Coordonarea impozitelor directe

Coordonarea impozitelor directe

în 1997, impozitele directe reprezentau 1000 euro, respectiv 13,7% din PIB-ul cumulat al statelor membre, din care impozitul pe venituri din capital 3,0% din PIB, iar impozitele pe veniturile persoanelor 9,4% din PIB, iar alte impozite directe 1,3% din PIB, iar tara cu cea mai mare pondere a impozitelor directe în PIB este Danemarca (32,2%) si tara cu cea mai mica Grecia (9,0%).

în România impozitele directe reprezentau în 2001 6,9% din PIB, din care impozitul pe profitul societatilor comerciale 2,4%, iar impozitul pe venitul persoanelor 3,4%, deci ca pondere în PIB mult mai reduse fata de statele membre UE, cauza principala putând-o constitui economia gri si evaziunea fiscala.

Deocamdata statele UE nu au reglementari cu privire la armonizarea impozitelor directe, ca în cazul celor indirecte, ci numai reglementari referitoare la coordonarea acestora, mai ales pentru evitarea dublei impuneri.

Coordonarea impozitelor directe a devenit necesara datorita:

globalizarii si rivalitatii economice dintre UE, SUA si Japonia;

integrarea economica în UE a progresat foarte mult prin trecerea la piata
unica, uniunea economica si monetara.

Globalizarea prin actiunea reunita a celor doua forte:

forta tehnologica cu dimensiunile sale, revolutia digitala si simbioza dintre
computere si comunicatii;

forta economica, urinare a extinderii economiei de piata de la 1,2 mld
oameni, la începutul deceniului trecut, la peste 5,5 mld oameni.

în acest context competitivitatea a devenit factorul determinant la nivelul unei firme sau al unei natiuni, mobilitatea capitalului si fortei de munca a crescut foarte mult.

In acest cadra Consiliu] UE a stabilit un obiectiv strategic, ca pâna la sfârsitul anului 2010, economia UE sa devina cea mai competitiva din lume (Lisabona, martie 2003).

In aceasta competitie, impozitele directe, cele asupra veniturilor din capital si ale persoanelor au de jucat un rol important deoarece firmele europene intra în competitie internationala, iar povara fiscala joaca o importanta deosebita în aceasta competitie, determinând si influentând la rându-i si mobilitatea capitalului si a fortei de munca, care fac tot mai dificila definirea si identificarea bazei de impunere.

Statele membre UE au cazut de acord ca principalele obiective ale coordonarii impozitelor directe trebuie sa fie:

reducerea evaziunii si evitarea dublei impuneri;

prevenirea:

de politici fiscale care sa distorsioneze competitia si sa localizeze
fortat investitiile sau sa deterioreze baza de impozitare;

contabilitatii manipulative.

1. Coordonarea impozitarii companiilor

In statele UE exista regimuri diferite de impozitare a companiilor - impozitul pe profit, impozitul pe câstigul de capital, tratamentul fiscal al fuziunilor si achizitiilor, al transferului de dividende si al stabilirii preturilor la transferuri. De aceea firmele cu activitati transfrontaliere se pot afla în situatia de a li se aplica reguli fiscale discriminatorii, de a fi impozitate dublu pentru aceleasi venituri etc.

Un anume progres s-a înregistrat prin Directiva fuziunii nr.90/434 E.E.C., care reglementeaza tratamentul fiscal al câstigului de capital rezultat ca urmare a unei

fuziuni; Directiva nr.90/435 E.E.C., care reglementeaza tratamentul fiscal pentru evitarea dublei impuneri a dividendului platit de o subsidiara aflata într-un stat membru catre flrma-mama dintr-un alt stat si Directiva nr.90/436 care reglementeaza ajustarile de profituri între firmele asociate din diferitele state membre.

în consecinta, în prezent când un stat membru considera ca un alt stat aplica masuri fiscale discriminatorii, daunatoare îndeplinirii obiectivelor pietei unice, atunci acesta poate actiona:

aducerea cazului în fata Curtii de Justitie;

apelarea la Comisia Europeana pentru analizarea cazului, daca acesta nu se
încadreaza în prevederile art.96 al Tratatului.

