Comori ale naturii din Romania

Comori ale naturii din Romania

Introducere

Poate ca nicaieri in lume, pe o suprafata relativ restrinsa, nu vom gasi atitea avutii naturale, atita belsug si varietate in alcatuirea naturii ca la noi in tara. Desigur, constatarea nu este noua. Si-au insusit-o macedonenii lui Lisimah, culcind griul urias cu sulitele pe nesfirsitul ses al Dunarii, si conducatorul lor, la masa lui Dromichetes, primind bucatele acestui pamint rivnit, din talgere de aur. De la o vreme, comorile dacilor i-au atras tot mai mult pe romani, care s-au stabilit vremelnic pe aceste meleaguri. De codrii nostri s-au poticnit in iuresul lor unele popoare ratacind pe drumuri fara de intoarcere, cautind "pamint si apa' inspre apus. Iar mai tirziu, tot aici s-au spulberat, inecate in singe, si ostile lui Carol Robert, oamenii lui Baiazid si ai lui Sinan, oaspetii de trista fala ai Codrilor Cosminului, si atitia altii. De fiecare data, stramosii isi luau cu ei avutul, portul si graiul si le duceau sus in cetatea Carpatilor, pina ce vremurile de restriste treceau iarasi. Cind sosea vremea prielnica se scoborau spre poale, cu palosul in mina, pe-un picior de plai, pe-o gura de rai, minindu-si din urma mioritele, ca sa curete si sa dreaga tot ceea ce iuresul strain stricase oamenilor si locurilor. Iar cind viata reintra pe fagasul obisnuit, drumul sarii, al pestelui si al stejarilor, drumul tamazlicurilor de boi grasi, ca si acela al cailor moldovenesti, drumul griului, al mierii si al cerii, si al blanurilor si multe alte asemenea drumuri brazdau tarile romanilor in lung si-n lat, ducind pina departe ceea ce aveau ei mai bun.

Pornind in cautarea comorilor naturii, sa cercetam mai intii lumea subpaminteana. Sa coborim pe urmele agatirsilor in minele de la Brad sau de la Rosia Montana, urcind pe firul apei "de aur', Ariesul; sau, cu tomanii dimpreuna, sa sapam argintul si pirita in minele rodnene. Sa eliberam titeiul in negre si lichide explozii pe Valea Prahovei sau a Buzaului, sa ascultam soapta metanului in sondele din Cimpia Transilvaniei, sa coborim din nou in catedralele uriase de sare de la Slanic Prahova sau de la Turda, sa cautam noaptea plina de energie a carbunilor pe Jiu in sus, la Lupeni sau la Petrila. Pe urma, parasind lumea subterana, sa trecem in imparatia apelor, incepind cu ochiurile cu care se saruta soarele sils, in cr&ista muntelui, si sfirsind cu indepartata Delta, tainica zamislire a Dunarii si a marii. Acolo vom cunoaste puzderia pestilor cu carne alba si gustoasa, iar printre rachite si peste stufuri vom urmari geometria salbatica a miilor de aripi zburatoare sau, de pe plauri, vom stirni, blana dupa blana, vidre dibace, nurci sfioase, vulpi ca flacara In baragane apoi, vom stringe in priviri cimpul grinelor verzi semanat odinioara cu dropioi infoiati care oglindeau in penele lor albe ceruri de un albastru fara pata si, pasind printre porumburi, vom auzi chemarea pitpalacilor guresi. Aici, in lumea tamadaienilor lui Odobescu, vom cuprinde iarna orizontul stilpilor pierduti undeva in zare, fiecare cu negreata ciorii, alaturi de-o vulpe bearca si de un spin sfatos, cum au fost imortalizate de condeiul maestrului Topirceanu. De aici pina in tinutul Subcarpatilor - acolo unde viile plesnesc de rod si livezile se incovoaie sub povara toamnei - nu mai e decit un pas. Alaturi de Sadoveanu, vom strabate tinutul batrinilor razesi si vom poposi pe prispa Hanului Ancutei cu gindul la ispravile lui Stefan cel Mare voievod sau, cu Cosbuc dimpreuna, vom intinde nunta Zamfirei in poienile si nedeile cu iarba ca matasea din Muntii Rodnei si din ceilalti munti.

Carpatii, uriasi adormiti, cu fruntile incremenite intr-un paienjenis de creste, cu omat in parul lor de piatra dantelata, cu turme de mioare si cu sunet de bucium in marginea barbilor lor, se scoboara in fuioare negre de cetini, departe inspre pieptul tarii.

Pentru ca toate acestea sa existe, alcatuind insasi fiinta tarii noastre, a trebuit ca mileniile sa plamadeasca vatra naturii altfel decit in alte parti. Nicaieri nu vom gasi o mai fericita imbinare de forme de relief, o ordine, o proportionalitate si o simetrie atit de evidente in framintarile scoartei: cununa Carpatilor, asezata la mijloc, inchizind in sinul ei "tara de dincolo de paduri' - Transilvania, cu inima de podis si cu o ghirlanda de numeroase depresiuni de contact - "tari'; de cealalta parte, treapta dealurilor subcarpatice, ca o a doua centura de ziduri pentru apararea fortaretei carpatice si ocrotind la rindu-i "tari' inchegate: Lovistea, Vrancea s.a. Apoi, briul colinelor, tot mai jos, pina ce, in sfirsit, apare ultima cununa, dar si cea mai manoasa: cimpiile, gavanele, baraganele, burnasele. Cimpiile sint strabatute de apele tarii pina la Dunare care, plina de miluri fertile si de peste, le tine pe toate in spate, de parca prezenta ei ar fi anume sortita sa fie stavila naturala.

A mai trebuit apoi ca, pe masura nestatorniciei cuaternare, clima sa-si spuna cuvintul, instapinindu-se diferit pe intinderile patriei. Astfel, la noi in tara climatul central-european, mai moderat, se intilneste cu cel estic, continental, aspru, precum si cu climatul arctic, de tundre reci, care ingreuiaza viata pe crestele inalte. In Banat, in Oltenia si Dobrogea, ca si in alte citeva oaze mai putin intinse, mai razbate inca rasuflarea calda, placuta si aromitoare a climei blinde, mediteraneene, care ingaduie naturii sa-si schimbe alcatuirea si infatisarea obisnuita, pe neasteptate. Influentele acestor tipuri de clima, intelese azi prin retrospectiva dramatica glaciara sau postglaciara, precum si varietatea fizico-chimica a substratului geologic (miluri in plina geneza primara, cernoziomuri grase, calcare, bazalte, marne, granituri si roci cristaline) au ursit zamislirea lumii vegetale, atit de variata si multicolora.

Pasind pe covorul ierburilor din cimpii, din pajisti si din poieni, ochiul se desfata la vederea florilor in care si-au gasit izvor de o inedita inspiratie artistica atitea tesaturi si scoarte romanesti. Verdele-alburiu al luncilor, constrastind cu stufariile de un verde crud la inceput, iar spre toamna tot mai pline de galbeneala sofranului, impreuna cu tremurul arinilor zbirciti si cu intrebarea muta a salciilor plinga-toare, strajuiesc apele pe care plutesc lintite si nuferi. Mai timid in stepa propriu-zisa, apoi tot mai curajos, sclipeste verdele galbui al padurilor de stejari si, pe masura ce urcam, din cununa in cununa, el se intuneca inchegind briul fagetelor. Si tot mai mohorit, se preschimba in cetina fosnitoare, grea. De-aici in sus, pasunile muntelui refac simetria culorilor, reinchegind covorul verdetii din ierburi si flori, din care stincile sure si bolovanisurile albicioase musca prelung si peste care se azvirlu dusmanos jnepenii si grohotul. Mai sus inca, strajuiesc relictele arctice sau acelea nordic-alpine, cum este steluta albumelei (denumita si floare de colti), cum sint politele cu "crini" (zada) din Ceahlau, tufele singerii de smirdar sau masiva nemiscare a arborilor de zimbru. Jos, acolo in vagaunile Cernei, la Letea, ca si in restul Dobrogei, patrund elementele vegetale de clima blinda: alunul turcesc, castanul comestibil, nucul, laurul si visinul de stepa, curpenul, lianele, bujorii. Tabloul naturii vegetale n-ar fi complet daca nu am remarca si prezenta comorilor atit de pretioase, cunoscute sub denumirea de endemite, sau plante endemice, adica plante care cresc numai la noi si nicaieri altundeva, "creatii originale ale pamintului romanesc', cum le numeste acad. Emil Pop. Lor li s-a stabilit categoria neaosa, de "elemente dacice'. Iar numirile lor stiintifice, ca specii, subspecii sau varietati, sint de cele mai multe ori sugestive: scorusul (Sorbus dacica), crucea-voinicului din Carpatii Meridionali (Hepatica transsilvani-ca), caldarusa din muntii Buzaului (Aquilegia transsil-vanica) etc. etc. Nu este de mirare ca in tara noastra cresc peste 3 500 de specii de plante cu flori, ca si alte sute si mii de varietati, de hibrizi, ceea ce include aproape 40% din speciile de plante superioare ale intregii Europe! Comoara vegetala a tarii noastre este deci foarte pretioasa si aceasta explica numarul mare al rezervatiilor cu profil botanic, ca si al speciilor de plante ocrotite.

Simetria ascendenta, de viziune brincusiana, animata de varietatea alcatuirii ca si de aceea a miscarii, a glasurilor, a culorilor si a zgomotelor, o intilnim aidoma si daca urmarim natura animala, succesiunea pe tinuturi si pe altitudine a faunei noastre. Avind la baza aceleasi temeiuri climatico-edafice, in sinul acelorasi framintari, migratii, expansiuni si regresiuni in timp, ca si in cazul florei, tabloul faunei noastre contemporane poarta in plus si pecetea conditiilor de vegetatie. Puzderie de insecte, de pasari, de mistreti cu labe lungi, bizami cu blana castanie si vidre jucause umplu stufarisurile Deltei si ale luncilor, se atin prin balti, printre lintitele japselor, pe plauri. Lumea variata a pestilor isi are aici reprezentantii apelor lenese sau statatoare: crapul si stiuca, linul si salaul etc, sau purtatorii icrelor negre, sturionii, relicte ale marilor glaciare, pesti de ape salmastre. In cimpii se intilneste dropia, "mitropolitul'' orizonturilor, apoi potirnichile si ciocirliile, precum si rozatoare numeroase: iepuri, popindai si neamul nesfirsit al sorecimii. In ape se zbenguiesc eleni, mrene, somni si avati. In padurile din zona colinelor si a dealurilor, caprioarele si mistretii fac salas cu lupul si viezurele, cu turturelele si porumbeii salbatici, cu tot soborul pasarelelor, al albinelor harnice, al fluturilor multicolori; apele se framinta de cirdul scobarilor, de lunecarea moioagei si a grindeilor, de sagetarea vaduvitei. Mai sus, rasuna glasul cerbului, paseste greoi, cit muntele, ursul, se strecoara galben risul, rasuna tipetele ulilor, glasul buhei, suierul mierlelor si al sturzilor si clipoceste tainic toaca cocosului de munte; in apele reci se zareste curcubeul pastravilor, lipanii ghebosi salta dupa musculite, iar in Viseu si in Bistrita sageteaza lostritele. Deasupra, dincolo de toate acestea, acolo unde piscurile se inalta intepind cerul, unde alearga negurile si arde soarele, unde vintul nu conteneste, imparateste capra neagra, la streasina aripilor larg desfacute de acvila.

Si lumea animalelor isi are reprezentantii sai relicti, ramasite ale climei reci sau, dimpotriva, foarte uscate si calde, refugiati primii pe inaltimi, ceilalti in oazele blinde. Asa este neamul cocosilor de munte, minunita, horoiul sau capra neagra - dintre acelea iubitoare de frig, rezistente la geruri si la zapezi. In zonele in care patrunde si flora sudica, isi au salasul broasca testoasa de uscat, vipera cu corn, scorpionul, sopirla, potirnichea de stinca, dihorul patat si sacalul, vulturul hoitar.

Fauna central-europeana este bogat reprezentata la noi, dar nu sint putine nici speciile care isi au obirsia in Siberia sau in Podisul Mongoliei, in Alpi sau in tundrele arctice. Mai cu seama lumea de pene si de cintec a pasarilor este un uimitor mozaic de "tipuri' geografice cu origini diferite, iar in vremea migratiilor, pe deasupra tarii sint reunite si amestecate, mai ales in ochiurile baltilor, in forfota de aripi, toate zonele climatice: deserturile cu tundrele, soarele Mediteranei cu rasuflarea rece a muntilor.

Dintre endemite unele fac parte din lumea nevertebratelor, vietuitoare marunte din sol si ape, altele insa sint vertebrate de talie mare. Astfel, din rindul acestora din urma, unele sint salbaticiuni dintre cele mai reprezentative: cerbul, cea mai mareata intruchipare a codrilor nostri, si capra neagra, vlastar viguros al inaltimilor de piatra, care isi leaga de numele lor atributul "carpatin', recunoscut in zoologie!

