Trecerea la cursurile flotante, flotarea dolarului

Trecerea la cursurile flotante, flotarea dolarului

Generalizarea flotarii cursurilor, in 1973, prin trecerea dolarului la flotare, nu a reprezentat rezultatul unei recunoasteri a superioritatii cursurilor flexibile asupra paritatilor fixe, asa cum am fi inclinati sa credem, ci este, de fapt, ultima forma de manifestare a disfunctionalitatilor sistemului de la Bretton Woods.

Trecerea la flexibilitate, urmata de modificarea statutului FMI (1978) a reprezentat, pentru domeniul monetar, ceea ce liberalismul a reprezentat pentru sistemul comercial - o consecinta a deschiderii pietelor.

Nu se stie prea bine daca evolutia catre cursurile flotante este sau nu rezultatul unui proiect deliberat al echipei Nixon (ian. 1969 - aug. 1974). Politica SUA din acei ani denumita 'neglijenta binevoitoare' (benign neglect) are drept sursa de inspiratie ideile lui Haberler (1968) rezumate in constrangerea partenerilor sa compenseze deprecierea dolarului prin reevaluarea monedelor lor.

Cele doua devalorizari repetate ale dolarului (1971-1973) au demonstrat avantajul exorbitant de care a beneficiat pana atunci aceasta moneda, ca veritabil substitut al aurului. in 1976, prin acordul de la Kingston- Jamaica, devenit ulterior al doilea amendament la statutul FMI (1978), flotarea dolarului fata de celelalte monede, este ceea ce s-a numit in literatura 'suprematia agitata a dolarului' supus, ulterior, unui joc pendular in 3 faze, in perioada anilor 1975-1990.

Prima faza lunga de depreciere (1976-1979) a urmarit o serie de avantaje pentru economia americana, in vederea sporirii competitivitatii fata de Germania si Japonia. Deprecierea a facut mai costisitoare investitiile americane in strainatate. in sens invers, acest dolar depreciat a incurajat investitiile straine directe in SUA (8,5mld. pe an, in perioada 1974-1979).

Flotarea 'a la baisse' genereaza inflatie, insa mentinerea unui curs de schimb depreciat, comparativ cu monedele concurentilor, produce un efect de competitivitate pozitiv (cazul economiei americane in anii 1971-1979). Cresterea medie a preturilor a fost de 7,2% pe an in SUA, fata de 5,2% in RFG. Aceasta diferenta de inflatie de 2% a fost mai mult decat compensata printr-o depreciere medie a dolarului fata de marca, de 9% pe an. Mentinuta mai multi ani la rand, politica de 'indiferenta' fata de deprecierea dolarului, combinata cu politica de control asupra veniturilor, a actionat ca un veritabil instrument de restructurare industriala, mai putin interventionista decat o politica economica sectoriala.

Orientarea generala a politicii economice americane a actionat in acest sens si printr-un alt instrument, si anume rata dobanzilor. Miscarile de capitaluri se orieteaza, in mod firesc, catre tarile in care remunerarile sunt mai ridicate, ceea ce provoaca ulterior, o apreciere a monedelor acestora. Ori intre 1974-1979, diferenta de dobanzi a fost nefavorabila dolarului, comparativ cu marca si yenul.

Politica dolarului puternic (1980-1985) a inceput in 1978, odata cu 'planul Carter' ce punea capat politicii 'dolarului a la baisse'. Flotarea excesiva 'a la baisse' a condus la o diversificare a activelor in alte valute, la o repliere a firmelor transnationale americane, la accentuarea inflatiei, pe care primul plan Carter, de limitare a cheltuielilor administratiei si de crestere a veniturilor, nu a putut-o frana. Un al doilea plan Carter, de salvgardare a dolarului ii inverseaza cursul, respectiv tendintele, prin mobilizarea de credite internationale, prin prima emisiune de bonuri de tezaur in devize, prin vanzari de aur, dar, mai ales, printr-o crestere a ratei dobanzilor, de la 11% la sfarsitul anului 1979, la 18% la sfarsitul anului 1980.

Adevarata relansare a dolarului, in ianuarie 1980, a coincis cu debutul primului mandat al lui Reagan. incepand cu noiembrie 1979, noul presedinte al Fondului Federal de Rezerva (FED), Paul Volker, s-a angajat intr-o politica monetara austera, bazata pe controlul strict al ofertei de moneda. Politica expansiva prin cursuri era inlocuita cu o politica restrictiva, prin controlul asupra masei monetare. Inflatia a inceput sa scada din 1982 si s-a stabilizat la 5%, incepand cu 1983, in parte si datorita aprecierii dolarului.