In directia coordonarii politicilor fiscale statele UE au realizat de asemenea:

a)         Codul de conduita pentru impozitarea afacerilor (1997);

b)      Studiul „Spre o piata unica tara obstacole fiscale' (2001).

a) Codul de conduita pentru impozitarea afacerilor desi nu are forta de lege, în legatura cu el exista un acord politic asupra continutului acestuia. In aplicarea lui statele membre s-au angajat:

sa nu introduca noi masuri fiscale daunatoare;

sa examineze pe cele existente care produc distorsiuni pe piata unica;

sa se informeze reciproc asupra masurilor existente sau propuse în
domeniul politicilor fiscale referitoare la impozitele directe.

In raportul Codului de conduita au fost identificate 66 masuri existente în statele membre care creaza distorsiuni pe piata unica, printre care:

serviciile financiare (16 masuri);

asigurarile si reasigurarile (10 masuri);

serviciile inter-grup (13 masuri);

companii holding (7 masuri);

exceptari si companii offshore (14 masuri);

impozitele si baza de impozitare din zonele libere.

b) Comunicarea „Spre o piata unica fara obstacole fiscale' a scos în evidenta urmatoarele:

impozitarea companiilor ar trebui sa fie neutra, în termeni de optiuni
economice pure (investitiile sa fie amplasate numai în functie de criteriile
economice si nu si în functie de facilitatile fiscale);

nivelurile cotelor de impozit pe profiturile companiilor sa fie relativ aceleasi
în toate tarile.

2. Coordonarea impozitarii dividendelor transfrontaliere (între companii)

In vederea armonizarii politicilor fiscale cu privire la impozitarea dividendelor dintre compania-mama si companiile subsidiare Directiva nr.90/435 E.E.C. din 23 iulie 1990 a dorit sa raspunda la :

sa excepteze de la impozitarea prin stopaj la sursa a profitului distribuit de
catre o subsidiara dintr-un stat membru la o companie-mama dintr-un alt
stat;

sa asigure faptul ca statul membru, unde se afla compania-mama, fie sa se
abtina de la impozitarea profitului distribuit de catre o subsidiara dintr-un alt
stat membru, fie daca impoziteaza un asemenea profit sa permita companiei-
mama sa deduca din impozitul datorat impozitul platit de subsidiara.

O relatie în sensul celor de mai sus în contextul Directivei exista numai daca compania-mama detine cel putin 25% din actiunile companiei subsidiare.

3. Coordonarea impozitarii veniturilor persoanelor

Asa dupa cum s-a mai aratat impozitele personale detineau ponderea cea mai însemnata în PIB în anul 1997 (9,4%), respectiv 69% din totalul impozitelor directe,

iar daca avem în vedere si toate contributiile sociale legate de forta de munca, aceasta suporta o povara fiscala de 23,8% din PIB sau 56% din întreaga povara fiscala.

De aceea obiectivele coordonarii impozitelor pe veniturile personale sunt foarte importante, care în principal constau în:

eliminarea obstacolelor fiscale în circulatia libera a foitei de munca si a
serviciilor pe care aceasta le asigura (discriminarea fiscala, dubla
impozitare);

evitarea evaziunii transfrontaliere;

prevenirea competitiei daunatoare.

In acest sens Recomandarea Comisiei Europene 94/079 CE. încearca evitarea dublei impozitari a veniturilor muncitorilor din zonele de frontiera, în sensul ca persoanele nerezidente beneficiaza de acelasi tratament fiscal, ca si nationalii, daca detin 75% din venitul lor într-un stat membru. De asemenea, printr-un acord politic s-a încercat impozitarea dobânzilor transfrontaliere.

