RISCURILE FUNDAMENTALE IN ORGANIZATIILE ACTUALE

riscurilE fundamentale in organizatiile actuale

Intrucat, dupa cum am putut vedea, evolutia economica generala creeaza noi si variate categorii de riscuri, iar dezvoltarea fara precedent a operatiunilor internationale determina aparitia altor tipuri de riscuri, nu avem pretentia de a fi epuizat intreaga gama a tipurilor de risc in capitolul precedent. Ne exprimam insa opinia ca ratiunile care vin din activitatea practica sunt de luat in seama cu prioritate.

Vom analiza, astfel, in continuare, modul de grupare a riscului de firma in cele trei categorii mentionate, deja, anterior, in conformitate cu opiniile exprimate de un reputat finantist, Ion Stancu[1], in legatura cu acestea:

riscul economic, derivand din variabilitatea imprevizibila a factorilor de productie (sau a profitului) sub presiunea factorilor de mediu;

riscul financiar, avand drept cauze evolutiile imprevizibile ale pietei financiare;

riscul de faliment, insumand cele doua, plus efectul factorilor de conjunctura.

Riscul economic

Riscul economic al unei intreprinderi exprima greutatile acesteia de a se adapta la variatia factorilor care ii influenteaza activitatea, practic, din inadaptarea la conditiile cerute de mediu privind: calitatea, costurile, profitul, variatia mesajelor pietei, modificarea factorilor de productie etc. In mod concret, acest risc se determina prin variabilitatea (sensibilitatea) profitului ca urmare a variatiei nivelului de activitate si in corelatie cu rentabilitatea generala a pietei de capital.

Masurarea acestui tip de risc se face prin:

dispersia profitului in raport cu media acestuia;

elasticitatea profitului in raport cu cifra de afaceri si cu pragul de rentabilitate;

elasticitatea (volatilitatea) ratei de rentabilitate a actiunilor intreprinderii in raport cu variatia rentabilitatii generale a pietei de capital.

Pentru a determina marimea riscului se masoara volumul activitatii prin cifra de afaceri (CA) formata din suma cheltuielilor variabile (V) si suma cheltuielilor fixe (F) si un anumit volum al profitului (P). Astfel, profitul brut se determina dupa relatia:

P = CA - V - F

Se noteaza cu: v = coeficientul cheltuielilor variabile in totalul cifrei de afaceri,

adica: v = V / CA. Inlocuind in formula anterioara, vom obtine:

P = CA (1-v) - F

Masurile riscului economic, in raport cu variatia componentelor cifrei de afaceri sunt dispersia si abaterea medie patratica a profitului, calculate astfel:

dispersia profitului: σ²(P) = σ²(CA)*(1-v)²

abaterea medie patratica a profitului: σ(P) = σ(CA)*(1-v)

Din analiza acestor relatii, se poate trage concluzia ca riscul economic este cu atat mai mare, cu cat:

marja asupra cheltuielilor variabile (1-v) este mai mare;

variabilitatea cifrei de afaceri este mai mare.

In consecinta, pentru o firma cu un nivel inalt al costurilor fixe riscul profitului este mai mare in comparatie cu o firma caracterizata prin costuri fixe relativ reduse, care este mai putin expusa riscului si mai flexibila la fluctuatiile pietei. Implicatiile financiare ale acestei corelatii sunt profunde[2]: o firma mai riscanta, pentru a-si deschide acces la capitalurile necesare finantarii, trebuie sa ofere actionarilor o remunerare mai mare a capitalurilor investite, respectiv o rata mai ridicata a rentabilitatii financiare alcatuita din rentabilitatea economica majorata cu o prima de risc.

O alta modalitate de a masura riscul economic consta in calcularea variabilitatii profitului la o variatie a nivelului de activitate a intreprinderii care este numita, in general, coeficient de elasticitate, si, in particular, efect de levier de exploatare.

Astfel, elasticitatea (e) se poate calcula ca raport al variatiei profitului de exploatare (ΔP) fata de variatia cifrei de afaceri (ΔCA), deci ca profit marginal, astfel:

Intrucat raportul F/(1-v) reprezinta chiar pragul de rentabilitate[3], atunci efectul de levier de exploatare mai poate fi exprimat in modul urmator:

Aceasta exprimare a indicatorului ne arata dependenta riscului economic de pozitia cifrei de afaceri fata de pragul de rentabilitate, astfel:

cu cat cifra de afaceri este mai indepartata de pragul de rentabilitate, cu atat intreprinderea este mai putin riscanta;

in apropierea pragului de rentabilitate, intreprinderea este mult mai riscanta, nu numai datorita nivelului scazut sau inexistentei profitului, ci mai ales dificultatilor ce caracterizeaza recuperarea cheltuielilor.