De la inceputul anului 1980 si pana la primul trimestru 1985 dolarul s-a apreciat cu circa 100% in 4 ani, comparativ cu marca: cursul de 3,44 DEM corespunzand cu aproximatie paritatii dolarului din 1971. Comparativ cu francul francez, dolarul a castigat 1 F pe an, ceea ce a insemnat o evolutie de la 7 FF in 1982 la 10,61 FF in martie 1985. S-a constatat, asadar, o faza lunga de flotare 'a la hausse', evaluata la 60% in termeni reali, in 5 ani. Acceptarea acestei aprecieri nu a reprezentat rezultatul unei simple convingeri liberale, ci a depins de evolutia economiei mondiale. Flotarea 'a la baisse' era in conformitate cu politica de concurenta prin preturi, in mod logic eficienta pentru schimburile de produse similare cu concurentii, parteneri precum Germania si Japonia. Aceasta s-a dovedit, ulterior, insuficienta pentru a putea compensa diferentele insemnate de costuri salariale fata de tarile recent industrializate, care au inceput sa furnizeze o parte crescanda a importurilor americane. Astfel, flotarea 'a la hausse' modifica locul si conditiile concurentei: pe de o parte, a permis sa se obtina, cu preturi mai mici in dolari, in acelasi timp, bunuri de consum ce inglobau mai multa munca, la costuri reduse, din tarile recent industrializate, precum si bunuri de investitii, japoneze si germane. Pe de alta parte, pe plan intern, a exercitat o constrangere indirecta asupra structurilor productiei, incitand intreprinderile sa se specializeze pe produsele cele mai competitive din punct de vedere tehnologic, si deci, nu prin pret.

Este de retinut faptul ca, intre anii 1980-1985, evolutia cursului dolarului a reprezentat o exceptie istorica: timp de 5 ani, acesta nu a incetat sa urce, comparativ cu DM, beneficiind, in acelasi timp, de dobanzi real pozitive. S-a conceput atunci o relatie moneda forte/rata a dobanzii ridicata. Astfel, structura balantei de plati s-a modificat in sens invers, unui deficit in capitaluri pe termen lung din anii '60, ii succeda un deficit al balantei curente, conjugat cu un excedent al balantei capitalurilor pe termen lung.

Se observa persistenta efectului de dominatie a dolarului asupra elementelor determinante ale regimului cursurilor flotante. SUA este singura tara care dispune de necesitati considerabile de capitaluri, dar si de mijloace de a le atrage, in acelasi timp. in mod paradoxal, dolarul a fost intarit in baza deficitelor gemene¹⁰: deficitul bugetar, datorat reducerii impozitelor, cu mentinerea cheltuielilor publice, si deficit de balanta curenta. Din punct de vedere tehnic, capacitatile de finantare a deficitului bugetar american sunt diferite de cele ale restului lumii. Necesitatile de finantare bugetara s-au concretizat pe piata monetara printr-o umflare masiva a cererii de lichiditati (bonuri de tezaur, imprumuturi publice), care nu a fost decat partial acoperita, datorita politicii monetare restrictive a FED, de unde a rezultat mentinerea dobanzilor americane suficient de inalte, pentru a atrage capitaluri straine, ceea ce a intretinut flotarea 'a la hausse' a dolarului.

Principalele tari industrializate au fost constranse sa se alinieze, in plan politico-economic la ratele americane (in defavoarea politicilor lor de investitii si de ocupare a fortei de munca) pentru a evita transferuri crescande de capitaluri in franci sau marci catre dolari, stimulate in plus de facilitatile fiscale si de o gama larga de instrumente financiare noi.

Chiar si flotant, dolarul a fost intarit si prin cresterea datoriei externe a celorlalte tari ale lumii (industrializate, est europene, din lumea a treia) exprimata in dolari.

Sistemul bancar era constrans sa procure dolari pentru a satisface pe solicitantii de imprumuturi, dar, mai mult decat atat, pentru a face fata angajamentelor, datorita reesalonarii platilor (neplatii la scadenta].

imprumuturile externe ale SUA si refluxul de dolari catre circuitele interne americane au permis finantarea atat a cererii globale , cat si a unui proces investitional crescand, chiar si in cazul in care economisirea interna era in scadere.