Masurile de coordonare a impozitelor pe veniturile personale sunt necesare pentru ca politicile fiscale privind impozitele personale sunt de competenta fiecarui stat, care de obicei duce la:

discriminarea persoanelor straine prin:

persoanele care desfasoara activitati într-un alt stat membru decât cel
de resedinta, de regula, nu beneficiaza de decucerile standard din baza
de impozitare care se aplica nationalilor;

nu excepteaza de la impozitare contributia persoanelor la fondurile
straine de pensii suplimentare din alte state membre;

dubla impozitare. De exemplu, în cazul dobânzilor acestea se
împoziteaza odata în statul în care se afla banca si odata în statul de
resedinta cu ocazia globalizarii veniturilor.

evaziunea fiscala sporita datorita mobilitatii mari a capitalului si formalor
lui. De exemplu, dobânzile se pot impozita în statul de resedinta al
posesorului numai daca banca din statul membru unde exista constituit
depozitul comunica organului fiscal din statul de resedinta al deponentului
despre aceasta dobânda (venit);

migratia fortei de munca înalt calificate din cauza facilitatilor fiscale („fuga
creierelor') întrucât toate statele UE aplica la impozitul pe venitul global
cotele marginale mari ale impozitului, fapt ce determina acest fenomen.

4. Politica fiscala si migratia fortei de munca înalt calificata

Importanta persoanelor cu un înalt grad de calificare - inventatori, întreprinzatori, artisti si alte persoane talentate - este în crestere, deoarece ei determina în buna masura dezvoltarea sau declinul economic al unui stat si deci standardul de viata al unui popor.

Din cadrul fortei de munca, forta de munca cea mai mobila si cea mai cautata este forta de munca înalt calificata, iar mobilitatea ei este determinata de:

persoanele din aceasta categorie câstiga de obicei bine si sunt afectate din
aceasta cauza de cotele marginale de impozitare care difera de la o tara
membra a UE la alta. Dar diferentieri mari exista si între statele UE pe
ansamblul, pe de o parte, si SUA cu cote marginale mai mici, pe de alta
parte.

pentru tarile candidate la aderare, migratia persoanelor înalt calificate este
impulsionata si de câstigurile mici, precum si a veniturilor mici la care se
aplica o cota marginala mare (vezi România care are o cota marginala
maxima la un venit de jumatate din PIB pe locuitor calculat la paritatea
puterii de cumparare, în timp ce în Polonia cota marginala maxima este la
un venit putin mai mare decât PIB-ul pe locuitor).

5. Coordonarea impozitarii dobânzilor transfrontaliere

în vederea impozitarii corecte a veniturilor din dobânzi Consiliul European din iunie 2000 si Consiliul ministrilor finantelor au stabilit ca toti rezidentii din UE trebuie sa plateasca impozit pe veniturile din economii, pe baza schimbului de informatii între statele membre astfel:

flecare stat membru va da informatii celorlalte state membre cu privire la
dobânzile platite persoanelor rezidente;

pe o perioada de 7 ani Austria, Belgia si Luxemburg sunt exceptate, care vor
retine 15% în primii trei ani si 20% în urmatorii din dobânzile platite, din
care vor retine 25% si 75% le vor transmite statelor unde persoanele în
cauza îsi au resedinta fiscala;

fiecare stat membru de resedinta îsi rezerva dreptul de a impune sau nu
câstigurile realizate de rezidentii sai, dar va beneficia de informatiile
necesare cu privire la acele câstiguri.

Integrarea impozitului pe veniturile companiilor si a impozitului
pe veniturile persoanelor

Principalele sisteme adoptate prin politicile fiscale în legatura cu impozitarea dividendelor sunt:

Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Luxemburg si Suedia aplica o cota de
impozit mai mare pentru impozitarea profitului si una mai mica pentru
impozitarea dividendului. Acelasi sistem se aplica si în România - cu 25% a
profitului si 10% (persoane juridice) sau 5% a dividendului (persoane
fizice);