Din analiza celor doua modalitati de calcul a riscului economic al unei intreprinderi, respectiv dispersia profitului si efectul de levier de exploatare, putem trage urmatoarele concluzii, extrem de importante:

cu cat cifra de afaceri variaza mai mult, va creste si riscul economic;

cu cat marja asupra cheltuielilor variabile este mai mare, cu atat si riscul economic inregistrat va fi mai mare;

cu cat cifra de afaceri inregistreaza valori in apropierea pragului de rentabilitate, cu atat intreprinderea va inregistra un risc economic mai mare.

Aplicatie riscul economic

Pentru exemplificare, consideram doua intreprinderi, A si B, care au inregistrat urmatoarele valori ale indicatorilor surprinsi in tabelul de mai jos, astfel:

- valori in mii RON -

Pentru a vedea care dintre cele doua intreprinderi au un risc economic mai mare, il vom masura prin cele doua metode prezentate anterior.

1. Calculam abaterea medie patratica a profitului pentru fiecare dintre cele doua societati, apoi interpretam rezultatele.

Determinam coeficientul cheltuielilor variabile in totalul cifrei de afaceri.

in cazul intreprinderii A, avem: v =

in cazul intreprinderii B: v =

Rezulta valorile marjei asupra cheltuielilor variabile:

in cazul intreprinderii A, 1 - v = 0,5

in cazul intreprinderii B, 1 - v = 0,3

Se stie ca abaterea medie patratica a profitului se calculeaza astfel: σ(P) = σ(CA)*(1-v). Atunci:

pentru intreprinderea A: σ(P) = 900 * 0,5 = 450

pentru intreprinderea B: σ(P) = 900 * 0,3 = 270

Datorita faptului ca cea mai mare abatere medie patratica a profitului se inregistreaza in cazul intreprinderii A, inseamna ca aceasta are un risc economic mai mare decat in cazul intreprinderii B. Intreprinderea A este deci mult mai riscanta decat B, mai expusa la variatia pietei, ca urmare a ponderii mari a cheltuielilor fixe.

2. Calculam efectul de levier de exploatare si pragul de rentabilitate pentru fiecare intreprindere, apoi interpretam rezultatele.

Stim ca . Valorile efectului de levier de exploatare pentru cele doua intreprinderi le determinam astfel:

pentru intreprinderea A:

pentru intreprinderea B:

Pragurile de rentabilitate pentru cele doua intreprinderi au urmatoarele valori:

in cazul intreprinderii A, PR = F / (1-v) = 1100 / 0,5 = 2200

In cazul intreprinderii B, PR = 600 / 0,3 = 2000

Intrucat riscul economic este mai mare cu cat cifra de afaceri este mai apropiata de pragul de rentabilitate, concluzionam ca intreprinderea A prezinta cel mai mare risc economic (in conditiile aceleiasi valori pentru CA, respectiv 9600).

La o crestere a cifrei de afaceri de 10%, estimata de serviciul comercial, cresterea profitului va fi:

la intreprinderea A de 10%*1,30 = 13%

la intreprinderea B de 10%*1,26 = 12,6%

Intreprinderea A, cu cheltuieli fixe mai mari, pare sa fie avantajata de perspectiva cresterii cifrei de afaceri, dar ea este tot asa de expusa la o eventuala scadere a cifrei de afaceri. Astfel, si din interpretarea coeficientilor de elasticitate, cele doua variatii posibile mai mari o fac pe intreprinderea A sa fie mai riscanta decat intreprinderea similara B.

Riscul financiar

Riscul financiar caracterizeaza variabilitatea profitului net, sub incidenta structurii financiare a firmei. Capitalurile imprumutate, prin marimea lor si prin suportarea sistematica a unor cheltuieli financiare aferente (dobanzi, comisioane), antreneaza o variabilitate a profitului net, o majorare a riscului financiar.

