NATURA MONEDEI IN ECONOMIA CONTEMPORANA - Formele monetare

NATURA MONEDEI

IN ECONOMIA CONTEMPORANA

Conceptul de moneda este unul dintre cele mai controversate. In zilele noastre, cand Europa instituie o moneda unica si tinand seama de dezbaterile suscitate de instaurarea monedei EURO, decodificarea acesteia devine tot mai dificila. Sa apreciezi incidenta monedei asupra economiei si a societatii si mai ales sa intelegi functionarea economiilor moderne care sunt economii monetare, presupune intelegerea fenomenelor monetare. Diversitatea perceptiilor nu este totusi un motiv suficient pentru a evita abordarea sau pentru a estima ca moneda nu poate fi definita. Dimpotriva, tinand cont de aceasta diversitate, se impune abordarea multidimensionala a instrumentului monetar. De aceea majoritatea specialistilor au incercat sa explice natura monedei dezvoltand succesiv trei modalitati de abordare:

a) abordarea institutionala, considerand moneda ca o institutie specifica economiei de schimb;

b) abordarea functionala, insistandu-se asupra functiilor pe care moneda le indeplineste;

c) abordarea proprietatilor pe care trebuie sa le indeplineasca moneda pentru a-si indeplini menirea in economie si societate.

1 Abordarea institutionala a monedei

In economia de piata, complexa si descentralizata, moneda este singurul instrument de schimb, servind drept contrapartida la oferte si la toate celelalte bunuri.

Prezenta monedei nu este necesara nici in economia de autoconsum, nici in economia de autosubzistenta, nici chiar in economia care apartine domeniului public sau comunitara, in care nevoile sunt satisfacute direct prin munca unui grup, sub controlul unei autoritati centralizate. Ea se impune numai intr-o economie de schimb. Totusi, se poate concepe ca o economie de schimb sa functioneze fara moneda prin substituirea ei cu relatiile de troc, prin intermediul carora agentii economici schimba bunuri contra bunuri. Se poate insa demonstra ca monetizarea constituie momentul esential al rationalizarii economiei de schimb.

1 Economia de schimb si costurile sale

Descrierea economiei de schimb este posibila luand ca exemplu un grup de indivizi care traiesc pe o insula relativ intinsa si cu relief accidentat. Activitatea indivizilor este aici descentralizata si nevoile lor sunt diferentiate. Drept consecinta indivizii doresc sa schimbe bunurile lor, dar intampina dificultati atunci cand urmaresc sa intre in relatii cu alti indivizi pentru a-si insusi alte bunuri. Aceasta situatie este caracteristica oricarei economii descentralizate confruntata cu diversificarea nevoilor si a sistemului de productie, necesitatea si dificultatea schimbului, fenomene care impun organizarea progresiva a tranzactiilor.

Indivizii care locuiesc intr-o parte a insulei trebuie sa intreprinda la intervale regulate expeditii in partea cealalta, pentru a obtine bunuri care se produc aici contra propriilor lor bunuri. Dar fiecare expeditie implica eforturi, timp si cheltuieli. Altfel spus, schimbul de bunuri presupune costuri specifice, altele decat costurile producerii bunurilor respective, care se impart in doua categorii:

- costurile de tranzactie, care includ cheltuieli ocazionate de transportul marfurilor, precum si cantitatea de timp si de efort necesara pentru a realiza o dubla coincidenta intre dorintele de a schimba bunuri: fiecare din cei doi parteneri trebuind sa dispuna de bunul pe care celalalt vrea sa-l achizitioneze;

- costurile de asteptare, care includ atat costurile subiective pe care indivizii le suporta cand trebuie sa amane satisfacerea nevoilor lor, cat si costurile obiective care insumeaza cheltuielile de stocare si deteriorarile suferite pe timpul depozitarii si al transportului.

Agentii economici care formeaza grupul luat ca exemplu trebuie sa faca fata unei alegeri economice si anume sa determine periodicitatea expeditiilor, astfel incat costurile obiective si subiective implicate de schimbul de marfuri sa fie minime.

Costurile de tranzactie, CT, sunt legate de expeditie oricare ar fi volumul marfurilor schimbate. Cuantumul lor pe unitatea de timp este cu atat mai redus cu cat intervalul intre doua expeditii este mai mare si volumul bunurilor schimbate mai important. Deci, aceste costuri descresc in raport cu timpul scurs intre doua expeditii.

Costurile de asteptare, CA, cresc in raport cu timpul care separa doua expeditii.

Aspectele relatate permit construirea unei curbe a costului total al schimbului, C, care cumuleaza cele doua categorii de costuri, curba care comporta un minim intr-un anumit punct (graficul 1).

Graficul 1

Daca agentii economici sunt rationali ei trebuie sa aleaga intre expeditii o perioada de timp egala cu segmentul OT, care este cea care asigura minimizarea costurilor schimbului.

2 De la schimbul in natura la economia monetara

Agentii economici care intra in relatii de schimb pot alege intre diferite posibilitati de organizare a pietelor. Dintre acestea cea mai simpla este schimbul in natura cunoscut, mai ales, sub denumirea de troc, iar cea mai complexa economia monetara.