Cu gindul la animalele troglodite, ne vom reintoarce in pesteri, unde vom cutreiera uimiti comorile de piatra neinsufletite, dar mereu in transformare: stalactitele si stalagmitele sau dantelaria fina sapata in calcar, de marele mester natura, folosind unealta tenace a picaturilor de apa. Vom gasi cristalele albe ale calcitei si ale gipsului, ca niste viermisori, si blocuri de gheata milenara, ascunsa aici din calea sarutarii ucigase a soarelui. In aceasta lume de bezna neclintita si umeda, in care nu se simte adierea vintului si nici jocurile de temperatura, ci doar susurul apei, isi duc viata fara zgomot muste si gindaci orbi, pipaind intunericul vesnic cu labe si antene pe cit de lungi, pe atit de sigure. Intre urme albe de oase, ca si de pasi incremeniti in amintirea palpabila a rocilor, lasate de uriasul urs al cavernelor, omul preistoric s-a cuibarit pentru prima data, iar omul de astazi, inzestrat cu mijloacele de cercetare ale stiintei moderne, a pornit pe calea cunoasterii. De o minte inzestrata, zamislita tot pe meleagurile noastre, si anume de numele savantului roman Emil Racovita, se leaga nasterea speologiei, stiinta pesterilor si a vietii lor originale, insufletita sau neinsufletita.

In existenta sa de data atit de recenta (in comparatie cu venerabila durata a erelor geologice), omul a folosit din ce in ce mai profund si mai radical comorile naturii. Economia naturala, caracterizata prin echilibru, in ciuda haosului aparent al materiei neinsufletite si in ciuda nestatorniciei si a dereglarilor de moment ale materiei insufletite -, nu a fost nicidecum si o economie a omului. Astfel incit, fie din graba, fie din lacomie, cel mai adesea din nestiinta, natura a fost supusa pradarii sistematice a sutelor de generatii care se considerau stapinii naturii. Alaturi de unii factori climatici de interes general, actiunea negindita a oamenilor s-a asociat uneori si cu notiunile de desert, pustiu si cu insasi caracterizarea lor geografica: adeseori deserturile au aparut tocmai acolo unde altadata inflorisera civilizatii multiseculare! Comorile naturii n-au rezistat acolo unde s-a trecut la actiuni necontrolate, mai ales in ultimele secole, cind goana dupa inavutire mai grabnica a fost insotita si de utilizarea nerationala a mijloacelor tehnice. Scaderea potentialului de ape freatice inregistrata in diferite regiuni ale globului, eroziunea tot mai accentuata, poluarea apelor, a aerului si solului, utilizarea nerationala a pesticidelor, distrugerea unor specii de plante si de animale, antropomorfizarea peisajului - acestea sint numai citeva dintre problemele care se afla astazi in centrul atentiei specialistilor din cele mai diferite regiuni ale globului. Rezolvarea lor, necesara si obligatorie, depinde numai de om, de felul in care omul se va putea apropia din nou de natura, va reusi sa i se adapteze cunoscind-o cu adevarat, respectind-o cit orice pret, pentru propriul sau viitor fericit pe batrina, dar minunata noastra terra. Abia atunci notiunea de progres va dobindi sensul ei deplin, oferindu-ne garantia statorniciei.

(monumente naturale, rezervatii, refugii, plante si animale ocrotite, parcuri nationale)

Pentru a cunoaste comorile naturii din tara noastra vom porni sa-i strabatem meleagurile incepind cu tarmul Marii Negre si sfirsind cu cele mai semete piscuri carpatine, fara a trece cu vederea nici unul dintre tinuturile mari cunoscute: Dobrogea, Muntenia si Oltenia, Banatul si Crisana, Maramuresul, Transilvania si Moldova. Fiecare dintre ele ascunde comori naturale de o importanta si frumusete nebanuite, ocrotirea acestora facindu-se armonios Si in mod unitar in toate tinuturile tarii. De aceea, pentru calatoria noastra vom alege itinerare care sa ne permita atit familiarizarea cu specificul locurilor ocrotite, cit si ordonarea impresiilor noastre de drumetie dupa natura acestor locuri. Astfel, vom fi scutiti de reveniri si reluari obositoare si ne vom putea echipa cit mai adecvat obiectivelor urmarite. Pentru ca alte pregatiri sint necesare cind te inhami la osteneala patrunderii intre stufuri si mlastini, si altele atunci cind, cu lampa de carbid in mina, pornesti sa faci alpinism de sus in jos, in hrubele subpamintene; si nu intr-acelasi mod te strecori prin paduri, precum nici in vasta intindere unduioasa a stepelor prafoase si dogoritoare.

In calatoria imaginara la care ne pregatim sa invitam cititorul, vom avea drumuri cu alcatuire si conditii diferite, iar la sfirsit vom observa ca, astfel, am strabatut toate formele de relief ale tarii noastre, inceputul il vom face pe calea apelor, pe care o vom schimba pentru drumul uscaciunii, mult mai greu, desigur, de pe care vom patrunde, in continuare, pe potecile padurii. Cum este si firesc, din umbrosul ocean de verdeata, vom reveni la lumina pe fagasurile ierburilor, de unde drumetia noastra va lua un itinerar ciudat, pe drumul pietrelor si al fosilelor. Calea adincurilor subpamintene ne va cere si mai mult curaj si ne va scufunda intr-o lume de basm. Si, antrenati aici cu stinca si cu piatra colturoasa, vom reface itinerarul nostru, nu lipsit de pericole, sus, pe crestele muntilor, de asta data intr-o baie de lumina binevenita. Vom poposi apoi, rasfoind ierbarul imaginar al "monumentelor' vegetale si ne vom plimba prin imaginara gradina zoologica a acelor animale.

Astfel, cu gind bun si dragoste de natura, calatoria noastra incepe.

Calea apelor

Se deschide ochilor acolo unde volburile Marii Negre se zvircolesc izbind uscatul firav, grindurile nisipoase si aluvionare pe care, faurari neobositi, bratele Dunarii le cladesc la portile Deltei. Delta este forma cea mai joasa de relief, in curs de formare, cel mai tinar colt de tara, unul dintre foarte putinele amestecuri de paminturi si ape de acest gen din Europa. Asta, in ciuda faptului ca este pomenita inca din antichitate, ca loc de preumblare al zeului egiptean Osiris, ca si cu prilejul vizitei paminteanului grec Herodot, cu mai bine de doua milenii in urma. Cuprinzind peste 41 000 ha, rezervatia Delta Dunarii este o fantastica alcatuire de plauri plutitori sau fixati, de canale intortocheate, mlastini si japse, lacuri si grinduri fluviale, totul acoperit in buna parte cu o padure de trestiis. Vegetatia ei este bogata in specii si indivizi. Delta este un adevarat "rai' al pestilor si al pasarilor. In acelasi timp, pe plauri se adapostesc si mistreti coltosi, vidre cu blana castanie, nurci si bizami, vulpi si pisici salbatice. intr-o continua autodistrugere si autogeneza, uscindu-se pe margini, Delta inainteaza cu pasi lenti, ca scurgerea timpului, spre mare, netulburata. Acolo unde este mai uscata, omul a patruns cu vitele sale, a durat asezari, a pornit o industrie a pestelui.

Pentru tara noastra, valoarea Deltei Dunarii (peste 400 000 ha) rezida, inaintea multor aspecte economice (peste, stuf, vinat etc), in insasi complexitatea si originalitatea infatisarii ei. De asemenea, in faptul ca tocmai aici se intilnesc mai multe drumuri europene ale migratiei pasarilor, care se aduna cu sutele de mii, primavara si toamna, la adapost si hrana. insemnatatea geomorfologica si ornitologica a Deltei consta tocmai in mentinerea nestirbita a echilibrului biologic natural.

De aceea, un prim contact cu rezervatiile naturale, cercetate in calatoria noastra cu ochi de ocrotitor, de-a lungul apelor, il avem tocmai in Delta Dunarii. Cea dintii rezervatie este situata chiar la fruntariile dinspre mare ale Deltei, de la tarmul marii la grindul Palade, si se numeste Sf. Gheorghe-Perisor- Palade. Ea cuprinde mii de hectare de grinduri nisipoase tinere fluvio-maritime, zone mlastinoase, girle, ghioluri cu ape salmastre si canale. Aici s-au stabilit colonii de stirci, de scoicari, pescarusi si chire si multe alte pasari, printre care, in marginea lacurilor Zatoanelor, lebedele cucuiate (Cygnus olor). In pasaje, migratoarele baltarete se string aici cu sutele de mii: cirduri de cocori, sumedenie de rate si de giste salbatice, lebede, fluierari s.a., unele specii adesea ier-nind aici. Din depresiunea Matita, unitate naturala a deltei fluviale, trecem la o alta rezervatie la fel de intinsa (in jur de 15 000 ha), constituita din ghioluri, grinduri, mlastini si girle: Rosca-Buhaiova-Hrecisca. Alaturi de coloniile formate din stirci albi, galbeni, tiganusi, stirci de noapte si lopatari (Platalea leucorodia), printre intinderile de plaur specific (cu o complicata alcatuire geofitofaunistica), aceasta rezervatie pastreaza colonia cea mai importanta de pelicani (Pelecanus onocrotalus). Pelicanul, pasare cu trup greoi si punga uriasa sub cioc, dar cu zbor puternic, este una dintre ciudateniile lumii pasarilor, un arhaism in toata puterea cuvintului. Monument al naturii, el se mai pastreaza in putine locuri de pe glob, printre care si in Delta Dunarii, In numar de citeva mii de bucati, imbogatind astfel cu prezenta sa fauna batrinei Europe[1].

Indreptindu-ne acum spre sud, la marginea estica a complexului lagunar Razelm-Sinoe, patrundem In cea de a treia rezervatie naturala, mai restrinsa (cam o patrime fata de celelalte doua), destinata cu precadere ocrotirii lumii gurese a pasarilor de tarmuri, a zburatoarelor iubitoare de saraturi (cataliga, cioc-intorsul, ciovlica): Periteasca-Bisericuta-Gura Portitei. Regiune formata din nisipuri uscate, din grinduri si din ape salmastre joase, este intens folosita si de migratoarele de pasaj ca popas si, uneori, drept cartier de iernare.

Pentru a asigura linistea si securitatea pasarilor atit de greu incercate de vitregiile drumurilor de migratie, ca si de exploatarea si prigoana oamenilor, precum si in scopul de a le proteja in perioada clocitului au mai fost ocrotite o serie de perimetre restrinse din Delta pentru popas si refugiu, denumite "zone de cuibarit si migratie'. Exista cam o duzina de asemenea zone, insumind in totalitate aproape 8 000 ha. Si astfel, pe calea apelor, ne putem apropia de coloniile mixte de stirci, tiganusi si lopatari, ca si de pelicanii de la Crisan (ghiolul Iacub), apoi de acelea de la Golovita (egrete mari, lopatari) sau Istria (califari albi, lebede), de saraturile de la Murighiol si Plopul (patria piciorongului si a ciocintorsului), Grindul Lupilor, Marchelul s.a. Sau putem vizita una dintre cele mai originale formatiuni, o adevarati rezervatie, insula Popina, scaldata de apele lacului Razelm, loc preferat de popas pentru califarii albi (Tadorna tadorna). In schimb, in regiunea lacului Sinoe sint reprezentati mai bine ca oriunde califarii rosii (Casarea ferruginea), deveniti foarte rari, cu colorit frumos si cu obiceiul ciudat al cuibaritului in vizuini sapate in mal lutos sau nisipos si, nu rareori, ocupind fara primejdie vizuina vulpii!

Parasind apele lagunare ale Razelmului, avem acum prilejul sa vizitam tarmul marii; la sud de Constanta, ne oprim la rezervatia mai recenta, Lacul Agigea, din dreptul garii C.F.R. cu acelasi nume. Acest lac indulcit, nu prea intins, situat la numai 100 m de plaja marii, devine un insemnat loc de cuibarit al unor raritati ornitologice (rata cu cap alb) si loc de popas pentru migratoare, primind, In rastimpul unui an, vizita a cca 150 de specii de pasari.

Pe Dunare in sus, drumul apelor se rostogoleste puternic sub noi. Trecem acum in revista cele mai recente rezervatii, menite sa pastreze crimpeie din baltile si lunca Dunarii. Fie ca ne abatem spre Lacul Cerna (jud. Tulcea), fie ca vizitam padurile de lunca inundabila, Caiafele si Moroiu (in sudul judetului Ialomita), peste tot regasim aspectul, devenit oarecum familiar, al deltelor in miniatura, imbogatite cu verdele salciilor si al plopilor uriasi, frematind de o nemaiintilnita efervescenta a vietii animale. Aici, si mai ales in ultimele doua rezervatii, s-au concentrat raritati de prima importanta: stircii albi sau egretele, tiganusi, lebede, cormorani, pelicani veniti la hrana, in sfirsit, sumedenie de giste, rate si pasari de tarmuri. Pescarusi si chirighite larmuiesc printre si peste intinderile de lintita, de nuferi si trestii, soimi si codalbi uriasi isi deschid aripile peste salciile stravechi, stirci de toate neamurile se ivesc in virful arborilor, ca niste luminari vii, multicolore. Puzderie de pesti si de ape, tipat si cintec si clipocit de valuri, mirosuri diferite, de la iedera la frunza muiata in unda lenesa, de la izul milului dospind in caldura la acela al putregaiurilor fade, transformate in huma fragila, pentru a plamadi o noua viata.