Riscul financiar este determinat astfel de politica de finantare a intreprinderii prin capitaluri proprii sau prin imprumuturi. Dintre modalitatile de determinare a riscului financiar, vom prezenta in continuare urmatoarele:

analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate;

efectul de levier financiar al rentabilitatii capitalurilor proprii.

1. In cadrul primei variante de analiza (metoda pragului de rentabilitate) se poate folosi rationamentul de la riscul economic la care se iau in considerare dobanzile aferente capitalurilor imprumutate sub forma de cheltuieli fixe (la un anumit nivel de activitate).

Coeficientul de elasticitate al rentabilitatii financiare (e') care cuantifica riscul financiar imbraca urmatoarea forma:

in care:

PR' = pragul de rentabilitate financiara;

F = cheltuieli fixe de exploatare;

Dob = dobanda, ca o cheltuiala fixa financiara;

V = coeficient privind ponderea cheltuielilor variabile in cifra de afaceri.

Aplicatie risc financiar:

Pentru a putea releva factorii care actioneaza asupra riscului financiar, a dimensiunii influentei acestora asupra variabilitatii rezultatelor sub incidenta structurii financiare, vom considera cazul a doua intreprinderi, una indatorata (D) si una neindatorata (P), car, in decursul a doua perioade de timp, au inregistrat urmatoarele valori ale indicatorilor prezentati in tabelul de mai jos:

- valori in mii RON -

Observam ca valoarea coeficientului v (ponderea cheltuielilor variabile in cifra de afaceri) este aceeasi pentru cele doua intreprinderi, respectiv:

v = 5.400 / 9.000 = 5.760 / 9.600 = 0,6

Pornim de la formula pragului de rentabilitate financiara:. Ii vom calcula valoarea, pentru fiecare dintre cele doua firme:

pentru intreprinderea neindatorata (P): PR' = 2.200 / (1-0,6) = 5.500

pentru intreprinderea indatorata (D): PR' = (2.200+200) / (1-0,6) = 6.000

Coeficientul de elasticitate a profitului net se calculeaza pentru cele doua firme dupa urmatoarea formula:

astfel:

pentru intreprinderea neindatorata (P): e' = 9.000 / (9.000-5.500) = 2,57

pentru intreprinderea indatorata (D): e' = 9.000 / (9.000-6.000) = 3

Din aceste calcule se observa faptul ca varianta de finantare a activului economic (indatorare si neindatorare),  respectiv structura financiara are incidenta asupra variabilitatii profitului, si, respectiv, asupra riscului financiar al firmelor implicate, astfel:

apelarea la credite generatoare de dobanzi conduce la o crestere a pragului de rentabilitate financiara, de la 5.500 la 6.000 mii RON.

apelarea la credite generatoare de dobanzi conduce la o crestere a variabilitatii profitului net in raport cu variatia cifrei de afaceri, de la 2,57 la 3.

Aceasta analiza ne arata ca firma cea mai expusa la riscul financiar este cea indatorata.

2. Cea de-a doua varianta de analiza a riscului financiar se realizeaza pe baza efectului de levier financiar al rentabilitatii capitalurilor proprii. Vom porni de la formula generala a efectului de indatorare pe care am detaliat-o, deja, intr-un capitol precedent. Rentabilitatea financiara este influentata de diferenta dintre rentabilitatea economica si rata dobanzii, si de gradul de indatorare (levierul):

unde raportul Dat / Cpr reprezinta levierul (L).

Daca rentabilitatea economica este mai mare decat rata dobanzii, atunci rentabilitatea financiara este functie crescatoare de gradul de indatorare. In caz contrar, rentabilitatea financiara este functie descrescatoare de gradul de indatorare.

Riscul financiar se masoara cu ajutorul abaterii medii patratice a rentabilitatii financiare in anumite conditii particulare (rata dobanzii constanta), astfel:

σ(R_fin) = σ(R_ec)*(1+L)

Din aceasta formula se observa ca variabilitatea rentabilitatii financiare depinde de doua elemente:

variabilitatea rentabilitatii economice (riscul economic);

gradul de indatorare (riscul financiar).

Pentru a se atenua riscul financiar la care este supusa o firma, trebuie sa se verifice in mod permanent existenta levierului pozitiv: rata rentabilitatii economice trebuie sa depaseasca costul capitalurilor imprumutate.