Intr-o economie de troc pur, agentii economici suporta costuri de tranzactie importante. Ei sunt obligati, pe de o parte, sa asigure dubla coincidenta intre dorintele lor de schimb, iar pe de alta parte, sa stabileasca pentru fiecare tranzactie termenul schimbului. A schimba un bun pe altul implica un risc semnificativ, acela de a achizitiona un obiect a carui valoare se schimba la fiecare noua tranzactie. Agentii economici vor ezita deci sa opereze schimburi inainte de a avea certitudinea ca termenii schimbului sunt suficient de stabili pentru a fi corecti.

Intr-o economie de schimb incipienta, caracterizata prin existenta targurilor, situatia agentilor economici se imbunatateste. In acest stadiu cei ce schimba marfuri se aduna intr-un loc precis, piata, unde sunt centralizate cererile si ofertele. Dubla coincidenta si determinarea preturilor de echilibru devin mai usor de realizat. Schimburile ar fi si mai mult usurate daca s-ar organiza un post de vanzare pentru fiecare cuplu de bunuri, fiecare dintre ele devenind, la randul sau, etalon. Intr-o economie cu n bunuri ar exista 1/2n(n-1) posturi de acest fel si tot atatea preturi reale sau relative, exprimate in termen de n bunuri.

O imbunatatire considerabila ar fi posbila in conditiile alegerii unui bun care prezinta calitati intrinseci atat de evidente, incat fiecare agent l-ar accepta ca si contrapartida in tranzactiile sale. Aceasta moneda-marfa ar deveni concomitent, instrument curent de schimb si etalon ce ar conduce la simplificarea sistemului de preturi. Pentru n bunuri dintre care unul ar intruchipa moneda, nu ar mai exista decat n-1 preturi. In mod cert, nu ar putea fi utilizat ca moneda decat un bun a carui valoare este suficient de stabila pentru ca agentii economici sa il accepte continuu ca intermediar al schimbului. Moneda-marfa ar trebui sa fie capabila sa-si pastreze puterea de cumparare intre doua schimburi. De fapt, aceasta etapa este cea a trecerii la economia monetara.

In fine, bunul ales ca moneda nu ar mai fi dorit pentru utilitatea sa, ci pentru utilitatea pe care ar reprezenta-o functiile sale pentru utilizatorii sai. Drept urmare, este posibil, ca la un moment dat, utilizatorii de moneda sa aleaga un bun fara valoare intrinseca, ce le poate servi drept instrument de mijlocire a tranzactiilor, acesta relevand trecerea in stadiul monedei fiduciare.

Evolutiile mentionate pot fi relevate mai sugestiv, utilizand curbele lui Clower (graficul 2.).

Graficul 2

Acestea releva ca un agent rational, care vrea sa faca schimb de bunuri, trebuie sa utilizeze moneda, deoarece aceasta reduce costurile de tranzactie, economiseste timp, face economia mai productiva, timpul economisit fiind realocat unor activitati productive si permite o satisfacere mai rapida a nevoilor, minimalizand costurile de asteptare. Totodata fiecarei etape ii corespund costuri de tranzactie tot mai scazute.

In concluzie, aparitia monedei constituie actul care minimizeaza costurile schimbului si reduce periodicitatea acestora.

Utilizarea monedei nu constituie deci, momentul care marcheaza coagularea economiei de schimb, ci geneza unei etape esentiale a organizarii schimbului si, implicit, a minimizarii costurilor.

3 Formele monetare

In economia de schimb exista marfuri care au o valoare intrinseca stabila si care din acest motiv pot fi asimilate monedei. Totusi pentru a juca pe deplin acest rol ele trebuie sa aiba anumite calitati care sa le permita sa fie utilizate ca instrumente de schimb. De pilda, bunul- moneda trebuie sa fie durabil pentru a transfera puterea de cumparare in viitor. Totodata, el trebuie sa fie divizibil pentru a opera plati de valori diferite. Propria sa valoare trebuie sa fie suficient de mare pentru ca stocarea puterii de cumparare pe care o asigura sa se realizeze intr-un volum mic. In fine, bunul moneda trebuie sa permita efectuarea platilor curente.

Nisipul sau diamantele ar fi deci, inutilizabile ca moneda; dimpotriva numeroase alte bunuri ar raspunde la aceste criterii si au fost utilizate in cursul istoriei: animalele, vinul, uleiul, scoicile. Totusi, inca din antichitate, metalul sub forma de lingouri sau discuri marcate cu sigiliul suveranului, s-a impus ca forma cea mai evoluata de moneda. Aceste obiecte metalice au fost de fapt, moneda-marfa, deoarece puteau fi utilizate si dorite si pentru alte servicii pe care le puteau oferi. Ele au fost in mod progresiv inlocuite cu alte tipuri de mijloace de plata insa si-au conservat intaietatea pana in anul 1914. Astfel, inainte de primul razboi mondial, aurul este considerat singura moneda veritabila, iar celelalte forme monetare numai drepturi de a-ti procura moneda privilegiata.

In contextul acestei intaietati a monedelor metalice si alte tipuri de moneda au inceput sa mijloceasca platile. Din secolul al XVIII-lea in cea mai mare parte a tarilor europene au fost infiintate institute de emisiune care au pus in circulatie moneda fiduciara, precum si banci comerciale care emiteau moneda de cont. Acestea s-au impus, putin cate putin, ca instrumente de plata normale, avand aceleasi functii si aceeasi valoare ca si moneda-marfa. Aceasta mutatie in structura formala monetara a permis sesizarea trasaturii care deosebeste moneda de toate celelalte bunuri; utilitatea monedei in procesul schimbului este identica oricare ar fi forma si valoarea sa intrinseca. Conteaza prea putin daca schimbul se face prin intermediul monedei de aur sau al biletului de banca. Rolul de intermediar al schimbului este asigurat la fel de bine si intr-un caz si in altul. Se poate merge chiar pana la a spune ca moneda fiduciara are calitati pe care moneda marfa nu le poseda. Ea este putin costisitoare, este comoda si divizibila. Totusi, valoarea sa trebuie sa fie garantata de autoritatea publica si prin aceasta ea devine un fenomen institutional.

Multa vreme baterea monedei a fost o prerogativa regala. Ulterior ea a fost atribuita unei banci de emisiune, iar sistemul bancar in ansamblul sau isi joaca rolul in creatia monetara. Cu toate acestea, valoarea monedei continua sa fie garantata de stat, iar utilizarea ei de catre agentii economici se bazeaza pe o conventie implicita. Agentii economici accepta sa foloseasca o anumita moneda pentru ca au incredere in sistemul care o pune in circulatie.

In concluzie, in baza celor mentionate, se poate formula o prima definitie, institutionala a monedei: moneda este instrumentul de schimb care permite cumpararea imediata a tuturor bunurilor, serviciilor si titlurilor, fara costuri de tranzactie si costuri de asteptare si care isi pastreaza valoarea intre doua schimburi. Ea este un fenomen social, deoarece se bazeaza pe increderea agentilor economici in sistemul care o produce.

2 Abordarea functionala a monedei

Desi la prima vedere abordarea functionala a monedei pare sa o completeze pe cea institutionala, aprofundarea functiilor monedei permite o definitie mai obiectiva a acesteia.

In economia de schimb, majoritatea specialistilor atribuie monedei urmatoarele functii: instrument unic al tranzactiilor; rezerva de valoare; etalon al schimbului.

2.1 Moneda-instrument unic al tranzactiilor

Aceasta functie poate fi relevata, fie prin dezvaluirea caracterului universal al functiei de schimb al monedei, fie prin evidentierea rolului de finantare pe care-l joaca moneda, considerand ca ea este singurul mijloc care permite achizitionarea bunurilor.

2.1 Caracterul universal al functiei de schimb a monedei

In urma unei analize sumare se poate afirma ca, chiar si intr-o economie care utilizeaza moneda, toate bunurile sunt instrumente de tranzactie, deoarece ele sunt mijlocul si scopul unic al monedei. In aceasta viziune autorii clasici au sustinut ca moneda ar fi numai un val care ascunde tranzactiile reale care se opereaza intre bunuri. La randul sau, Jean-Baptiste Say a afirmat ca produsele se schimba pe produse. Drept urmare, orice agent poate considera ca titlurile, stocurile de bunuri sau imobile sunt intr-un fel sau altul instrumente de schimb. Totusi, aceasta afirmatie nu este exacta intr-o economie monetara. Intr-o economie de troc bunurile se schimba pe alte bunuri, dar intr-o economie monetara bunurile se schimba pe moneda care, la randul sau, se schimba pe bunuri. Trecerea prin faza monetara este, deci, indispensabila. Pe o piata organizata bunurile nu cumpara bunuri.

Deosebirea dintre economia bazata pe troc si economia monetara poate fi relevata, utilizand un sistem de analiza care consta in a introduce in produsul cartezian C x C al tuturor bunurilor C=(C1,. . . Cn), o relatie de schimb E care sa permita determinarea unei submultimi a multimii tuturor relatiilor de schimb posibile. Relatia de schimb E se defineste astfel: bunul Ci poate fi schimbat direct pe un bun Cj si implicit, orice cupluri de bunuri de tipul CiECj apartin multimii E.

Este evident ca intr-o economie de schimb, multimea relatiilor de schimb E nu este vida. De asemenea, relatia de schimb este reflexiva si simetrica, deoarece daca CiECj, atunci si CjECi. Insa, relatia de schimb este tranzitiva doar in economia de troc. Ceea ce caracterizeaza economia monetara este tocmai faptul ca bunurile nu pot fi schimbate direct intre ele. Daca definim moneda ca orice bun Ci pentru care relatia CiECj este adevarata in cazul tuturor bunurilor Cj, rezulta din definitie ca intr-o economie de troc toate bunurile sunt moneda.

Pentru o economie monetara sistemul devine:

Se observa ca singurul bun care corespunde definitiei monedei este bunul C Economia monetara trebuie sa cuprinda cel putin trei bunuri, insa numai unul -moneda- care sa satisfaca relatia CiECj pentru orice j.

Deci, se poate concluziona ca nu este posibila nici o analogie intre moneda si bunuri, deoarece numai moneda poate fi schimbata direct pe celelalte bunuri.

Este vorba, dupa Clower[1], de o problema de grad, nu de natura. Moneda permite cumpararea tuturor bunurilor materiale si imateriale, precum si a tuturor titlurilor si a mainii de lucru si aceasta fara costurile specifice schimbului. Din contra, celelalte bunuri, materiale si imateriale, precum si titlurile si forta de munca, fie ca nu se pot cumpara decat pe ele insele, fie ca pot cumpara doar moneda.

2.2.Functia de finantare a monedei

Aspectele relatate sugereaza ca moneda constituie conditia de intrare pe piata. Drept urmare, este logica constatarea potrivit careia existenta prealabila a anumitor disponibilitati monetare conditioneaza efectuarea tuturor tranzactiilor reale, indiferent daca acestea vizeaza bunurile de consum sau bunurile de investitii. De fapt, aceasta stare reprezinta functia de finantare a monedei.

Orice agent care vrea sa intre pe piata trebuie sa dispuna de o cantitate corespunzatoare de moneda sau, in caz de amanare a platii, de capacitatea de a-si procura cantitatea de moneda respectiva. Acest adevar este valabil deopotriva pentru accesul pe piata bunurilor de consum si pentru piata bunurilor de investitii, indiferent care ar fi conditiile de echilibru macroeconomic subdiacente. Din punct de vedere al economiei reale, se poate afirma ca economiile finanteaza investitiile, iar veniturile permit consumul si economisirea. Din punct de vedere al economiei monetare se poate spune ca moneda este cea care finanteaza toate categoriile de cheltuieli indiferent de natura lor: de consum, de investitii sau de plasare a economiilor. Cu certitudine, veniturile populatiei se realizeaza in forma monetara, iar efectuarea de cheltuieli de consum si de investitii de catre agentii economici implica acumularea prealabila de disponibilitati monetare.

De regula, acestea pot fi obtinute prin transferuri de mijloace de plata de alti agenti ai economiei: veniturile din munca platita de intreprinderi pentru salariati in moneda; cumpararile de bunuri de consum de salariati retransferand intreprinderilor o parte din disponibilitatile monetare; in fine, cumpararile de titluri de catre persoane de la intreprinderi procura acestora moneda necesara pentru cumpararile de bunuri pentru investitii. Insa aceasta nu ne poate conduce la concluzia ca, in final, bunurile se schimba pe bunuri si ca moneda joaca doar rolul de intermediar. In fapt, orice moneda care tocmai a fost creata de sistemul bancar in urma unor cereri de credite si care, prin aceasta, nu reprezinta nici un bun, are puterea de a cumpara bunuri in acelasi mod ca si moneda deja existenta in circulatie. Rolul bancilor consta tocmai in asigurarea finantarii cresterii economice prin crearea si punerea in circulatie a unor noi cantitati de moneda prin operatii specifice, a caror functiune este crearea necontenita de instrumente de plata.

In final, se poate afirma ca intr-o economie monetara, moneda este instrumentul de schimb cu caracter universal, a carei existenta prealabila reprezinta conditia efectuarii de cheltuieli.

Ea este, prin natura sa, diferita de bunurile al caror schimb il mijloceste.

2.2 Functia de mijloc de rezerva

Intr-o economie naturala, schimbul a doua bunuri intre ele se realizeaza instantaneu.

Intr-o economie monetara schimbul este divizat in doua operatii distincte, vanzarea si cumpararea, care intervin in doua momente diferite. Moneda se constituie, in acest context, in mijloc de transfer a puterii de cumparare in timp. Intre doua tranzactii ea serveste ca rezerva de putere de cumparare. Moneda care exista in economie la un moment dat nu este decat suma cantitatilor de moneda care servesc ca rezerve de putere de cumparare pentru agenti. Existenta acestor cantitati de moneda se justifica prin lipsa de sincronizare intre incasari si plati. Agentul primeste moneda in schimbul unui bun si pastreaza aceasta moneda in vederea achizitionarii altor bunuri. Totusi, el poate sa-si constituie stocuri de moneda pentru cazul in care ar deveni necesare cumparari imprevizibile de bunuri sau pentru orice ratiuni de ordin psihologic, cum ar fi teama in producerea unor evenimente viitoare sau asteptarea unor informatii complementare, care le-ar permite accesul pe alte piete.

Nesincronizarea incasarilor si platilor, precum si incertitudinile viitorului constituie deci cauzele esentiale ale crearii stocurilor monetare. In lipsa acestor factori, agentii economici nu ar accepta sa detina stocuri monetare neproductive si nu ar putea exista moneda in economie. Existenta unui stoc de moneda la agentii economici nu se explica decat printr-o decizie a acestora de a pastra aceasta moneda, deci printr-o alegere economica rational justificata.

Demn de mentionat este faptul ca orice bun poate constitui o rezerva de valoare de cumparare si ca anumite bunuri isi pastreaza puterea de cumparare pe termen lung mai bine decat moneda.

Intr-adevar, atunci cand agentii economici acumuleaza averea sub toate formele sale- imobile, stocuri de bunuri sau de titluri- ei acumuleaza si o anumita capacitate de schimb. Totusi moneda se distinge de formele respective prin faptul ca ea este imediat disponibila fara costuri de transformare in alte bunuri si este lipsita de risc. Ea are proprietatea de a fi lichida, fapt care o califica drept cel mai bun instrument de rezerva de putere de cumparare imediata.

Lichiditatea nu constituie unicul avantaj al monedei in raport cu bunurile a caror valoare imediata se stabileste pe piete supuse hazardului ofertelor si cererilor. Dupa Keynes, moneda care are o valoare stabilita in afara pietei, pastreaza puterea de cumparare pe termen scurt mai bine decat un bun sau un titlu care isi pierde in orice clipa o parte din valoare. Ea are o valoare relativa mai stabila. Moneda constituie deci, cel mai bun instrument de pastrare a averii, fiind cel mai putin costisitor si cel mai lipsit de risc.

Functia de rezerva de valoare distinge mai putin moneda de celelalte bunuri decat cea de instrument de schimb universal caci, daca nu exista decat un instrument de schimb universal pot exista si alte active fara risc care pot fi mobilizate fara costuri de tranzactii si a caror valoare nu este susceptibila de fluctuatii majore pe termen scurt.

2.3.Functia de etalon de valoare

Functia de etalon de valoare sau de unitate de calcul este indispensabila de functia sa de instrument de schimb. Analiza economica a relevat ca existenta economiei de schimb simplifica sistemul preturilor. A substitui, de pilda n/2(n-1) preturi cu n preturi inseamna pentru 100 de bunuri, substituirea a 4650 preturi relative cu 100 preturi monetare, iar pentru 1000 de bunuri substituirea a 466500 preturi relative cu 1000 preturi monetare. In practica, abordarea preturilor are in vedere, indeosebi preturile monetare fiind trecute cu vederea complicatiile care ar rezulta din existenta unui sistem de preturi reale. Dar desi ignorate, complicatiile se manifesta, iar moneda permite eliminarea lor. Ea face posibila masurarea valorii bunurilor servind ca denominator, ceea ce pune problema neutralitatii sale ca unitate de calcul.

2.3. Moneda si preturile relative

Una din problemele cele mai importante ale trecerii de la sistemul de preturi relative la sistemul de preturi monetare este de a sti daca este vorba de acelasi sistem de preturi simplificat prin utilizarea monedei sau de un sistem de preturi nou. Ea este una dintre cele mai controversate din analiza monetara divizand pe economisti si in zilele noastre. In principiu, acestia isi incep evaluarile prin a distinge monedele de calcul abstracte si pe cele care circula efectiv in economie.

Atunci cand o moneda este o simpla unitate de calcul, servind la exprimarea preturilor bunurilor, dar fara a circula ea in economie (talerul olandez in Romania), o schimbare a valorii acestui etalon nu poate in nici un caz sa influenteze sistemul de preturi relative. Intr-adevar, daca Franta, de pilda, isi instituie ca etalon de masura a lungimii dublul-metru, toate distantele ar fi impartite la 2, insa raporturile dintre ele nu s-ar modifica. Aceasta pentru ca atat metrul cat si dublul-metru nu sunt bunuri care sa fie dorite in sine, ci conventii relative la sistemul cel mai potrivit de masura.

Dimpotriva, atunci cand o moneda care este folosita ca etalon circula in economie si face obiectul unei cereri in scopul formarii de stocuri monetare, aceasta decizie economica o face sa intre in competitie cu celelalte bunuri. De aici, problema modului in care agentii economici reactioneaza la cresterea sau descresterea volumului de moneda care este pus la dispozitia lor de sistemul monetar.

Pentru a sesiza aceasta reactie, sa consideram ca intr-o economie exista o anumita cantitate de bunuri, o anumita cantitate de moneda, un anumit sistem de preturi relative si ca toate preturile sunt echilibrate. Sa mai consideram ca are loc o crestere cu 20% a stocului de moneda. In mod evident, agentii economici care isi vad sporite averile monetare vor fi incitati sa cheltuiasca mai mult. Intrebarea care se pune este cea a tipurilor de piete pe care agentii economici vor dori sa-si cheltuiasca stocurile suplimentare. Altfel spus, se pune problema substituientilor imediati ai monedei.

O prima conceptie a neutralitatii monedei, impartasita de economistii clasici si neoclasici, considera ca sporirea disponibilitatilor monetare nu modifica optiunile initiale ale agentilor economici si nici pozitiile acestora pe diverse piete. In consecinta, sistemul de preturi relative nu se modifica deoarece agentii economici isi cheltuiesc rezervele lor suplimentare concomitent pe toate pietele, determinand cresterea tuturor preturilor in aceeasi proportie. Valoarea monedei se va diminua global pe ansamblul pietelor, insa preturile relative nu se vor schimba.

O a doua conceptie, aceea a teoriei portofoliului de titluri, inspirata de Keynes si dezvoltata de Modigliani si Tobin considera ca substituientii imediati ai monedei sunt titlurile, deoarece, in calitatea ei de instrument de pastrare a averii moneda este un activ apropiat de titluri.

Potrivit acestei conceptii, daca intr-o economie in echilibru disponibilitatile agentilor economici cresc, acestia vor cumpara cu prioritate titluri ceea ce va determina scaderea ratei dobanzii aferente titlurilor respective. Aceasta scadere ii va determina sa-si reconsidere pozitiile lor pe pietele de bunuri pentru ca ea va favoriza investitiile si cumpararile de factori de productie ale caror preturi vor varia mai mult decat celelalte preturi. Deci, in aceasta ipoteza, in care moneda actioneaza asupra valorii titlurilor, cresterea cantitatii sale modifica sistemul de preturi relative si, implicit, conditiile in care se adopta optiunile agentilor economici. Pentru acest curent de gandire economica moneda nu este neutra, iar sistemul de preturi monetare nu se constituie intr-o simpla reflectare monetara a unui sistem de preturi reale imuabil.

2.3.2. Valoarea monedei

Valoarea monedei este data de valoarea bunurilor care pot fi dobandite cu ajutorul sau. Astfel, daca moneda este considerata o simpla unitate abstracta de calcul, se poate determina cu usurinta valoarea monedei in termenii unui bun. Aceasta este data de valoarea cantitatii acestui bun ce poate fi achizitionata cu o unitate monetara. Daca fiecare unitate a bunului A valoreaza doua unitati monetare, valoarea reala a monedei este 1/2A. Pretul monedei in termenii bunului A este inversul pretului monetar al acestui bun. Este mai greu de determinat valoarea monedei in raport cu toate bunurile existente. Pentru aceasta este necesar sa se utilizeze un cos de bunuri in care fiecare dintre bunuri intervine cu o pondere care exprima locul pe care il ocupa in ansamblul tranzactiilor. Acest cos de bunuri este el insusi un bun nou, compozit, care are un pret P egal cu media ponderata a preturilor monetare ale bunurilor care il compun. Acest pret P este denumit drept nivel absolut al preturilor sau, mai simplu, nivel al preturilor. Relatia de calcul este :

_n

P S Qipi; pi = (p1,p2, pn)

^{i =1}

unde:

Qi = coeficientii de ponderare;

pi = preturile monetare.

In concluzie, valoarea relativa a monedei in raport cu toate bunurile este data de inversul nivelului relativ al preturilor 1/P. Totusi, piata a dovedit ca evolutiile lui P si 1/P nu pot exprima corect evolutia valorii monedei in raport cu bunurile, decat atunci cand bunul compozit ramane acelasi in cursul timpului. Or, aceasta presupune ca structura sa nu se modifica, ca preturile relative ale bunurilor care il compun nu se schimba, ca nici un bun nou nu este introdus. Intr-adevar, in situatia in care, de pilda, jumatate din multimea preturilor monetare cresc, iar cealalta jumatate scad in aceeasi proportie, P si 1/P raman neschimbate, insa puterea de cumparare a agentilor economici care vand bunurile respective se modifica. Nici unul dintre ei nu poate fi convins ca valoarea monedei nu s-a schimbat. In consecinta, valoarea monedei este dificil de masurat prin nivelul absolut al preturilor care este o marime medie.

Drept urmare, Keynes a propus evaluarea valorii monedei prin raportare la cea a bunului al carui raport de schimb cu moneda este stabil pe o perioada lunga: munca. In conceptia lui Keynes, rata salariului monetar, fiind o marime stabila, poate servi ca etalon obiectiv de masura a valorii, deoarece salariul este un factor determinant in formarea preturilor bunurilor. Ca atare, utilizarea ratei salariului sau a monedei ca etalon de valoare inseamna unul si acelasi lucru, valoarea relativa a celor doua etaloane fiind stabila. In consecinta, Keynes considera ca valoarea monedei poate fi determinata atat prin marimea 1/P, cat si prin marimea 1/W, unde W este rata salariului monetar.

Practica a impus determinarea valorii monedei in functie de nivelul preturilor P, respectiv determinarea variatiei valorii monedei cu ajutorul indicelui 1/P x dP/dt, unde P este denumit rata a inflatiei. Valoarea monedei evolueaza, deci, in sens invers fata de rata inflatiei.

Totusi nu trebuie omis, ca analiza lui Keynes, a valorii monedei, a fost utilizata de cei care au fundamentat teoria inflatiei prin costuri si, mai ales, a curbei lui Phillips care leaga atat de strans rata inflatiei de rata salariului. In concluzie, a spune ca moneda este etalon de valoare, nu permite nici a demonstra teza neutralitatii sale si nici a defini clar legile care determina valoarea monedei in raport cu bunurile.

Totusi, abordarea functionala conduce la a doua definitie posibila a monedei: moneda este prin natura sa instrumentul de schimb universal, a carui existenta prealabila este conditia schimbului. Detinerea sa este rational justificata, fie de a scinda relatiile de troc, fie de a amana schimbul in situatii nesigure. Utilizarea sa ca etalon duce la simplificarea sistemului preturilor relative, sistem care in opinia unor economisti, poate fi modificat sub influenta monedei.

3 Abordarea proprietatilor monedei

In conceptia clasicilor, moneda este considerata un bun ca oricare altul. Primul economist care a sesizat ca moneda se deosebeste de bunuri prin natura si nu numai prin anumite calitati pe care le-ar avea intr-o cantitate mai mare decat celelalte bunuri, a fost R.W. Clower. De fapt, aceasta constatare este cea avuta in vedere de J.M. Keynes, care in lucrarea Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor, enumera urmatoarele proprietati ale monedei:

a) elasticitatea ofertei de moneda este nula. Nu exista nici un mecanism automat de reglare a factorilor care actioneaza in sfera monetara, astfel incat sa permita producerea de mai multa moneda. In acest sens, moneda face parte din grupa bunurilor rare, a caror productie nu poate fi indusa de cererea agentilor economici prin mecanismele pietei. Procesul de producere a monedei nu este legat in mod direct de variabilele reale ale economiei. Ea constituie pentru economia reala o variabila exogena;

b) elasticitatea de substitutie a monedei este nula. Atunci cand cantitatea de moneda este insuficienta, nu exista nici o posibilitate de a inlocui moneda cu alte bunuri sau active.

Aceasta a doua proprietate accentueaza caracterul de raritate al monedei, bun fara inlocuitor in ceea ce priveste functia de instrument de schimb;

c) in situatia cand cantitatea de moneda este insuficienta nu este posibil sa se obtina o crestere a valorii reale a monedei prin scaderea preturilor.

Ultima dintre proprietatile mentionate a facut obiectul mai multor controverse. Astfel, economistii clasici nu au acordat nici o importanta cantitatii de moneda existenta in economie. Daca cantitatea de moneda ar fi la un moment dat insuficienta, ar determina in mod logic, o scadere a cererii si, implicit, a preturilor. Scaderea preturilor ar determina cresterea valorii reale a monedei in raport cu bunurile si normalizarea schimburilor.

Keynes a contestat acest mod de interpretare. In conceptia lui, scaderea preturilor nu va constitui niciodata mijlocul care sa permita realizarea echilibrului monetar, aducand in acest sens trei motive.

Primul motiv este pur factual: rigiditatea salariului monetar. Urmarind sa-si conserve puterea de cumparare nominala, salariatii impiedica scaderea salariilor.

Al doilea motiv este unul tehnic: numeroase contracte de vanzare si cumparare sunt contracte la termen, determinand stabilizarea preturilor in timp.

Al treilea motiv este, in conceptia lui Keynes, teoretic. In situatiile cand agentii economici constata ca moneda este insuficienta, ei lichideaza o parte din activele pe care le detin, provocand cresterea ratei dobanzii si incetinirea activitatii economice. Ajustarea cererii la oferta de moneda se realizeaza, asadar, prin variatia cantitatilor de bunuri schimbate si nu prin scaderea preturilor.

In concluzie, pentru Keynes, un bun a carui elasticitate de productie si de substitutie este nula si al carui pret nu rezulta dintr-un mecanism de piata, are o valoare mai stabila decat orice bun; el va fi, in mod logic, etalonul de valoare si instrumentul privilegiat al schimbului, adica moneda.

Aceasta stabilitate a valorii relative a monedei joaca, in opinia lui Keynes, un rol esential intr-o economie complexa,
in care intervine timpul si in care viitorul nu este cunoscut cu certitudine. Detinerea de moneda, care este activul cel mai putin riscant, este un mod de protejare impotriva incertitudinii cu privire la viitor. In realitate, acesta este motivul pentru care se accepta intotdeauna sa se schimbe bunuri pe moneda.

Se observa ca, in aceasta optica, ca si in aceea a lui Clower, moneda este considerata ca fiind cu totul diferita de celelalte bunuri. Totusi, se impune precizarea ca in timp ce Clower defineste moneda prin functiile sale, Keynes o defineste prin proprietatile ce o caracterizeaza.

Aceasta a treia abordare a monedei conduce la o a treia definitie posibila: intr-o lume dominata de nesiguranta si de teama de risc, moneda este bunul a carui valoare relativa este cea mai stabila si care prezinta o superioritate absoluta asupra tuturor celorlalte bunuri in ceea ce priveste conservarea puterii de cumparare si minimizarea riscurilor. Acesta este motivul pentru care ea este acceptata in schimbul oricarui bun.

Cele trei definitii posibile ale monedei nu numai ca nu se exclud una pe alta, ci se completeaza, analizand aspecte diferite ale acesteia si atragand atentia asupra complexitatii fenomenelor monetare.