Trecem acum prin preajma rezervatiei Snagov, situata nu departe de Capitala tarii, unde lacul cu acelasi nume si padurea de stejar inconjuratoare, intinsa pe sute de hectare, constituie o interesanta zona de cimpie umeda, cu o fauna si o flora bogat reprezentate. Remarcam planta, relicta din tertiar, otratelul (Aldrovandia vesiculosa), precum si Nelumbo nucifera, care formeaza pajisti intinse in zona de sud a lacului Snagov. Depasim si rezervatia de la Ciu-perceni (balta in jud. Dolj), pentru a vizita una dintre cele mai vechi rezervatii ornitologice, Satchinez (jud. Timis), ramasita a intinselor mlastini banatene de odinioara, raspindite de la Alibunar la lunca Timisului; ele erau situate deci In plin culoar de migratie a pasarilor din centrul Europei si pina in regiunea Pripetului, peste sesul Tisei, la vale. Se incapatineaza sa revina la Satchinez, an de an, egretele si celelalte soiuri de stirci, chirighitele si pescarusii si cite altele, ramasite ale lumii zburatoarelor care a fost. Toate, apa si stufuri, salcii si pasari, merita astfel pe deplin punerea sub ocrotire.

In apropiere de Oradea, un firisor de apa ne calauzeste la nici 10 km sud-est de oras, spre rezervatia de la Baile 1 Mai. Aici piriul Petea, pornit din izvoare cu o temperatura de +30-40C, adaposteste din vremuri precuaternare nufarul relict Nymphaea lotus var. termalis, caruia poporul ii spune "drete'. Este unica sa statiune europeana care ne poarta gindurile, pentru o clipa, pe malurile Gangelui sau in Delta Nilului. "Oaza subtropicala', miraculos constituita si intretinuta de temperatura ridicata a Petei si a "ochiurilor' ei (Ochiul Mare, Ochiul Tiganului), rezervatia atrage atentia si printr-o specie de melc de apa dulce, de asemenea relict (Melanopsis pareyssii), continuator peste milenii al faunei stravechiului lac pliocenic originar, ca si printr-o specie endemica de rosioara de apa calda (Scardinius racovitzai).

De la portile Oradei, mergind pe firul apei, spre izvorul Crisului Repede si mai apoi pe apele Somesului Mic ajungem in centrul tinuturilor transilvanene, in asa-numita Cimpie a Transilvaniei. Suferind numeroase transformari in trecutul erelor geologice, inca de pe vremea cind era fund de mare, cimpia mai ascunde si astazi printre numeroasele-i falduri ripoase citeva ochiuri de balti si lunci mlastinoase, cindva adapost pestilor, pasarilor si brebilor cu coada solzoasa. Dintre formatiunile lacustre si mlastinile care s-au mai pastrat, facem cunostinta cu trei rezervatii, interesante prin aspectul lor original, prin bogatia vegetatiei si a faunei ornitologice specifice. Este vorba de Lacul Sic-Sacalaia (22 ha de apa), cel mai adinc lac natural din Transilvania, si de mlastinile de la Legii si Geaca (65 ha), ambele rezervatii situate la sud de orasul Gherla, in bazinul vaii Fizesului (jud. Cluj).

Calatoria in imparatia apelor nu s-a sfirsit inca. Ne asteapta citeva popasuri printre mlastinile reci si adinci, nu prea intinse, dar cu o structura si o infatisare floristica particulare, raspindite de la ses la munte si cunoscute sub numele colectiv de mlastini de turba. Alcatuind acelasi trup cu zacamintele de turba, ele pot fi considerate ca produse atit ale apelor, cit si ale muschilor de turba (Sphagnum), si dateaza fie din perioada cuaternara, fie de mai tirziu, cind atmosfera era saturata de precipitatii. Se cunosc la noi citeva sute de asemenea formatiuni care, la un loc, nu depasesc 10 000 ha. Unele, numite mlastini "eutrofe', ocupa depresiuni intesate cu vegetatie alimentata de izvoare bogat mineralizate. Altele, asa-numitele "mlastini oligotrofe' sau "tinoave', se gasesc numai pe inaltimile zonei montane de precipitatii abundente, cu un pat gros de turba dedesubt, cisti-gindu-si din ploi apa necesara vegetatiei sarace in specii, dar bogata in indivizi. Daca in complexele lacustre si mlastinoase vizitate pina acum, pe linga aspectele naturale, telul principal al ocrotirii il constituie lumea pasarilor, dincoace, in 'cuprinsul mlastinilor de turba, de atentia si protectia omului se bucura plantele, care prezinta o insemnatate stiintifica si practica de prim ordin. Pentru ca tocmai aici se intilnesc plante ce vegeteaza la limita sudica a arealului lor euroasiatic. Asa sint muschiul (Sphagnum wulfianum), feriga (Dryopteris cristata), mesteacanul pitic (Betula humilis), steluta (Stellaria longifolia), rogozul (Carex dioica) etc, care se dezvolta in mlastini eutrofe, apoi o alta varietate de mesteacan pitic (Betula nana), rogozul (Carex pauci-flora), Trientalis europaea etc, in tinoave. Majoritatea speciilor de plante sint relicte glaciare central-europene, ascunse numai aici. Lor li se adauga o serie de elemente autohtone, endemice, evoluate pe loc: limba-pestelui (Armeria alpina ssp. barcensis), coacazul (Ribes heteromorphum), ciormoiagul (Me-lampyrum saxosum).

Dar sa mai retinem un aspect. Zacamintele importante de turba din tinoave puse in exploatare sint adevarate arhive de cronologie milenara perfect acordata cu vegetatia inconjuratoare dintr-o perioada sau alta, care si-a lasat aici, drept document, polenul specific sau sporii. Stiinta relativ tinara a palinolo-giei, analizind pe straturi polenul si praful de spori, a putut contribui substantial la explicarea evolutiei si a schimbarilor invelisului paduros al tarii noastre, de la o etapa climatica la alta, pina s-a ajuns la configuratia contemporana. Si astfel, exploatarea stiintifica a turbei din acest punct de vedere a devenit mult mai insemnata, mai plina de orizont decit aceea economica, cu aplicatii inguste. Deci ocrotirea celor mai reprezentative mlastini de turba apare ca o necesitate de prima importanta.

Dintre mlastinile eutrofe, vizitam mlastina Harman, din apropierea Brasovului, unde se impletesc elemente floristice boreale cu endemisme interesante (Armeria). De aici, indreptindu-ne spre magurile Harghitei, trecem in revista mlastina de la Sincraieni-Ciuc (la 7 km de Miercurea Ciuc), o lunca plina de raritati: Betula humilis, roua-cerului (Drosera angli-ca), curechiul de munte (Ligularia sibirica), Meesea hexasticha etc, ca si mlastina Valea de Mijloc, din preajma Tusnadului Nou, care adaposteste raritatea arctica prescuricea (Saxifraga hirculus), apoi Betula humilis, iarba-albastra (Molinia coerulea) etc.

Cea mai vasta rezervatie de tinov din tara o constituie turbaria impadurita cu pin, pe cca 675 ha, de la Poiana Stampei ("Tinovul Casoi'), din Tara Dornelor. Pe acest teritoriu se gasesc o serie intreaga de plante relicte glaciare (Sphagnum wulfianum, Eunotia sp. Pinnularia etc), ca si unele nevertebrate inferioare, de asemenea relicte (rotiferele Dinocharis intermedia, Elosa woralli; paianjenii Theridium undaturn si Xysticus pini etc). Mai spre nord se afla tinovul ocrotit Lucina-Gaina, foarte acid, cu numeroase specii rare, intre care si mesteacanul pitic. Tot la altitudinea de 1 000-1 100 m se intilnesc doua dintre tinoavele mai reprezentative al,e tarii, ambele ocupind vechi cratere vulcanice: Luci si Mohos, din apropierea Bailor Tusnad. Tinoave tipice, ele abunda in specii vegetale de origine boreala, dintre care mesteacanul pitic este specific pentru Luci, iar multimea speciilor de muschi de turba (Sphagnum) constituie bogatia Mohosului. In vecinatatea acestuia din urma, in craterul vecin si geaman al vechiului vulcan, se afla lacul Sfinta Ana, de un pitoresc neintrecut, propus, de asemenea, spre ocrotire.

Tinoave si mlastini ocrotite, de o intindere mai mica sau de o importanta stiintifica mai putin complexa, sint si Tinoavele de la Laptici (in Bucegi), si Molhasurile de la Capatina (in Muntii Apuseni).

Dar calatorului ii sade bine cu drumul

De fapt, drumul acesta al apelor se apropie de sfirsit. Si fiindca sintem inca in munti, sa ne abatem citeva ceasuri in Muntii Trascaului, pe la iezerul Ighiel - lac carstic destul de rasarit, ocrotit pentru fauna si flora sa interesante. De asemenea, sa ne avintam inca o data, pe la 1 700 m, in Muntii Sebesului, unde se oglindeste pitoresc iezerul Surianu, adinc "ochi de mare', format cu sute de mii de ani in urma, adunind pe malurile sale o vegetatie de interes stiintific si, pe fundurile sale nisipoase, citeva sute de specii de alge relicte (diatomee), care se mentin aici intr-o filiatie neintrerupta din vremuri cuaternare, ca niste minuscule fosile insufletite.

Sint, desigur, si alte numeroase lacuri alpine ocrotite pentru pitorescul lor, pentru fauna si flora lor specifice. Dar ele se includ intr-o serie de rezervatii complexe montane si alpine si pe malurile lor vom face popas mai tirziu. Deocamdata, calea apelor s-a sfirsit. Privind de sus, catre sarpele dunarean banuit in picla zarii, cu ochii mijiti, refacem in minte, recapitulindu-le, minunile vazute. Minuni ale apelor, ale naturii lichide. Apoi, cu iuteala gindului, revenim pe meleagurile dobrogene pentru a porni intr-o noua calatorie, alegind de asta data un drum cu totul diferit, poate mai putin placut, mai anevoios prin arsita si colb, dar tot atit de interesant.

Drumul uscaciunii

Pe noul nostru itinerar, piciorul calca anevoie, solul este infierbintat de soare, lumea vegetala si animala si insesi imprejurimile, cit cuprinde privirea, sint cu totul diferite de acelea cu care ne-am obisnuit. Patrundem in rezervatia botanica de dune maritime de la Agigea (nu departe de rezervatia ornitologica vizitata), situata pe litoralul marii, pe o faleza destul de inalta, unde vinturile marii au ingramadit nisipul, duna dupa duna. Puse sub ocrotire cu decenii in urma, dunele acestea sint fixate de o vegetatie specifica, foarte interesanta din punct de vedere stiintific. Dintre cele 120 de specii spontane de plante superioare cite se gasesc aici, multe constituie raritati pentru flora tarii si chiar pentru a Dobrogei, predominind tipurile fitogeografice pontic, pontico-meditenanean, continental, balcanic s.a. Astfel, intilnim aici albisoara (Alyssum borzeanum), volbura (Convol-vulus persicus), lipicioasa (Silene pontica), pelisorul (Elymus sabulosus) etc. Circelul (Ephedra dystachya) si rogozul (Carex arenaria) intregesc aspectul dunelor. Sint plante rezistente la caldura, la uscaciunea solului si iubitoare de briza sarata a marii. Dintre animale, specifice regiunii sint: calugarita (Mantis religiosa), broasca testoasa de uscat (Testudo graeca ibera), care este un relict tertiar, cicada etc.

Mai putin arida, rezervatia silvo-stepica dobrogeana de la Fintinita-Murfatlar prezinta, pe o suprafata relativ restrinsa, un amestec impresionant de elemente floristice foarte variate: de la central-europene la eurasiatice, de la pontice la cosmopolite, ca si numeroase endemisme, unele stravechi, xeroterme: bujorul (Paeonia tenuifolia), inul (Linum borzeanum), spinul (Carduus murfatlari) etc. Interesante sint si asociatiile ierboase cu colilie (Stipa) in vecinatatea carora, pe dealurile din jur, se afla padurici de stejari marunti, carpeni orientali etc.

Drumul nisipurilor ne poarta apoi inspre nordul Dobrogei si de aici in lunca Siretului, unde se intinde rezervatia de dune nisipoase fluviatile de la Hanu Conachi (jud. Galati). Pe o latime de aproape un kilometru, nisipurile au fost inghesuite aici de vinturi si fixate printr-o vegetatie specifica, interesanta: secara (Secole silvestre), paisul (Festuca vagi-nata), pirul-gros (Cynodon dactylodon), poalele-Sf.-Marii (Nepeta ucrainica), Allium guttatum s.a., mai interesanta fiind asociatia salciilor marunte, Salix rosmarinifolia. Dar poate mai importante decit plantele sint tiritoarele variate care traiesc pe aceste dune, unele fiind specii sudice, rare sau putin raspindite in fauna, ajunse aici in sudul Moldovei in zona cea mai nordica a raspindirii lor geografice. Asa este sopirla pontica, frumcs colorata, Eremias arquata deserti, sopirla balcanica (Lacerta taurica), sarpele din neamul Boa, Coluber jugularis caspius, vipera de stepa (Vipera ursini) s.a.

