED. Investitiile externe germane precum si cele externe in Germania se restrang considerabil. In aceasta perioada, firmele suedeze, elvetiene si japoneze isi incep expansiunea in strainatate prin IED, expoatand avantajele competitive specifice. Este momentul in care firmele japoneze se lanseaza in importante IED in Coreea.

In aceasta perioada, peste 60% din stocurile de IED erau amplasate in tari slab dezvoltate, insa cele mai mari receptoare de IED erau SUA si Canada. De asemenea, printre destinatiile favorite ale IED, s-au numarat si tarile latino-americane, marii producatori de produse primare si cateva tari europene. Cu toate acestea, IED au ramas concentrate intr-un numar restrans de tari, desi IED in industriile produselor primare s-au raspandit intr-un numar mult mai mare de tari. Desi, SUA au continuat sa investeasca mult in cele doua Americi, aceasta perioada este considerata ca reprezentand primul val de investitii americane in sectorul prelucrator din Europa si, desi mai putin, din Japonia.

In ceea ce priveste reglementarea acestor fluxuri, situatia s-a schimbat comparativ cu perioada anterioara primului razboi mondial. In Rusia, dupa Revolutia bolsevica, si in Mexic, activele straine au fost nationalizate. Avand in vedere constrangerile nationale asupra miscarilor de capital in anii 30, intensitatea si expansiunea fluxurilor de IED s-au diminuat.

Majoritatea afacerilor internationale au ramas concentrate in sectorul produselor primare. Principalele companii petroliere au continuat sa domine acest sector, in timp ce alte CTN-uri au ajuns sa detina controlul asupra mineritului si procesarii mai multor metale. Companiile americane si britanice au investit in plantatii, primele in domeniul fructelor, iar cele din urma in domeniul ceaiului si zaharului, ajungand sa domine comertul cu aceste marfuri. In acelasi timp, IED in sectorul prelucrator si-au continuat ascensiunea, fiind sustinute de acele companii care detineau un anumit avantaj competitiv in ceea ce priveste un produs sau un proces de productie, amplasarea productiei in strainatate urmarind aprovizionarea pietelor externe. Aceasta tendinta a fost incurajata si de protectionismul comercial specific anilor '30. in acelasi timp, s-a inregistrat o crestere semnificativa a numarului cartelurilor intre principalele firme din fiecare sector, companiile folosind cartelurile pentru a-si imparti si controla pietele mondiale ale produselor lor. In acea perioada, cartelurile au predominat mai ales in sectorul produselor de baza, pe masura ce firmele au incercat sa administreze restrangerea pietelor mondiale.

In perioada , investitiile internationale au fost limitate, iar productia internationala considerabil restransa. Desi IED si CTN-urile isi continuau expansiunea internationala, acestea erau restranse la nivelul catorva tari. In acelasi timp, pentru o serie de mari producatori de minereuri de baza, petrol si anumite produse agricole (de ex., cauciucul), intensitatea implicarii CTN-urilor in economia nationala a fost mai mare ca oricand. CTN-urile furnizau mare parte din capitalul de investitii pentru aceste economii, organizand productia si exporturile bunurilor lor. Ca urmare a acestei dezvoltari, tarile respective au atras niveluri semnificative de investitii externe de portofoliu (IEP) pentru cheltuieli publice. In consecinta, impactul CTN-urilor asupra economiilor lor a fost considerabil.

La inceputul perioadei, rolul CTN-urilor in productia prelucratoare era minim, iar impactul lor asupra economiilor receptoare de obicei redus, desi in anii '30 CTN-urile ajunsesera deja sa domine anumite industrii. In unele tari, impactul lor a fost mai mare decat sugereaza nivelul stocurilor de IED, privite, in special, dintr-o perspectiva mai indelungata.

Perioada interbelica, marcheza accelerarea introducerii de noi produse si procese in tarile receptoare de catre CTN-uri. In aceasta perioada, CTN-urile au introdus noi alimente si bauturi preparate, care au devenit, de atunci, marci renumite pe plan mondial. CTN-urile americane au inceput sa fabrice in strainatate masini si alte bunuri de consum. De exemplu, Ford si General Motors au infiintat uzine producatoare de masini in Europa si Japonia. In timp, CTN-urile majore au schimbat fundamental obiceiurile de consum din societatile receptoare si au infiintat filiale care, in timp, au dobandit importante segmente din respectivele piete Diseminarea, asimilarea si transferurile tehnologice au incurajat si sprijinit dezvoltarea industriilor indigene. Insa chiar si in aceste sectoare, productia era inca organizata cu precadere la nivel national. Globalizarea productiei a ramas limitata in perioada respectiva. Multe tari europene, precum si tari in dezvoltare nu atrageau decat un volum redus de IED. Desi produsele primare prezentau o importanta deosebita pentru economia nationala, iar CTN-urile jucau un rol insemnat in sectorul prelucrator, marea majoritate a productiei era realizata in intreprinderile nationale si locale.

Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial marcheaza trecerea la o noua etapa a economiei mondiale, cea a dominatiei investitiilor externe directe. Din punct de vedere istoric, fluxurile de investitii externe au inceput sa dobandeasca prevalenta dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, odata cu realizarea de investitii masive de catre SUA in reconstructia Europei occidentale

Inceputul anilor '80 stau marturia unei cresteri fara precedent a fluxurilor de investitii externe, fenomen care continua si in prezent. Investitiie externe, atat cele directe, cat si cele de portofoliu, devin componente tot mai importante ale circuitului economic mondial, inregistrand ritmuri de crestere superioare celor ale productiei mondiale si comertului mondial[3], si totodata elementul cel mai vizibil al procesului de globalizare. Este momentul in care firmele au inceput sa abordeze cu prioritate avantajele de competitivitate pe plan international prin internationalizarea structurilor lor productive prin investitii externe directe. Aceasta expansiune a fluxurilor de investitii internationale se datoreaza si noilor orientari in strategiile marilor firme ce actioneaza peste granite, si anume in incheierea unor acorduri, a unor aliante strategice intre firme, in intensificarea fuziunilor si achizitiilor internationale. Aceasta evolutie si transformarile calitative in integrarea activitatilor corporatiilor multinationale au transformat productia in strainatate intr-o caracteristica structurala a economiei mondiale contemporane.