Elaborarea bugetului sectoarelor principale de exploatare

Elaborarea bugetului sectoarelor principale de exploatare

Sectoarele de productie organizate pe baza tehnologiei de fabricatie, ca centre operationale principale, pot fi percepute sub aspectul analizei si controlului de gestiune centre de profit, la nivelul carora este posibila afectarea in mod rezonabil a cheltuielilor si veniturilor identificate sub aceeasi autoritate si responsabilitate. Centrele de profit corespund activitatilor unde accentul este pus fie pe rezultatul obtinut la nivelul lor, fie pe contributia acestora la profitul obtinut de intreprindere.

Cheltuielile centrului, structurate dupa natura lor, pot fi regrupate in functie de controlabilitate in: a) costuri proprii ale centrului, grupate in costuri directe si costuri indirecte in raport de grupa de produse fabricate, in cadrul sectorului respectiv, divizare utila pentru urmarirea si controlul costurilor de productie si b) costurile prestatiilor primite prin decontare de la alte centre.

Bugetarea costurilor cu materii prime si materiale directe

Costurile directe cu materiile prime si materialele se determina pe baza normelor de consum stabilite pe feluri de materii prime si materiale, separat pentru fiecare produs ce urmeaza a fi fabricat, preturile unitare standard (normate) de materiale si programul de productie al perioadei bugetate.

Norma de consum este principalul instrument de bugetare si de normare a utilizarii resurselor materiale. Elementele care dimensioneaza norma consumului de materiale in majoritatea ramurilor industriale sunt: consumul util (net) de materiale (Cu), pierderile tehnologice (pt) si pierderile netehnologice (pnt) . Prin delimitarea acestor elemente de continut se formeaza doua categorii de norme de consum, care au o deosebita utilitate operational-decizionala in autogestiunea economica, iar in cadrul acesteia in gestiunea costurilor, si anume: norme de consum tehnologic si norme de consum de aprovizionare.

Norma de consum tehnologic (n_{c t}) este definita in literatura metodologii si considerata in practica ca marime care fixeaza cantitatea de materie prima, combustibil, energie etc. necesara a se consuma in procesul tehnologic pentru fabricarea unei cantitati de produs in conditii tehnico-organizatorice normale de productie. In structura acesteia sunt cuprinse cantitatea aferenta elementelor "consumului util, Cu" si "pierderile tehnologice, pt".

n_ct = Cu + pt

Norma de consum de aprovizionare (n_ca) reprezinta cantitatea de materiale care este necesara a fi aprovizionata in vederea executarii unei unitati de produs, potrivit procesului tehnologic si in conditii tehnico-organizatorice normale. Ea este formata din "consumul tehnologic nt c" si pierderile netehnologice, pnt.

n_ca = n_ct + pnt

Bugetarea costurilor cu manopera directa

Costurile cu manopera directa se determina prin calcul analitic pentru fiecare produs fabricat, folosind ca elemente de fundamentare normele de munca, tarifele de salarizare pe unitate de timp si programul de productie al perioadei bugetate.

Norma de munca (n_m) reprezinta consumul necesar pentru executarea unor produse, operatii, lucrari, servicii sau pentru exercitarea unor functii de catre executant, care are calificarea corespunzatoare si lucreaza cu intensitate morala, in conditii tehnice si organizatorice precizate.

Normele de munca pot fi exprimate in mai multe forme: norma de timp (n_mt), care exprima consumul de timp pentru efectuarea unei unitati de produs sau a unei operatii; norma de productie (n_mp), care exprima cantitatea de produse ce trebuie realizata intr-o unitate de timp; sfera de atributii (n_s) prin care se apreciaza zona in care executantul isi indeplineste atributiile din cadrul procesului de munca la care participa.

Pentru normarea costurilor directe cu manopera, de regula se utilizeaza norma de timp, in structura careia se cuprinde: timpul de pregatire si incheiere, timpul operativ, timpul de deservire a locurilor de munca, timpul de intreruperi reglementare.

Din cele prezentate se desprinde ideea ca metodologia costurilor normate directe cu resursele materiale si de munca vie cuprinde urmatoarele elemente: normele de consum tehnologic (n_ct); normele de timp (n_mt); preturile sau tarifele in vigoare (p); categoria tarifara de incadrare a lucrarii (e); retributia tarifara a categoriei (r_te). Cu ajutorul lor se determina costul normat direct pe unitatea de produs:

c_nd =

Normarea costurilor directe presupune, deci, doua mari categorii de activitati: determinarea normelor fizice de consum; evaluarea normelor fizice de consum.

In cadrul acestui buget, pe langa manopera directa se mai includ si alte cheltuieli salariale suportate de firma, reprezentand contributia la asigurari sociale si fondul de somaj, calculate prin aplicarea cotelor procentuale stabilite de lege la salariile directe.

Bugetarea costurilor indirecte ale centrului productiv

Asa cum s-a mentionat, costurile indirecte ale fiecarei sectii, atelier etc. se divid in costuri proprii ale centrului si costuri ale prestatiilor primite prin decontare de la alte centre.