In continuare, ajungem in regiunea cuprinsa intre valea Slanicului si a Buzaului, la asa-numitele "fier-batori', de fapt, niste vulcani noroiosi, situati pe pantele dealurilor Piclele Mari si Piclele Mici, care dau si numele rezervatiei originale de aici. In zona comunelor Berea si Arbanasi (jud. Buzau), depozitele marnoargiloase continind un mare procent de hidrocarburi lichide si gaze de petrol (de virsta proplioce-nica), atunci cind sint patrunse de apele ploilor, se inmoaie si se transforma in noroaie fluide, care se framinta continuu, de parca ar fierbe. In acesti vulcani In miniatura, cu conuri abrupte de 7-8 m inaltime, noroiul sarat si negricios, care pare ca fierbe tot timpul, este impins periodic de gazele de petrol din interior, astfel ca el se revarsa in jurul centrului eruptiv, dispunindu-se periferic pina la o distanta destinde apreciabila. Argila se usuca si crapa si in acest mediu, cu totul neprielnic vietii, se intilnesc putine plante, de sara tura sau de uscaciune. Dintre ele, sint specifice acestor locuri vitrege gardurarita (Nitraria schoberi) si ghirinul (Obione verrucifera).

Pe acelasi drum al nisipurilor patrundem in Transilvania, in preajma orasului Sebes, pe malul vaii Secasului, unde ne surprinde grandioasa sculptura naturala in argile, denumita Ripa Rosie (jud. Alba). In aceasta rezervatie, argilele si conglomeratele, nisipurile roscate de virsta tertiara, ajunse la exterior, au fost supuse actiunii de siroire a apelor, care, cu tenacitate, au sculptat piramide uriase, tipare de degete raschirate, precum si alte forme cu dimensiuni impresionante. Nu departe, la Ocna Sibiului, vizitam asa-numitul Tau Fara Fund, monument al naturii, lac sarat care prezinta un fenomen aproape unic: salinitatea lui are concentratii diferite, iar temperatura difera si ea pe masura ce ne afundam in adinc (de unde la suprafata apa este dulce si are 20C, la numai 2 m adincime ea prezinta straturi puternic sarate si o temperatura de 46^CC, pentru ca apoi, pe masura ce se coboara in adinc, temperatura sa scada treptat: pe fundul lacului, situat la 35 m adincime, apa are numai 14C).

Drumul uscaciunii a devenit, pe neasteptate, drumul sarii. Pe acest drum trecem din nou Carpatii, alegind Valea Teleajenului, pe unda caruia poposim la Slanic (40 km nord de Ploiesti), unde se afla grandioasa rezervatie naturala Muntele de Sare. Ca urmare a exploatarilor din vechime, una dintre ocnele care duceau in inima imensului masiv de sare subpamintean s-a prabusit, dind astfel nastere unui lac. Prin lunecarea terenului, o parte a masivului de sare a fost dezvaluit, incit apele au avut putinta sa-l daltuiasca in ghirlande si incretituri, dantele si straturi cutate, peste care sarea cristalizata se asterne pe alocuri ca o pulbere de zapada stralucitoare. Sub mingiierea luminii se produc mii de irizatii, parca si mai accentuate de albastrul luciului de apa denumit Lacul Miresii, de la Baia Baciului, lac format la locul prabusirii vechii ocne.

Purtind cu noi miresme saline si pastrind inca vie in minte imaginea cu luciri orbitoare a muntelui de sare, dam aproape uitarii dunele si mlastinile, colburile si luturile impietrite pe care abia le-am strabatut, precum si toate greutatile si ostenelile drumului.

Sintem gata sa poposim iarasi pe malul Marii Negre pentru ca apoi, odihniti, sa putem porni din nou la drum, de asta data pasii nostri urmind sa ne poarte intr-un decor si mai ispititor

Potecile padurii

Patrundem acum sub umbrarul semetilor arbori si, inaintind pe potecile padurii, ne simtim din ce in ce mai puternic Stapiniti de gindul ca aceste minunate creatii ale naturii se cuvin a fi temeinic ocrotite, mai intii de toate pentru binele nostru, al tuturor.

Intr-adevar, ele sint cele care in regiunile inalte apara solul de degradare, il fertilizeaza prin conditiile propice pentru dezvoltarea unei microflore, ele influenteaza regimul precipitatiilor atmosferice si, prin aceasta, debitul apelor freatice si al izvoarelor, ele sint stavila in calea puhoaielor si a vinturilor si tot ele sint gazda primitoare pentru numeroase specii de plante si animale care isi gasesc aici salasul si tihna.

Este deci lesne de inteles de ce legile tarii noastre au exceptat din ciclul de exploatare aproximativ 15% din suprafata totala a padurilor, instituind, pentru zone anume desemnate, un statut de protectie absoluta.

P01-02

In aceste zone sint cuprinse mai intii padurile care, datorita florei si faunei rare, au fost declarate "rezervatii naturale', apoi cele care prezinta un deosebit interes pentru cercetarile stiintifice (forestiere si de alt ordin), pentru studiul cresterilor, al randamentului lemnos, pe specii, studiul aclimatizarilor, al combaterii daunatorilor, infiintarea de pepiniere in scopul recoltarii si selectionarii de seminte, al asigurarii de material saditor in vederea unor replantari, precum si zonele verzi din jurul si din interiorul oraselor. Pentru celelalte regiuni impadurite, tot legile sint cele care prevad cum anume si cind sa se faca taierile, astfel incit regenerarea lor sa fie cu putinta, sa se desfasoare viguros, iar urmasii nostri sa se poata, de asemenea, bucura de bogatia si minunatiile lor. Totodata, acolo unde in trecut goana iresponsabila dupa inavutire a societatilor forestiere, cu capital strain sau autohton, a culcat sute de mii de arbori, lasind astfel prada viiturilor paminturile rodnice, sint astazi saditi mii si mii de arbori, cu o grija care emotioneaza si pe varstnicii coplesiti de triste amintiri, si pe cei tineri, care invata astfel cum sa ajute si sa ocroteasca plantele, acum firave, care miine vor deveni arbori semeti, izvor de frumusete si bogatie.

Dar, in calatoria noastra, ne-am lasat cuprinsi de ginduri si nu ne-am dat seama cum, venind dinspre mare, padurea in care am patruns se afla, aproape de neinteles, chiar pe spinarile dunelor fluviale marine, la numai 10 km de talazurile Pontului Euxin. Alungita in fisii late, este o padure adevarata, intepenita in nisipuri, cu o vegetatie luxurianta, unica: padurea Letea. Inspre marginile napadite de nisipuri neprimitoare, ea lupta necontenit pentru noi terenuri, trimitindu-si mai intii pionierii cei mai rezistenti: catina alba, catina rosie si porumbrelul, carora le urmeaza plopii si restul vegetatiei lemnoase. Dar si in interior, padurea se framinta intr-o lupta continua; arbori de zeci de metri inaltime si grosi pina la 1 m sint invadati de vegetatia agatatoare, de plantele care se tirasc spre lumina. Lupta cu nisipurile si lupta pentru lumina, amploarea efortului vegetal, precum si varietatea speciilor intilnite aici sint temeiurile pentru care Letea a fost declarata, inca de citeva decenii, rezervatie naturala. Potecile padurii serpuiesc printre stejari de lunca si stejari brumarii,' printre plopi si ulmi, frasini si paducei, singeri si corni, iar pretutindeni, vitele salbatice, hameiul, curpenul si liana specifica Dobrogei, Periploca graeca. Deasupra, in coroanele inalte si largi ale stejarilor sau in cracana plopilor seculari, strajuiesc, uriase, cuiburile vulturilor codalbi, ocrotiti si ei cu padurea dimpreuna, pentru raritatea lor.

Traversind in lung Delta si patrunzind in vaile Macinului, apoi strabatind crestele miniaturale ale muntilor tociti si rosi de timp, potecile ne poarta spre rezervatia Valea Fagilor sau padurea Luncavita. Aceasta neasteptata oaza de fagete in climatul arid dobrogean este mai mult decit o curiozitate stiintifica, ea situindu-se la sute de kilometri de briul fagetelor cunoscute inspre Carpati. Relict tertiar, aceasta padure este formata din fagi obisnuiti, din varietatea meridionala Fagus taurica, cu exemplare uneori impresionante, ca si din alte numeroase specii lemnoase: tei, plop, jugastru etc. La sudul Dobrogei o rezervatie forestiera de mare importanta este padurea Hagieni (spre marginea lacului Mangalia), al carei complex floristic prezinta legaturi si afinitati cu flora paduroasa a Balcanilor nord-estici si care se infatiseaza ca o ramasita insulara a vastei zone impadurite care acoperea odinioara intreg podisul sud-dobrogean. Flora caracteristica - stejar pufos si brumariu, jugastru si mojdrean, iasomie, seumpie si paliur - este impodobita prin rarituri de bujorii stepici (Paeonia romanica si P. tenuifolia); dintre speciile de animale sudice gasim broasca testoasa de uscat dobrogeana (Tes-tudo graeca ibera), vipera de padure (Vipera ammodytes montadoni), paianjeni de pamint (Nemesia, Atypus) si, in aer, apare uneori cite-un hoitar, vultur marunt, cu desen alb-negru specific.

Peregrinind prin Cimpia Romana, ajungem la Snagov, unde facem cunostinta cu rezervatia forestiera care - pe o suprafata de peste 1 700 ha - pastreaza ultimele resturi ale vestitilor codri ai Vlasiei, cu exemplare monumentale de stejar, frasin si tei, printre care - o alta curiozitate - rasar mici oaze de fag comun (impreuna cu Fagus orientalis, un fag balcanic), la mai bine de 50 km de limita sudica a fagetelor. In apropiere, pe platoul ridicat la cca 30 km sud de Bucuresti, rezervatia Comana protejeaza un alt masiv paduros, interesant prin amestecul de elemente floristice, unele de origine sudica - usturoiul (Allium bulgaricum) si bibilica sau laleaua pestrita (Fritillaria orientalis), altele tipic balcanice - ghimpele (Ruscus Oculeatus), iar altele migrate dinspre fagetele nordice vinarita, pochivnicul etc.

Pe aceleasi poteci, ne indreptam acum inspre complexele paduroase dezvoltate intr-un climat blind, cu influente submediteraneene din regiunea sudica a Olteniei si Banatului. Mai intii intilnim rezervatia de la Cazanele Dunarii, unde recunoastem fagi comuni si orientali, carpinita (Carpinus orientalis) si mojdrean, alun turcesc si artar de Banat (Acer monsspensula-num), apoi liliac salbatic, laleaua de Banat (Tulipa hungarica), stinjenei saxicoli etc. La Beusnita, in muntii banateni situati la nord de Oravita, lumea arborilor este asemanatoare si prezinta acelasi aspect de relict preglaciar, iar in masivul calcaros care strajuieste Baile Herculane, rezervatia Domogled pastreaza si ea numeroase elemente floristice submediteraneene, intre care semnalam, in plus fata de cele cunoscute dinainte, nucul salbatic (Juglans regia) si pinul negru de Banat (Pinus nigra ssp. banatica), subspecie locala, cocotat pe cele mai inalte stincarii.

Parasim acum aceasta regiune invesmintata cu o haina vegetala atit de pitoreasca, pe care apele Dunarii si ale Cernei au croit-o cu o fantezie de care numai natura este in stare. O clipa ne credem in plini Alpi Dinarici si simtim chiar vintul cald, istovit pina aici, din fruntariile Mediteranei... Nu departe de aceste locuri potecile padurii isi schimba din nou infatisarea; sintem in rezervatia de castan comestibil de la Tismana, pe platoul Gornovitei. In asociatie cu stejari de diferite specii si cu fagete amestecate, castanul comestibil vegeteaza in mici arborete sau in pilcuri curate, la adapost de clima aspra din jur, datorita impresionantului semicerc natural al inaltimilor inconjuratoare. O asemenea oaza de clima dulce, caracterizata prin prezenta castanului comestibil, mai regasim numai in nordul tarii, in preajma orasului Baia Mare, unde o buna parte a padurii de castan este pusa sub protectie, omul imbinind practic principiul ocrotirii naturii cu exploatarea ei economica.

Asa se explica de ce obisnuitele petlite cu frunza de stejar si ghinda, de la uniformele padurarilor baimareni, au fost inlocuite cu frunza si fructul castanului! Dar sa ne reintoarcem pe meleagurile oltene, care mai detin si alte rezervatii forestiere interesante. Desi timpul scurt rezervat calatoriei pe potecile padurii nu ne permite sa le vizitam pe toate, trebuie sa ne abatem pe la vestigiile vegetatiei forestiere, retinute in rezervatia de padure Seaca-Optasani (jud. Olt), situata in cimpie, in apropierea Oltului. Aici specia predominanta ocrotita este girnita (Quercus frainetto), ruda buna a stejarului. Ar mai fi de amintit rezervatiile forestiere speciale, cu valoare dendrologica, in buna parte realizate, situate in regiunile colinare sau de ses din diferite puncte sudice si sud-estice ale tarii: Bazos (Banat), Mihaesti, Snagov si Baragan (Muntenia), Fintinele si Dofteana (jud. Bacau). Din impresionantul parc dendrologic de la Simeria[2] (jud. Hunedoara) trecem Carpatii si poposim in apropierea Devei pentru a vizita rezervatia de la Bejan (jud. Hunedoara). In aceasta padure vegeteaza impreuna o serie intreaga de stejari, din cele mai diferite specii si care, in mod normal, se succed la distante de zeci de kilometri, de la ses la deal. Astfel, se intilnesc aici stejarul comun, gorunul, stejarul pufos (Quercus pubescens), specie xerofila, cerul si girnita, precum si un mare numar de hibrizi unici intre aceste specii. De la Bej an, potecile padurii ne indruma spre Muntii Apuseni, intr-o scurta vizita la laricetul de la Vidolm (masivul Trascaului); aceasta rezervatie protejeaza padurea de zada (Larix decidua), denumita si larice, conifer ciudat caruia ii cad frunzele, intilnit de obicei diseminat in statiunile premontane, printre fagi sau alte esente, si pe care il regasim cultivat prin parcurile oraselor. Parasim padurea luminoasa de zada, colorata in verde palid, pentru a trece de cealalta parte a lantului muntos, la pilcurile de zada protejate in rezervatia complexa, de altitudine, Ceahlau. Dominant, cu stincile si politele sale calcaroase, asemuit de eruditul Dimitrie Cantemir, Olimpului, virful Ceahlaului este propus spre ocrotire tocmai pentru peisajele sale salbatice, pentru legendara baba Dochia - cea cu multe cojoace, pentru frumusetea oglindirii sale in apele Bicazului (lacul scaldindu-i poalele pe zeci de kilometri), dar si pentru vegetatia sa caracteristica, pentru acele polite cu zada, laricele purtind aici un nume popular specific: "politele cu... crini'.

