MANAGEMENTUL FINANTARII PE TERMEN SCURT

MANAGEMENTUL FINANTARII PE TERMEN SCURT

Nevoia de bani este fireasca intr-o afacere. Fara fluxuri banesti nu se realizeaza punerea in miscare a sistemului pe termen scurt sau lung.

1. Obiectivele gestionarii eficiente pe termen scurt

Gestionarea eficienta este o componenta a managementului.

Obiectivele unei gestionari eficiente pe termen scurt sunt:

- realizarea programelor de productie

- satisfacerea cererii privind vanzarile;

- minimizarea costurilor privind finantarea

- asigurarea lichiditatii firmei.

Realizarea acestor obiective se face prin sincronizarea scadentei surselor de finantare privind fondurile cu scadenta activelor ce vor fi detinute de firma. Daca scadentele nu sunt puse in concordanta, firma suporta unele riscuri si costuri suplimentare. Daca activele pe termen lung sunt finantate din surse pe termen scurt, managerul financiar va trebui sa realizeze o refinantare continua care creste riscul cu care se confrunta firma, din cauza ca necesarul de numerar nu este disponibil sau este disponibil la costuri ridicate. De asemenea, refinantarea repetata implica cresterea costurilor de tranzactie, exprimate monetar, precum si a timpurilor de executie. Pe de alta parte, daca necesarul pe termen scurt este finantat din surse pe termen lung, costul finantarii pe termen lung va fi mai ridicat decat veniturile obtinute din investitia pe termen scurt, ceea ce va influenta negativ profitul.

Lichiditatea este necesara si foarte importanta nu numai pentru a face fata obligatiilor la care se asteapta firma, ci si pentru a beneficia de avantajul unor oportunitati anticipate.

2. Alegerea surselor de finantare

Este o problema a managementului financiar. In alegerea surselor de finantare pe termen scurt este necesar sa se tina seama de urmatorii factori:

principiul amortizarii;

costul;

disponibilitatea;

flexibilitatea.

Conform principiului armonizarii, firma trebuie sa decida cat de mult poate sa riste, daca doreste, ca finantarea sa se faca cu surse temporare. O alta pozitie mai agresiva va determina firma sa foloseasca mai multe surse si sume de finantare pe termen scurt, decat o pozitie conservatoare.

O influenta importanta in selectarea dinamicii pe termen scurt o constituie costul. De aceea, trebuie determinate costurile pentru sursele alternative ale diferitelor surse de finantare. Trebuie tinut seama, de asemenea, de costurile de oportunitate. Daca firmele anticipeaza continuarea nevoilor de imprumuturi bancare, ele trebuie sa mentina relatii bune cu bancile respective chiar daca banca creste costul direct al creditului, comparativ cu alte surse. Creditul comercial (daca se prelungeste ca perioada) poate fi mai putin costisitor decat creditul pentru mijloace circulante, dar daca intarzierea platii este prea mare firma va suporta o reducere a accesului la credit in viitor. Costurile de oportunitate trebuie luate in considerare alaturi de costurile directe, cand este vorba de costul total al surselor alternative ale finantarii pe termen scurt.

Disponibilitatea creditului trebuie luata in considerare cand se evalueaza sursele de finantare. Daca o firma nu se poate imprumuta la banci, in cazul acesta orice tip de mijloace de imprumutare poate fi utilizat. Astfel, in cursul ciclului de exploatare, anumite surse de fonduri pot fi mai mult sau mai putin disponibile. Disponibilitatea se refera la marimea sumei cat si la conditiile impuse de finantarea pe termen scurt respectiva.

Flexibilitatea se refera la capacitatea firmei de a-si plati obligatiile legate de un credit (ratele scadente, dobanzile si comisioanele aferente) si de a pastra capacitatea de a reinnoi si a creste acest credit.

Surse de finantare pe termen scurt

Managerul financiar este constient de pluritatea surselor de finantare. Cunoasterea lor in profunzime il ajuta la luarea deciziei privind structura de finantare.

1. Surse spontane de fonduri

Ele se refera la:

salariile si impozitele de platit;

creditul comercial pe care firmele si-l ofera una alteia.

1.1. Salariile si impozitele de platit

Uzual, firmele isi platesc angajatii de doua ori pe luna sau o data pe luna, astfel incat bilantul contabil la un moment dat va contine pozitia bilantiera de salarii de platit. In mod asemanator, va contine si pozitia bilantiera de impozite de platit, deoarece impozitele pe profit, cele pentru angajati si cele pentru vanzari sunt in general platite lunar sau trimestrial.

Aceste impozite de platit si salarii intra in categoria surselor atrase si ele cresc natural pe masura dezvoltarii unei firme. Ele reprezinta de asemenea o sursa "gratuita" de credit pentru ca nu exista o rata explicita a dobanzii la acest tip de credit. Insa o firma nu poate, in mod obisnuit, sa le controleze; data platii salariilor este determinata de reglementarile existente, iar datele pentru plata impozitelor sunt stabilite prin lege. Astfel, firmele utilizeaza aceste surse de credit pe cat este posibil, dar ele nu au posibilitatea de a-si exercita nici un fel de control asupra lor.