Estimarea costurilor indirecte proprii ale centrului are in vedere comportamentul lor fata de volumul productiei. Astfel, pentru costurile indirecte variabile proprii (combustibil, energie, apa - din afara etc.) se procedeaza in mod similar ca la costurile directe, daca exista posibilitatea determinarii lor pe baza de calcule sau pe baza de corelare cu volumul productiei, tinand seama de realizarile perioadelor precedente si de indicele de inflatie. Pentru costurile cu caracter fix, se procedeaza in mod diferit, in functie de continutul acestora: cheltuielile cu salariile personalului indirect productiv se estimeaza in functie de politica de personal, de modificarile previzibile in structura personalului si de nivelul salarizarii prevazut pentru perioada bugetata; amortizarea se calculeaza avand in vedere sistemul de amortizare adoptat si de modificarile prevazute in structura mijloacelor fixe; materialele consumabile si alte cheltuieli in functie de realizarile perioadei precedente, cu corectiile impuse de conjunctura economica a perioadei bugetate.

In buget se evidentiaza la costuri indirecte pe grupe separate costurile prestatiilor primite prin decontare de la alte centre (prestatiile sectiilor auxiliare etc.), rezultand volumul total al costurilor indirecte de productie.

In vederea includerii in costuri a costului de achizitie a materialelor, se adauga la valoarea acestora in pret standard de achizitie, costul de stocaj decontat de centrul de cost. "Aprovizionare", determinat in functie de costul mediu de stocaj bugetat si de volumul materiei prime si materialelor destinate consumului productiv pe centrul de profit respectiv. De asemenea, in grupa de cheltuieli a fiecarui centru se mai include costul administratiei generale decontat din bugetul "Administratiei generale" si costul distributiei, decontat de centrul de cost "Distributie" (Desfacere).

In acest mod, fiecare centru de profit ofera posibilitatea determinarii, pe de o parte, a costurilor controlabile de catre responsabilul centrului, reprezentate de costurile proprii ale centrului; pe de alta parte, prin adaugarea costurilor decontate de alte centre rezulta volumul total al costurilor de productie aferente productiei bugetate si costul complet al productiei vandute.

Separarea costurilor in variabile si fixe asigura constructia unui buget flexibil pentru costurile indirecte.

Veniturile centrului de profit sunt estimate in buget, in functie de volumul productiei vandute, evaluata la pret de productie, la care se adauga valoarea productiei decontate altor centre, evaluata in cost de productie standard (normat).

Din bugetul centrului de profit rezulta profitul aferent productiei bugetare, ca diferenta intre venituri si cheltuieli.

In literatura si practica internationala s-au conturat unele tehnici de rationalizare a cheltuielilor generale, dintre care prezentam:

a)      analiza valorii cheltuielilor generale;

b)      bugetarea cu baza zero (zero base budgeting).

Aceste tehnici prezinta analogii in anumite puncte, dupa cum remarca M. Gervais, ele aparand simultan in S.U.A. prin anii '70. Prima aplicatie a analizei valorii cheltuielilor generale a fost realizata de societatea Mc Kensey, iar cea de bugetare cu baza zero, de Peter Pyhrr, la Texas Instruments.

a) Analiza cheltuielilor generale consta in examinarea sarcinilor generatoare de cheltuieli generale, stabilind activitatile in care pot fi efectuate, fara riscuri, reduceri ale inconvenientelor renuntarii la aceste servicii si in decizia de reducere a cheltuielilor generale pentru serviciile la care economia de cost prin abandonarea lor este mult mai mare decat inconvenientele rezultate. Reducerile de costuri sunt propuse, in acelasi timp, de responsabilii serviciilor ("furnizorii") si de catre cei care beneficiaza de ele ("utilizatorii"), iar decizia generala este luata de directia generala.

Analiza valorii cheltuielilor generale permite deci diminuarea cheltuielilor prin reconsiderarea radicala a valorii activitatilor, responsabilii fiind mai sensibilizati la raportul costuri/beneficii.

b) Bugetarea pe baza zero consta in reconstructia aparatului functional, plecand de la "zero", incepand, in acest scop, cu modulele de activitati, cele mai utile, cele mai putin utile fiind eliminate. Initiatorul acestei tehnici, Peter Pyhrr, o descrie astfel: "Decat sa se procedeze la o ajustare superficiala a bugetului existent, mai degraba ar trebui reconsiderate total activitatile si prioritatile si reconstruit un ansamblu de alocare a resurselor nou si mai bun pentru anul bugetar; este un procedeu de planificare si bugetare care pretinde din partea fiecarui responsabil dintr-un centru de decizie de a justifica in detaliu si chiar de la originea sa (de unde si diminuarea de baza zero) toate posturile bugetului asupra carora are autoritati si pentru care ofera dovada necesitatii de a efectua aceste cheltuieli" .

Repartizarea lor pe centre de costuri se face in functie de anumite criterii luate ca baza (costul de sectie sau alte criterii).