Dincolo de Ceahlau, potecile padurii coboara iarasi... Cu gindul la eroicele timpuri ale lui Stefan cel Mare, cind codrii Moldovei luptau alaturi de ostenii ei, patrundem astfel in codrul secular Slatioara, asezat, ca un vestigiu al vegetatiei forestiere de altadata, la fruntariile celuilalt masiv al moldovenilor, Raraul.

Pe linga aspectul sau ancestral, la Slatioara se ocroteste si tulichina (Daphne cneorum), o iedera rara, pe cale de disparitie In alte locuri. Asemanatoare rezervatiei de aici[3], ca structura si alcatuire vegetala, sint rezervatiile ce detin crimpeie ale padurilor virgine de pe Penteleu, Tisa (pe versantul nordic) si Viforita (pe acela sudic). Pe linga complexele de molid, brad si fag, in aceste oaze retrospective este ocrotita orhideea rara Goodyera repens. In sfirsit, locurile vizitate pe Penteleu ne reamintesc rezervatia oarecum similara de la Piatra Arsa, situata intre Sinaia si Poiana Tapului, bogata in bradeto-fagete, jos, si in zada, sus, impestritata cu brazi uriasi si fagi monumentali, si cu orhideea rara, specifica acestor locuri, Epipogium aphyllum.

Amintim, de asemenea, si padurea Hirboanca, ramasita a codrilor Vasluiului, o rezervatie geamana complexelor paduroase de la Bejan. Ea cuprinde goruni, stejari brumarii si pufosi, populatii hibridogene intre aceste specii etc. etc.

Fig 01. Tulichina (Daphne cneorum)

In mod firesc, toate potecile de padure ne conduc pasii spre lumina, spre verdeata pajistilor. inainte de a le parasi insa, nu trebuie sa uitam ca pe harta tarii sint puzderie de locuri in care aceste poteci, devenite imaginare, ne poarta prin padurile ce nu mai sint din cauza unor oameni hrapareti care, in dorinta de inavutire, au exploatat fara socoteala natura de-a lungul secolelor trecute. Vestigiile acelor codri, ramasi doar in legenda, sint, ici-colo, arborii monumentali, uriasi veterani vegetali strajuind vreo margine de sat, vreo curte sau pripasiti undeva in largul cimpului, impresionind prin maretia lor, prin infatisarea lor uneori ciudata sau prin legenda si traditia pe care istoria le leaga de pecetea crengilor lor uriase, insurubate in orizont. Asemenea arbori seculari, ocrotiti, sint destul de numerosi, astfel ca nu-i vom putea vizita pe toti. Din neamul stejarilor, amintim numai secularul din curtea mitropoliei de la Blaj, neclintit acolo de peste 500 de ani, sau exemplarul de la Cajvana (jud. Suceava), cel mai virstnic din tara! Sint numeroase apoi exemplarele de tisa (Taxus baccata) ocrotite, ca acelea de la Baile Herculane si de la Capul Cimpului (jud. Suceava), evaluate la peste 200 de ani. Tot printre conifere se remarca molizi cu aspect deosebit, mai reprezentativ fiind acela caruia poporul i-a spus "Regele brazilor', situat in marginea soselei ce trece, la Tihuta, din Birgau in Tara Dornelor, peste pasul Magura Calului. Cu aspect de candelabru, acest molid reprezinta si un caz teratologic, adica este un adevarat monstru vegetal, crescind intr-o impresionanta incilceala de crengi, ca o tufa uriasa. Un caz asemanator il prezinta asa-numitul "Fag al imparatului'[4], situat nu departe de satul Muncel (Baia de Aries, jud. Alba), cu port de tufa monumentala si, in plus, prezentind curiozitatea exceptionala a persistentei frunzisului sau si peste iarna, incit, de departe, haina sa - cu luciu bronzat - sclipeste neverosimil peste intinderile albe prin care se strecoara serpuit Ariesul.

Oricum, potecile padurii duc - chiar si din penumbra imaginatiei - la lumina pajistilor, de unde padurea s-a retras treptat, cedind locul cimpului verde.

Fagasul ierburilor

Strabatind cimpiile unduite de vint, asezate jur imprejurul cununii Carpatilor, ca o alta cununa mai joasa, drumul acesta ne duce in interiorul lumii ierburilor, care apare ca o imensa pata de culoare verde deschisa. In calatoria noastra, vizitam locurile in care aceste ultime vestigii ale stepelor originare, tipice, s-au pastrat cu intreaga lor varietate si originalitate vegetala, cu raritatile si ciudateniile lor.

La marginea padurii, inainte de a porni in cimpia propriu-zisa, poposim putin in apropierea Oltului, nu departe de comuna Sercaia, ca sa admiram smaltul bogat si neinchipuit de frumos al narciselor inflorite in poienile de la Dumbrava Vadului (jud. Brasov), denumite de localnici "coprine'. De fapt, este vorba de o asociatie vegetala complexa, dominata de narcise, mai numeroase in portiunile depresionale, umede, unde - datorita climatului rece - se intilnesc si alte plante caracteristice muntelui: teposica (Nar-dus stricta), coacaza (Bruckenthalia spiculijolia) etc.

Luind calea Apusenilor, fagasurile ierburilor ne scot inca o data sus la munte, pentru a vizita o alta rezervatie de pasune, asternuta peste masivul calcaros Scarisoara-Belioara (corn. Posaga de Sus, jud. Alba), ca o cupola tesita, de unde si numele local "Sesul Craiului'. Aici vegeteaza raritatea europeana sapunarita (Saponaria bellidifolia), relict, precuaternar, tulichina (Daphne cneorum), Primula columnae, argintica (Dryas octopetala) si sarbezele sau strugurii-ursului (Arctostaphyllos uva-ursi). Lor li se alatura o serie de endemisme specifice, boreale sau alpine, cu origine primara, dar evoluate pe loc, cum ar fi lumea garofi-telor de munte (Dianthus simonkaianus, Dianthus spiculifolius var. petraciformis s.a.), Sorbus dacica, malaoaia (Helianthemum alpestre) etc. etc. Exceptionala importanta stiintifica a rezervatiei (datorita alcatuirii ei fitoistorice si a originii vegetale mixte) este sporita si de minunatele peisaje, de mirosul suav al liliacului salbatic (Syringa josikaea), refugiat in vaile apropiate, ca si de prezenta unei paduri cu aspect originar, formata din molid, pin, zada, si captusita cu ienupar.

Abia acum coborim catre dimburile asa-numitei "Cimpii a Transilvaniei', vechi fund de mare, impadurita apoi si devenita ulterior stepa in cea mai mare parte a ei, sub actiunea seculara a oamenilor. Aceasta stepa prezinta un real interes prin noianul de plante care o caracterizeaza si din care cele mai pretioase elemente au fost ocrotite in citeva rezervatii importante, care-si propun pastrarea nealterata a specificului "cimpiei': vegetatia de padure in amestec cu vegetatia ierboasa de stepa secundara, discontinuu raspindita, cu precadere pe pantele de deal expuse spre sud. Astfel, fagasurile ierburilor ne scot pe drumul prafos al Chintenilor, in apropiere de orasul Cluj, la rezervatia Finatele Clujului, printre primele de acest gen din tara noastra. De fapt, sint doua zone cu infatisari oarecum diferite: Copirsaiele si Valea Craiului. In general insa, ele sint populate de plante pontice (asemanatoare celor intilnite in stepele ucrainene), xerofile (salvia-Salvia nutans, hodoleanul- Cram.be tatarica, Cephalaria uralensis, inul-Linum hirsutum etc), ca si de asociatii de stepa continental-orientala, formate mai ales din specii de Stipa, colilia unduioasa a cimpiilor (S. lessingiana, S. puicherrima, S. capillata s.a.), printre oare se ivesc migdali pitici (Amygdalus nana), campanule (Campanula sibirica), precum si, pe alocuri, tot mai frecvent, plantele ierboase sau arbustii specifici padurii si poienilor. Aceleasi fagasuri ne duc, in apropierea Mociului, la Suatu de Cimpie (jud. Cluj) unde, pe panta dealului care azi este intesat de vii, pina la marginea satului, se pastreaza un ochi al stepelor panonice de odinioara. Rezervatia stepica de la Suatu, cocotata pe dealul La Tigle, detine endemismul unic, cu port marunt si flori albe, iarba dulce (Astragalus peterfii), descris inca din 1916, alaturi de care se ivesc si alte elemente stepice care, ca si catusnica (Nepeta ucrainica), salviile (Salvia nutans, S. transsil-vanica), colilia (Stipa) etc. In portiunea dimburilor ripoase denumite "tigle' si situate in vatra satului, pusa mai recent sub ocrotire propriu-zisa, vegeteaza circelul, planta xerofila, obisnuita Dobrogei. Viile care inconjura prima parte a rezervatiei (asa-numita "Suatu I') ilustreaza elocvent ca numai datorita acestei ocrotiri speciale, ochiul de finat in care se gaseste Astragalus peterfii s-a putut mentine in unica sa statiune din lume.

Indreptindu-ne spre sud-est, patrundem tot mai adinc in Cimpia Transilvaniei, pentru a poposi pe malurile lacului de la Zau. De aici, pe obisnuitele fagasuri colbuite dintre ierburi, o luam spre rezervatia botanica de la Zaul de Cimpie, o alta oaza stepica, constituita in portiunea mai uscata a cimpiei. Obiectivul principal al ocrotirii il formeaza bujorul de stepa cu frunze inguste (Paeonia tenuifolia), o raritate singerie a cimpurilor dainuind aici, in singura sa statiune intracarpatica, de peste zece mii de ani. Pe linga aceasta, rezervatia de la Zau reprezinta un mozaic alcatuit din cele mai diferite elemente vegetale, cu un palmares de peste 240 de specii, dintre care unele rare pentru tara intreaga: stinjenelul (Iris humilis), laleaua pestrita (Fritillaria orientalis), mirodenia (Hesperis tristis) etc.

Pentru a poposi in ultimele rezervatii de finate, ne strecuram prin trecatorile Carpatilor Orientali si coborim in podisul sucevean, lipsit de padurile care, probabil, il imbracau odinioara. Aici se gaseste rezervatia de finate seculare de la Bosanci (formata din "Frumoasa' si "Moara', situate la 7 km una de alta). Modelata in coaste si povirnisuri, infatisarea geomorfologica a acestei rezervatii este framintata si tocmai datorita acestei particularitati se intilnesc mici oaze puternic xerofitice care trec apoi in alte formatiuni ierboase succesive, ajungind in final la asociatii de finat umed. Dintre toate, cea mai reprezentativa este formatiunea de finate stepice, de tip pontic, in care cresc: stinjenelul (Iris hungarica si I. pseudocyperus), Veronica (Veronica incana), laptiuca (Scorzonera pur-purea), colilia (Stipa joannis), scaiul (Echium rubrum) etc. Mentinerea finatelor pe coastele saracacioase ale Bosancilor (pe dealul Strimbu) confera acestora caracterul important de resturi aproape nealterate ale naturii autentice, cu o geneza multiseculara. La valoarea stiintifica a finatelor se adauga rolul lor de protectie impotriva eroziunilor, precum si aspectul peisagistic impresionant.

In Cimpia Jijiei de jos, la numai 5 km vest de Iasi, se gaseste rezervatia naturala de finate de la Valea lui David. Constituita in conditii de mediu destul de variate, plantele de aici au origini diferite. Una din ele, o planta foarte rara, care se gaseste la limita extrem-vestica a arealului ei, este amareala (Polygala sibirica), forma asiatica; ea este insotita de raritatea iraniano-mediteraneana (Rumex tuberosus), un macris care se afla la limita nordica a arealului sau european. Bogatia floristica a finatelor de la Valea lui David, in care proportia de specii eurasiatice, europene si cosmopolite este aproximativ egala cu aceea a speciilor orientale, balcanice si dacice, nu este unicul motiv pentru care aceste formatiuni sint ocrotite. Fauna este de asemenea interesanta. Dintre nevertebrate, se intilnesc pe alocuri raritati, ca Ever-gestis ostrogovitchi (un fluture cunoscut in tara din numai inca o statiune) sau ca Dinarchus dasipus, un greiere mediteranean. Dintre vertebrate, isi are salasul aici vipera de stepa sau de fineata (Vipera ursini), si ea destul de rara la noi.

