GESTIUNEA CREDITELOR BANCARE - CONTINUTUL GESTIUNII CREDITELOR BANCARE

GESTIUNEA CREDITELOR BANCARE

1. CONTINUTUL GESTIUNII CREDITELOR BANCARE

In ciuda proliferarii serviciilor bancare, procesul de baza al imprumutului comercial si industrial ramane sangele vital al bancilor comerciale. Procesul de imprumut comercial este o serie de activitati relativ directe implicand doua parti principale a caror asociere cuprinde actiuni de la cererea initiala de imprumut pana la rambursarea in bune conditii a imprumutului. In general, procesul de imprumut implica in esenta urmatoarele etape: cererea de imprumut; evaluarea creditului; revizuirea imprumutului; efectuarea rambursarii. Daca rambursarea nu se deruleaza normal, urmeaza procedurile de prescriere si rezolvare a creditelor neperformante; daca se deruleaza normal, adesea urmeaza o reinnoire a cererii de imprumut.

Firmele care au proiecte de investitii foarte riscante au cel mai mult de castigat daca proiectele reusesc, astfel ca sunt foarte nerabdatori sa obtina imprumuturi. Aceia care sunt cei mai susceptibili de a produce un efect negativ prezinta probabilitatea cea mai mare de a fi selectati.

Risc moral.

Odata ce au primit imprumutul, imprumutatii sunt stimulati sa se angajeze in activitati nedorite (incorecte) din punctul de vedere al imprumutatorului, ca de exemplu:

Plata dividendelor. Daca o firma contracteaza o datorie evaluata pornind de la stabilitatea deciziei cu privire la dividende, valoarea creantei este redusa prin majorarea ratei dividendului si finantarea majorarii prin reducerea investitiei.

Diluarea debitelor. Daca o firma contracteaza o datorie evaluata pornind de la supozitia ca nu va fi angajata o noua datorie, valoarea creantei debitorului este diminuata printr-o datorie suplimentara de aceeasi prioritate sau o prioritate mai mare.

Substituirea activelor. Daca o firma contracteaza o datorie cu scopul declarat de a se angaja in proiecte cu costuri mai scazute, iar datoria este evaluata proportional cu acest risc scazut, capitalul actionarului creste si valoarea datoriei este redusa prin proiecte de inlocuire cu risc/costuri de castig mai ridicate.

Subinvestitie. In unele imprejurari, poate exista un stimulent pentru o firma cu datorii de a respinge proiecte cu valori nete prezente pozitive daca beneficiul proiectelor revine creditorilor.

Nefurnizarea unor informatii prompte si exacte. Aceasta actiune poate in mod evident sa majoreze costurile monitorizarii.

Prin urmare, ambele probleme (selectia adversa si riscul moral) majoreaza probabilitatea unui esec al imprumutului si trebuie sa fie depasite daca banca vrea sa fie profitabila.

Solutiile acestor probleme sunt urmatoarele: (1) Scanarea, (2) Urmarirea, (3) Stabilirea unor relatii cu clientii si linii de credit pe termen lung, (4) Cerinte de garantie si provizioane, (5) Rationalizarea creditului.

Selectia adversa pe pietele de credit cere ca bancile sa diferentieze riscurile creditelor bune de cele rele.

Solutia scanarii cere: a) strangerea informatiilor, b) analiza statistica, c) evaluarea si d) specializarea.

In continuare o scurta mentionarea a acestora:

Strangerea informatiilor

Pentru a realiza o selectie eficienta, bancile trebuie sa adune informatii ample despre imprumutatii potentiali.

Informatiile privind trecutul includ informatii despre conturi, profit si pierdere, active si pasive.

Informatiile privind viitorul includ informatii despre planurile unei firme si mediul sau concurential.

Datele istorice si cele proiectate vor fi utilizate de banca pentru a o ajuta sa-si formuleze evaluarea, adica:

- concordanta performantelor trecute cu proiectiile;

- realismul supozitiile care stau la baza aprecierilor;

- activitatea trecuta a managementului (respectiv cum s-au realizat previziunile anterioare) si o opinie privind calitatea si integritatea sa.

Surse de informatii.

Bancile vor utiliza multe surse de informatii:

Economia in ansamblu,

Ramura in ansamblu,

Surse specifice,

. agentii de credit rating

. concurenta

. vizite in locurile de productie

. alti imprumutatori

. ziare si servicii de selectie a articolelor de presa

. interviuri cu conducerea.

In sfarsit, o modalitate de obtinere a informatiilor de catre banci consta in relatiile de lunga durata cu clientii. Banca poate sa analizeze activitatea trecuta si curenta pe baza:

. altor conturi de imprumut

. conturi curente

. conturi de economii/depozite.

Analiza ofera indicatii privind lichiditatea, sezonalitatea, grupele de contacte de afaceri si performantele trecute ale firmei client.

In general, relatiile pot reduce in mod semnificativ costurile selectiei si fundamentarii procedurilor de monitorizare. Pe de alta parte, relatiile pe termen lung pot fi profitabile atat pentru firma, cat si pentru banca. Cand exista o buna relatie si un flux informational, firma buna poate sa obtina mai usor un imprumut cu dobanda scazuta intrucat banca va putea sa stabileasca mai usor riscurile de perspectiva si va avea costuri mai reduse de scanare si monitorizare.

