Sisteme de stabilire si incasare a impozitelor

Sisteme de stabilire si incasare a impozitelor

1. Asezarea si perceperea impozitelor

Realizarea impozitelor ca resurse financiare la dispozitia statului implica o succesiune de lucrari incepand cu constatarea si evaluarea materiei impozabile, continuand cu determinarea cuantumului impozitului de plata si incheind cu incasarea efectiva.

I. Prima faza consta in efectuarea lucrarilor privind identificarea materiei impozabile si stabilirea valorii acesteia. Ea se poate realiza fie prin metode indirecte, fie prin metode directe.

Stabilirea marimii materiei impozabile detinute de un subiect prin metode indirecte cunoaste mai multe variante, si anume:

a) evaluarea pe baza de indicii exterioare. Aceasta presupune evaluarea materiei impozabile de catre organul fiscal prin observarea directa a elementelor ce o compun. Aceasta metoda de evaluare se aplica mai ales in cazul impozitelor pe avere, presupunand deplasarea organului fiscal la locul de existenta al bunurilor si constatarea pe seama unor indicii exterioare a valorii estimative a bunurilor respective. De exemplu, in cazul cladirilor, asemenea indicii pot fi: numarul si destinatia camerelor, numarul de cosuri de fum, aspectul exterior, numarul de ferestre etc. Aceasta evaluare este relativ simpla si mai putin costisitoare, dar nu permite stabilirea exacta a marimii materiei impozabile, avand un posibil impact negativ si in planul echitatii fiscale.

b)   evaluarea forfetara. Ea consta in aceea ca organele fiscale , impreuna cu subiectul impozitului convin sa atribuie o anumita valoare obiectului impozabil. Si in cazul folosirii acestei metode se mentine caracterul aproximativ al evaluarii materiei impozabile.

c)    evaluarea administrativa. Conforma acestei metode, marimea materiei impozabile se stabileste de catre organul fiscal in baza unor norme administrative de evaluare, dar fata de care subiectul impozitului poate face contestatie, demonstrand, de exemplu, in baza unor acte legale, eventuala diferenta de valoare.

La randul lor, metodele evaluarii directe cele mai larg cunoscute si practicate sunt:

a) evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului (platitorului).

Potrivit acestei metode, in scopul determinarii marimii materiei impozabile contribuabilul (subiectul impozitului) intocmeste o declaratie pe propria raspundere, in care trebuie sa consemneze toate informatiile necesare identificarii cu exactitate a materiei impozabile. Deoarece in cele mai multe cazuri contribuabilii desfasoara diverse activitati din care rezulta venituri, ca obiect al impozitului, este necesara organizarea si conducerea unor evidente proprii din care sa rezulte veniturile si cheltuielile efectuate, patrimoniul pe care il poseda, sa incheie un bilant fiscal si sa inainteze organelor fiscale o declaratie de impunere. Pe baza acestei declaratii organele fiscale verifica marimea materiei impozabile. Aceasta metoda are o aplicabilitate larga, ea implicand si costuri relativ reduse, insa prezinta neajunsul ca face posibila sustragerea de la impunere a unei parti din materia impozabila, prin intocmirea de catre contribuabili a unor declaratii neconforme cu realitatea.

In unele tari in declaratia de impunere se include si cuantumul impozitului de plata, determinat de contribuabil, care va fi numai verificat de organele fiscale.

b) evaluarea materiei impozabile pe baza declaratiei unei terte persoane.

Aceasta metoda consta in aceea ca marimea materiei impozabile se stabileste pe baza declaratiei scrise a unei terte persoane si este aplicabila numai in situatiile in care marimea materiei impozabile este cunoscuta, prin natura imprejurarilor in care se realizeaza, de catre o alta persoana decat subiectul impozitului. Metoda este practicata mai ales in cazul veniturilor realizate sub forma salariilor, platite de diferite entitati economico-sociale, ca si in cazul veniturilor realizate sub forma de chirii, situatii in care persoana ce plateste venitul (salariul sau chiria) este obligata prin lege sa determine si sa retina impozitul datorat statului. Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane prezinta avantajul ca elimina, in cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei parti din materia impozabila, dar aplicabilitatea ei este limitata numai la cazul anumitor venituri.

2. Determinarea cuantumului impozitului.

Dupa stabilirea obiectului impozabil se trece la calcularea impozitului datorat. Prin prisma sistemului adoptat in raporturile dintre stat si contribuabil se disting doua variante aplicabile:

sistemul impozitelor de repartitie;

sistemul impozitelor de cotitate.

Sistemul impozitelor de repartitie a aparut inca din perioada feudalismului, si presupune mai intai stabilirea a sumei globale a impozitelor de incasat la nivelul organelor centrale ale statului, in functie de necesarul de venituri al statului. Aceasta suma era apoi repartizata pe unitati administrativ-teritoriale, din treapta in treapta, corespunzator organelor administrative ale statului. De la unitatea administrativ-teritoriala de baza (de exemplu comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite. La acest sistem de determinare a cuantumului impozitului de platit s-a renuntat la inceputul perioadei capitaliste, in principal datorita nerespectarii cerintelor de echitate fiscala. In stabilirea sumei totale a impozitelor ce trebuiau incasate la nivelul statului, dar si in defalcarea ei pe fiecare unitate administrativ-teritoriala, respectiv pe contribuabili, nu era luata in considerare situatia economico-sociala a acestora. Ca urmare, apareau situatii inechitabile in care sarcina fiscala prezenta diferentieri mari, constatate prin raportarea sumei de plata la materia impozabila reala.

Sistemul impozitelor de cotitate presupune efectuarea calculelor in sens invers: se porneste de la identificarea si evaluarea materiei impozabile, inclusiv a impozitului aferent, in sarcina fiecarui contribuabil, trecandu-se apoi la insumarea, in cascada, a impozitului de plata la nivelul fiecarei unitati administrativ-teritoriale, pana la nivelul administratiei centrale de stat. Acest sistem este practicat in prezent in toate tarile, fiind mai adecvat cerintelor de echitate in plan fiscal, inclusiv prin posibilitatea aplicarii unui tratament diferentiat contribuabililor, in functie de situatia economico-sociala a acestora.

3 Perceperea (incasarea) impozitelor

Odata stabilita marimea impozitului, organele fiscale trebuie sa aduca la cunostinta contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului termenele de plata a acestuia. Dupa aceasta se trece la perceperea sau incasarea impozitelor.

Incasarea sau perceperea impozitelor presupune transmiterea sumelor datorate ca impozit de catre contribuabil la dispozitia organelor fiscale ale statului. Din acest unghi de vedere se poate distinge un proces evolutiv, cunoscandu-se mai multe modalitati de percepere a impozitelor, unele abandonate in anumite faze ale evolutiei societatii, altele practicate si astazi.

Initial s-a practicat stingerea sumelor datorate statului cu titlul de impozite de catre subiectii domiciliati intr-o anumita localitate prin intermediul unui reprezentant al populatiei respective. Aceasta persoana, desemnata de organele de stat, avea obligatia de a incasa impozitele de la toti locuitorii din localitatea respectiva si de a depune suma respectiva la organul fiscal al statului.

Ulterior a aparut, ca procedeu utilizat in perceperea impozitelor, concesionarea, care consta in faptul ca o anumita persoana, in general din randul paturilor instarite, obtinea din partea statului dreptul de a incasa sumele datorate ca impozite de catre toti contribuabilii din localitatea respectiva. Acest drept de a incasa impozite in numele statului era obtinut dupa ce persoana respectiva platea anticipat statului intreaga suma stabilita ca impozite datorate de contribuabilii din localitatea respectiva, indiferent de momentul in care va incasa efectiv impozitele de la populatie si isi va recupera astfel suma platita statului. Sistemul concesionarii a reprezentat una din formele cele mai abuzive de percepere a impozitelor, prin denaturarea marimii reale a sumelor ce trebuiau recuperate de la contribuabili, constituindu-se astfel intr-un adevarat mijloc de acumulare de mari averi de catre concesionari.

Odata cu trecerea la perioada capitalista si reorganizarea sistemului financiar public, inclusiv a sistemului de asezare si percepere a impozitelor, s-a trecut la organizarea unui aparat fiscal al statului, ca aparat specializat in efectuarea acestor operatiuni. Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal al statului se poate realiza in mai multe variante:

aparatul fiscal are obligatia de a se deplasa la domiciliul platitorilor pentru a incasa impozitul datorat statului( "impozit cherabil")

platitorul este obligat sa se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul ("impozit portabil")

O alta metoda moderna folosita o reprezinta incasarea prin stopaj (retinere) la sursa. Aceasta metoda sugereaza faptul ca impozitul de platit se retine si, ulterior, se transmite organului fiscal de catre persoana juridica ce achita drepturile banesti ce se constituie ca obiect al impozitului ( de exemplu, impozitul pe salarii). De fapt, platitorul de venit consemneaza in documentele specifice toate datele referitoare la venitul realizat si impozitul aferent, rezervand si rubrica necesara consemnarii impozitului de plata. La incasarea venitului, diminuat cu impozitul de plata, subiectul impozitului confirma achitarea obligatiei catre stat, iar ulterior suma se vireaza de catre platitor prin cont la organele fiscale ale statului.

Se mai utilizeaza, ca metoda de incasare a impozitelor, si incasarea prin aplicarea de timbre fiscale, care presupune ca platitorul impozitului sa cumpere timbre fiscale puse in circulatie de organele fiscale ale statului, odata cu achizitionarea acestor timbre fiscale efectuandu-se si plata efectiva a impozitului datorat. Aceasta metoda este utilizata in principal pentru incasarea taxelor de timbru, datorate pentru actiunile in justitie, pentru actele, certificatele si diferitele documente elaborate de notariate, consulate sau alte organe ale administratiei de stat.