Franta, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania si Marea Britanie aplica un sistem
de impunere cu acordarea unui credit fiscal la impozitul pe venitul global al
actionarului, într-o anumita limita din marimea dividendului, care raspunde

mai bine criteriului de echitate (progresivitatea impozitului). De exemplu, în cazul unui actionar din Spania care primeste dividend pentru stabilirea impozitului datorat se face urmatorul calcul:

profitul companiei (înainte de impozit) 100

impozitul pe profitul companiei 35% (35)

profit ramas pentru distribuire 65

impozit retinut la sursa pe dividend 18% (11,7)

dividend net distribuit actionarului 53,3

reîntregirea dividendului cu impozitul retinut 11,7

dividend brut 65

creditul fiscal de 40% din dividendul brut (65) 26

dividend impozabil 91
impozitul pe venitul personal, conform cotelor

progresive de impunere (48%) 43,7

se scad: - creditul fiscal (26)

- impozitul retinut prin stopaj la sursa (11,7)

impozit de platit

7. Ajutorul de stat

Ajutorul de stat este considerat ca fiind incompatibil cu obiectivele pietei unice, deaorece distorsioneaza competitia si este o sursa de proliferare a coruptiei.

Totusi UE accepta unele ajutoare de stat dar dupa notificarea prealabila a acestora la Comisia Europeana.

In contextul UE se considera ajutor de stat daca:

este un transfer de resurse publice ale statului;

constituie un avantaj economic;

este selectiv;

are efect asupra competitiei si comertului.
UE accepta exceptional ajutoare de stat pentru:

ajutor regional;

ajutor ocazional;

ajutor sectorial.

Ajutorii/ regional se foloseste pentru zonele unde standardul de viata este anormal de mic sau unde exista un somaj important (cu un PIB pe locuitor sub 75% decât media pe UE).

Ajutorul ocazional se acorda pentru: firmele mici si mijlocii, cercetare-dezvoltare, protectia mediului, restructurarea unor firme în dificultate, crearea unor locuri de munca, dezvolatrea unor zone urbane etc.

Ajutorul sectorial se refera la o anumita industrie (carbune si otel, constructii de nave, fibrele sintetice, motoare pentru vehicole, transportul aerian, agricultura si piscicultura, transportul pe uscat).

Pentru acordarea ajutorului de stat acesta trebuie notificat înca din faza de planificare, în caz contrar ajutorul se considera ilegal si se poate ajunge pâna la restituirea acestuia.

Sunt situatii când ajutorul de stat nu trebuie notificat, si anume atunci când plafonul acestuia nu depaseste 100.000 euro pe o perioada cumulata de trei ani, cu exceptia industriilor sensibile: transportul, agricultura si pescuitul.

Asupra notificarii ajutorului de stat Comisia Europeana poate fie sa nu ridice nici o obiectie, caz în care masura se poate aplica, fie daca are dubii cu privire la compatibiliatea acestuia cu obiectivele pietei unice, începe investigatia oficiala prin publicarea lui în jurnalul oficial al UEy^ar partile interesate îsi pot exprima punctele de vedere, dar Comisia Europeana este cea care ia decizia finala.

Rezumat

impozitele directe reprezinta cea 13,7% din PIB-ul cumulat al statelor
membre (1997). Impozitul din veniturile din capital si impozitul pe veniturile
personale, care detin împreuna 12,3% din PIB, pot constitui obstacole în circulatia
libera a capitalului si a fortei de munca în cadrul pietei unice, datorita regimurilor
fiscale diferite din statele membre;

globalizarea si trecerea la piata unica si uniunea economica si
monetara în UE au creat o mobilitate sporita pentru capital si forta de munca si, în
consecinta, si pentru bazele de impunere legati de acest factori de productie. Statele
membre au ajuns la concluzia ca o anumita coordonare a politicilor privind impozitele
directe este necesara pentru reducerea evaziunii fiscale, evitarea dublei impuneri si
prevenirea distorsionarii deciziilor de localizare a investitiilor;

progresele înregistrate pâna în prezent pe linia coordonarii
impozitelor pe veniturile din capital sunt limitate, dar doua rezultate trebuie retinute:
Codul de conduita pentru impozitarea afacerilor si Comunicarea Comisiei Europene
asupra concluziilor cuprinse în studiul „Spre o piata unica fara obstacole fiscale';