Intrucat relatia banca-imprumutat este de asemenea importanta si pentru imprumutat, imprumutatul va fi retinut in a o periclita prin actiuni care sunt in dezavantajul bancii, indiferent daca sunt sau nu acoperite de clauze restrictive cu privire la imprumut. Mai mult, relatia poate fi intarita de:

. participarea bancii la capitalul firmei (unde este permis - Japonia, Germania);

. reprezentarea bancii in consiliul de administratie (unde este permis);

. implicarea bancii in management (dand bancii posibilitatea de a influenta firma sa actioneze in interesul bancii, neinvestind in proiecte prea riscante);

. lansarea unor "linii de credit', adica angajamentul bancii (pentru o anumita perioada de timp) de a acorda imprumuturi de o anumita valoare la rate legate de o anumita rata a dobanzii de piata.

Intr-adevar, cea mai mare parte a imprumuturilor comerciale si industriale se desfasoara in cadrul unor astfel de aranjamente. Astfel, firma se poate baza pe o sursa de credit si banca beneficiaza de un sistem imbunatatit de obtinere a informatiilor. Mai concret, aranjamentul va impune firmei sa furnizeze bancii informatii in mod continuu in legatura cu activele si cu pasivele/veniturile si activitatea de afaceri.

Analiza statistica

Analiza statistica a informatiilor poate sprijini detectarea perspectivelor bune fata de cele proaste. Analiza indicatorilor si alte modele cantitative pot fi utilizate pentru a prevedea falimentul si in general pentru a separa creditele bune de cele proaste. Totusi, modelele cantitative nu inseamna totul.

Evaluarea

Analiza nu poate fi in intregime mecanica. Banca trebuie de asemenea sa faca o evaluare buna. Modelul descris anterior sugereaza ca trebuie acordata atentie factorilor care includ urmatoarele:

Valoarea relatiei cu clientii. De exemplu:

. ce alte afaceri depind de relatie

- vanzarea de servicii "incrucisate";

- relatiile cu firme inrudite;

. cum ar fi afectata reputatia bancii (si relatia cu alti clienti) de refuzul unui imprumut sau retragerea creditului de la acest client

Reperele situatiei financiare

In contextul suveranitatii pe plan international s-ar putea sa nu fie nici o situatie financiara de studiat.

Totusi, exista informatii similare, de exemplu, in cadrul activitatii Rezervelor Federale ale S.U.A. de monitorizare a imprumuturilor internationale ale bancilor americane, Comitetul interdepartamental de analiza a expunerii de tara incearca sa identifice tarile cu probleme si sa informeze bancile in legatura cu tarile care au probleme in prezent sau in mod potential. Comitetul aplica urmatorii indicatori statistici fiecarei tari:

balanta de cont curent

R₁ =

exportul de bunuri si servicii

plata de dobanzi

R₂ =

exportul de bunuri si servicii

plata de dobanzi

R₃ =

rezervele internationale

plata serviciului datoriei

R₄ =

exportul de bunuri si servicii

Factorii strategici

Banca va lua in considerare cash flow-urile previzionate ale imprumutatilor si riscurile carora le sunt supuse acestea (de exemplu riscurile de afaceri ale imprumutatilor). Zonele care trebuie sa fie examinate sunt:

. Productia: materii prime, furnizori, tehnologie, combustibil;

. Marketing: elasticitatea preturilor, substituenti;

. Personal: disponibilitate, cost, armonie;

. Finante: vulnerabilitatea la majorarea ratelor dobanzii, controlul creditului firmei si situatia incasarii datoriei;

. Concurenta: potentialul de schimbare, restrictii comerciale;

. Alti factori de mediu, de exemplu posibile actiuni ale guvernului.

Merita sa mentionam din nou ca estimarea si monitorizarea cash flow-urilor viitoare este o parte critica a analizei de credit si a evaluarii riscului. In plus fata de cash flow-ul derivat din extrasele financiare, analiza indicatorilor ofera un alt instrument al analizei de credit.

Reputatia managementului

"Reputatia" este o zona de studiu aflata in stadiul incipient. Totusi, in mod clar stimulentul pentru o firma, de exemplu, de a subinvesti poate fi redus de un rating corespunzator al obligatiunilor sale pe piata.

Expunerea fata de risc

Riscul de credit si probabilitatea de rambursare sunt o functie comuna a atributelor specifice imprumutatului si a parametrilor conditiilor imprumuturilor:

Atribute specifice imprumutatului:

. Cash flow-urile viitoare previzionate si variabilitatea lor:

- structura capitalului;

- riscul afacerii;

- rata de crestere;

- diversificarea;

. Valoarea reala neta a imprumutatului

. Caracterul naturii imprumutatului potential si severitatea problemelor reziduale ale mandatului.

- includerea efectului reputatiei managementului pe piata datoriilor in problemele mandatului

- calitatea informatiilor disponibile (promptitudinea si acuratetea).

Trasaturile contractului de imprumut (inclusiv) monitorizarea si aranjamentele de siguranta:

- cerintele privind depozitele de compensare;

- siguranta;

- garantiile si promisiunile contractuale de rambursare acordate de terti;

- clauze afirmative si negative;

- rata dobanzii (fixa/variabila).

Conditii externe

Gradul de risc al imprumuturilor nu poate fi analizat complet in izolare. Diversificarea reprezinta cea mai buna retea interna de siguranta. Aspectele care trebuie sa fie monitorizate sunt urmatoarele:

. scopul/tipul de imprumut;

. tipul de garantie;

. rata dobanzii flotanta fata de cea fixa;

. credit rating-ul;

. intern fata de extern.