Riscul de faliment

Pentru ca o intreprindere sa reziste conditiilor de pe piata, este necesar ca aceasta sa fie solvabila, adica sa aiba capacitatea de a face fata obligatiilor scadente la un moment dat. Criteriile principale care stau la baza identificarii intreprinderilor in dificultate sunt[4]:

insolvabilitatea, adica activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor;

supraindatorarea, caz in care gradul de indatorare este atat de mare incat compromite capacitatea intreprinderii de a face fata datoriilor scadente;

existenta unor fapte de natura sa compromita continuarea activitatii.

Intreprinderile in dificultate se caracterizeaza, intre altele, prin:

scaderea rentabilitatii si a volumului de activitate;

folosirea unor tehnici si instrumente de conducere neperformante;

situatie financiara dificila;

grad scazut de utilizare a capacitatii de productie.

Riscul de faliment apare deci atunci cand intreprinderea este incapabila de a face fata angajamentelor asumate fata de terti, deci este strans legat, asadar, de starea de solvabilitate, si, mai ales, de starea capacitatii de plata.

Riscul de faliment este determinat de mai multe cauze:

a) cauze externe:

pierderea unui client important sau falimentul acestuia;

falimentarea unui furnizor de baza;

falimentarea bancii la care intreprinderea isi are contul de baza;

politica agresiva a concurentei care conduce la eliminarea intreprinderii de pe piata;

netinerea pasului cu realizarile tehnologice, ceea ce conduce la scaderea competitivitatii produselor si pierderea pietei;

lipsa cererii pe piata a produselor fabricate;

costul ridicat al materiilor prime;

blocajele existente in economie pot duce la reducerea volumului incasarilor in numerar;

neluarea in considerare a unor reglementari pe linia protectiei mediului emise din timp etc.

b) cauze interne:

management defectuos in politica de investitii, ce conduce la realizarea unor capacitati de productie al caror produs este supus unor dese innoiri, ca urmare a schimbarii gusturilor consumatorilor;

dotarea tehnica neperformanta; mentinerea in exploatare a unor utilaje si echipamente cu productivitate redusa ce produc incarcarea gestiunii calitatii productiei;

pierderi repetate din activitatea de exploatare;

politica neprudentiala de indatorare in perioade de instabilitate economica;

deteriorarea rotatiei activelor circulante;

politica eronata in domeniul creditului comercial.

Cresterea numarului falimentelor in economiile concurentiale a determinat pe analistii financiari sa incerce gasirea unor metode de predictie a riscului de faliment pentru a se putea actiona in directia redresarii intreprinderilor in dificultate. Dintre metodele utilizate in teoria si practica financiara pentru analiza riscului de faliment, noi vom detalia in continuare cele mai frecvent utilizate, respectiv:

analiza statica patrimoniala, cu ajutorul:

fondului de rulment;

metodei ratelor de solvabilitate si lichiditate;

analiza dinamica;

metoda empirica de control al riscului;

metoda scorurilor.

Fondul de rulment si analiza riscului de faliment

Conform teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca asigura echilibrul maselor bilantiere de aceeasi durata, daca respecta urmatoarele reguli financiare:

Activ imobilizat ≤ Capitalul permanent

Activ circulant ≥ Datorii de exploatare

Asa dupa cum am mai aratat in capitolele precedente, pornind de la regulile de mai sus, Fondul de rulment este un indicator important in aprecierea situatiei financiare a societatii, reprezentand partea din resursele financiare permanente care asigura finantarea activelor circulante reinnoibile permanent.

Aprecierea corespunzatoare a semnificatiei fondului de rulment pentru echilibrul financiar necesita luarea in considerare a duratei medii a activelor si pasivelor, care in practica nu sunt egale decat ca exceptie.

Daca activele circulante se rotesc (deci devin lichide) mai repede decat obligatiile, inseamna ca intreprinderea poate sa-si asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic in acest sens il reprezinta situatia intreprinderilor din sectorul distributiei, a caror activitate se caracterizeaza printr-o rotatie rapida a activelor circulante, datorita incasarii in numerar a vanzarilor (a clientilor) si o rotatie mai lenta a obligatiilor pe termen scurt, datorita termenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. In aceste conditii, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar si cu un fond de rulment negativ .

Daca activele circulante se rotesc mai lent decat obligatiile pe termen scurt (deci timpul de transformare a activelor in lichiditati depaseste timpul de achitare a obligatiilor), mentinerea echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si de valoare ridicata.