1.2. Efectele comerciale de platit sau creditul comercial

In derularea curenta a activitatii, firma achizitioneaza materii prime si materiale pe credit de la alte firme si inregistreaza pozitia sa de debitor in bilantul contabil la efecte comerciale de platit. Efectele comerciale de platit sau creditul comercial, cum mai este numit deseori, este cea mai importanta categorie de credit pe termen scurt. Ele reprezinta aproape 40% din pasivele curente ale firmelor nefinanciare. Acest procent este chiar mai mare pentru firmele mici, deoarece acestea nu pot sa se finanteze din alte surse, ele se bazeaza, in principal, pe creditul comercial.

Creditul comercial este o sursa spontana de finantare in sensul ca el apare in decursul tranzactiilor obisnuite. In masura in care firma poate sa lungeasca perioada de credit, ea poate creste finantarea generata prin efectele comerciale de platit. Aceasta lungire se poate obtine prin efectuarea platii dupa data scadentei; de exemplu, daca termenii de credit sunt in forma "net 30", iar firma plateste dupa 35 de zile de la achizitionare, ea si-a sporit finantarea generala prin efectele comerciale de platit. Desigur, efectele comerciale de platit ale unei firme sunt efectele comerciale de primit ale altei firme, iar aceasta din urma va exercita presiuni pentru a preveni acest fenomen de lungire a perioadei de credit.

Costul creditului comercial

Creditul comercial, ca principal element al surselor spontane de fonduri atrase pentru firma beneficiara (client) este, in acelasi timp, o garantie pentru furnizor de a-si promova vanzarile. Desi acest tip de credit nu are un cost explicit (nu trebuie platita dobanda pentru utilizarea sa), el are totusi un cost explicit. Deoarece vanzarea pe credit are loc prin acordarea de catre furnizor a unui rabat pentru a urgenta plata vanzarilor din partea clientilor, in cazul in care clientii nu profita de acest discont (rabat) ei pierd sume de bani, corespunzatoare rabatului si marimii vanzarilor. Rezulta ca pentru client creditul comercial (creditul-furnizor) are un cost implicit determinat de pierderea rabatului acordat de furnizor, suma ce ar putea fi intrebuintata pentru efectuarea unor plati (rambursari de credit, achizitii de stocuri si active imobilizate etc.).

Pentru calcularea costului procentual aproximativ anual care apare in urma renuntarii la rabatul acordat de furnizor clientului sau, se poate folosi urmatoarea formula:

;

unde:

CAP = cost aproximativ anual;

PRO = procentul de reducere oferit = costul creditului la o unitate monetara;

100 - procentul de reducere oferit = fondurile disponibilizate, atunci cand nu se profita de

reducere;

PC = perioada de credit;

PCR = perioada de credit cu reducere;

= de cate ori pe an trebuie suportat acest cost.

Creditul comercial poate fi divizat in doua componente, si anume creditul comercial gratuit, care reprezinta creditul oferit in perioada de reducere si creditul comercial contra cost, care reprezinta creditul suplimentar celui gratuit si al carui cost este acela al reducerilor pierdute. Managerii financiari ar trebui sa utilizeze intotdeauna componenta gratuita, dar nu ar trebui sa utilizeze cealalta componenta decat dupa ce analizeaza costul acestui capital si sunt siguri ca acest cost este mai mic decat cel al altor fonduri care ar putea fi obtinute din alte surse. Conform termenilor de credit care se practica in majoritatea ramurilor economice, componenta contra cost va duce la un cost procentual relativ ridicat, astfel incat firmele puternice vor putea sa o utilizeze.

Avantajele creditului comercial, in cazul practicarii discontului, pot fi sintetizate astfel:

este practic la indemana oricarei firme;

este "gratuit" (rezulta un castig prin reducerea pretului la cumparare care compenseaza efortul platii la termenul cerut de furnizor);

este flexibil (putand fi extins conform intelegerii dintre parti);

nu exista restrictii in legatura cu conditiile acordarii.

Datorita acestor avantaje, firmele gestionate eficient apeleaza si beneficiaza de creditul comercial.

Cu toate acestea, creditul comercial nu este in mod necesar o sursa ieftina de finantare. Uneori, creditul comercial este utilizat deoarece cumparatorul nu este constient de costul real implicat; daca este constient, el poate sa se indrepte spre surse alternative de finantare. Totusi, nu intotdeauna alte surse de finantare sunt disponibile, iar pentru o firma care are credite bancare mari creditul comercial poate fi singura alegere posibila. Aceasta este o importanta sursa de fonduri mai ales pentru firmele mici.

In mod firesc, ar trebui considerat ca daca nu se ofera nici un fel de discont de numerar pentru plata promta, costul finantarii din acea sursa este zero. Totusi, daca un cumparator persisita sa intarzie plata sumelor datorate, furnizorul poate, in final, sa prefere sa nu mai faca afaceri cu el.

Folosirea creditului comercial intre firme este extrem de importanta atat din punct de vedere al firmei, cat si din cel al economiei nationale.

2. Sursele nespontane de fonduri

2.1. Imprumuturile bancare pe termen scurt

Cand nevoile de finantare ale firmei cresc, aceasta solicita bancii sale sa ii furnizeze fonduri suplimentare in concordanta cu aceste nevoi. Termenul de acordare a creditelor bancare pentru finantarea pe termen scurt a firmelor este de pana la un an, iar rata dobanzii se negociaza intre banca si client. Cand un credit bancar este aprobat, intelegerea dintre firma si banca se concretizeaza prin semnarea unui contract de credit.