Codul de conduita pentru impozitarea afacerilor nu a capatat forta de
lege la nivelul UE, dar statele membre au exprimat vointa politica de a elimina acele
reglementari si practici fiscale nationale considerate daunatoare competitiei si de a nu
introduce noi reglementari si practici fiscale daunatoare. Deci, Codul de conduita a
devenit un instrument de exercitare a „presiunii colegilor' pentru înlaturarea unor
masuri fiscale daunatoare;

Comisia Europeana a ajuns la concluzia ca dispersia ratelor efective
de impozitare a veniturilor companiilor în statele membre este mare si ca aceasta
poate distorsiona deciziile de localizare a investitiilor în UE, precum si pe cele cu
privire la modul de finantare a unei investitii (din profitul retinut, din credite);

pentru ca impozitul pe veniturile companiilor sa fie neutru în raport
cu deciziile mentionate, ar fi necesara o armonizare a impozitelor pe veniturile
companiilor, atât între statele membre, cât si cu privire la diferitele forme de venituri
(profit retinut, dividend, dobânda). Statele membre nu sunt înca pregatite pentru o
astfel de armonizare. De aceea, în continuare, se merge pe eliminarea obstacolelor
fiscale deja identificate si, pe termen lung, pe realizarea unei baze de impozitare
consolidate pentru activitatile desfasurate de catre o companie în orice loc din UE;

coordonarea impozitarii veniturilor personale urmareste prevenirea:
discriminarii persoanelor straine din punctul de vedere al statutului fiscal, a dublei
impozitari pentru acelasi venit, a evaziunii fiscale, migrarii populatiei, în special a
fortei de munca înalt calificate, din motive fiscale. Pâna în prezent, rezultatele sunt
modeste la nivelul UE. Statele membre au actionat, mai ales, pe calea acordurilor
fiscale bilaterale;

exista un acord politic privind coordonarea impozitarii veniturilor din
economiile investite în diferite instrumente financiare în alte state membre decât statul
de resedinta, care urmeaza a capata forta legala printr-o directiva UE. Acordul
prevede schimbul de informatii între autoritatile fiscale din statele membre, astfel
încât statul membru unde se afla persoanele rezidente care au încasat venituri pentru
economiile investite în alte state membre sa dispuna de informatiile necesare în
vederea prevenirii evaziunii fiscale;

pentru evitarea dublei impozitari a dividendelor, este necesara
integrarea impozitului pe veniturile din capital si a impozitelor pe veniturile
personale. In practica se întâlnesc, de regula, doua tipuri de integrare: folosirea unor
cote duble de impozit (une mai mica pentru dividendele distribuite); utilizarea
creditului fiscal, care tine seama în mai mare masura de criteriul echitatii în materie
de impunere a veniturilor personale;

pentru evitarea dublei impuneri a dividendelor transferate de la
compania subsidiara la compania-mama situata într-un alt stat membru, statele
membre au convenit ca dividendele sa nu fie impozitate în statul membru de resedinta
al companiei subsidiare, cu conditia ca, compania-mama sa detina cel putin 25% din
actiunile companiei subsidiare;

ajutorul de stat distorsioneaza competitia din piata unica si, în
consecinta, este supus supravegherii stricte a UE. Prin Tratat sunt stabilite criterii
privind calificarea unei masuri drept ajutor de stat care intra sub incidenta regulilor
UE, precum si în cazurile în care se admit exceptii;

o masura este considerata ajutor de stat în raport cu prevederile
Tratatului daca îndeplineste simultan patrii criterii: implica un transfer de resurse ale
statului; confera un avantaj economic; este selectiva; are un efect asupra competitiei si
comertului între statele membre. Exista trei categorii principale de ajutor de stat care
pot fi acceptate: ajutorul regional, ajutorul orizontal, ajutorul sectorial.

fiecare stat membru care intentioneaza sa ia o masura de ajutor de stat
este obligat sa notifice Comisiei Europene, care poate autoriza sau nu masura
respectiva. Orice ajutor de stat acordat unei firme, care nu a fost notificat catre si nu a
fost autorizat de catre Comisia Europeana, este ilegal si se poate ajunge pâna la
restituirea ajutorului acordat.