Cooperarea monetara internationala si imposibilitatea stabilizarii dolarului, dupa 1990.

in 1986, SUA trebuiau sa aleaga intre doua politici neomercantiliste, pentru a face fata dezechilibrelor¹¹: protectionismul selectiv sau o noua depreciere competitiva. Neinterventia pe pietele de schimb presupunea riscul intoarcerii inflatiei si deprecierilor compensatorii din partea tarilor concurente. in acest context s-au pus bazele cooperarii internationale cu tarile excedentare, consfintita prin Acordurile de Ia Piaza. La 22 septembrie 1985, ca urmare a intalnirii de la Piaza Hotel din New York, la insistentele lui James Becker, atunci secretar al finantelor, tarile cele mai bogate ale planetei au decis sa determine scaderea cursului dolarului printr-o actiune concertata asupra pietei schimburilor. Dupa ce multa vreme au refuzat sa intervina pentru a influenta valoarea biletului verde, puterile publice americane au revenit la o viziune mai realista asupra pericolelor pe care un dolar supraevaluat le aduce economiei¹². Obiectivul era cauzarea unei scaderi a dolarului prin vanzari concertate din partea bancilor centrale. Operatiunea s-a tradus pentru dolar printr-o veritabila prabusire: in doi ani, moneda americana a pierdut aproape jumatate din valoarea sa (1$ valora atunci 6F, sau 1,8DM, sau 150 yeni).

in fata 'efectelor perverse' ale unei flotari dominate de dolar, fie ea 'a la hausse' sau 'a la baisse', s-a impus atunci idea de stabilizare macroeconomica la scara mondiala a cursurilor de schimb si de coordonare a politicilor bugetare, fiscale si monetare - ceea ce s-ar putea interpreta si printr-o revenire la o practica conforma cu spiritul de la Bretton Woods, pe o baza mai discreta, in sensul abandonarii doctrinei monetariste a flotarii pure¹³.

Acordurile de la Louvre (22 februarie 1987), care asociaza Canada, au marcat o noua etapa a cooperarii internationale in acest domeniu. Ea consta in continuarea interventiilor concentrate pe pietele de schimb monetar. Se recunoaste, astfel, necesitatea unei gestionari colective a interdependentelor economice mondiale, dupa exemplul de relansare al tarilor cu balante excedentare. Cu toate acestea, efectele politicii monetare concentrate au fost limitate si, uneori, contradictorii. Cumpararile masive ale bancilor centrale neamericane, in cadrul interventiilor lor pe piata de schimb, au provocat o umflare a masei monetare mondiale. Caracterul imprevizibil al evolutiei dolarului a condus la revizuirea limitelor de interventie, incepand cu anul 1988, conform aprecierilor unor analisti, asistam la o redolarizare a sistemului financiar mondial.

Cu toate criticile aduse si toate demonstratiile asupra inconvenientelor, flotarea monedei dainuie de mai mult de douazeci de ani, fara a se fi ajuns, in prezent la un consens cu privire la un posibil regim de inlocuire credibil. Dezavantajele si riscurile unui asemenea regim sunt mai bine percepute in momentul de fata; se considera insa ca intoarcerea la sistemul cursurilor fixe este realizabila doar in interiorul unei zone economice limitate - Uniunea Europeana- si aceasta ca o situatie de tranzitie catre moneda unica.

Trecerea la cursurile flotante a fost abordata de un intreg curent teoretic, cu douazeci de ani inainte de transpunerea sa in practica. A fost prezentata, in acei ani, drept o formula supla si eficienta care evita traumatismele devalorizarii si reevaluarilor, capabila sa faca din cursul de schimb instrumentul primordial al ajustarilor macroeconomice.' Un sistem al cursurilor de schimb flotante ne va permite sa ne indreptam, in mod direct, catre un comert complet liberalizat' scria Milton Friedman, in anii '60.

Ce s-a preconizat, de fapt, prin implementarea regimului flotarii monedelor:

in primul rand, formarea unor cursuri de schimb reale, determinate de cererea si oferta de pe piata, deci nu prin masuri administrative;

reducerea rolului bancilor centrale, ale caror interventii urmau sa devina inutile, cursurile urmand a se stabilii in mod spontan;

cursul de schimb urma sa devina principalul instrument de adaptarea a fiecarei economii nationale la conditiile pietei mondiale;

autonomia politicilor monetare - fiecare tara va putea sa-si supuna politica monetara obiectivelor economice interne, relatia, altadata obligatorie, intre emisiunea monetara si balanta de plati fiind rupta;

stabilizarea efectului speculativ, care trebuia sa devina profitabil, tendinta fireasca fiind de a vinde, atunci cand cursurile cresc, si de a cumpara, cand incep sa scada (Friedman).

in practica flotarea a fost impura, autoritatile monetare intervenind pentru echilibrarea cursurilor de schimb, partizanii flexibilitatii perfecte dand astfel dovada de naivitate.