In esenta, contractul de credit cuprinde:

suma imprumutata;

rata procentuala a dobanzii;

schema rambursarii (data scadentelor si sumele aferente);

garantiile pentru acordarea creditului;

alti termeni si conditii stabilite intre banca si client.

De subliniat, ca un avantaj important al recurgerii la acest tip de finantare pe termen scurt este deductibilitatea fiscala a cheltuielilor cu dobanda.

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt avand ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a firmei. La acordarea acestor credite, singura preocupare a bancii, in afara cunoasterii bonitatii debitorului, este de a se asigura de solvabilitatea pe termen scurt a acesteia.

Nevoile acoperite prin creditele de trezorerie sunt cele legate de decalajele existente intre cheltuielile si incasarile de exploatare determinate de caracterul ciclului de exploatare, precum si de unele "accidente" cu care se confrunta firma (intarzieri in livrari, perturbari ale ciclului numerarului etc.).

Creditele de trezorerie prezinta pentru banca un risc relativ mare pentru ca ele nu sunt garantate cu active certe, ci ele sunt dependente de activitatea curenta a firmei. De asemenea, aceste credite nu au stabilite termene de rambursare, acestea din urma realizandu-se in functie de asigurarea echilibrului dintre cheltuielile si incasarile din exploatare ale firmei.

Una din formele de acordare a creditelor de trezorerie este descoperirea de cont (overdrafts) care este o forma foarte flexibila, in limitele sumei si a duratei fixate de banca, ofera firmelor posibilitatea sa aiba conturile lor in banca solduri debitoare pe anumite perioade. In cazul acordarii unui astfel de credit, bancile isi rezerva posibilitatea solicitarii constituirii unor garantii reale sau personale , daca le considera necesare tinand cont de situatia financiara a clientilor lor, de nivelul descoperirii si de modul de functionare a creditului.

Banca trebuie sa fie convinsa ca pretul bunurilor sau marfurilor oferite garantie nu sunt volatile astfel incat sa nu se piarda valoarea garantiei. De asemenea, bancile doresc adeseori sa aiba dreptul unui executor in cazul in care firma falimenteaza pana la scadenta rambursarii overdraftului sau depaseste limitele acestuia.

Firma imprumutata trebuie sa fie atenta ce face cu banii pe care i-a obtinut. Daca acestia sunt solicitati sa fie rambursati, firma trebuie sa fie in masura sa ii ramburseze.

Linia de credit este o intelegere intre banca si firma prin care aceasta din urma poate sa imprumute pana la o limita maxima stabilita pentru o perioada de timp specificata.

Linia de credit revolving implica utilizarea curenta a sumei pusa la dispozitia acesteia deoarece rambursarile efectuate permit firmei, in perioada urmatoare, obtinerea de noi credite, in limitele stabilite initial. (creditul se reinnoieste).

O serie de alte credite bancare puse la dispozitia firmelor necesita din partea acestora motivarea solicitarii, garantarea lor si conditionarea utilizarii creditelor. Acest gen de credite pot fi, in ansamblu, considerate drept credite pentru stocuri. Banca prefera astfel de credite care se mai numesc credite care se autolichideaza (self-liquidating) deoarece aceste credite sunt rambursate in mod automat si rezonabil de repede odata cu lichidarea obiectului (stocurilor) pentru care au fost acordate. Firmele care au nevoie de stocuri mari de materiale pot obtine un credit sau un overdraft garantat prin gajarea stocurilor; stocurile sunt pastrate in gaj (garantie) si orice iesire sau intrare de stocuri este raportata bancii.

Creditele de mobilizare presupun mobilizarea creantelor comerciale pe care firma le detine asupra clientilor concretizate in hartii de valoare.

Aceasta modalitate constituie un mijloc simplu si larg utilizat in unele tari. In fapt, are loc transformarea creantelor la termen in lichiditati la vedere. Creditele de mobilizare sunt garantate de firme cu active financiare (comerciale): trate, bilete la ordin si se obtin prin intermediul operatiunii de scontare.

2.2. Efectele de comert

Trata (scrisoarea de schimb) este definita ca fiind "un titlul prin care emitentul (tragatorul) garanteaza purtatorului (detinatorului) legitim ca o persoana desemnata in titlu (trasul) ii va plati o suma de bani determinata la prezentarea titlului, la o anumita scadenta si in locul specificat". Transmiterea scrisorii de schimb (trata, cambie) se face prin andosare. Andosarea (girul) transmite purtatorului toate drepturile rezultate din scrisoarea de schimb (inclusiv garantiile).

Trata ajuta atat cumparatorul, cat si vanzatorul la finantarea activitatii lor. Ea se emite pentru perioade mergand de la 60 de zile la 180 de zile. Banca accepta trata, promitand astfel sa plateasca suma inscrisa in trata la o anumita data viitoare. Trata poate fi vanduta la o anumita data sau cand este nevoie de fonduri. Ea este vanduta pe piata monetara. Acest titlu de credit este similar cu o scrisoare de schimb obtinuta dintre doua firme, dar in acest caz una din parti este banca. O trata, purtand numele unei banci reputate, poate fi vanduta pe pietele monetare la o rata de scont mai redusa decat o trata purtand numele unei firme de marime mica sau mijlocie, din cauza riscului mai redus.

Bancile comerciale sunt primele care ofera acest mod de finantare. Ele semneaza trate promitand sa plateasca o suma de bani purtatorului tratei la o anumita data viitoare. Aceste credite (trate) sunt deci vandute pe piata astfel incat banii pot sa fie disponibili dintr-o data firmei care a fost parte in trata.