Alti factori

De exemplu,

. Politica guvernamentala;

. Disponibilitatea fondurilor (suficienta capitalului);

. Politica institutionala.

Specializarea

Problemei selectiei adverse poate fi depasita daca bancile se specializeaza (geografic si/sau pe ramuri) si astfel sa aiba mai multe cunostinte si sa acumuleze informatii relevante pentru a separa firmele bune de cele proaste.

Este dificil sa se realizeze atat specializarea, cat si diversificarea. Totusi, sindicalizarea imprumutului si alte abordari pot face acest lucru posibil.

2. URMARIREA UTILIZARII CREDITELOR

Pentru a atenua problema riscului moral, care exista dupa ce imprumutul a fost acordat, bancile vor inscrie adesea clauze restrictive in contractele de imprumut. Aceste clauze sunt menite sa asigure ca firma nu poate risca prea mult pe socoteala bancii. Daca conventiile restrictive urmeaza sa alba putere reala, banca trebuie sa urmareasca comportamentul firmei. Astfel, auditul strangerii informatiilor si urmarirea trebuie sa fie o activitate permanenta a bancii.

Unele clauze tipice pentru imprumut sunt urmatoarele:

Restrictii asupra politicii de investitie/productie a firmei:

. Restrictii asupra investitiilor;

. Restrictii asupra dispozitiei privind activele;

. Titularizarea datoriei asupra anumitor active

. Restrictii asupra fuziunilor;

. Cerinte de mentinere a anumitor active (de exemplu anumite niveluri ale fondului de rulment).

Restrictii privind plata dividendelor

Restrictii privind politica financiara viitoare

. Limitari privind datoria si prioritatile;

. Limitari privind inchirierile, leasingul, vanzarile si lease back-urile;

. Provizioane de convertibilitate.

Clauze specificand alte activitati ale firmei (de exemplu, menite sa reduca costurile monitorizarii)

. Rapoartele cerute;

. Specificarea tehnicilor contabile.

Costurile directe si cele de oportunitate ale indeplinirii acestor restrictii contractuale in clauzele privind datoria sunt considerabile. In plus, existenta acestor restrictii indica capacitatea clauzelor de datorie de a reduce costurile mandatului asociate conflictului de interese dintre detinatorul datoriei si actionari. Intr-adevar, persistenta si ingeniozitatea cu care sunt redactate aceste clauze de datorie indica stimulentele economice puternice ale proprietarilor firmei de a reduce costurile mandatului.

Colateralul, adica valori promise imprumutatorului daca imprumutatul nu-si indeplineste obligatia, reduce consecintele selectiei adverse, intrucat reduce pierderea imprumutatorului in cazul neindeplinirii obligatiei de plata.

In unele cazuri, banca va cere imprumutatului sa mentina depozite de compensare ca o forma de colateral. De exemplu, banca poate sa ceara firmei sa opereze contul sau curent/de cec cu banca, mentinand contul la un anumit nivel. In plus fata de furnizarea unui anumit colateral, aceasta asigura bancii un bogat flux informational.

Pot fi utilizate doua modalitati de rationalizare a creditului:

Cand o banca refuza sa ofere un imprumut de orice valoare unui imprumutat, chiar daca acesta este gata sa plateasca o dobanda mai mare.

In aceasta situatie, intrebarea pertinenta este: de ce sa nu se acorde imprumutul la o rata a dobanzii mai mare daca imprumutatul potential prezinta un risc de credit ridicat? Raspunsul deriva din conceptul de selectie adversa. Selectia adversa inseamna ca firmele cu cele mai riscante proiecte de investitii sunt exact cele care vor sa plateasca cele mai ridicate rate ale dobanzii. Pretinderea unei rate a dobanzii mai ridicate pur si simplu face problema mai dificila; adica mareste probabilitatea ca banca sa imprumute cu un risc de credit ridicat. Banca ar putea atunci sa prefere sa nu acorde imprumutul la o rata a dobanzii mai mare, ci sa se angajeze intr-o rationalizare a creditului si sa respinga imprumuturile.

Cand banca acorda un imprumut, dar restrictioneaza marimea imprumutului la dimensiuni mai reduse decat ar dori imprumutatul.

Acest tip de rationalizare a creditului va fi utilizat intrucat problema riscului moral devine mai grava in cazul imprumuturilor mai mari. Cu cat este mai mare imprumutul, cu atat este mai mare stimulentul de angajare in activitati care fac mai putin probabila rambursarea imprumutului.

Expertii specializati in examinarea bancilor si cele mai multe comitete de control din banci clasifica imprumuturile intr-una dintre cele cinci categorii pe baza gradului perceput al riscurilor de neindeplinire a obligatiilor, aceasta fiind o procedura subiectiva dificil de cuantificat.

Categoriile de credite uzuale sunt urmatoarele:

Curente (foarte bune). Daca un imprumut este curent, este rambursat la timp si perceput ca un risc bancar acceptabil.

Bune (mentionate in mod special). Un imprumut din aceasta categorie de obicei are probleme minore (de exemplu documentatie incompleta) care trebuie sa fie "criticate". Totusi, problema nu este destul de grava pentru a denumi imprumutul "clasificat advers".

Substandard. Un imprumut din aceasta categorie are slabiciuni care prezinta un anumit risc de neplata (de exemplu probabilitate de 20%). Aceste slabiciuni sunt totusi de obicei corectabile.

Indoielnice. Un imprumut din aceasta categorie are slabiciuni considerabile si banca poate inregistra o pierdere (de exemplu cu o probabilitate de 50%).