Fagasurile ierburilor se sfirsesc pe neasteptate in stepa cultivata. La fel de brusc ne apare in fata imaginea rezervatiei botanice-peisagistice de la Cheile Turzii (jud. Cluj), unde vom incheia calatoria noastra, chiar daca relieful inconjurator se deosebeste din toate punctele de vedere de acela obisnuit al cimpiilor ierboase. Dar din sesul Turzii aceste chei se ridica amenintator, drept spre cer, facind oarecum trecerea de la rezervatiile botanice propriu-zise la acelea de interes complex: botanic, faunistic, geologic si peisagistic. Pe de alta parte, flora Cheilor Turzii prezinta numeroase raritati xerofitice de stepa, in amestec cu multe endemite strict locale si cu o serie de alte elemente interesante.

Cheile Turzii se intind pe teritoriul comunei Petresti, fiind sapate in calcarul prelungit ca un pinten din Muntii Metalici de-a lungul piriului Hasdate, pe un traseu ingust, cu pereti ametitori, cu hornuri si surlaie, de aproape 3 km lungime. Pitorescul lor este neintrecut, iar flora, in unele cazuri, unica chiar pentru Europa. Faima botanica a Cheilor Turzii se intemeiaza si pe faptul ca aici se intilnesc aproape 1 000 de specii de fanerogame, din cele cca 3 500 cunoscute in intreaga tara! Printre faimoasele specii vegetale, locul prim il detine usturoiul (Allium obliquum). exceptional de rar, originar tocmai din Turkestan (!), urmat de mararul salbatic (Ferrula sadleriana), o umbelifera care se mai poate intilni numai in R. P. Ungara si in valea Dunarii. Interesante si rare sint si alte plante, ca Primula columnae, tulichina (Daphne cneorum), scorusul (Sorbus eretica), endemite strict locale fiind considerate omagul (Aconitum jissurae), scaiul (Carduus fissurae), garofita (Dianthus integripetalus) si vulturica (Hieracium tordanum). Tisa, circelul (Ephedra), ochii soricelului (Saxifraga Tocheliana) s.a. coloreaza prin prezenta lor stincile abrupte. Nici lumea pasarilor nu este lipsita de raritati. Pe linga speciile saxioole, se intilnesc aici fluturasul-purpuriu (Tichodroma mnraria) si acvila de stinca (Aquila chrysaetos), pasari ale muntilor, precum si, cea mai recenta aparitie, specia balcanica de lastun mare (Apus nvelba). Dintre nevertebrate, mentionam unele specii de fluturi rari, de exemplu Phybalopetrix, care se gaseste in nordul Italiei (Fiume) sau tocmai in Urali. Ar mai fi de adaugat comorile de arheologie pe care pesterile Cheilor le mai ascund inca. Pentru toate acestea, Cheile Turzii constituie, pe drept cuvint, una dintre cele mai importante rezervatii naturale din tara.

Amintim, in treacat numai, ca si Cheile Bicazului (impreuna cu Lacul Rosu), binecunoscute drumetului, oa si defileul sau cheile Crisului Repede au fost puse sub ocrotire, atit pentru flora lor - continind ; multe raritati si numeroase specii interesante, cit si pentru peisajul deosebit de semet, de variat si de impresionant, prin salbaticia cu care natura l-a sculptat in stinca moale de calcar, folosind apa si timpul.

Drumul pietrelor si al fosilelor

Rezervatiile geologice si paleontologice din tara noastra sint si ele destul de numeroase. Scopul lor este acela de a impiedica distrugerea prin exploatare sau printr-o gresita administrare a unor vestigii geologice stravechi sau a depozitelor de animale fosilizate, marturii pretioase - de muzeu natural, a schimbarilor de fauna si flora (implicit de clima) succedate in timpurile geologice. De fapt, temeiul geologic se impune si in ocrotirea tuturor "cheilor' importante (Cheile Turzii, ale Bicazului, defileul Crisului Repede etc), in rezervatiile cu profil peisagistic montan (iezerul Surianu, Lacul Rosu, lacul Sfinta Ana etc), precum si, in general, in cazul tuturor rezervatiilor montane complexe, al parcurilor etc.

Drumul pietrelor ne duce pe Valea Buzaului, in apropierea localitatii Badila, unde se gaseste rezervatia Cu blocuri de calcar de la Sarea lui Buzau (Badila), Sint peste patruzeci de asemenea blocuri de calcar compact, resturi ale unei mase calcaroase de cca 10 000 m³, care, sub actiunea agentilor atmosferici, a fost farimitata. Virsta lor jurasica pledeaza pentru o sedimentare geologica ulterioara in depozitele tertiare care constituie zona Badilei. De asemenea, calcarele de la Badila contin numeroase resturi de nevertebrate fosile marine (corali, melci, radiolari etc).

Pornind in lungul Carpatilor Orientali, drumul pietrelor ne conduce iarasi printre culmi impadurite, pe platoul Raraului, unde Pietrele Doamnei, atit de cunoscute turistilor, pentru peisajul maret pe care il ofera, sint puse si ele sub ocrotire. De cealalta parte a cununei carpatice, in Muntii Apuseni, cea mai importanta si mai interesanta rezervatie geologica o constituie impresionantele orgi de piatra ale Detunatelor. Amplasate in apropierea comunei Bucium Sasa (linga Abrud, jud. Alba), Detunatele reprezinta un masiv de bazalt cu divina si magnetit, ale carui virfuri (Detunata Goala si Detunata Flocoasa, distantate intre ele la cca 1,5 km si avind altitudine de cca 1 100 m) sint dezvelite, stinca iesind la vedere pe ⁰ suprafata de citeva sute de metri latime. Nenumaratele coloane prismatice, negricioase, unele curbate, altele drepte, care formeaza Detunatele, cu o textura deosebit de interesanta a rocilor, tisnesc spre cer intr-o simetrie unica. Iar la baza lor, cu zgomotul "detunat' repetat de ecouri, bucati de stinca rupta si sfarimaturi se rostogolesc intr-un grohot intins.

Pe drumul pietrelor am putea intilni inca multe alte puncte interesante prin aspectul sau compozitia lor geologica, petrografica si peisagistica. Astfel sint Izbucul de la Calugari si Muntele Gutiiului (jud. Maramures), al carui abrupt de creasta, asemanator cu Detunatele, este cunoscut sub denumirea de rezervatia Creasta Cocosului.

In Muntii Apuseni, drumul pietrelor devine drumul fosilelor, mai usor ca oriunde, si este mai bogat in obiective ocrotite decit in alte parti. Asa incit, cu gindul la ciudateniile vietii din trecutul Pamintului, pasim inspre renumitul punct fosilifer Dealul cu Melci, de linga comuna Vidra (jud. Alba). Denumirea exprima plastic infatisarea acestei rezervatii paleontologice, reprezentata prin gresii compacte, de cca 10 m grosime, in care sint incrustate nenumarate cochilii ale melcului marin Actaeonella. Cu zeci de milioane de ani in urma, acesta vietuia - impreuna cu alte gasteropode inrudite (Glauconia, Gerithium, Turitella) - intr-o mare cretacica, putin adinca, al carei fund era stincos. Interesante sint apoi zacamintele de la Girbova de Sus, din apropierea Aiudului, ocrotite pentru depozitele fosilifere de moluste (scoici si melci) pe care le contin.

Coborind spre sud, drumul fosilelor ne duce la rezervatia de la Soceni, situata in apropierea Resitei. cu renume mondial pentru depozitele fosile de virsta sarmatica si eocenica, incluse in argilele si nisipurile erodate de apele Turislavului si Politioanei. In "fauna de la Soceni'' s-au determinat 109 specii de melci si 31 specii de scoici de origine sarmatica. De la Soceni cel mai apropiat punct fosilifer ocrotit se gaseste la Bahna-Virciorova, ascuns in Muntii Mehedinti. Foarte complex, prin alcatuirea sa, acest depozit fosilifer, sapat in calcarele recifale, contine o fauna de moluste si de corali tipica pentru perioadele tertiare, impreuna cu resturi de echinoderme, briozoare, foraminifere etc. Acelasi drum al fosilelor ne poarta pasii in continuare inspre Cimpulung (Muscel), in vecinatatea caruia se gasesc doua rezervatii importante: Albesti si Suslanesti (jud. Arges). Depozitul eocen de la Albesti este alcatuit din numeroase foraminifere (intre oare cunoscutii numuliti), scoici, melci, viermi si crustacee, stele-de-mare si arici-de-mare etc. Calcarele de aici au primit denumirea de "calcare numulitice', tocmai pentru bogatia speciilor de numuliti sedimentati in eocen, pe linga care se mai remarca si forma gigantica a echinodermului Conoclypeus conoideus. La Suslanesti abunda fauna fosila a pestilor, de virsta oligocena, intr-un ansamblu de peste 29 de specii, intre oare si citeva forme noi pentru stiinta paleontologica (genul Mrazecia, Seranus simionescui etc). intipariti temeinic in sisturile bituminoase de la Suslanesti, pestii fosili sint reprezentantii unei mari calde, evoluata intr-o zona litorala, caracterizata si prin numeroase resturi de plante fosile. Urmindu-ne calatoria spre estul tarii, ajungem la Cernavoda, unde cuibul fosilifer ocrotit de lege Prezinta numeroase calcare zoogene, foarte bogate in resturi de organisme marine fosile (Trigonia, Ostrea, etc). La Seimenii Mari (jud. Constanta), la nordul orasului Cernavoda, se afla o alta rezervatie paleontologica interesanta, datorita atit abundentei fosilelor, cat si fenomenelor de sedimentare a depozitelor. Punctul fosilifer de la Agighiol, situat la nordul lacului Razelm, contine importante depozite triasice, caracterizate prin numeroase fosile de amoniti (peste 90 de specii); dintre acestea, elocventa este prezenta a doua specii, Monophyllites confudi si Japonites dobrogiacus, numele lor dovedind intinderea marii in care traiau odinioara.

Reprezentative pentru fauna de mamifere fosile, bogata nu numai in indivizi, ci si in specii, sint depozitele de la Malusteni, rezervatie situata in judetul Vaslui, nu departe de Birlad. In straturile argilo-nisipoase de virsta pliocena (pliocen superior-cuater-nar inferior) se intilnesc din abundenta fosile de mamifere carnivore, ciini, vidre, foci, apoi de cai salbatici si camile, pachiderme, ca mastodontul (Mastodon avernensis, M. ber soni), rozatoare si primate de tipul Macacus florentinus si Dolichopitecus ruscinensis; apoi resturi de rechini, broaste testoase marine si pasari. Linga Iasi, de data aceasta, se gaseste un alt punct fosilifer, bine studiat si pus sub ocrotire: dealul de calcare Repedea, foarte bogat incrustat de cochilii de scoici, intr-un amestec de fauna de apa dulce (Limnea, Planorbis etc.) si de apa sarata (Cardium, Solen, Venus etc). Importante pentru istoria cercetarilor de geologie si paleontologie din platforma moldoveneasca, calcarele de la Repedea apartin tertiarului (miocen-pliocen), in acest sens pledind si fosilele unui rinocerid, Megarhinus, din stratul superior.

Drumul pietrelor si al fosilelor ne-a purtat indelung prin trecutul paminturilor si al vietuitoarelor tarii aflat intr-o neintrerupta modificare multiseculara. El prilejuieste calatorului insufletit de dorinta cunoasterii comorilor naturale patrunderea in lumea pietrelor dantelate, de pe care apa picura permanent, parind nefiresc de vii, in lumea troglodita a fosilelor vii.

Calea adincurilor subpamintene[5]

Lumea subpaminteana a lui Jules Verne, lumea stalactitelor si stalagmitelor care l-a impresionat pe Vlahuta, tarimul pesterilor care l-a facut pe Emil Racovita ctitor al stiintei noi, biospeologia, este foarte bine reprezentata in tara noastra. Ascunsa, statornica, neclintita in ascunzisurile ei de calcar, greu de patruns si greu de cunoscut, aceasta lume isi are in Romania doua lacasuri mai importante: una in carstul mehedintean, iar cealalta in acela bihorean si, in general, in Muntii Apuseni, care prezinta fenomene carstice deosebit de pregnante: doline si avene, izbucuri si ponoare, chei si polii, colti de calcar si hrube negre deschise inspre pamint. Totul este acoperit la suprafata cu pasunile grase si cu resturile padurilor de conifere, dar inca paduri, fenomen remarcabil.pe plan european, deoarece - in general - carstul apare ca un teren calcaros, cu vegetatie saraca, erodat, arid. Din foarte numeroasele pesteri pe care le intilnim in aceste regiuni carstice, un mare numar au fost declarate monumente ale naturii, pentru importanta lor stiintifica, pentru peisajul subteran de o frumusete fara seaman, sau pentru imbinarea acestora cu insemnatatea turistica. Pornind din Apuseni, vom vizita numai citeva dintre monumentele naturii subpamintene si, bineinteles, pe cele mai insemnate.

