Principiile impunerii si rata fiscalitatii

Principiile impunerii si rata fiscalitatii

Construirea unui sistem fiscal nu se poate face la intamplare trebuind respectate o serie de principii (reguli) pentru ca acesta sa corespunda cerintelor de eficienta si echitate fiscala.

Primele principii in domeniul impozitarii au fost formulate de Adam Smith la sfarsitul secolului XVIII[1], ele putand fi enuntate astfel:

principiul justetii impunerii care cere ca supusii fiecarui stat sa contribuie, pe cat posibil, cu impozite in functie de veniturile pe care le obtin;

principiul certitudinii impunerii presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoana sa fie certa si nu arbitrara, iar termenele, modalitatea si locul de plata sa fie stabilite fara echivoc, pentru a fi cunoscute si respectate de fiecare platitor;

principiul comoditatii perceperii impozitelor care cere ca impozitele sa fie percepute la termenele si in modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

principiul randamentului impozitelor urmareste ca sistemul fiscal sa asigure incasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli si sa fie cat mai putin apasator pentru platitori.

Alaturi de aceste principii care au ramas valabile si azi, de-a lungul timpului s-au adaugat si altele privind echitatea fiscala, dar si o serie de principii de politica financiara.

Echitatea fiscala are in vedere impunerea diferentiata a veniturilor si a averii in functie de puterea contributiva a subiectului impozitului si scutirea de plata impozitului a persoanelor cu venituri mici (stabilirea unui minim neimpozabil), asigurandu-se totodata impozite egale la venituri egale, principalul mijloc de asigurare a echitatii fiscale fiind impozitarea progresiva.

O cerinta importanta a impozitarii, atat din punct de vedere al echitatii fiscale, cat si din punct de vedere financiar, este aceea ca impozitul sa aiba un caracter universal, adica sa fie platit de toate persoanele (fizice si juridice) care obtin venituri din aceeasi sursa, poseda acelasi gen de avere sau isi apropie (prin cumparare, import etc.) aceeasi categorie de ordin financiar.

Alte principii de ordin financiar privind impozitele cer: sa nu existe posibilitatea sustragerii de la impunere (ilicite sau licite) a unei parti din materia impozabila; impozitul sa fie stabil, adica sa continue sa aduca incasari si in perioadele de criza economica, asigurand un randament constant de-a lungul ciclului economic; impozitul sa fie elastic, astfel incat acesta sa poata fi adaptat in permanenta la necesitatile conjuncturale de venituri ale statului.

In afara de respectarea acestor principii mediile politice economice si sociale sunt interesate de dimensionarea partii din produsul intern brut preluata de stat la dispozitia sa prin intermediul impozitelor. Masurarea acesteia se realizeaza cu ajutorul indicatorului rata fiscalitatii care se calculeaza ca un raport intre totalul veniturilor fiscale (incasarile realizate intr-un an din impozite taxe si contributii) si produsul intern brut:

In multe tari vest-europene, in contextul unei redistribuiri ample a veniturilor in cadrul societatii si a unei interventii sporite a statului in economie, gradul de fiscalitate a ajuns sa se situeze la sfarsitul anilor '90 intre 37% si 52% din PIB. Nivelul ridicat al fiscalitatii a evidentiat in aceste tari, dar si in altele, o contradictie intre echitatea sociala si eficienta economica, constatandu-se ca o politica de redistribuire ampla prezinta un cost de oportunitate manifestat sub forma reducerii eficientei economice, datorita distorsionarii deciziilor economice si sporiri evaziunii fiscale.

Dupa cum constata economistul american Arthur Laffer exista o relatie intre nivelul impozitarii si veniturile incasate din impozite, relatie cunoscuta su numele de "curba Laffer" care se prezinta astfel:

Figura nr. 3

Curba Laffer

Dupa cum se poate observa, la inceput pe masura ce creste cota de impunere, cresc si incasarile fiscale pana in punctul M, unde acestea sunt maxime, dupa acest punct cresterea cotei de impozitare va duce la scaderea veniturilor fiscale. Conform figurii de mai sus se observa ca acelasi nivel al incasarilor fiscale se obtine si in punctul A, si in punctul B, dar in punctul A nivelul impozitarii este unul redus, pe cand in punctul B nivelul fiscalitatii este unul apasator care creaza mari dificultati contribuabililor si afecteaza functionarea eficienta a economiei.

Din aceasta relatie prezentata la sfarsitul anilor '70 s-au inspirat masurile de relaxare fiscala luate in S.U.A. de presedintele R. Reagan in cursul anilor '80.

Totodata economistii liberali au propus renuntarea la folosirea impozitelor drept parghii economice si sociale si trecerea la neutralitatea impozitelor, principiu care prevede ca impozitul nu trebuie sa se opuna unei bune gestionari a economiei, modificand optiunile cele mai eficiente.