Pierdere. Un imprumut din aceasta categorie este considerat nerecuperabil. Astfel de imprumuturi de obicei sunt respinse.

3. RAMBURSAREA CREDITELOR BANCARE

Un credit are numai trei surse de rambursare: a) cash flow, b) lichidarea unui activ, c) alta sursa de finantare. Bancile comerciale au fost in mod traditional imprumutatori pe baza de cash flow, ceea ce explica inclinatia bancherilor catre urmarirea cash flow-ului. Pe termen lung, profiturile acumulate, ajustate pentru dividende, tind sa egalizeze cash flow-ul net. Totusi, pe termen scurt, de exemplu un an, profiturile si cash flow-ul sunt rareori egale. in plus, problemele de cash flow sunt cea mai frecventa cauza a esecului in afaceri. Unele semnale potentiale ale problemelor de cash flow, care uneori trec dincolo de extrasele financiare, sunt descrise in continuare din perspectiva imprumutatului.

Firma apare pe liste gresite. Listele pe care imprumutatul nu vrea sa apara le includ pe cele privind cecurile trase fara acoperire, conturi descoperite, tranzactii mari, imprumuturi depasite, imprumuturi cu garantii incomplete si publicarea cu intarziere a situatiilor financiare.

Firma actioneaza ea si cum ar avea o foame de cash. Cererile frecvente de imprumuturi mici sunt un indicator potential ca firma nu furnizeaza suficient cash. Mai mult, daca firma mentine un sold creditor mare cand ratele dobanzii sunt scazute, se pune intrebarea de ce firma nu lichideaza soldul. In sfarsit, serviciul datoriei poate fi o problema pentru firme cu pozitii de valoare neta mari, dar cu cash flow-uri reduse.

Firma face prea multe schimbari. Modificarile frecvente in cererile de imprumut sugereaza ca firma ar fi scapata de sub control sau nu stie ce face.

Daca firma si mediul inconjurator nu sunt mentinute corespunzator, aceasta ar putea fi un semnal de lipsa de preocupare pentru detalii si/sau cash insuficient pentru intretinerea de baza.

Din perspectiva imprumutatului, daca oricare dintre aceste lucruri se intampla, este momentul sa fie chemat sau vizitat bancherul pentru a explica ce se intampla.

Pentru separarea castigatorilor de perdanti in industria bancara, principalele doua criterii de evaluare sunt capitalul si profiturile. In afara de capital si profituri trebuie totusi vazuta "disciplina" in privinta costurilor, a pierderilor din imprumuturi si a cresterii imprumuturilor. Toate acestea formeaza calitatea creditului.

Intr-adevar, importanta portofoliului de credite in acest cadru este cruciala. Pentru inceput, capitalul bancar este important. Sursa principala de capital a unei banci o constituie profiturile sale. Principala sa sursa de castiguri este reprezentata de veniturile din imprumuturi (dobanda, speze, comisioane etc). Dupa costul banilor, costul de operare major al unei banci este acela asociat cu administrarea portofoliului sau de imprumuturi (de exemplu salarii si alte cheltuieli de regie). Bancile ale caror castiguri si capital sunt deteriorate de obicei au pierdut controlul (disciplina) asupra majorarii si calitatii portofoliilor lor de imprumuturi. Cand se intampla acest lucru concomitent cu conditii externe adverse, bancile se confrunta cu probleme financiare. De exemplu in S.U.A. in anii '80 domeniile specifice cu dificultati erau imprumuturile pentru energie, agricultura si proprietati imobiliare. In plus, unii analisti si bancheri vad in achizitia de actiuni pentru a deveni actionar majoritar un potential nor negru pe orizontul bancar.

Problemele de calitate a creditelor in activitatea bancara pot fi observate in practicile superagresive de creditare si desconsiderarea principiilor analizei de credit solide si a diversificarii, impreuna cu asigurarea gresit evaluata a depozitelor.

Pentru a continua o scurta discutie ne vom concentra asupra strategiei portofoliului de imprumuturi si asupra analizei de creditare.

4. PORTOFOLIUL DE CREDITE

O strategie clar definita a portofoliului de imprumuturi comerciale este esentiala. Toti bancherii isi dau seama ca un echilibru intre riscul de nerambursare si profitul din portofoliul de imprumuturi constituie esenta unui management sanatos al imprumutului si este critic pentru evitarea unor prestatii foarte fluctuante.