Cand soseste scadenta mentionata in trata, firma va plati bancii emitente valoarea tratei si banca va plati detinatorului (purtatorului) din acel moment al tratei valoarea sa nominala.

Firma nu sconteaza trata imediat ce aceasta a fost emisa; ea poate sa retina si sa utilizeze aceasta ca o parte a facilitatilor sale de creditare. Din punct de vedere al firmei, aceste credite de acceptare sunt similare cu creditele overdraft rata dobanzii fixa sau variabila. Banca semnand trata ajuta sa devina disponibil pentru firma un anumit nivel al creditului. Firma poate deci sa foloseasca aceste fonduri pentru nevoile sale proprii pana la limita maxima convenita.

Lungimea perioadei pentru care creditul este fixat sa fie disponibil depinde de negocieri si poate merge pana la cinci ani.

Creditele de acceptare pot fi mai ieftine decat overdrafturile. Rata dobanzii pentru creditul de acceptare este fixa pentru trei luni sau mai mult si deci firma poate sa gaseasca aceasta forma de finantare mai ieftina decat overdraftul cand ratele dobanzii cresc. Ratele overdraft se ajusteaza mai rapid la schimbarile in ratele de baza ale dobanzii.

Trata este vanduta cu un discont pe piata. Ea poate fi cumparata de catre o anumita firma (nefinanciara) si poate fi vanduta de un anumit numar de ori pana la scadenta sa. Ea este in mod obisnuit folosita pentru imprumuturile pe termen scurt. La scadenta titlului de creanta firma plateste valoarea nominala a acestea detinatorului ei din acel moment.

Biletul la ordin, definit ca titlu redactat in forme legale, transmisibil prin andosare si conferind celui care este titularul legitim dreptul neconditionat de a i se plati o suma de bani de catre emitent (numit semnatar). Spre deosebire de trata, care este in general trasa cu ocazia unei operatiuni comerciale, biletul la ordin este, de preferinta, utilizat in materie financiara ca instrument de mobilizare sau recuperare a cheltuielilor financiare.

Cand se aproba un credit bancar, acordul de imprumut este executat prin semnarea unui bilet la ordin. Acesta specifica:

suma imprumutata;

rata dobanzii (in procente);

planificarea rambursarii imprumutului (care se face fie pentru toata suma, fie in rate);

orice colateral care poate fi inclus pentru garantarea imprumutului;

orice alti termeni sau conditii convenite intre banci si client.

Cand biletul este semnat, banca crediteaza contul clientului sau cu suma imprumutata, astfel incat in bilantul contabil al clientului sau atat pozitia cont curent, cat si cea a obligatiilor catre banca cresc.

Scontul este operatiunea de credit prin care bancherul pune la dispozitia unui client o suma de bani, in schimbul unui efect comercial (trata, bilet la ordin), inainte ca acesta sa ajunga la scadenta, dupa deducerea unei dobanzi, a unor cheltuieli diverse si a unui comision.

Suma dobanzii se stabileste in functie de valoarea tratei , rata dobanzii si timpul ramas intre momentul scontarii pana la scadenta efectului.

Creditul de scont are avantajul ca este mai putin scump deoarece efectele scontate reprezinta o garantie suficienta pentru banca. Ca dezavantaj se retine faptul ca apelarea la acest credit de catre firma nu este intotdeauna posibila si din cauza ca nevoile de lichiditati nu coincid intotdeauna cu portofoliul de efecte detinute de firma.

2. Costul imprumuturilor bancare

Costul imprumutului bancar cuprinde pe langa dobanda datorata si comisioanele si spezele bancare aferente.

Costul creditului bancar depinde de conditiile care au fost stabilite la acordarea creditului. El variaza pentru diferite tipuri de imprumuturi, precum si de perioada pentru care se acorda creditul. Ratele dobanzii ca parte a costului sunt mai mari pentru firmele care imprumuta si care sunt riscante prin modul de gestionare si pozitia acestora pe piata.

Ratele dobanzii bancare variaza, in mare masura, in timp, in functie de conditiile economice generale si de politica bancii centrale. Cand economia este in "suferinta", cererea de credite este, in mod normal, modesta si banca centrala furnizeaza o mare cantitate de moneda in sistemul bancar care are ca efect faptul ca ratele dobanzii, pentru toate tipurile de credite, scad. Dimpotriva, cand economia este in avant , cererea de credit este, in mod normal, mare, iar banca centrala conditioneaza oferta de moneda, rezultatul fiind o crestere a ratelor dobanzii.

a) Dobanda simpla este solicitata pentru multe credite bancare si furnizeaza, de asemenea, o baza de comparatie pentru alte rate ale creditului. In cazul unui credit cu dobanda simpla, cel imprumutat primeste valoarea nominala a creditului si ramburseaza la scadenta aceasta valoare si dobanda aferenta.

Costul cu dobanda simpla se calculeaza in doua etape:

- se determina mai intai dobanda platita cu formula:

;

unde: C = Creditul;

r = rata dobanzii pe an;

t = perioada de acordare (zile).

- se calculeaza costul creditului cu ajutorul formulei:

;

unde: m = numarul de perioade de compunere dintr-un an.