Drumul nostru incepe cu vizitarea uneia dintre pesterile grandioase, de o frumusete inegalabila, si totodata o ciudatenie a naturii in care calcarul si gheata milenara se imbina intr-un tot, numit pestera Ghetarul de la Scarisoara[6] (situata deasupra malului sting al vaii Girda Seaca, afluent al Ariesului). In avenul pornit dintr-o pilnie imensa se deschide vasta caverna care adaposteste ghetarul propriu-zis: o masa inghetata de cea 40 000 m³, cu o virsta apreciata la peste 3 000 de ani. Din "Sala mare' patrunzi in "Sala rotunda', boltita inalt, ce poarta numele de "Biserica' si unde scinteiaza stalagmitele de gheata, unice pentru pesterile noastre. Apoi, coborind abruptul lateral al "Salii mari', la 40 m adincime, ni se desfasoara inaintea ochilor privelistea lumii minunate a dantelariilor de calcar, a formatiunilor stalactitica si stalagmitice specifice incaperilor subpamintene. Iar faleza de gheata de aproape 20 m inaltime, lucie si rece, situata ca un abis in dreapta "Salii mari', completeaza aceste inexprimabile frumuseti subpamintene.

Nu departe de Scarisoara si avind probabil legaturi cu aceasta, se deschide pestera Pojarul Politei (jud. Alba), declarata monument al naturii datorita formatiunilor concretionare care o captusesc si care abunda ca, poate, nicaieri in alte parti. Albeata montmilchurilor se suprapune peste strugurii clusteritelor si se reflecta in fatetele cristalictitelor, iar in unele incaperi, perlele de caverna si tufele de coralite[7] te transpun intr-o ambianta suboceanica de comori, inghitite de ape, cine stie cind si in ce imprejurari. Este socotita cea mai frumoasa pestera din Muntii Apuseni.

Itinerarul nostru subteran ne poarta apoi prin Cetatile Ponorului, sistem de doline si pesteri salbatice, mareata explozie de fenomene carstice, pe care le parasim pentru a porni in cautarea vestitelor pesteri din cursul superior al Sighistelului, Magura si Corbasca, bogate in extravagante formatiuni arhitectonice de calcar pur. Ajungem astfel la cunoscuta Pestera a Vintului, situata de data aceasta pe malul sting al Crisului Repede, in apropiere de comuna Suncuius (Muntii Padurea Craiului). Avind o lungime[8] asemanatoare cu cea a Pesterii Topolnita, Pestera Vintului este renumita atit prin clasicele sale elemente morfologice subterane (cu precadere prin tavanele plan-orizontale), cit si prin hlamida interioara de gips cristalin, de o mare frumusete. Pe alocuri, gipsul se transforma in frumoase formatiuni cu aspect sidefiu sau apare sub forma unor arici cristalini, in care lumina lampasului da jerbe de culoare. O fauna interesanta de animale troglodite sporeste importanta pesterii, mai cu seama prin speciile endemite (Gervaisia biharica, dintre diplopode, Pholeuon moczaryi dintre coleoptere etc. etc). Bogata in fauna specifica este si pestera ocrotita de la Vadul Crisului, situata in rezervatia naturala a defileului Crisului Repede.

In carstul mehedintean vizitam pestera de la Gura Plaiului, din apropierea localitatii Baia de Arama. interesanta prin incrustatiile-i bogate, ca si prin endemismul regional, coleopterul Tismanella chappuisi, aflat aici in numar extraordinar de mare. Faima de cea mai frumoasa pestera i se atribuie aici pesterii de la Closani. Ea exceleaza in urme interesante ale unor bazine lacustre subpamintene, marcate prin formatiuni de monocristale sclipitoare. De asemenea, contine o fauna cavernicola bogata si reprezentativa, fiind alcatuita din reprezentanti ai celor mai variate grupe de nevertebrate (diplopode, chilopode, oligochete, insecte, arahneide, aoarieni, gasteropode etc.) De mentionat coleopterul endemic Closania win-kleri. Nu departe, ca un minuscul tezaur natural, se afla pestera Cioaca cu Brebenei, ocrotita pentru cristalele de calcita pura, vermiforme si transparente, si pentru numeroase alte formatiuni cristaline (coralite si antodite pure) care completeaza frumusetile concretionate ale pesterii. Mai departe, putem cerceta pestera de la Topolnita, care atinge 11 700 m. In sfirsit, la marginea sudica a Carpatilor Meridionali, in raza defileului de la Baia de Fier, se afla Pestera Muierii, care contine un adevarat cimitir de oase ale ursului de caverna (Ursus spelaeus), precum si importante orizonturi de culturi paleolitice, in care sint reprezentate si numeroase animale de clima rece.

Tot in Carpatii Meridionali, de data aceasta, in depresiunea Hategului, la poalele Muntilor Sebesului, se gaseste pestera de la Tecuri, monument al naturii de prim rang. Blocul urias de calcita pura de sub tavanul boltit al pesterii, cristalele cubice uriase care creneleaza tavanul, deosebita captuseala concretionala incolora, dar mai ales aceea colorata de la roz la violaceu ("Camera rosie') situeaza pe drept cuvint pestera de la Tecuri in rindul celor mai frumoase pesteri din Romania.

In incheierea acestui drum al adincurilor, intunecos, intortocheat, sa vizitam pestera de la Comarnic, din Muntii Banatului, remarcabila prin lungimea ei (peste 4 km) si prin formatiunile stalaotitiee grandioase; coborim apoi in pestera de la Izvorul Tausoarelor, unica pentru Muntii Rodnei si cea mai adinca din Romania (-350 m), cu un interesant sistem hidrografic subteran, cu numeroase formatiuni de cristale de gips, foarte lungi, si cu configuratii de ansamblu in chip de crizantema; in sfirsit, sa privim, cu deosebita grija, in adincurile unei comori ce a fost descoperita abia in ultima vreme, Pestera Ciurului, din Muntii Padurea Craiului, in care, pe linga numeroase urme si oseminte ale ursului de caverna, sint incrustate, ca o carte de vizita peste milenii, urme de pasi ale omului preistoric.

Dupa hrube si umezeli subpamintene, soarele ne asteapta Insa cald si imbietor, pe cerul parca mai curat ca oriunde si mai albastru, acolo sus, unde drumetia noastra se apropie de sfirsit

Pe crestele muntilor

Incepem noua noastra calatorie, poposind la cea mai nordica rezervatie naturala de altitudine, Pietrosul Rodnei, in care sint ocrotite pajisti si "ochiuri de mare', circuri si grohotisuri glaciare, adica tot ceea ce natura a pastrat aici din vremuri stravechi. Coborind spre sud, ajungem la cealalta mare rezervatie reprezentativa a Carpatilor Orientali, Muntele Ceahlau, atit de drumetit si de iubit, in care flora si vegetatie, stinci si abisuri sint ocrotite deopotriva. Astfel, vorbind despre zonele alpine protejate, ne referim la peisaje tipice, caracteristice pentru Carpati, care imbina: urmele eroziunilor glaciare cu acelea ale modelarii eoliene, flora tipica alpina ou aceea endemica, carpatina, rara sau unica; fauna interesanta cu vegetatia mai bine pastrata; haurile sterpe cu platourile cu iarba matasoasa, stincariile cu ochiurile de apa rece, cu fauna si flora specifice. In aceste rezervatii se pune deci problema ocrotirii intregului ansamblu natural pe care ele il reprezinta. Mai mult inca, daca ne gindim la Baba Dochia, la Turnu Sihastrului si la Piatra Ciobanului din Ceahlau, daca ne reamintim de Babele din Bucegi, de Piatra Iorgovanului din Retezat, intelegem ca masurile de ocrotire initiate in tara noastra urmaresc pastrarea in buna stare, pentru generatiile viitoare, a unor elemente interesante care au contribuit la faurirea unor legende si traditii populare, oglinda a firii oamenilor care au populat dintotdeauna aceste meleaguri minunate, si care au legat parca de ele ceva din sufletul si intelepciunea oamenilor sau din fantezia lor nesecatuita.

Rezervatii insemnate - insumind circa 7000 ha - se gasesc in Muntii Bucegi: o rezervatie principala, in care este inclus intreg abruptul prahovean, una cuprinzind Pestera Ialomitei si imprejurimile ei (muntii Cocora si Batrina), ia care se adauga Cheile Tatarului, Muntele Zanoaga si Gangul Orzei. Aspectele morfologice specifice calcarelor Muntilor Bucegi, cu alternanta de chei si abrupturi, de platouri si vai, se imbina cu insemnatele configuratii floristice variate, de la flora grohotisurilor la aceea a platourilor, de la vegetatia brinelor specifice aici, la vegetatia stincariilor. Pretutindeni raritati si endemisme floristice: maciulia (Thesium kernerianum), galbenelele de munte (Ranunculus carpaticus), salcia (Salix bicolor), secara (Secale montanum), stinjenelul (Iris dacica) etc, arbori rari, ca tisa si zimbrul, pasari rare, ca acvilele si fluturasul-de-stinca, stinci unice, ca "Sfinxul' si "Babele', pesteri, capre negre pe abrupturile cele mai ametitoare dinspre Gaura-Tiga-nesti si abruptul prahovean al Bucegilor.

Ajungem la rezervatia naturala Piatra Craiului Mare, masivul izolat intre Bucegi si Muntii Fagarasului, pe ale carui creste stralucitoare de calcare infloreste cel mai interesant endemit strict din Europa, garofita Pietrei Craiului (Dianthus callizonus), monument al naturii. Masivul Fagarasului, la rindul sau, adaposteste rezervatia naturala Lacul Bilea, situat in bazinul Cirtisoarei. Scopul rezervatiei este acela de a pastra nealterata regiunea inconjuratoare celui mai mare lac glaciar din Fagaras (masiv cu peste 100 de lacuri), zona in care fenomenele de eroziune glaciara sint evidente si in care ocrotirea peisajului imbina in mod fericit interesul geologic cu cel floristic, precum si cu turismul. Flora masivului este caracteristica. Amintim in acest sens firuta (Poa nyaradyana), planta endemica, si raritatea coada-vulpii (Alopecurus laguriformis); dintre animale, reprezentantul cel mai tipic este capra neagra.

Si astfel, pe carari de creasta, ajungem in marginea cetatii de piatra a Retezatului, unul dintre cele mai impresionante masive muntoase ale tarii, intins pe o suprafata de aproape 800 km², inaltind semet peste 20 de virfuri care depasesc 2 200 m inaltime si oglindind cerul in cele 80 de lacuri glaciare. Poate ca nicaieri in Carpati calatorul nu se simte infiorat de atitea abrupturi si de atita bolovanis desprins din munte, ca in cetatea Retezatului. Nicaieri nu are prilejul sa intilneasca, acolo unde vegetatia lemnoasa se inchirceste la port de jneapan, in asa mare numar, trunchiurile semete, noduroase, negre, ale zimbrului (Pinus cembra), singurul conifer care are curajul sa infrunte saracia solului si vitregia vintului.

Nicaieri urmele glaciatiei nu apar mai numeroase, mai evidente si mai variate ca aici: caldari salbatic ingramadite, creste, funduri de vai, "iezere' sau "steiuri' de piatra. Legendele, pastrate din mosi-stramosi, explica toate aceste fenomene prin lupta dintre uriasii care isi sapau gauri in piatra dura, de se faceau iezere si-si potoleau setea, care se bateau intre ei cu bolovani si stinci cit muntele, imprastiindu-le. Sau, prin iuresul in care novacul Iorgovan a urmarit si a taiat in bucati balaurul care salasluia aici, dupa ce, mai inainte, isi incercase palosul fermecat taind in doua piatra uriasa care-i poarta pina astazi numele: "Piatra lui Iorgovan'! Sa adaugam la toate acestea si temeiul botanic al ocrotirii, de mare importanta, deoarece Retezatul prezinta o flora variata si numeroasa, apreciata la peste 300 de specii, dintre care aproape 16% endemisme carpatice, iar dintre ele, mai bine de 4%, endemisme proprii Retezatului. Cel mai de pret endemism este vulturica din genul Hieracium, pentru care masivul formeaza un adevarat "centru genetic' de iradiere a numeroase specii si varietati diferite; apoi, graminee, ca firutele (Poa insolita si P. lepusnica) etc. Sa mentionam varietatea lumii pasarilor, cu raritatile de azi: acvilele de stinca (Aquila chrysaetus), si eu amintirea, numai, a vulturilor de odinioara, cu cocosii de munte, ieruncile, gaitele de munte si celelalte numeroase zburatoare. Mamiferele mari sint bine reprezentate, in primul rind, prin capra neagra (Rupicapra rupicapra carpatica). Se mai intilnesc frecvent apoi ursul carpatin si mistretul, risi, jderi, caprioare etc. Dintre tiritoare, mai ales in regiunea calcaroasa (asa-numitul Retezat Mic), se intilnesc viperele: Vipera berus si aceea sudica, Vipera ammodytes, sau vipera cu corn. In apele riurilor, ca si in acelea ale taurilor (aici introdusi de catre om), se zbenguie pastravii, iar mai jos lipanii si alte soiuri de pesti.