Desi nu exista o relatie simpla si clara intre fondul de rulment si riscul de faliment al firmei, totusi prin calculul acestui indicator se pot pune in evidenta anumite semnale. Insa, pentru a obtine niste concluzii obiective, analiza fondului de rulment trebuie sa fie intregita cu alte tipuri de analiza a riscului de faliment a firmei, pe care le vom prezenta in continuare.

Analiza statica a riscului de faliment prin metoda ratelor

Solvabilitatea reprezinta capacitatea unitatii patrimoniale de a face fata obligatiilor pe termen lung care rezulta fie din angajamente anterioare contractate, fie din operatii curente, fie din prelevari obligatorii. Nivelul solvabilitatii, ca masura a riscului de faliment a firmei, cel mai adesea se apreciaza prin:

- rata indatorarii, respectiv raportul DATORII / TOTAL PASIV,

- levierul DATORII / CAPITALURI PROPRII.

O solvabilitate foarte buna se apreciaza pentru o rata a indatorarii mai mica de 50% si un levier mai mic de 100%. Pentru intreprinderi solide, cu legaturi statornice fata de creditori se pot admite rate de indatorare de pana la 67% (doua treimi datorii in pasiv) si, respectiv, levier de pana la 200%.

O masura empirica a solvabilitatii se poate face prin rezerva de indatorare calculata ca diferenta dintre potentialul de indatorare (90% din activele fixe corporale) si indatorarea efectiva:

Rezerva indatorare = Potential indatorare - Total credite contractate

Marimea rezervei de indatorare evidentiaza libertatea de care dispune intreprinderea in apelarea la surse externe de capital.

Lichiditatea reprezinta capacitatea elementelor patrimoniale ale firmei de a deveni lichide (stocurile vandabile, creantele incasabile etc.). Ratele de lichiditate exprima capacitatea intreprinderii de a plati datoriile curente ce vor deveni scadente pe termen scurt. Lichiditatea se mai intalneste in literatura de specialitate si in activitatea practica in multe variante, cum sunt:

a) Lichiditatea generala, care compara ansamblul lichiditatilor potentiale asociate activelor circulante la ansamblul datoriilor scadente sub un an, astfel:

Permite aprecierea gradului de acoperire a datoriilor pe termen scurt de catre activul circulant. Ea trebuie sa aiba o valoare de minim 1,2 - 1,8 (Bogdan, I.). Sub 1 inseamna ca activele circulante nu asigura lichiditate pentru stingerea datoriilor pe termen scurt, firma fiind intr-o situatie financiara critica, deci in zona de risc de firma.

Rata este menita sa releve posibilitatile intreprinderii de a-si transforma mai mult sau mai putin rapid bunurile in lichiditati si de a-si reinnoi resursele de finantare pe termen scurt de care poate dispune. Acest indicator pune in evidenta importanta si calitatea bunurilor patrimoniale la care ea poate face apel atunci cand este nevoita sa-si achite, la scadenta, datoriile contractate pe termen scurt, valoarea economica a activelor sale circulante.

b) Lichiditatea curenta ( intermediara):

Aceasta rata reflecta posibilitatea activelor circulante concretizate in creante si trezorerie de a acoperi datoriile curente. Se exclud stocurile din activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii si lichiditatii lor. Indicatorul exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora datoriile pe termen scurt din creante si disponibilitati. Aceasta rata, de regula subunitara - indicatorul are valori normale intre 0,5 si 1 (Hada, T.), insa bancile impun, adesea, o limita minima a acestei rate de 0,8 - trebuie analizata si interpretata cu prudenta prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor (numarul de clienti, ponderea lor in totalul creantelor etc.).

c) Lichiditatea la vedere ( imediata) se calculeaza in modul urmator:

= peste 0,3

Aceasta rata asigura interfata elementelor celor mai lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt. Interpretarea ratei trebuie sa mai implice si alte informatii privind conditiile de desfasurare a activitatii. Desi, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu, o folosire mai putin performanta a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate nu este o garantie a solvabilitatii daca celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scazuta a ratei de lichiditate imediata poate fi perfect compatibila cu mentinerea echilibrului financiar daca intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor sale, detinand in schimb valori de plasament, creante, stocuri usor mobilizabile in concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen.

Dupa cum am putut observa, aceste rate exprima cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de active, fara a analiza calitatea lichiditatii acestora. De aceea, ele trebuie interpretate cu prudenta. Comparatia cu intreprinderi similare din sector si/sau comparatia cu rezultate anterioare ale acestor rate conduc la concluzii mult mai fiabile.