De mentionat ca pentru un credit cu dobanda simpla acordat pe un an sau mai multi, rata nominala este egala cu rata efectiva. Daca imprumutul are un termen mai mic de un an, rata efectiva va fi mai mare, ca urmare a efectului de compunere, si se calculeaza cu ajutorul ecuatiei:

;

in care: K_nom = rata nominala (specificata) a dobanzii

m = numarul de perioade dintr-un an in care se poate acorda creditul

b) Dobanda antecalculata (si platita) se refera la cazurile in care dobanda se determina si se retine imediat ce creditul este angajat (acordat). Deci, imprumutatul primeste creditul din care se scade dobanda.

Formula de calcul este:

;

sau:

;

iar:

.

c) Costul creditului cu rambursarea atat a creditului, cat si plata dobanzii in rate lunare. In acest caz, ratele lunare reprezentand plata catre banca cuprind si partea de credit rambursat si partea de dobanda aferenta.

Pentru a afla rata anuala efectiva a dobanzii pentru un credit rambursat, impreuna cu dobanda in rate lunare egale se foloseste tehnica valorii prezente pentru anuitati.

Rata anuala efectiva a dobanzii pentru un credit rambursat impreuna cu dobanda in rate lunare egale se poate exprima cu ajutorul formulei urmatoare:

;

d) Costul creditului de scont

Costul fondurilor furnizate prin intermediul scontarii efectelor de comert depinde de rata la care trata (cambia) este scontata.

Retinem ca in calculele prezentate s-a mentinut in calcul numai dobanda (o parte a costului ca pret al creditului). Fortand putin putem asocia creditul cu un produs, dobanda cu pretul, iar celelalte speze si comisioane drept cheltuieli colaterale de administrare si care formeaza impreuna costul total.

4. Politica financiara a organizatiei

Asa cum bancile se protejeaza de riscurile aferente, tot asa intreprinderea se protejeaza de riscurile de pe piata monetar-bancara, prin politica sa care se refera la:

divizarea riscurilor;

minimizarea cheltuielilor financiare;

mentinerea puterii de negociere.

Divizarea riscurilor

Asa cum firma se preocupa sa-si diversifice clientela si sursele de aprovizionare, tot asa ea trebuie sa-si propuna o politica bazata pe divizarea riscurilor sale in relatia cu banca. Divizarea riscurilor se face prin alegerea bancilor si a resurselor.

Alegerea bancilor este, in multe cazuri, mai mult rezultatul oportunitatilor care sunt prezentate, la un anumit moment dat, firmei: apropierea spatiala a firmei de banca, relatiile personale dintre conducatori etc., decat rezultatul unei strategii. Acest fapt nu poate sa duca decat la rezultate indoielnice in ceea ce priveste divizarea riscurilor. Alegerea bancilor pune urmatoarele probleme:

a) cu cate banci sa se lucreze?

Multi manageri (in special ai firmelor mici) nu doresc sa lucreze decat cu un singur bancher. Aceasta problema prezinta serioase inconveniente pentru cele doua parti:

firma, foarte dependenta de banca sa, este vulnerabila in ce priveste liniile de credit si se priveaza de stimularea pe care o creeaza concurenta in materie bancara atat in ce priveste conditiile acordate privitoare la credite, cat si a gamei de servicii;

banca, ea insati fidela regulii de diversificare a angajamentelor sale si voind sa evite orice forma de comandita, nu doreste sa fie partener unic al firmei respective, dincolo de un anumit prag.

b) numarul de banci cu care se lucreaza depinde de un anumit numar de parametri ai firmei: importanta cifrei de afaceri, tipul operatiunilor, localizarea sediului, sectorului in care activeaza etc. Daca numarul de banci, cu care lucreaza firma este, in principal, in functie de marimea ei, el trebuie, in orice caz, sa fie limitat pentru a permite firmei si bancilor de a lucra in conditii satisfacatoare de rentabilitate si de independenta reciproca.

c) tipurile de banci

Datorita complexitatii sistemului bancar, alegerea bancilor este o sarcina delicata. In functie de obiectivele si de caracteristicile sistemului bancar, alegerea bancilor este o chestiune de speta.

Alegerea resurselor se refera la:

alegerea intre resursele pe termen scurt si pe termen lung;

limitarea sau nu a resurselor din credite si apelarea la alte surse (emiterea de actiuni, de obligatiuni, etc.) de pe piata financiara.

Minimizarea cheltuielilor financiare

Orice firma bine administrata cauta sa reduca la maxim cheltuielile sale financiare care, ca si cele generale, influenteaza rentabilitate. Firma trebuie sa analizeze costurile componente ale diverselor tipuri de credite, astfel incat sa minimizeze cheltuielile financiare aferente.

Componentele costului creditului includ:

a)      dobanzile, la care se adauga doua tipuri de majorari care constituie riscul asumat de catre bancher: una este proprie naturii creditului, alta este functie de calitatea firmei (rentabilitatea, independenta financiara,), care apeleaza la imprumut.

b)      comisioanele pentru transferarea banilor dintr-un cont in altul, confirmari, etc.

c)      alte cheltuieli, de exemplu costurile constituirii garantiilor.

d)      timpul pentru care este contractat creditul.

Costul real al creditului este determinat de dobanda nominala propusa de banca, la care se adauga comisioanele si alte cheltuieli legate de obtinerea si utilizarea creditului.

Mentinerea puterii de negociere

Pentru a-si crea o imagine agreabila pe langa banca sa, si a se asigura de sprijinul acesteia, firma trebuie sa caute sa mentina ceea ce se numeste puterea de negociere. Stabilirea unei relatii durabile cu banca presupune un climat de incredere reciproca si cunoasterea regulilor.

Mentinerea puterii de negociere are in vedere urmatoarele componente:

utilizarea creditelor in scopul in care au fost acordate si rambursarea lor la termenele convenite;

garantiile constituie una din problemele care apar in dialogul firme-banci. Bancile, din ratiuni de prudenta si de existenta, cer constituirea de garantii la acordarea creditului;

informarea bancii este esentiala. Pentru mentinerea si dezvoltarea unui climat de incredere cu banca sa, firma trebuie sa ofere regulat informatii asupra comenzilor primite, previziunilor cifrei de afaceri si de investitii, despre politica sa comerciala, obiectivele sale sociale, etc. in acest caz, ea poate spera sa obtina mai usor sprijin de la banca in cazul aparitiei unor dificultati in activitatea sa.

Decizia de acordare a creditului bancar este luata de catre banca dupa ce a analizat factorii cantitativi si calitativi:

credibilitatea firmei;

destinatia creditului;

posibilitati de rambursare;

bonitatea firmei;

garantiile; etc.

Unele banci folosesc, pentru acordarea creditelor, o metoda a listei alfabetice pentru clasificarea firmelor ce apeleaza la credite. O forma a clasificarii foloseste criteriul "cei sapte C":

caracterul;

capacitatea;

capitalul;

conditiile;

clientii;

concurenta;

colateralul (garantia).

Unii specialisti sustin folosirea analizei documentelor financiare pentru decizia de acordare a creditelor. Totusi, un factor cheie in decizia de creditare il reprezinta situatia fluxului de numerar. Principiul fundamental in urma analizei fluxului de numerar este perceperea firmei ca o afacere profitabila continua. Creditarea pe baza fluxului de numerar nu numai ca recunoaste faptul ca abilitatea firmei de a rambursa creditele se bazeaza pe intrarile de numerar, dar si ca valoarea unor active ale afacerii (firmei) este in ultima instanta bazata pe capacitatea viitoare a acestora de a realiza profit.

Tot mai multe banci utilizeaza sisteme informatice de notare (clasificare) a creditului in vederea luarii deciziilor de creditare. Argumentul in favoarea utilizarii acestora consta in aceea ca ele reduc implicarea subiectiva a factorului uman in aplicarea conditiilor de acordare a creditului. Sustinatorii acestei noi tehnologii sustin ca in afara sprijinului in luarea deciziilor de creditare, acestea ofera si avantaje administrative care constau in aceea ca bancile pot sa aloce si sa foloseasca sursele umane mai eficient.

Sistemul expert[1] dezvoltat de NEC pentru Sumitomo Bank utilizeaza teoria probabilitatilor si furnizeaza diagnostice ale afacerii. Acesta analizeaza performantele firmei in functie de structura acesteia, capacitatea de a vinde, priceperea administrativa si rezultatele detinute de conducerea firmei.

Aceste sisteme expert privite ca modele prin care se iau in considerare cele mai frecvente erori descoperite la analiza deciziilor anterioare de acordare a creditelor, si ca un rezultat al acestei analize, pot exprima gradul de certitudine ce va fi atasat creditelor. Ele pot face analiza financiara a firmei ce doreste sa fie creditata, folosind atat datele publice despre firma respectiva, cat si propriile informatii ale bancii despre firma in cauza.

5. Garantarea creditelor

Potrivit Legii bancare nr. 58/1998 bancile solicita la acordarea creditelor garantii. Firmele, ca sa obtina o finantare mai ieftina, adesea utilizeaza stocurile si/sau clientii neincasati la obtinerea finantarii pe termen scurt. In unele cazuri, pot fi folosite la garantarea creditelor: titlurile de portofoliu, terenurile sau constructiile. Pe langa acestea, exista si alte posibilitati de garantare a creditelor, posibilitati pe care le vom analiza in continuare.

Finantarea pe baza clientilor neincasati

Finantarea cu ajutorul clientilor neincasati (facturi neincasate) presupune garantarea cu clientii neincasati sau factoringul (adica vanzarea facturilor clientilor neincasati). Aceasta modalitate de finantare se caracterizeaza prin faptul ca cel care ofera imprumutul nu numai ca are drept asupra clientilor neincasati, dar el se poate, de asemenea, indrepta supra celui imprumutat in caz ca nu-si poate recupera capitalul din incasarea clientilor neincasati, primiti in gaj. Finantarea cu ajutorul clientilor neincasati este initiata pe baza unei intelegeri obligatorii dintre vanzatorul de bunuri (si solicitant al creditului) si banca. Intelegerea prezinta de la inceput, in detaliu, procedurile de urmat si obligatiile legale ale ambelor parti. De aceea, vanzatorul, periodic, prezinta finantatorului stocul de facturi, pe care acesta din urma le verifica si face evaluarea posibilitatilor de incasare a clientilor.

Bancile cauta sa se protejeze impotriva riscului de a nu recupera creditul, la fiecare faza a operatiunii, in primul rand prin selectarea facturilor ce constituie garantie a creditului, iar, in al doilea rand, daca clientii nu platesc bunurile cumparate, creditorul (banca) se indreapta impotriva vanzatorului (beneficiar al creditului). In plus, suma creditului este stabilita la un anumit procent din valoarea clientilor neincasati care constituie garantie a creditului.

Factoringul sau vanzarea facturilor clientilor neincasati de catre aderent presupune cumpararea facturilor clientilor neincasati de catre creditor (factor) care, in general, nu poate sa introduca actiunea in regres impotriva celui care ia cu imprumut (vanzatorul facturilor clientilor neincasati). Aceasta inseamna ca, daca clientul nu plateste bunurile cumparate, factorul (creditorul) inregistreaza pierderea aferenta. Firma de factoring este responsabila atat de acordarea creditului, cat si cu incasarea clientilor neincasati.

Deci factorul (care poate fi o banca sau o alta firma angajata in operatiunea de factoring) isi asuma in intregime riscul legat de acordarea creditului si cel rezultat din pierderi ca urmare a neplatii unor bunuri de catre clientii neincasati pe care i-a cumparat. In prealabil, clientilor neincasati li se notifica transferul si cerinta de a face plata direct factorului.

Factoringul actioneaza in doua moduri de baza. In cazul factoringului la scadenta, factorul cumpara toate facturile clientilor neincasati si face plata vanzatorului de facturi ale clientilor neincasati o data pe luna. Firmele care folosesc factoringul la scadenta sunt primele interesate in efectuarea analizei creditului (a clientilor neincasati) si regularitatea intrarii fluxului de numerar din aceste imobilizari. Cheltuiala aferenta factoringului la scadenta este comisionul platit factorului pentru incasarea din cursul unii a clientilor neincasati. Astfel, la finele lunii factorul plateste firmei de la care a cumparat clientii neincasati tot ce a incasat in cursul unii respective si primeste in schimb comisionul cuvenit. Pentru acest comision, factorul isi asuma toate cheltuielile cu evidenta contabila si incasarea clientilor.

In cazul factoringului in avans, factorul acorda credit in schimbul clientilor neincasati. Astfel, la inceputul lunii, o firma poate primi un imprumut in schimbul vanzarii facturilor clientilor neincasati. Pentru aceasta modalitate de finantare, costul consta in comisionul oferit factorului, cat si in dobanda aferenta creditului.

Avantajele factoringului sunt urmatoarele:

creditul si operatiunea de incasare sunt suportate in intregime de factor (acesta poate constitui o economie sesizabila pentru firma vanzatoare);

daca este folosit factoringul in avans, firmele pot, de asemenea, sa accelereze finantarea pe termen scurt. In plus, factorii pot, adesea, sa fie dispusi sa imprumute (sa ia cu imprumut) bani de la firmele cu care lucreaza atunci cand acestea au exces de numerar. Datorita acestor motive, factoringul continua sa devina o modalitate tot mai obisnuita de finantare pe termen scurt pentru multe firme.

Cei mai multi factori ofera trei servicii:

contabilitatea vanzarilor, expedierea facturilor si luarea de masuri de siguranta pentru plata acestora;

gestiunea creditului, inclusiv garantii pentru debitorii rau platnici;

furnizarea finantarii, avansand clientilor pana la 80% din valoarea debitorilor pe care ii incaseaza.

Clientul poate sa nu utilizeze toate aceste servicii.

In ce priveste contabilitatea vanzarilor, factorul este responsabil de inregistrarea contabila a vanzarilor, controlul creditului si incasarea debitorilor. Aceasta presupune ca factorul, cu experienta sa, va fi in stare sa obtina plata de la clienti mai repede decat firma careia ii apatin clientii.

Costul acestui serviciu administrativ este un comision bazat pe valoarea totala a debitorilor dati factorului. Comisionul este, in mod obisnuit, cuprins intre 1% si 3%.

De asemenea, pentru un comision, factorul poate sa asigure al doilea serviciu (gestiunea creditului, inclusiv garantii impotriva debitorilor rau platnici) cu o protectie de pana la 100% impotriva neplatii vanzarilor acordate.

Furnizarea finantarii este ratiunea principala pentru care firmele utilizeaza serviciile factorilor. Pentru o firma cu o crestere slaba, un factor furnizeaza un mijloc bun de eliberare de fonduri imobilizate in clienti neincasati. El furnizeaza o sursa buna de capital de lucru.

Finantarea furnizata de factor ce imbunatateste lichiditatea firmei nu este ieftina si deci imprumutul bancar este mai flexibil si mai putin costisitor. Ca urmare, orice firma aflata in dificultati de lichiditate trebuie sa se adreseze mai intai unei banci. Totusi, factoringul poate fi utilizat in mod special atunci cand o firma a epuizat creditele bancare si nu se afla intr-o pozitie de a creste capitalul propriu.

La randul lor, factorii evalueaza orice client si de fapt ei refuza multi solicitanti deoarece acestia nu sunt considerati ca fiind ultimul resort financiar pentru firmele aflate in dificultate; ei nu sunt interesati de firmele rele.

Finantarea cu ajutorul stocurilor

Stocurile unei firme furnizeaza o a doua sursa de garantie pentru creditele pe termen scurt.

Garantii asigurate (acoperite) de stocuri. In acest caz este dat bancii drept garantie gajul asupra stocurilor si astfel valoarea garantiei poate fi redusa sub nivelul existent atunci cand a fost garantat creditul. Din aceasta cauza, banca are o protectie redusa impotriva riscului nerambursarii creditului. Aceasta operatiune impune bancilor obligatia de a urmari si controla, fara incetare, evolutia preturilor, pentru a evita ca garantia primita prin marfuri sa nu devina iluzorie. In plus, nu toate stocurile (marfurile) sunt acceptate in garantarea creditului, bancile preferand pe acelea care dispun de o piata de desfacere permitand astfel realizarea rapida a creantei; nu sunt deci acceptate marfuri supuse deteriorarii si dificil de conservat, nici cele pentru care nu este intotdeauna posibil sa se verifice, cu precizie, preturile curente.

Primirea in gaj (in pastrare)In acest caz, firma semneaza si inainteaza creditorului un document de dare in gaj a bunurilor, ca o conditie a primirii fondurilor de la creditor (imprumutului). Bunurile pot fi pastrate (depozitate) intr-un depozit public sau pot fi pastrate de imprumutat (debitor). Modalitatea primirii in gaj stabileste ca bunurile sunt pastrate in gaj pentru creditor si ca orice procedura de vanzare a bunurilor trebuie comunicata creditorului la finele fiecarei zi.

O varianta a acestei modalitati de finantare o constituie aranjamentul prin care creditorul foloseste un tert pentru exercitarea controlului asupra stocurilor (marfurilor) debitorului (cel care a solicitat imprumutul) si acesta actioneaza ca agent al creditorului.

Waranturile si depozitele generale. Marfurile pot fi depozitate in cladiri speciale, de obicei antrepozite numite depozite generale care sunt administrate de organisme publice sau de societati private. Administratia depozitelor generale elibereaza depozitelor un borderou de intrare sau buletin de inmagazinare sau primire in depozitare, care la cererea depozitarului poate fi inlocuita cu o recipisa de depozit la care este anexat titlul de gaj sau warantul. Recipisa face proba existentei marfii in depozit, pe cand warantul furnizeaza deponentului mijlocul de a obtine imprumuturi pe valoarea marfurilor ramase astfel in gaj in favoarea furnizorului de fonduri (creditorul) prin andosarea warantului.

Aceasta modalitate de finantare este relativ costisitoare, atat datorita cheltuielilor de depozitare, cat si dobanzii la credit.

6. Politica de indatorare pe termen scurt si rata rentabilitatii firmei

Politica de indatorare pe termen scurt se bazeaza pe decizia firmei in legatura cu alegerea raportului dintre datorii si fonduri proprii. Aparent, indatorarea influenteaza negativ rentabilitatea prin plata dobanzilor, care maresc costurile si reduc profitul. In realitate insa, daca rata profitului este mai mare decat rata dobanzii, indatorarea are o influenta pozitiva asupra rentabilitatii.

Rata rentabilitatii se poate masura fie in functie de cifra de afaceri si se numeste rata rentabilitatii comerciale Rc = Profit Cifra de afaceri, fie in functie de totalul activului si se numeste rata rentabilitatii economice, Re = Profit din exploatare / Activ total, fie in functie de capitalul propriu, si se numeste rata rentabilitatii financiare, Rf = Profit net / Capital propriu.

Intre rata rentabilitatii economice si rata rentabilitatii financiare exista urmatoarele corelatii:

daca firma nu apeleaza la imprumut, cele doua rate sunt egale;

daca se apeleaza la imprumut, diferenta dintre cele doua rate este data de coeficientul structurii financiare (datorii/capital propriu) si de diferenta dintre rata rentabilitatii economice si rata dobanzii la creditele angajate.

Daca adoptam notatiile:

R_e= rata rentabilitatii economice;

P = profit inainte de impozitare;

I = rata dobanzii;

A = activ total;

Cp= capital propriu;

D = datorii pe termen scurt;

T = rata impozitului pe profit,

avem urmatoarele relatii economico-financiare:

;

r_e = P/A (daca se lucreaza fara credite);

r_e = (P+I x d)/A (daca se lucreaza cu credite);

;

sau:

inainte de impozitare, si

dupa impozitare.

Ultima relatie poarta denumirea de formula efectului de parghie, iar raportul surse imprumutate/surse proprii se numeste "factor parghie".

Din formula efectului de parghie rezulta ca indatorarea permite cresterea rentabilitatii financiare in raport cu rentabilitatea economica daca rata rentabilitatii economice este superioara ratei dobanzii.

7. Dezintermedierea

In ultimul timp se vorbeste tot mai mult despre reducerea rolului intermediarilor financiari.. dezintermedierea se refera la procesul de creditare al firmelor si de imprumutare a unei firme de la alta firma. O firma cu un surplus de numerar va credita o anumita firma. Aceasta reduce intermedierea bancii sau a altor institutii financiare. In mod evident, aceasta inseamna ca ratele de imprumutare vor fi mai mici decat daca ar fi o banca implicata, deoarece costurile de intermediere sunt evitate.

Dezintermedierea financiara este, deci, procesul prin care creditorul ultim inlatura fondurile de la intermediarii financiari si da cu imprumut fondurile direct imprumutatului ultimo.

Mai mult decat un simplu credit, firmele emit adesea titluri de creanta pe care le tranzactioneaza. O firma (in mod obisnuit cunoscuta ca o firma buna) care doreste sa obtina o finantare, va emite un titlu de creanta (trata) prin care promite sa plateasca o anumita suma de bani la o data viitoare specificata. Aceasta este cunoscuta ca "hartie comerciala". Hartia poate fi revanduta de mai multe ori pana la scadenta. Ea este folosita in mod usual pentru imprumutarea pe termen scurt. La scadenta hartiei, firma emitenta plateste valoarea nominala a acesteia detinatorului ei din acel moment.