Majoritatea bancilor incearca sa echilibreze portofoliile lor de imprumuturi si raportul dintre risc si profit prin dispersarea imprumuturilor in diverse domenii cu caracteristici de risc diferite. In aceasta privinta, bancile mai mari pot avea un avantaj clar fata de cele mai mici, intrucat sunt capabile sa se diversifice pe sectoare, localizare geografica si pe plan intern si extern, intr-o masura mai mare. Totusi, unele lucrari de simulare conceptuala au indicat ca si un numar redus de imprumuturi pot reduce efectiv expunerea totala a bancii fata de risc. Departamentele de planificare strategica si de management al portofoliului pot fi gasite in aproape orice banca mare, iar sarcina lor consta adesea in a investiga expunerea totala a bancii fata de risc in diverse domenii si de asemenea de a cerceta mijloacele de diversificare a activelor bancii intr-un mod mai eficient. Este in general acceptat ca planificarea unui portofoliu de imprumut al bancii este un obiectiv pe termen lung, desi banca trebuie sa reactioneze la cererile zilnice de imprumut ale functionarilor specializati, care ei insisi sunt preocupati de probabilitatea de rambursare in fiecare caz in parte. Prin urmare, strategia portofoliului de imprumuturi trebuie sa fie in mod necesar o decizie a conducerii superioare, care este in mod clar legata de cei responsabili de aplicarea ei. In general, este valabil principiul teoriei diversificarii portofoliului. O dobanda profitabila a contractului de imprumut trebuie sa compenseze banca pentru doua tipuri diferite de costuri. In primul rand, rata dobanzii imprumutului trebuie sa acopere valoarea in timp a fondurilor avansate. Aceasta valoare in timp - rata pura a dobanzii - este in general cea mai mare parte a ratei imprumutului si este relativ usor de masurat. In al doilea rand, dobanda imprumutului ar trebui sa includa si o prima peste rata pura a dobanzii, pentru a compensa posibilitatea nerambursarii integrale. Stabilirea acestei prime intr-un mod adecvat necesita o evaluare sofisticata a pozitiei financiare a imprumutatului in viitor. Prima cuprinsa in dobanda imprumutului poate fi subdivizata in continuare intr-o prima de nerambursare si o prima de risc. Tipul uzual de analiza de credit bancar este in mare masura orientat catre probabilitatea ca un anumit imprumutat sa nu fie rambursat integral. Aceasta prima de nerambursare poate fi stabilita prin examinarea caracteristicilor unui imprumutat in mod izolat, fara referire la alte active sau pasive bancare. A doua componenta a primei dobanzii imprumutului compenseaza imprumutatorul in legatura cu gradul de rambursare a imprumutului. Doi factori distincti determina prima de risc adecvata. Primul este gradul de aversiune fata de risc al imprumutatorului: cu cat este mai retinut imprumutatorul in a suporta riscul de nerambursare, cu atat mai ridicata va trebui sa fie aceasta prima. In al doilea rand, prima de risc ceruta de imprumutator este afectata de compozitia altor active din portofoliul de imprumuturi. Spre deosebire de prima de nerambursare, o prima de risc adecvata nu poate fi stabilita fata de un activ independent de alte active detinute de imprumutator. Dimpotriva, teoria moderna a portofoliului arata ca un "risc' al sigurantei poate fi evaluat numai impreuna cu alte active detinute in acelasi portofoliu. Principiul diversificarii arata ca pierderile efective ale unui portofoliu de imprumuturi pot fi previzionate mai exact cu cat este mai mare numarul de imprumuturi separate din portofoliu. (Acest lucru este valabil daca nerambursarile de catre diversi imprumutati nu sunt corelate perfect pozitiv unele cu altele) "Legea numerelor mari' garanteaza ca daca aceeasi suma de bani agregata este imprumutata unui numar mai mare de imprumutati independenti, nerambursarile efective sunt tot mai apropiate de probabilitatea matematica (cu alte cuvinte, varianta pierderilor merge catre zero pe masura ce numarul imprumutatilor devine infinit). Este important de subliniat ca principiul diversificarii nu poate reduce rata medie de nerambursare a portofoliului, ci numai variabilitatea profiturilor bancii.

In privinta implementarii, aceste chestiuni principiale trebuie sa fie aplicate deciziilor de evaluare a imprumuturilor in intreaga banca. Termenii imprumutului trebuie sa reflecte contributia imprumutatului la riscul total al bancii, care este determinat de masura in care activele si pasivele individuale reactioneaza la aceleasi evenimente externe. Sunt necesare trei etape interconectate pentru a monitoriza si controla expunerea totala la riscul de imprumut al institutiei. in primul rand, conducerea trebuie sa enumere riscurile sistemice care trebuie sa fie luate in considerare la asamblarea portofoliului bancii. O banca, de exemplu, poate considera ca fiind foarte importanta posibilitatea unei recesiuni regionale, in timp ce o alta poate fi mai ingrijorata de efectele modificarilor cursului de schimb asupra imprumutatilor. Aici analizele economice si statistice joaca in mod sigur un rol important, dar importante sunt si bunul simt si experienta bancara indelungata. Punctul esential consta in aceea ca, explicit sau implicit, orice imprumut bancar reprezinta un pariu in privinta cursului viitor al economiei. Prin identificarea explicita a riscurilor relevante si a probabilitatilor lor, banca va fi intr-o pozitie mult mai buna de apreciere adecvata a expunerii totale si de evaluare a riscului. In al doilea rand, trebuie proiectat si instalat un sistem de raportare cu un numar controlabil de categorii de imprumuturi adecvate. Un sistem optim va impune analize preliminare substantiale pentru a determina modul de grupare a imprumuturilor. Imprumutatii potentiali pot fi apoi grupati intr-o serie de categorii care includ majoritate reactiilor fata de socurile externe (de exemplu, in timp ce "imprumuturile industriale si comerciale" se vor dovedi a fi in mod sigur o categorie prea larga, o grupare foarte specifica precum "imprumuturi catre detailisti de hardware cu vanzari anuale sub un milion" va fi prea diversificata pentru a permite o viziune de management). Proiectarea initiala a categoriilor de imprumuturi ar evalua probabil experientele istorice privind imprumuturile (la una sau mai multe banci) utilizand tehnici statistice pentru a stabili relatii trecute intre tipuri de imprumuturi. Gradul de adecvare al categoriilor de imprumuturi existente trebuie sa fie de asemenea revizuit periodic, pe masura ce banca isi revizuieste evaluarea privind riscurile de imprumut relevante.

In sfarsit, conducerea trebuie sa stabileasca diverse prime de risc pentru tipuri de imprumut despre care se crede ca implica expuneri de risc diferite. Pur si simplu confruntarea cu concurenta in toate contractele de imprumut inseamna acceptarea (implicita sau explicita) a evaluarilor de riscuri ale altor banci. O viziune mai activa privind evaluarea imprumutului cere bancii sa proiecteze magnitudinea posibila a socurilor relevante pentru fiecare categorie de imprumut, sa transpuna aceste socuri intr-o serie de efecte asupra profiturilor totale si sa stabileasca termenii imprumutului care sa genereze profituri previzionate suficient de mari pentru a compensa riscurile implicate. Ajustarile riscurilor pentru diverse tipuri de imprumut pot fi implementate in mai multe moduri.

Preturile de transfer intern pot fi modificate pentru a reflecta corelatiile diverselor categorii de imprumuturi cu alte active ale bancii.

Pentru imprumuturile cu grad ridicat de corelare cu restul portofoliului, termenii contractuali pot fi structurati pentru a include colateralul, clauze restrictive, scadente mai apropiate sau alte trasaturi care reduc diferentierile.

Poate fi impusa o limita de bani asupra anumitor categorii de imprumuturi (de marimi specifice ale imprumutului).

Indiferent de trasaturile specifice, managementul riscului total necesita o concentrare de baza asupra ipotezelor de nerambursare si expunerilor identificabile fata de riscuri. Rolul conducerii consta in definirea setului de evenimente relevante, identificarea expunerilor si asigurarea ca dobanda imprumutului reflecta efectul net asupra profiturilor totale ale bancii. Aceste decizii nu pot fi lasate la nivelul responsabilului de credit, ci trebuie sa implice conducerea superioara (similar cu modul in care riscul ratei dobanzii este administrat printr-un comitet la nivel inalt pentru active-pasive).

Analiza de credit

Vor fi trecute in revista principiile analizei de credit. Aceasta implica evaluarea capacitatii unui anumit solicitant de credit de a rambursa suma ceruta, daca este precizata o singura rambursare, sau, in cazul unei linii de credit, suma intreaga angajata reprezinta cifra relevanta. Urmatoarea discutie sumara se ocupa de implicatiile financiare si de cash flow ale previzionarii proiectului. In contextul "managementul relatiilor generale", totusi, responsabilul cu imprumutul trebuie sa examineze, in afara proiectelor individuale, si planurile strategice ale firmei.

1) Previzionarea cerintelor de fonduri. Valoarea cererii de imprumut va avea intotdeauna ca punct de plecare clientul. Functionarul bancii nu trebuie, totusi, sa accepte cererea ca fiind valabila. O proiectie financiara a surselor si utilizarilor de fonduri trebuie sa fie intreprinsa cu asistenta si cooperarea solicitantului. Aici, trebuie verificata stabilitatea istorica a relatiilor dintre vanzari si diverse conturi inainte de a se acorda o incredere rezonabila proiectiilor. Un proces de previzionare a finantarii externe totale este urmatorul:

Finantarea externa necesara [(Active/Vanzari) modificarea previzionata a vanzarilor]-

-[(Pasive/Vanzari) modificarea previzionata a vanzarilor]-

-[marja de profit vanzari previzionate] [(1 - indicele dividendului platit)]

Multe banci se angajeaza in simulari de amploare privind rambursarea si alte modalitati de a masura performanta firmei in conditii diferite de rata a dobanzii, situatia generala a economiei, inflatia si prezumtii privind variabilele cheie. Analize de tip scenariu similare sunt intocmite si de catre firmele clienti, daca dispun de resursele si cunostintele necesare.

Dupa ce sunt stabilite necesitatile financiare adecvate, trecem la tehnicile implicate de analiza de credit si anume analiza indicatorilor traditionali si a extrasului financiar pro forma si analiza generica a solvabilitatii firmei.

Implicita in decizia de acordare a imprumutului este capacitatea generala de a combina diverse imprumuturi ale bancii intr-o strategie de portofoliu coerenta si clar definita, asa cum am discutat mai sus.

2) Evaluarea riscului. Exista cel putin sase tipuri diferite de risc asociate cu functia de imprumut comercial a bancii. Cele mai importante categorii de risc sunt: a) riscul de credit b) riscul de investitie sau de rata a dobanzii c) riscul contributiei la portofoliu d) riscul operatiunilor e) riscul de frauda f) riscul de sindicalizare.

Intrucat bancile de obicei nu acorda imprumuturi anticipand lichidarea creditului inaintea scadentei imprumutului, preocuparea pentru riscul de lichiditate nu este foarte importanta. In general, piata creditului este in esenta o piata primara si activitatea de piata secundara apare intr-o mica masura.

Aici ne vom concentra pe scurt asupra riscului operatiunilor, adica riscul care se refera la administrarea imprumuturilor si riscul ca o proasta procedura de operare sa pericliteze incasarea la timp a dobanzii si a ratelor de capital sau statutul de prioritate acordat nerambursarii imprumutului. Banca nu poate sa supraestimeze importanta unei monitorizari eficiente a imprumuturilor in mod permanent. Incasarile trebuie sa alba loc la timp si trebuie acordata o atentie deosebita comunicarii dintre responsabilii de credit, personalul care se ocupa de costuri, de revizuire si cel responsabil cu incasarile. Eficienta unei organizatii de imprumut dinamice poate fi redusa daca, de exemplu, banca nu este bine organizata pentru a se misca rapid in cazul unor nereguli privind imprumuturile.

3) Evaluarea riscului de credit

Cele cinci C-uri ale managementului ereditarii legate de probabilitatea ca un imprumutat potential sau existent sa efectueze la timp plata dobanzilor si a ratelor creditului includ:

a) capacitatea (posibilitatea de a plati),

b) caracterul (vointa de a plati),

c) capitalul (averea imprumutatului),

d) colateralul (asigurarea, daca este necesar),

e) conditii (externe, economice).

Discutia privind bonitatea si capacitatea de rambursare se axeaza pe trei aspecte inrudite:

(i) analiza indicatorilor financiari traditionali si a fluxului de fonduri,

(ii) probleme legate de cash flow si

(iii) analiza solvabilitatii generice si a previzionarii falimentului

Aceste tehnici sprijina banca, in luarea deciziei de acceptare-respingere si mai tarziu, in functia de revizuire a imprumutului.

4) Riscul ratei dobanzii. Decizia de acordare a imprumutului si partile individuale din structura imprumutului trebuie sa fie coordonate cu propriile surse financiare si costuri ale bancii. Una dintre caracteristicile de baza ale surselor de fonduri catre banci o constituie natura volatila a costurilor lor. Majoritatea imprumuturilor sunt sau a) pe termen scurt, de exemplu pentru fondul de rulment sau necesitati sezoniere, la rate fixe, sau b) pe termen mai lung, adica imprumuturi la termen, linii de credit, forme de credit revolving, iar dobanda este variabila, de obicei bazata pe o prima fixa peste rata primara. Totusi, exista o probabilitate redusa ca riscul ratei dobanzii sa puna probleme privind administrarea imprumutului deoarece este posibila acoperirea portofoliului de imprumuturi cu rata fixa pe piata la termen. O operatiune de acoperire tipica ar putea implica vanzarea de instrumente financiare pe termen scurt pentru a-1 proteja pe imprumutator impotriva unei majorari a ratelor dobanzii dupa ce a fost acordat un imprumut la termen cu o rata fixa sau a fost constituita o ipoteca pe termen lung. Daca ratele dobanzii se majoreaza, pretul operatiunilor la termen va scadea si castigul rezultat pentru imprumutatorul care se asigura impotriva riscurilor (hedger) va contribui la compensarea "pierderii" implicate de imprumutul cu rata fixa a dobanzii.

5) Structurarea imprumutului. Odata cu luarea deciziei de acordare a imprumutului trebuie stabiliti termenii concreti, incluzand: a) Termenul, pretul si graficul de rambursare a imprumutului. Conform gandirii traditionale, costul unui imprumut se bazeaza pe caracteristicile riscului, clientii cu bonitatea mai mare beneficiind de o rata a dobanzii mai scazuta. Aceasta rata "primara' ar trebui, desigur, sa acopere costurile fondurilor bancii (de exemplu costul ponderat al capitalurilor), costul administrarii creditului si o marja de profit acceptabila. Totusi, o abordare directa de tip bonitatea creditului (credit-scoring) nu ia in considerare caracteristici individuale ale clientului, precum dezvoltarea unui nou produs, marimea firmei, soldurile medii, frecventa imprumuturilor si relatia istorica cu banca. Acestea sunt consideratii foarte importante si ar putea influenta decizia de creditare intr-o maniera diferita de rezultatele metodei credit scoring. b) Conturile de compensare; taxa de angajament, daca exista. Aceste conturi permit bancii sa realizeze un profit mai. mare asupra fondurilor si angajamentelor si sa constituie un tampon in perioade de criza - atat pentru banca, cat si pentru client. Este posibil ca aceste conturi sa dispara pe masura ce se intensifica concurenta pentru clienti. Daca marjele asupra imprumuturilor se diminueaza datorita imprumuturilor cu dobanda variabila si conturile de compensare se majoreaza intr-o masura mai redusa, atunci va fi incurajata tendinta catre activitati din afara bilantului si venituri nelegate de dobanda, pe masura ce bancile se adapteaza la nivele mai reduse de dobanda, c)Cerinte privind colateralul, daca exista. Majoritatea imprumuturilor pe termen lung si multe imprumuturi de la banci mici sunt asigurate. Intr-un imprumut asigurat, clientul acorda bancii dreptul de a vinde colateralul si de a utiliza incasarile din imprumut daca imprumutatul nu poate sa ramburseze. Unul dintre principalele tipuri de active utilizate ca garantie pentru imprumut este proprietatea imobiliara, care implica titlul oficial, evaluarea proprietatii si situatia impozitelor. Alte tipuri de colateral includ active personale si de afaceri. Activele personale utilizate in mod curent sunt: i) titluri vandabile, obligatiuni ale firmelor, actiuni preferentiale si ordinare etc; ii) fonduri mutuale si valoarea asigurarii pe viata; iii) conturi de economii in banca si in alte banci; iv) resedinte, automobile, ambarcatiuni etc. Proprietatea de afaceri utilizata drept colateral include: i) echipamente, recolte, stocuri; ii) creante; iii)recipise de depozit pentru marfuri; iv) proprietate imobiliara comerciala. Fiecare banca va hotari ce procent din fiecare din aceste active va putea fi utilizat drept colateral, d) Clauze de imprumut. Cu cat este mai indepartata scadenta creditului, cu atat mai mare va fi numarul clauzelor incluse de banca. Clauzele afirmative stipuleaza responsabilitati ale clientului de a prezenta declaratii financiare, de a mentine o asigurare adecvata, de a plati dobanda si ratele conform graficului si de a informa banca asupra activitatilor majore ale firmei. Clauzele negative cer anumite criterii de performanta ale firmei si interzic anumite activitati ale imprumutatului.