* *

In lucrarile cu caracter monetar sunt exprimate si alte opinii cu privire la geneza si functiile monedei. De pilda, unii autori considera ca moneda ar indeplini trei functii, si anume: etalon al preturilor; mijloc de circulatie; rezerva de valoare.

Dupa alti autori, banii sunt semne socialmente admise ale avutiei, purtatori de putere de cumparare si mijloace liberatorii de plata.

Potrivit altor opinii, functiile banilor ar trebui grupate in principale si secundare. In prima grupa ar trebui incluse functiile de evaluare a bunurilor si serviciilor si de mijlocire a schimbului, iar in a doua functiile de mijlocire a platilor, banii avand putere liberatorie, de mijlocire a creditului, adica de transmitere temporara a unei anumite puteri de cumparare, de pastrare si transfer a valorilor, adica de vehiculare in timp si in spatiu al valorilor, de distribuire a bunurilor si serviciilor, potrivit puterii de cumparare pe care societatea o confera pe diferite cai membrilor sai, de instrument de influentare a economiei, adica de instrument de realizare a ocuparii depline a fortei de munca si de stimulare a cresterii economice. In conceptia autorilor acestor opinii, dintre functiile secundare o semnificatie deosebita o are aceea de instrument de influentare a economiei, fenomen ce tinde sa transforme aceasta functie intr-una principala.

Concluzia desprinsa din analiza acestor opinii este aceea ca numarul si continutul functiilor banilor nu trebuie considerate ca ceva imuabil. De asemenea, trebuie retinut ca, nu functiile indeplinite la un moment dat sunt esentiale pentru conferirea calitatii de instrument monetar, ci semnificatia sociala pe care acest instrument o capata in mod general si permanent. Orice obiect poate fi utilizat la un moment dat pentru a mijloci un schimb, insa prin acest simplu fapt el nu poate deveni instrument monetar.

Teste grila

Prezenta monedei se impune, in mod subiectiv, in urmatoarele tipuri de economie:

a)  economia de schimb;

b)  economia de autoconsum;

c)  economia de autosubzistenta;

d)  economia care apartine domeniului public;

e)  economia comunitara.

2. Natura monedei poate fi descifrata prin dezvoltarea succesiva a urmatoarelor modalitati de abordare:

a)  abordarea politica;

b)  abordarea institutionala;

c)  abordarea administrativa;

d)  abordarea functionala;

e)  abordarea constitutionala.

3. Schimbul de bunuri presupune, concomitent cu costurile de fabricatie, urmatoarele costuri specifice:

a)  costurile de asteptare;

b)  costurile de tranzactie;

c)  costurile de amortizare;

d)  costurile cu materiile prime;

e)  costurile fiscale.

4. In opinia majoritatii economistilor, aparitia monedei constituie:

a)  momentul care marcheaza coagularea economiei de schimb;

b)  actul care minimizeaza costurile schimbului;

c)  actul care reduce periodicitatea schimburilor;

d)  geneza unei etape esentiale a dezorganizarii schimburilor;

e)  actul care concretizeaza momentul maximizarii costurilor.

5. Bunul moneda trebuie sa intruneasca, concomitent, urmatoarele calitati:

a)  sa fie durabil, pentru a transfera putere de cumparare in viitor;

b)  propria sa valoare sa fie suficient de mica;

c)  sa fie divizibil, pentru a opera plati de valori diferite;

d)  sa permita efectuarea platilor rare;

e)  sa nu permita efectuarea platilor de valoare mica.

6. Moneda fiduciara, in comparatie cu moneda metalica, are, in plus, urmatoarele calitati:

a)  este mai comoda;

b)  este mai putin costisitoare;

c)  nu este divizibila;

d)  nu trebuie sa fie garantata de autoritatea publica;

e)  nu este un fenomen institutional.

7. Functia monedei de instrument unic al tranzactiilor, poate fi decodificata prin:

a)  dezvaluirea caracterului universal al functiei de schimb al acesteia;

b)  evidentierea rolului de rezerva de valoare a monedei;

c)  reliefarea rolului de finantare pe care-l joaca moneda;

d)  punerea in evidenta a functiei de etalon al schimbului;

e)  descifrarea functiei de instrument de masura a valorii.

8. Conceptia neutralitatii monedei este impartasita, indeosebi, de urmatoarele curente de gandire economica:

a)  economistii clasici;

b)  economistii neoclasici;

c)  adeptii teoriei portofoliului de titluri;

d)  adeptii conceptiei monetariste;

e)  adeptii teoriei cantitative dezvoltate.

9. Primul economist care a sesizat ca moneda se deosebeste de bunuri prin natura sa a fost:

a)  David Ricardo;

b)  Adam Smith;

c)  J. M. Keynes;

d)  M. Friedman;

e)  R.W. Clower.

10. Economistii clasici nu au acordat nici o importanta variatiei cantitatii de moneda existenta in circulatie. Acest mod de interpretare a fost contestat de:

a)  R.W. Clower;

b)  J.M. Keynes;

c)  A.C. Pigou;

d)  I. Fischer;

e)  K. Brunner.