Cunoscind frumusetea, bogatia si varietatea acestui colt de natura, intelegem de ce tocmai aici s-a constituit inca din 1935, primul "Parc National' al Romaniei, Parcul National Retezat[9]. Precum arata si numele, Parcul National depaseste limitele unei rezervatii oarecare, cuprinzind intre fruntariile lui cele mai caracteristice aspecte, cele mai complexe dintre cele mentionate mai sus. Fata de cifra initiala de 13 500 ha, suprafata actuala a parcului depaseste 20 000 ha. Dintre acestea, apoximativ 4 000 ha formeaza "zona stiintifica', de protectie totala, in care nu se admit nici cele mai marunte influente antropice, inclusiv turismul, tocmai pentru a pastra cit mai neatinsa si cit mai putin alterata o intreaga zona reprezentativa a masivului. In zona stiintifica se cuprind crestele care marginesc de o parte si de alta bazinul vaii Zlatuia (afluent de dreapta al Riului Mare), pina la virful Retezat, la Poarta Bucurei (de unde se vad lucind apele lacului Bucura, pe o suprafata de 11 ha si cu o adincime de 16 m, cel mai mare lac alpin din tara), in continuare virfurile Judele, Birlea, Sesele, Zanoaga si Cioaca Radesului, revenind la Gura Zlata. Zona stiintifica include si citeva dintre lacurile reprezentative ale Retezatului: "Tau Negru', "Gemenele', "Tau Stirbului'. In general, din intreaga cetate a Retezatului, este regiunea cea mai putin alterata prin activitatile umane; in acelasi timp este zona in care se efectueaza cercetari stiintifice complexe sub egida Academiei R. S. Romania.

O data cu drumul crestelor, sfirsit In maretul Retezat, calatoria noastra cu ochi de ocrotitor al naturii, de-a lungul si de-a latul tarii, s-a terminat. Ea ne-a prilejuit cunoasterea celor mai insemnate comori naturale pe care darnica natura a meleagurilor romanesti le-a plamadit la sinul ei si le-a pastrat peste veacuri. Am pornit de la "monumente' sau raritati izolate, ca sa ajungem sa cunoastem complexe naturale cu statut de refugii si de rezervatii, iar in final, la intinsul parcurilor nationale, cu valoare nationala si internationala. Aceasta ierarhie corespunde insasi evolutiei ideii de ocrotire a naturii, corespunde necesitatilor directe ale conservarii mediilor naturale. Si astfel, strabatind apele, padurile, sesurile si stincariile, patrunzind in chei de calcare sau coborind inspre maruntaiele pamintului, ne-am imbogatit nu numai cunostintele si zestrea de frumuseti din noi, ci am invatat si sa respectam frumusetile naturale, sa le intelegem menirea si, pe aceasta cale, sa ne formam o justa conceptie despre rolul si necesitatea ocrotirii naturii sub toate formele ei. Caci fiecare pierdere de astazi devine irecuperabila miine, sub ochiul critic si in fata tribunalului constiintei generatiilor care ne vor urma.

"Ierbarul' monumentelor naturii din Romania

Rasfoind interesantul ierbar imaginar al monumentelor vegetale, vom incepe cu cele mai rare dintre ele, unicate de o valoare deosebita din toate punctele de vedere. Calitatea de "monument' al naturii, recunoscuta prin lege plantelor acestui "ierbar', instituie pentru toti indatorirea de a nu le tulbura existenta si de a le ocroti, indiferent in ce colt de tara ar vegeta ele sau ar fi descoperite in viitor. De aceea fiecare pagina a "ierbarului' nostru are o importanta deosebita, ea trebuie intoarsa cu multa grija, cu sentimentul ca in caz de pierdere, aceste unicate vegetale nu vor mai putea fi inlocuite niciodata.

Fig 02. Cretele sau nufarul termal (Nymphaea lotus thermalis)

Astfel, intorcind prima fila, intilnim unul dintre cele mai insemnate monumente naturale din tara noastra, lotusul termal (Nymphaea lotus var. thermalis), drete, protejat, dupa cum stim, in singura statiune autohtona si europeana, piriul Petea, in dreptul Bailor 1 Mai, situate linga Oradea (jud. Bihor). A fost numit astfel de catre botanistul J. Tuzson (1908) prin asemanare cu lotusul propriu-zis, cu oare se inrudeste. Plante din aceeasi familie se regasesc numai in Delta Nilului. Este un relict preglaciar, de apa calda si clima tropicala. Caracteristicile termale ale piriului Petea si ale ochiurilor sale, adapostul pe care il confera depresiunii imprejurimile mai inalte au permis pastrarea peste milenii a acestei ramasite din vegetatia de altadata a unui presupus lac holocenic intins. Dretele au un rizom fixat in milul apei, de la care, inca din luna mai, porneste spre suprafata o frunza lung petiolata, cu limbul oval, plutitor. Planta ridica, de asemenea, si flori gingase, cu petalele libere, colorate delicat alb-galbui, si pe care le mentine la suprafata din iunie pina in octombrie, inchizin-du-le in fiecare seara si redeschizindu-le dimineata, la sarutarea razelor soarelui.

Laurul (Ilex aquifolium) este un alt element de clima calda, cu valoare de unicat pentru tara noastra.

Se gaseste numai in rezervatia de cca 10 ha din preajma corpului de padure denumit "Dosul Laurului', de pe teritoriul comunei Zimbru (jud. Arad). Element atlantic, cu frunze persistente, a fost cunoscut inca din antichitate si cautat tocmai pentru ramurile sale vesnic verzi, din care se faceau atit cununile eroilor, cit si coroanele funerare. Aici, intr-o poiana de faget, vegeteaza citeva tufe de laur rarite mult datorita si faptului ca inainte vreme populatia le folosea atit pentru impletirea de cununi, cit si pentru a le re-planta, ca plante decorative, in gradini. Existenta insulara a acestei plante in tara noastra, cu mult mai la nord de frontiera septentrionala a raspindirii ei europene, nu este inca suficient explicata. Oricum insa, valoarea de unicat a laurului a impus ocrotirea lui intr-o rezervatie speciala, pentru a-1 mentine in flora tarii.

Fig 03. Bibilica sau laleaua pestrita (Fritillaria meleagris)/ Ghimpele (Ruscus aculeatus)

Intorcind iarasi fila "ierbarului', aflam alte doua plante cu raspindire sudica (mediteraneana), de asta data dintre liliacee. Asa este bibilica sau laleaua pestrita (Fritillaria meleagris), cunoscuta din finatele umede, cu precadere in vecinatatea mlastinilor de turba eutrofe, unde vegeteaza spontan. Tulpina plapinda, care pleaca din bulbul aflat in pamint, se sfirseste cu una, rar doua-trei flori marisoare (de cca 5 cm), de culoare rosie, roz sau violacee; petalele lor au pete de forma unor patrate regulate, brun-roscate, alternind cu altele albe, asemanindu-se oarecum cu haina bibilicii, de la care isi trage, de altfel, si numele popular. infloreste in aprilie-mai. Desi nemirositoare, culoarea ei frumoasa a facut ca bibilica sa fie mult culeasa si comercializata, mai cu seama in preajma oraselor. Devenita din ce in ce mai rara, ea a fost ocrotita mai intii in jurul Sibiului si in judetul Suceava (unde era mai periclitata), iar ulterior in intreaga tara.

Celalalt liliaceu, care vegeteaza mai ales pe coaste pietroase si uscate, sau in tufarisurile oltene si banatene, este ghimpele (Ruscus aculeatus). Cu aspect de subarbust xerofil, ghimpele se afla in unele statiuni din Muntenia (Comana), Dobrogea, patrunzind pina in Transilvania (jud. Hunedoara, Bihor si Arad) si in vestul tarii. Ca urmare a adaptarii la uscaciune, ramurile plantei s-au metamorfozat sub forma unor frunze vesnic verzi, cu virful ascutit, pe suprafata carora cresc florile si apoi fructele, sub forma unor boabe destul de mari, rosii. Persistenta ramurilor si dupa taiere a facut ca, in regiunile de vest si de sud ale tarii, planta sa aiba o mare cautare pentru confectionarea coroanelor si a jerbelor funerare, ghimpele inlocuind astfel complet mahonia sau molidul - folosite de obicei in aceleasi scopuri. Aceasta a dus la o rarire ingrijoratoare a acestei plante si, implicit, la punerea ei sub ocrotire speciala.

Mediteraneana este si brindusa galbena (Crocus moesiacus), ale carei "flori', galbene-aurii, apar o data cu celelalte parti ale plantei, in aprilie-mai. Brindusa galbena ajunge spre nord pina in Cimpia Romana, vegetind in special in padurile din preajma Bucurestiului, dar patrunde izolat si in Banat si Moldova. Culeasa intens, ea s-a rarit in asemenea masura, incit - in jurul Capitalei - a trebuit sa fie pusa sub protectia legii, desi nu este propriu-zis un "monument' al naturii. Stinjenelul (Iris gramineei), avind caracteristici asemanatoare cu cele ale brindusei galbene, a ajuns si mai rar, indeosebi in padurile din zona Baneasa-Pasarea (Bucuresti), incit s-a impus declararea lui drept monument al naturii. Culegerea intensa a stinjenelul ui a fost determinata atit de culoarea plantei, cu flori de un liliachiu deschis si dungi mai intunecate, cit si de mirosul ei delicat, intr-o situatie similara se afla si alt monument, strict autohton de data aceasta, bujorul romanesc (Paeonia peregrina var. romanica), raspindit in sudul tarii. In mai-iunie formeaza niste flori mari, singerii, in marginea poienilor sau a padurilor de ses. Rarirea ingrijoratoare a acestei plante, datorita comercializarii de catre populatie, mai cu seama in preajma orasului Bucuresti, explica ocrotirea ei speciala in rezervatia de la Comana.

Fig 04. Ghintura galbena (Gentiana lutea) Iedera alba (Daphne blagayana)

Cunoscuta din vechime ca planta medicinala, anghelica (Angelica archangelica) este o umbelifera rara, care vegeteaza la noi in preajma piraielor sau a mlastinilor de turba din zona montana si subalpina a Carpatilor. Din rizomul gros, in al doilea an de viata, se dezvolta tulpina inalta si groasa la baza, goala inauntru si cu suprafata brazdata. Frunzele bazale sint de citeva ori mai mari decit cele tulpinale, iar in virful tulpinii se grupeaza florile, in umbele mari, duble; infloreste in iulie-august. Numele plantei provine din limba greaca (angelos = inger), potrivit unei credinte stravechi. Uleiurile pe care le contine tulpina anghelicai au o influenta binefacatoare in afectiuni gastrice, fapt care a determinat in trecut culegerea ei fara nici o socoteala, din care cauza s-a impus trecerea ei sub ocrotire.

Tot in regiune de munte, mai ales pe pajistile alpine, cu mult humus, vegeteaza un alt monument al naturii, ghintura galbena (Gentiana lutea). Pentru valoarea sa medicinala, aceasta planta chipesa a fost si mai mult culeasa, si mai insistent urmarita, nu numai la noi, ci si in intreaga Europa, deoarece din ea se prepara un medicament, in special din radacina groasa, mai potrivita scopului la virsta de 20-25 de ani. Planta creste foarte incet, traind pina la 60 de ani, particularitate care a facut ca ea sa fie si mai amenintata de disparitie, deoarece posibilitatea ei de reproducere este restrinsa, dat fiind faptul ca ea infloreste numai la 10-20 ani si abia dupa aceea isi dezvolta tulpina ce ajunge pina la inaltimea de 150 cm si pe care se dispun florile galben viu, mari, cu petale unite, numeroase, inspre virful ei. Solurile pe care vegeteaza mai bine sint cele cu substrat calcaros. Utilizarile farmaceutice locale o indica pentru afectiuni hepatice si gastrice. Raritatea din ultima vreme a plantei a determinat protejarea ei, ca si in cazul anghelicai.

Planta montana, de povirnisuri pietroase, grohotisuri calcaroase, dar si de luminisuri stincoase din padurile etajului montan si subalpin este iedera alba (Daphne blagayana), pe cit de frumoasa, pe atit de rara. Frunzele pieloase, sempervirescente, si mai ales florile sale cit pumnul, albe-galbui, foarte parfumate, ii confera calitatea de planta de podoaba si soarta trista a... raritatii, datorita culegerii ei intense de catre turisti, in special in Bucegi, in masivul Postavarul, precum si in lungul Vaii Prahovei. Vegeteaza si la Vidra (Muntii Apuseni), cea mai nordica statiune cunoscuta pina acum, in raport cu arealul european al plantei. Din Balcani si pina in estul Europei, este raspindita, dar nu abundenta, tulichina (Daphne mezereum), ruda apropiata cu iedera alba, dar cu o conformatie pitica si frunze mult mai mici, mai dese, avind flori marunte, violacee (uneori albicioase), parfumate, care infloresc tot primavara, in aprilie sau mai. La noi este raspindita mai ales in Transilvania (mai rar in Moldova), preferind solul calcaros, pantele insorite, raristile si marginile de padure. Tulichina a trebuit sa fie intens ocrotita, in special in statiunile sale mai joase dinspre etajul premontan, datorita cautarii mari pe care o are ca planta de sezon, primavara, si a cantitatilor insemnate culese si comercializate. Galbena, cu flori globu-loase, mari, atragatoare si raspindita in etajul montan si subalpin - prin pasuni umede, poieni si tufisuri - este planta denumita bulbuci (Trollius europeaus). