POLITICA FISCALA - IMPOZITUL, ECHILBRUL BUGETAR si DATORIA PUBLICA

POLITICA FISCALA

1. IMPOZITUL

Pentru obtinerea veniturilor la bugetul de stat, prin lege se adopta de catre fiecare tara o anumita politica fiscala. Aceasta este una dintre cele mai controversate politici datorita faptului ca indiferent de regimul politic, situatia economica sau sociala statul trebuie sa obtina prin impozite veniturile fiscale.

DEFINITIE: Fiscalitatea reprezinta un sistem de stabilire si percepere a impozitelor intr-o tara.

Sistemul fiscal determina cantitatile de bani prelevati, sursele si modalitatile acestor prelevari, dar si afectarea acestor resurse. Acesti bani se obtin in principal prin impozite.

DEFINITIE: Impozitul reprezinta o prelevare obligatorie si fara contrapartida directa efectuata de administratia publica in vederea sustinerii cheltuielilor publice in vederea regularizarii activitatii economice.

Prin sustinerea cheltuielilor publice se indeplineste functia financiara a impozitelor, iar prin regularizare pe cea politica.

Impozitele se clasifica dupa mai multe criterii astfel:

a).Clasificarea generala:

-Impozite directe.

-Impozite indirecte.

DEFINITIE: Impozitul direct reprezinta acel impozit care este platit de catre contribuabili in functie de veniturile lor.

In aceasta categorie intra impozitele asupra veniturilor:

-persoanelor fizice,

-societatilor comerciale,

-capitalului,

-drepturilor de succesiune, etc.

DEFINITIE: Impozitul indirect reprezinta acel impozit care se aplica unui produs, serviciu sau tranzactie, fiind inclus in pretul acestora.

In aceasta categorie intra:

-taxa pe valoarea adaugata,

-drepturi de autor,

-taxe vamale,

-drepturi de inregistrare,

-taxe de timbru, etc.

b).Clasificarea dupa importanta:

-Impozite asupra productiei.

-Impozite asupra veniturilor.

c).Clasificarea dupa criterii specifice:

-Dupa zona:

-nationale,

-locale.

-Dupa modul de stabilire:

-proportionale,

-progresive,

-regresive.

-Dupa destinatar (contribuabil):

-reale,

-personale.

-Dupa valoarea sau cantitatea produselor:

-ad-valorem,

-volum.

-Dupa modul de plata:

-global,

-fragmentar.

Toate aceste tipuri de impozite au efecte diferite asupra economiei unei tari, iar atunci cind un impozit se aplica in tari diferite, efectele sint diferite. De aici fiecare stat adopta o serie de masuri sau politici fiscale cu scopul dezvoltarii economice a tarii.

DEFINITIE: Politica fiscala reprezinta un ansamblu de masuri si actiuni practice in baza unei anumite conceptii economice cu scopul stabilirii unor categorii de impozite pentru obtinerea veniturilor bugetare.

Politica fiscala stabileste o serie de relatii dinamice intre diferitele categorii de impozite si modul lor de folosire ca pirghie de stimulare a dezvoltarii economice, a rezolvarii unor probleme sociale si politice.

Conceptiile economice care stau la baza adoptarii politicii fiscale pot sa reprezinte programele partidelor de guvernamint, care pot sa fie de:

-stinga,

-centru-stinga,

-dreapta,

-centru-dreapta.

In conditiile economiei de piata si a societatii democratice politica fiscala poate sa reprezinte un compromis intre necesitate si randament pe de o parte si grija pentru asigurarea unei anumite echitati, care este proportionala cu contributia fiscala in raport cu capacitatea economica a fiecarui contribuabil. Pentru impunerea politicii fiscale se pot folosi anumite principii astfel:

-posibilitatea reala de a plati impozitul,

-progresivitatea,

-unicitatea,

-caracterul obligatori,

-simplitatea,

-mobilitatea.

DEFINITIE: Progresivitatea unui impozit reprezinta rata impunerii care se mareste odata cu cresterea venitului impozabil.

Acest principiu constituie un instrument de redistribuire a veniturilor de justitie fiscala, dar si un stimulent pentru folosirea eficienta a capitalului. Un alt aspect foarte important il reprezinta faptul ca peste un anumit prag de presiune fiscala orice impunere poate sa aiba influente negative, avind efecte asupra economiei limitind sau anulind interesul agentilor economici pentru cresterea productiei, noi investitii, etc.

In practica se mai foloseste o forma denumita "impozit negativ", acesta face parte din procesul de distribuire secundara a veniturilor prin metoda transferurilor sociale. Aplicarea principiului "la venit egal, impozit egal" este completata cu cel "la saracie egala ajutor egal", ceea ce inseamna ca alocatiile pentru saraci sint sustinute din impozitele percepute de la cei bogati.

Impozitele au urmatoarele functii:

-Fiscala.

-Sociala.

-De reglare.

a).Functia fiscala este data de faptul ca pe baza acestora se finanteaza cheltuielile publice ale statului.

b).Functia sociala este data de faptul ca acestea au un rol important in societate, atit pentru cei care le platesc, pentru administratia centrala sau locala si pentru factorii politici. De la aceasta functie a aparut principiile impunerii fiscale in raport cu capacitatea de plata a cetatenilor. Cel mai cunoscute principii sint urmatoarele:

-al impunerii progresive,

-al impunerii proportionale,

PRINCIPIUL IMPUNERII PROGRESIVE:

Cu cit este mai mare venitul, cu atit este mai mare partea care se ia sub forma de impozite.

PRINCIPIUL IMPUNERII PROPORTIONALE:

Impozitul reprezinta o cota egala a impozitului pe venituri ale contribuabililor diferiti, independent de marimea acestuia.

La acest tip de impunere apare o situatie de impozitare cu ajutorul ratelor regresive.

DEFINITIE: Rata regeresiva a impozitului reprezinta diminuarea ratei pe masura cresterii venitului.

Formarea impozitelor a fost, este si va fi subiect de dezbateri economice, sociale si politice. O mare problema este data de cotizatiile sociale si impozitele asupra proprietatii, dar si cele indirecte cum sint TVA, accizele si taxele vamale, care se transfera prin preturi asupra tuturor bunurilor de consum, ceea ce ii poate impovora pe cetatenii cu venituri reduse.

c).Functia de reglare. Aceasta este considerata ca fiind cea mai importanta deoarece actioneaza si are o serie de efecte asupra intregii activitati economice si sociale. Obiectivele reglarii statale prin politica fiscala sint urmatoarele:

-ciclul economic,

-structura sectoriala,

-structura pe ramuri economice,

-structura regionala,

-investitiile,

-preturile,

-invatamintul,

-cercetarea stiintifica,

-progresul tehnic,

-relatiile economice externe,

-protectia mediului.

Functia de reglare consta din urmatoarele aspecte:

-adoptarea si schimbarea sistemului de impunere fiscala,

-determinarea tarifelor si modul de diferentiere a acestora,

-aprobarea si promovarea facilitatilor fiscale.

1).Sistemul de impunere fiscala este stabilit de catre Guvern si aprobat de Parlament. Acesta are rolul de reglator prin urmatoarele elemente:

-folosirea impozitelor pe circulatie ca instrument al capitalului,

-realizarea unei structuri unice verticale,

-realizarea unor subdiviziuni ale structurii impozitelor.

i).Reducerea impozitelor inseamna:

-stimularea activitatii economice,

-cresterea investitiilor,

-ameliorarea ocuparii fortei de munca,

-ameliorarea conjuncturii economice.

ii).Cresterea impozitelor se aplica atunci cind apare conjunctura supraincalzirii economice.

2).Schimbarea ratei de impunere a profitului. Prin aceasta se pot realiza sau reduce stimulii suplimentari pentru investitii, prin manevrarea impozitelor indirecte este influentat fondul de consum si asupra nivelului preturilor.

Foarte importanta este politica vamala care poate sa fie:

-Protectionista, prin cresterea taxelor vamale astfel:

-la importuri, are ca efect scumpirea importurilor,

-la exporturi, are ca efect reducerea exporturilor.

-Libera, prin scaderea taxelor vamale astfel:

-la importuri, are ca efect ieftinirea importurilor,

-la exporturi, are ca efect marirea exporturilor.

3).Reglarea structurii economiei. Tarifele de impunere sint diferentiate pe ramuri, subramuri si regiuni, avind o influenta crescuta asupra acestora, in sensul stimularii sau al restrictionarii.

In prezent se folosesc o serie de obiective ale reglarii astfel:

-Profitul nedistribuit, care ramine la dispozitia contribuabililor. Folosirea unor tarife mici pentru acesta faciliteaza:

-acumularea de capital intern,

-cresterea gradului de autofinantare.

-Profitul distribuit sub forma de dividende.

O politica de stimulare a investitiilor de catre stat prin reducerea impozitelor este dependenta de:

-ritmurile de crestere a economiei,

-starea conjuncturii,

-ocuparea,

-cererea,

-capacitatea concurentiala, etc.

2. ECHILBRUL BUGETAR

Adoptarea bugetului de stat trebuie sa respecte urmatoarele principii:

-Universalitatea, exprimata prin inregistrarea operatiunilor cu caracter obligatoriu.

-Unitatea, adica non-afectarea veniturilor bugetare de cheltuieli particulare.

-Anualitatea, adica acesta se adopta anual si are un caracter temporar.

Din punct de vedere a regularizarii, bugetul de stat are o serie de caracteristici fiind un sistem de:

-Finantare a activitatilor statului, reflectind repartitia veniturilor si a resurselor intre sectorul public si cel privat.

-Redistribuire a veniturilor de la agentii economici cu venituri mari, la cei cu venituri reduse. In acest sens bugetul influenteaza modul de distributie a resurselor, in sensul sporirii inclinatiei medii spre consum la familiile cu venituri mici.

-Stabilizare conjuncturala si de restructurare economica printr-o politica adecvata de atragere a veniturilor si de orientare a cheltuielilor, astfel incit unele sectoare pot sa fie ajutate sa se dezvolte, in timp ce altele nu sint sprijinite.

Toate aceste functii influenteaza ansamblul economic al unei tari, fiind integrate unui model teoretic de crestere si dezvoltare economica.

Executia bugetara poate sa fie:

-Echilibrata, atunci cind cheltuielile efectuate se bazeaza pe veniturile incasate in acelasi an.

-Excedentara, atunci cind veniturile sint mai mari decit cheltuielile.

-Deficitara, atunci cind o parte a cheltuielilor sint transferate cu ajutorul unor mecanisme monetar-financiare asupra veniturilor din anii urmatori.

In anumite situatii sporirea deficitului bugetar poate avea ca efect relansarea activitatii economice, trecerea de la o stare de echilibru la alta facind necesara o putere de cumparare suplimentara care va antrena un consum suplimentar. Acesta este denumit efect de antrenare multiplicator al deficitului bugetar. Deficitul bugetar nu poate in orice conditii sa ajute relansarea economica, astfel fiind necesare alte pirghii economice de relansare economica.

In situatia stimularii cererii globale prin deficitul bugetar se pot folosi urmatoarele tipuri de multiplicatori:

-de cheltuiala publica,

-fiscal,

-al bugetului echilibrat.

DEFINITIE: Multiplicatorul de cheltuiala publica exprima sporul de venit si productie carese obtine datorita cresterii cheltuielilor publice considerind fix volumul impozitelor.

Acesta are un efect similar cu multiplicatorul investitiilor.

DEFINITIE: Multiplicatorul fiscal este acela care pune in evidenta sporul de productie si venit ca rezultat al diminuarii impozitelor, fara modificarea totalului cheltuielilor.

DEFINITIE: Multiplicatorul bugetului echilibrat este cel care are influenta asupra nivelului productiei si veniturilor prin cresterea simultana si in aceeasi masura a cheltuielilor si incasarilor bugetare.

Un aspect deosebit de intresant este cel legat de faptul ca astazi adoptarea bugetului de stat trebuie sa fie conceputa pentru executii bugetare ciclice, care sa fie in concordanta cu caracterul legic al evolutiei ciclice a economiei.

Problema echilibrarii bugetului de stat este una de mare actualitate, avind in vedere o forma ideala de executie bugetara care presupune acoperirea integrala a cheltuielilor din veniturile bugetare si obtinerea unor excedente de venituri asupra cheltuielilor. Acest surplus poate fi folosit cu usurinta si are efecte pozitive.

Deficitul bugetar poate fi acoperit prin:

-Imprumuturi de stat:

-interne,

-externe.

-Lansarea de obligatiuni.

-Imprumuturile la fondurile extrabugetare.

-Obtinerea creditelor de la banci.

-Emisiunea suplimentara de moneda.

Emisiunea de moneda are o serie de efecte negative cum sint:

-cresterea inflatiei,

-stoparea facilitatilor fiscale,

-stoparea investitiilor de stat,

-acelararea spiralei preturi-salarii,

-deprecierea economiilor populatiei,

-reproducerea pe scara larga a deficitului bugetar.

3. DATORIA PUBLICA

Toate imprumuturile statului se transforma in datorie publica, iar acestea vor fi platite in viitor. Aceasta datorie publica are ritmuri de crestere diferite, de la o tara la alta, de la o etapa de dezvoltare la alta. Un procent al datoriei publice de stat mai mare de 2,5 ori decit PIB este considerata ca fiind o situatie periculoasa pentru stabilitatea economica si a circulatiei banesti.

Datoria publica poate sa fie:

-Pe termen scurt sau lung.

-Interna sau externa.

Dintre acestea cea mai grava este cea externa pe termen scurt, care se poate prelungi, dar aceasta va insemna cresterea dobinzilor. Complexitatea acestei situatii a condus la crearea unor organe de stat specializate care sa se ocupe de gestionarea datoriei externe. Daca aceasta ajunge la cca. 20-30 % din intrarile din afara, atunci statul nu mai are posibilitatea de a obtine noi imprumuturi. Pentru evitarea acestor situatii se folosesc o serie de metode astfel:

-Achitarea datoriei externe cu ajutorul rezervelor valutare in aur.

-Transformarea datoriei pe termen scurt intr-una pe termen lung.

-Reducerea datoriei prin conversie, prin transformarea acesteia in investitii straine pe termen lung, prin transferarea proprietatii de stat la creditorii externi.

TEME FACULTATIVE

POLITICA FISCALA

Politica fiscala este principala componenta a politicii financiare. Fiind o componenta a politicii economice, fiscalitatea trebuie sa conduca spre indeplinirea obiectivelor economice. Conform specialistilor in domeniu, se considera ca politica fiscala cuprinde "ansamblul deciziilor de natura fiscala luate de factorul decident public in scopul asigurarii resurselor financiare destinate finantarii nevoilor publice si al realizarii unor finalitati de natura economico-sociala". De asemenea, exista specialisti care considera ca, in sens larg, politica fiscala "se constituie in cadrul activitatii autoritatii publice de percepere si utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public si furnizarii de servicii si bunuri publice. Prin politica fiscala se stabilesc volumul si provenienta resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmarite, precum si mijloacele de realizare a acestora".

In orice societate exista trei tipuri de nevoie:

-Nevoi individuale

-Nevoi colective

-Nevoi cvasipublice, respectiv cvasiprivate

Daca prima categorie de nevoi se satisface prin bunuri private, asigurate prin mecanismul pietei, contra unui pret, nevoile colective se satisfac prin bunuri colective(sociale). Autoritatile publice participa la satisfacerea nevoilor colective, deoarece sectorul privat se afla in imposibilitatea de a oferi astfel de bunuri si servicii. Nevoile cvasipublice sau semipublice pot fi satisfacute atat prin bunuri private cat si prin bunuri publice. Prin urmare, rolul alocativ, distributiv si chiar reglator ale statului implica obtinerea anumitor resurse financiare pe care statul si le porcura prin vanzarea anumitor servicii(ex: chirii din concesiunea si inchirierea terenurilor si a altor bunuri proprietate de stat, prin fiscalitate, ajutoare, donatii sida ca aceste resurse nu sunt suficiente, prin imprumuturi.
Veniturile cu caracter fiscal ale administratiei publice centrale sunt:

-impozite directe (impozite pe venit, impozite pe profit, impozite pe avere);

-impozite indirecte (taxa pe valoarea adaugata, taxe de consumatii sau accize, monopoluri fiscale, taxe vamale);

-taxe de inregistrare si de timbru (taxe judecatoresti, taxe de notariat, taxe consulare, taxe de administratie);

Structura resurselor financiare publice este insa foarte diferita de la o tara la alta. In timp ce in tarile dezvoltate cea mai mare parte a resurselor financiare publice este determinata de impozitele directe, in tarile in curs de dezvoltare - printre care se numara si Romania - sursa principala o constituie impozitele indirecte, in special impozitele pe consum (TVA, accize). Mentinerea echilibrelor macroeconomice nu poate fi pusa exclusiv in sarcina politicii monetare; politica fiscala si cea a veniturilor trebuie sa aiba un rol de sprijin si astfel sa preia din sarcina eforturilor de stabilizare. Deficitele mari de cont curent sunt periculoase, deoarece sunt asociate cu un risc mai mare al producerii unei ajustari abrupte a cursului de schimb, iar volatilitatea ridicata a cursului valutar are implicatii majore asupra stabilitatii monetare si macroeconomice, in general.

Acest lucru inseamna ca tarile trebuie sa isi calibreze bugetele astfel incat sa faca fata cresterii cererii din sectorul privat si sa isi ia masurile de protectie necesare impotriva unor eventuale crize, intrucat amploarea deficitului fiscal contribuie in mod direct la magnitudinea deficitului de cont curent. Totodata, prin intermediul componentei sale de creare de stimulente, politica fiscala ar putea incuraja exporturile si activitatile economice productive in general. Pe langa restrictivitatea politicii fiscale, guvernul trebuie sa implementeze o politica prudenta a veniturilor prin limitarea cresterilor salariale din sectorul public, un demers care ar putea restrange si efectele de imitare pe care cresterile salariale excesive din sectorul bugetar le-ar putea avea asupra celor din sectorul privat. Astfel, ar fi evitata situatia nedorita a necorelarii castigurilor salariale cu evolutia productivitatii muncii.

Romania trebuie sa combata inflatia pe cele doua planuri: monetar si fiscal. In Romania, politica fiscala joaca un rol foarte important, deoarece controleaza in mod direct circa 40 de procente din cheltuielile intregii economii. BNR a inceput sa lupte impotriva inflatiei majorand in ultimele luni rata dobanzii, dar daca este lasata sa lupte singura contra inflatiei vor rezulta rate ale dobanzilor mult mai mari, care vor afecta ponderea investitiilor in PIB si astfel perspectivele de crestere. De aceea, sistemul fiscal trebuie sa vina in sprijinirea politicii monetare printr-o politica fiscala restrictiva, precum si printr-o politica salariala prudenta in sectorul public, ambele avand obiectivul de a reduce inflatia si de a promova cresterea economica.

In ultima perioada, in Romania, politica monetara si cea fiscala au intrat in conflict. Concret, avand in vedere trendul ascendent al expectatiilor inflationiste, pe 31 octombrie BNR a decis cresterea ratelor dobanzilor cu 0,5 puncte procentuale si nu este exclusa o noua majorare. Aceasta decizie este in concordanta cu regimul de tintire a inflatiei al BNR. Pe de alta parte, se anticipeaza o relaxare a politicii fiscale. Pe langa cresterea pensiilor de peste 40 de procente in perioada noiembrie 2007 - ianuarie 2008 si a salariului minim de aproximativ 30 de procente, se estimeaza si o adancire semnificativa a deficitului bugetului general consolidat pentru 2008 la 2,7 procente din PIB.

Conform estimarilor FMI, in conditiile unei contractii semnificative a politicii fiscale in 2008, o crestere moderata a ratelor dobanzilor va aduce inflatia in interiorul intervalului tinta la jumatatea anului 2008, fara a fi serios afectate investitiile si cresterea economica. In caz contrar, reducerea inflatiei va fi un proces mai lung, iar cresterea ratelor dobanzilor va trebui sa fie mult mai abrupta, afectand investitiile, cresterea economica si deficitul de cont curent, ca urmare a aprecierii accentuate a cursului valutar. Instabilitatea politica din Romania a adus multe prejudicii economiei romanesti. Guvernul inca nu are un sistem fiscal bine pus la punct si acesta situatie nu este noua. Dacaguvernarea BNR se caracterizeaza prin longevitate si astfel politica monetara are o continuitate, nu se poate spune acelasi lucru despre Politica fiscala. Cea din urma parea sa fie inspirata din legenda mesterului Manole: politica fiscala aleasa de un Guvern pe perioada mandatului nici nu apuca sa fie pusa in aplicare cu adevarat si sa fie eficace, caci la conducere vine un nou gunern care reformeaza tot. Politica fiscala trebuie sa aiba o anumita continuitate, si o stabilitate, iar in Romania nu se paote vorbi de stabilitate din acest punct de vedere.
Guvernul inca se preface ca are o politica fiscala ce vine in ajutorul politicii monetare, ascunzandu-se in spatele unor afirmatii publice. Dupa ce in 2008 Guvernatorul BNR-ului Mugur Isarescu atragea atentia guvernului asupra cheltuielilor bugetare, actualul premier anunta ca vor limita cheltuielile bugetare, dar la o analiza atenta a bugetului pentru acest an, asa-numitii ordonatori de credite au ca intentii reduceri drastice la consumul de hartie, tonner, capsatoare, agrafe de birou, creioane, dosare, lipici etc., dar lejeritate in privinta adevaratelor cheltuieli, cele care impovareaza serios bugetele.

In concluzie, politica economica din Romania inca nu poate conduce catre o dezvoltare pe toate planurile iar sistemul economic mai are multe etape de parcurs pana sa se ajunga la o coordonare perfecta a politicii monetare si politicii fiscale.

Mugur Isarescu

Impozitul: progresiv sau uniform?

Motto: "Impozitarea este mai mult decat jumulirea unei gaste. Adica este arta de a obtine cel mai mare numar de pene cu cel mai mic numar de tipete"

Robert Dole

Haideti sa ne amintim de aprigele controverse purtate, cu numai cateva luni in urma, asupra "revolutiei fiscale" a impozitului unic (flat tax). Impozitare progresiva sau impozitare uniforma, aceasta este noua dilema care descatusa imaginatia analistilor economici si a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice si a oamenilor de stat, care au invatat rapid cum sta treaba cu democratia, promit ca aceasta schimbare va aduce relansarea economica si prosperitatea la care romanii n-au incetat sa viseze.

Intreaga dezbatere publica devine astfel acaparata de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresiva sau cel al ratei unice de impozitare? In acest sens, voi arata ca "alegerea" intre impozitarea progresiva si cea proportionala este, de fapt, o falsa problema

Ca orice produs al interactiunilor umane, si impozitarea trebuie apreciata, in mod primordial, din punct de vedere etic. Numai astfel, prin subordonarea criteriului eficientei (cum e mai bine) criteriului etic (cum e drept), omul de stiinta va fi in masura sa dobandeasca cunoasterea corecta . Demersul propus in acest articol reclama o succinta incursiune asupra fenomenului etatist si a corolarului sau indispensabil, impozitarea.

Impozitul ca schimb: "banii sau viata?"

Doctrinele etatiste sustin ca impozitul reprezinta un schimb intre cetateni (contribuabili, cei care "contribuie") si stat, adica impozitul ar fi, de fapt, voluntar. De altfel, pe o asemenea baza este explicat intreg fenomenul constitutional, potrivit caruia guvernul ia nastere asemeni unei companii de asigurari mutuale, la care fiecare adera in mod voluntar. O asemenea ipoteza este definitorie pentru mainstream-ul gandirii economice. Dar si exponentii teoriei public choice au imbratisat aceeasi iluzie stiintifica

Scoala austriaca de economie arata ca "versiunea contractuala" a fenomenului etatist si, in consecinta, a impozitarii este, in intregime, eronata. "Contractul social" al lui Rousseau, fara vreo urma de valoare juridica, este un simplu exercitiu utopic, care a alimentat colectivismul si ascensiunea statului.

Numai ordinea proprietatii private are natura voluntara si, deci, contractuala, deoarece este bazata eminamente pe cooperare sociala, productie si schimb de drepturi legitime de proprietate. Orice alt aranjament institutional este rezultatul abolirii partiale a drepturilor naturale, prin institutionalizarea (coercitiva) a unei politici de agresiune, expropriere si exploatare a proprietatii legitime. Aceasta politica nu poarta amprenta relatiilor de piata, ci constituie atributul definitoriu al puterii (politice). De altfel, statul este "organizatia mijloacelor politice" de dobandire a avutiei in societate[3] , adica organizatia care detine un avantaj comparativ in violenta si, in consecinta, monopolul taxarii intr-un anumit spatiu geografic.

Fiscalitatea devine, astfel, cel mai bun exemplu de institutionalizare a coercitiei statului in societate, fapt ce atrage atentia asupra lipsei de legitimitate a impozitului, deci si a guvernului. Nu intentionez insa sa detaliez aici parabola sugestiva a lui Lysander Spooner, potrivit careia guvernul este asemenea unui "bandit la drumul mare", cu deosebirea esentiala ca cel din urma macar recunoaste caracterul pradalnic si lipsa de legitimitate a actiunilor sale. Iar "banii sau viata?" nu poate fi, in nici un caz, un schimb.

Ascensiunea sistemului etatist a subminat, in opinia publica, intelegerea adevarului fundamental despre impozit si despre stat. Devenit statornic, "banditul" isi aroga, paradoxal, rolul de protector, din care cauta, propagandistic, sa si derive legitimitatea. Protector cu forta, deoarece oamenii nu platesc impozite in mod voluntar, pe motivul ca sacrificarea, in favoarea guvernului, a unei parti din proprietatile lor ar fi cea mai buna investitie pe care o pot face. In acest caz, guvernul este cel care stabileste, de fapt, cat de mult trebuie sa plateasca fiecare pentru propria securitate si pentru alte "interese publice" inventate in favoarea unora si, in general, pe socoteala altora.

Dintotdeauna "impozitul ca schimb" a fost discursul favorit al elitelor politice angrenate in si avantajate de consolidarea statului. Invocand ilegitim "criteriul eficientei", guvernul decide ca trebuie sa majoreze cutare impozit sau sa schimbe regimul fiscal, si asta "spre binele economiei"!! Dar cine este de fapt "economia"? Eu nu cunosc aceasta persoana, pentru a sti daca politicile guvernului fac sa-i mearga mai bine sau mai rau. In realitate, economia desemneaza un sistem de interactiuni voluntare intre detinatorii drepturilor legitime de proprietate. Iar in arhitectura acestui sistem, politicile guvernamentale nu fac decat sa imparta avantaje pentru unii si dezavantaje pentru altii, de unde si natura inerent conflictuala a tuturor aranjamentelor bazate pe coercitie, deci lipsite de etica si legitimitate[4] .

Progresiv sau uniform?

In pasiunea dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, invocate in debutul articolului, "specialistii" au abandonat tocmai elementul esential: povara fiscala generala. Adevarata problema nu priveste modalitatea de impozitare, progresiva sau proportionala, ci acel aranjament fiscal care "socializeaza" cat mai putina proprietate privata . Cu alte cuvinte, in sensul parabolei utilizate ca motto, trebuie sa intereseze numarul penelor jumulite (nivelul general al impozitarii), nu atat modul de jumulire a gastei (natura impozitarii). Este, in continuare, o chestiune ce tine primordial de etica si, complementar, de eficienta

Numerosi economisti celebri, printre care si Friedrich Hayek, de exemplu, sustin ca rata unica de impozitare prezinta avantaje importante rezultate din absenta discriminarilor pe care, inevitabil, impozitarea progresiva le face intre indivizi. Aceasta nu inseamna insa ca uniformitatea fiscala echivaleaza, in mod necesar, cu "neutralitatea fiscala la Hayek, dupa cum eliminarea discriminarii fiscale nu amelioreaza criteriul etic, invocat anterior. Este ca si cum ai pretinde ca exproprierea uniforma ar fi "mai etica" decat cea discriminatorie; in ultima instanta, este important ca gasca sa fie deposedata de cat mai putine pene.

Dincolo de faptul ca impotriva impozitului poate fi formulat un argument de principiu, de natura etica, deciziile guvernelor privind fiscalitatea pot fi lesne amendate in virtutea argumentelor economice. Este vorba de problema stimulentelor si de argumentul calculului economic[6] .

Impozitarea, in sine, si impozitele mari, indeobste, desemneaza o vasta schema de redistribuire a avutiei in societate. Iar consecinta predictibila consta in diminuarea "placintei sociale", prin pervertirea stimulentelor care sustin efortul productiv si, deci, prin deturnarea activitatii antreprenoriale din sfera economica (a pietei) in cea politica (a statului). Invers, cu cat povara fiscala este mai redusa, cu atat mai bine sunt promovate libertatea si prosperitatea economica

Din acest motiv, o impozitare progresiva cu rate cuprinse, de exemplu, intre 1% si 5% este bineinteles preferabila unui impozit unic de. 23% (asa cum a propus guvernul roman). In consecinta, in functie de nivelul general de impozitare, regimul fiscal progresiv poate fi mai bun decat cel proportional. Este acelasi lucru cu a spune ca deficitul bugetar poate fi mai avantajos decat echilibrul bugetar. Depinde la ce nivel al bugetului se realizeaza: de exemplu, un deficit de 1% - atunci cand bugetul reprezinta, sa zicem, un 20% din productia nationala - descrie o situatie preferabila unui echilibru bugetar care s-ar manifesta la un nivel de 60% din aceeasi productie.

In concluzie, decizia oamenilor de stat de a impozita progresiv sau proportional este, din punct de vedere stiintific, absolut irelevanta. Problema are, de fapt, natura nestiintifica, fiind vorba exclusiv de o decizie politica, asa cum voi arata in paragraful urmator. Insa, prin complicitatea oamenilor "de stiinta", problemele politice ale guvernului - privind pastrarea puterii - capata, fraudulos, pretentii stiintifice. Ce poate fi insa stiintific in construirea de politici care indeamna, institutional, ca unii sa traiasca pe spinarea altora?

Iluzia "optimului" fiscal

Argumentul calculului economic releva caracterul arbitrar al oricarei politici fiscale. Care sunt ratiunile pe baza carora guvernul a propus o rata unica de impozitare de 23%? De ce nu 23,5%, sau 21%, sau 25%, sa fie numar rotund? Care sunt calculele utilizate, in general, in stabilirea ratei de impozitare? Este oare vorba de acel impozit (optim) la care economia este infloritoare si "merge" cel mai bine?

Ei bine, ratiunea oricarui regim fiscal nu este si nu poate fi una obiectiva. Nu este vorba nici de a asigura "bunul mers" al economiei si nici de a reduce costurile de colectare a impozitelor, asa cum zelos trambiteaza adesea autoritatile fiscale. Numai in sfera proprietatii private poate exista interes pentru economisirea costurilor, deoarece numai in conditii de piata risipa este penalizata, prin pierderi si, eventual, prin faliment. Din nefericire, nu ne putem imagina cum ar falimenta un guvern din cauza. "costurilor mari de colectare a impozitelor"!!

Mai mult decat atat, ce regim fiscal credeti ca vor dori guvernele: unul ale carui costuri de colectare a impozitelor sunt relativ mai mari, dar care asigura si venituri bugetare nete mai mari, sau unul ale carui costuri de colectare sunt mai mici, dar care produce si venituri bugetare nete mai mici? Evident, prima varianta, fapt confirmat pe deplin de expansiunea fiscala dramatica de-a lungul intregului secol al XX-lea.

Regulile jocului democratic stimuleaza guvernantii sa maximizeze avantajele rezultate din cresterea cheltuielilor publice, chiar cu pretul sacrificarii dezvoltarii economice. De aceea, guvernele cheltuiesc maximul de resurse pe care sunt capabile sa le incaseze si peste, prin crearea sistematica de deficite si datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discretionare si intereselor politice, intr-o lume in care majoritatea economistilor continua sa vorbeasca, iluzoriu, despre "optim"[7] . Aceasta deoarece marimea sectorului public nu poate fi manipulata pe baza de "calcule de rentabilitate", deci economic, ci numai in functie de interesele si programele politice castigatoare, deci electoral.

Aceasta logica politica opereaza intocmai si in cazul ratei de impozitare. Chiar daca guvernul s-ar limita, printr-un miracol, la protejarea persoanei si a proprietatii si impozitul se restrange, asadar, la acest serviciu de protectie, atunci cum determina guvernul ce nivel de protectie trebuie sa ofere si ce impozit sa perceapa? In plus, dupa cum puncteaza Rothbard, ".protectia poate semnifica orice, de la un politist pentru intreaga tara pana la o garda de corp inarmata si un tanc pentru fiecare cetatean.Cine va determina nivelul protectiei, fiind evident ca fiecare va fi mai bine protejat impotriva furtului si agresiunii daca ar dispune de o garda inarmata

Pe piata libera, cumpararile voluntare ale fiecarei persoane vor decide cantitatea si calitatea bunurilor si serviciilor oferite; dar ce criteriu poate fi aplicat atunci cand aceste decizii revin guvernului? Raspunsul este ca nici unul si ca asemenea decizii guvernamentale nu pot fi decat pur arbitrare" [8] . Nu calculul economic decide nivelul de protectie si rata de impozitare, ci interesele politice si potentialul succes electoral al diferitelor aranjamente. In consecinta, impozitarea nu este o problema intrinseca a economiei de piata, ci una a sistemului politic etatist.

Din nefericire, supuse logicii procesului electoral, guvernele si-au asumat, "democratic", noi si noi sfere de interes "public", adica noi si noi oportunitati de impozitare, care nu puteau fi ratate fiindca, peste patru ani, un alt administrator politic va profita oricum de acestea.

Iar faptul ca unii oameni de stat au marturisit adevarul, precum Robert Dole in cuvintele care dau motto-ul acestui articol, nu le asigura "mantuirea", de vreme ce acestia au continuat sa traiasca bucurosi tot de pe urma minciunii.

Cosmin Marinescu

Referinte

Economia desemneaza un sistem al cooperarii sociale bazat pe schimb, iar piata este, de fapt, un sistem de schimb al drepturilor de proprietate asupra bunurilor implicate. Aceasta inseamna ca aplicarea "criteriului eficientei" asupra unui sistem de schimburi (voluntare, in mod necesar) devine irelevanta si ilegitima daca drepturile de proprietate schimbate nu au, ele insele, legitimitate morala. De fapt, eficienta are natura subiectiva, personala, fiind apreciata in raport de anticipari, pe baza a ceea ce rezulta din actiunea umana de alocare a drepturilor legitime de proprietate.

In versiunea "teoriei economice constitutionale" la Buchanan, constitutia reflecta o intelegere (contractuala?) intre oameni cu privire la constituirea guvernului. Tocmai aceasta este dificultatea logica a Calculus of Consent, adica acceptarea derivarii drepturilor de proprietate din aranjamentele constitutionale. Insa guvernul - guvernamantul - nu este arbitrul acestor limite, altfel cum este posibil ca oamenii sa si dea consimtamantul pentru un aranjament constitutional, inainte de a fi clar ca acestia au deja anumite drepturi?

Franz Oppenheimer, The State: Its History and Development Viewed Sociologically, Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1912.

Este lesne de recunoscut ca fiscalitatea imparte societatea in doua mari categorii sociale concurente. Chiar daca din punct de vedere formal toti avem calitatea de "contribuabil", totusi, din punct de vedere economic, unii sunt mai platitori de taxe decat altii. Este vorba, pe de o parte, de cei care isi dobandesc veniturile din sectorul privat si care sunt dependenti de piata, de satisfacerea preferintelor consumatorilor (platitorii neti de impozite) si, pe de alta parte, de cei remunerati din bugetele publice si de cei ale caror castiguri provin de "afacerile" cu statul, care nu sunt subordonati pietei, ci preferintelor birocratiei statale (consumatorii neti de impozite).

Vezi Murray N. Rothbard, The Case Against the Flat Tax, www.mises.org/rothbard/flattax.pdf

Vezi Ludwig von Mises, Actiunea umana, Partea a treia, "Calculul economic", www.misesromania.org, traducere Dan Cristian Comanescu.

Nu exista nimic de tipul unui "optim" in legatura cu dimensiunea relativa a sectorului public. Admirabilul argument misesian al imposibilitatii calculului economic in socialism sta la baza acestei explicatii, de vreme ce sectorul public este, in definitiv, o "insula de socialism". In absenta pietei si a preturilor, alocarea proprietatii "socializate" prin intermediul bugetelor de stat este una politica, a carei viabilitate in raport cu nevoile oamenilor este imposibil de verificat.

Murray N. Rothbard, L'tique de la libert [1982], Les Belles Lettres, 1991.