Analiza dinamica a riscului de faliment

Permite diagnosticarea si explicarea dezechilibrului financiar, evidentiat prin analiza statica. Cele doua tipuri de analiza sunt deci complementare si trebuie facute in acelasi timp.

Analiza dinamica porneste de la fluxurile de fonduri, determinate de operatiunile de exploatare si de operatiunile de capital (de investitii si de finantare), evidentiate in tabloul de trezorerie.

Instrumentele operationale ale acestei analize sunt (precizam si principalele relatii sintetice de determinare a indicatorilor, desi unii au fost, deja, mentionati, in capitolele anterioare):

excedentul de trezorerie al exploatarii: ETE = EBE - ΔNFR,

in care:

EBE = excedentul brut de exploatare

ΔNFR = variatia nevoii de rulment.

Exprima cash-flow-ul degajat de activitatea de exploatare (Amortizare + Profit din exploatare - ΔNFR).

capacitatea de autofinantare: CAF = EBE - Cheltuieli financiare - Impozit pe profit

Exprima cash-flow-ul potential al activitatii de gestiune (amortizare + profit net).  

autofinantarea: A = CAF - Dividende prelevate

cash-flow-ul: CF = CAF

In conditii de crestere zero si absenta investitiilor de mentinere, cash-flow-ul este egal cu capacitatea de autofinantare (Amo + PN).

Pornind de la acesti indicatori, analiza riscului de faliment apeleaza la ratele si indicatorii de rambursare a datoriilor si de autonomie financiara:

a) Rata capacitatii de rambursare (DAT/CAF), care, pe termen lung si in regim permanent, ar trebui sa fie mai mica de 3 sau de 4 ani. O rata mai mare de 6 este un bun semnal al intrarii intreprinderii in stare de insolvabilitate.

b) Rata capacitatii de plata a dobanzilor (EBIT + Amo )/Dob, care trebuie sa fie superioara unei referinte istorice sau sectoriale care s-a inregistrat la firme sanatoase.

c) Rata autonomiei financiare (CAF/Rambursarea datoriilor financiare stabile) ar trebui sa fie mai mare decat doi. O astfel de rata mai mica decat unu dovedeste iminenta unui risc important de incapacitate de plata.

d) Excedentul de trezorerie al exploatarii (ETE) poate exprima el insusi capacitatea de rambursare a datoriilor. Ca nivel minim, analistii preconizeaza un nivel al ETE cel putin egal cu cheltuielile financiare (ETE ≥ cheltuielile financiare). Mai sigur, capacitatea de rambursare se asigura daca ETE - Impozit pe profit ≥ Cheltuielile financiare + Rambursarea anuala a datoriilor.

Pentru detectarea riscului de faliment, reputatul specialist citat la inceputul capitolului (I. Stancu) afirma ca acest lucru se mai poate face prin metode empirice si prin metoda scorului.

In opinia acestuia, metoda empirica de control al riscului se realizeaza prin estimarea probabilitatii de producere a evenimentelor adverse (nedorite): pierdere, incapacitate de plata, faliment. Aceasta metoda apreciaza ca intreprinderea este performanta daca probabilitatea de producere a evenimentelor adverse este sub limita de 5 - 10%. La randul lor, evenimentele adverse sunt graduale in exprimarea non-performantei intreprinderii:

- mai putin periculoasa se considera starea in care accidental intreprinderea inregistreaza pierderi. Un control al riscului se asigura daca amortizarea este mai mare decat pierderea si, in consecinta, CAF ≥ 0;

- mai periculoasa este situatia de incapacitate de plata. Aceasta se apreciaza a fi evidenta atunci cand capacitatea de autofinantare este inferioara rambursarii anuale a datoriilor: CAF < Ramburs dat. fin. sau Rata autonom. fin. < 1;

- in sfarsit, cea mai alarmanta este starea potentiala de faliment atunci cand intreprinderea inregistreaza capitaluri proprii negative, respectiv atunci cand activele reale sunt mai mici decat datoriile totale: ANC < 0; Activ real < Datorii totale.

Metoda formala, este o alta modalitate de determinare a riscului de faliment si consta in calculul unei functii scor de clasificare si estimare a probabilitatii ca intreprinderea sa fie sanatoasa sau in dificultate.