6) Revizuirea imprumutului. Natura asumarii riscurilor inseamna ca o anumita proportie din portofoliul de imprumuturi nu va fi recuperata si va fi stornata din rezervele stabilite pentru fiecare perioada in acest scop. Functia de revizuire a imprumutului este un proces critic pentru reducerea acestor pierderi si in monitorizarea generala a calitatii intregului portofoliu de imprumuturi. Personalul specializat in revizuirea imprumutului trebuie sa se implice in activitatea de solutionare si recuperare. Revizuirea imprumutului consta in auditul periodic al portofoliului de imprumuturi existent. In plus fata de obiectivul reducerii pierderilor din imprumuturi, procedurile de revizuire incearca sa detecteze imprumuturile cu probleme cat mai devreme posibil, sa fundamenteze politica de imprumuturi stabilita si sa se asigure ca aceasta este aplicata si sa informeze conducerea bancii in legatura cu conditiile generale ale imprumuturilor si calitatea creditelor anumitor unitati de imprumut. Odata cu cresterea recenta a esecurilor in afaceri, in special in cele de mare anvergura, rolul specialistilor in revizuirea imprumuturilor si gasirea de solutii a crescut foarte mult si valoarea adaugata creata de acesti specialisti a devenit potential semnificativa. Unele proceduri utilizate in decizia de acceptare-respingere sunt aplicabile si procesului de revizuire.  Intr-adevar, evaluarea generica a solvabilitatii, analiza scorului Z sunt practic mai mult utilizate in revizuirea imprumutului decat in procesul de acordare a imprumutului. Intrucat majoritatea bancilor nu pot sa revizuiasca toate creditele intr-o perioada scurta de timp, unul dintre aspectele critice ale functiei de revizuire a imprumutului, in special la o banca mare, consta in alocarea eficienta a resurselor umane (personalul) in zonele cele mai critice. De aici, o modalitate de avertizare prompta si exacta este vitala in aceasta faza.

7) Clasificarea creditelor cu probleme. Imprumuturile care sunt esalonate intr-un mod defavorabil prezinta riscuri semnificative de rambursare si sunt clasificate de cei care le examineaza in cel putin trei grupe de baza. a) Imprumuturi substandard. In aceste cazuri, deficientele necorectate pot duce la pierderi. In aceasta zona un sistem de avertizare prompta ar putea asigura suficient timp pentru interventie, b) Imprumuturi indoielnice. Aici deteriorarea a continuat si exista o probabilitate ridicata de inregistrare de pierderi. Realitatea in multe cazuri este ca problemele unei firme sunt detectate prea tarziu pentru actiuni de corectare eficiente, iar starea de "indoielnic" se instaleaza foarte repede in esalonarea initiala. c) Imprumuturi cu pierderi. Acestea sunt considerate neincasabile partial sau integral si sunt stornate si trimise spre solutionare si eventual recuperare. Imprumuturile din stadiile de "indoielnice si pierderi" sunt scazute din capitalul bancii de catre cei care evalueaza gradul de adecvare a capitalului.

8) Rambursarea finala si reinnoirea imprumutului. Pe masura ce diversele imprumuturi se apropie de scadenta, doua evenimente fundamentale devin foarte importante pentru imprumutatori. Primul este daca rambursarea finala se va face la timp; al doilea daca clientul va prezenta o noua cerere de imprumut, atunci sau mai tarziu. Un alt tip de cerere de reinnoire consta in acordarea unei linii de credit sau a unui credit revolving inainte de rezilierea contractului initial. Daca este prezentata cererea de credit, atunci banca va evalua din nou creditul, utilizand aceleasi tehnici prezentate anterior. In acest punct, totusi, sunt necesare mult mai multe informatii despre solicitant, inclusiv istoria rambursarii.

Daca incapacitatea unei banci de a urmari si controla (disciplina) costul, pierderile din imprumut si majorarea portofoliului sau de imprumuturi reprezinta sursa caderii unei banci, atunci reversul medaliei furnizeaza cheia imprumutului bancar de succes.

Creditul eficient, bun, este mai important decat profiturile, cresterea si concurenta cu alte banci. "Cultura creditului" din banca incepe chiar la nivelul de sus al organizatiei.

Acordarea de imprumuturi reprezinta un efort, intrucat fiecare imprumut incepe ca un proiect comun al domeniului creditarii care a fost initiat la gestiunea imprumuturilor. Imprumutatorii stiu chiar de la inceput ca sunt responsabili pentru imprumuturile pe care le acorda. In privinta creditelor riscante se incearca ca banca sa ramana flexibila.

Profitabilitatea este fundamentala pentru misiunea bancii - protectia fondurilor depunatorilor. O institutie care poate fi mai selectiva poate si sa sprijine mai mult. Limitele imprumutului sunt determinate mai mult de opinia personala decat de caracterul practic.

Multe banci nu utilizeaza sistemul de comitete de credite cu atata consecventa. Aceasta practica permite insa persoanelor cu functii de conducere sa cunoasca prelungirile majore de credite din portofoliu.

In cele ce urmeaza, prezentam cateva anexe privind principalele date si indicatori necesari bancii pentru a acorda un credit unei anumite firme.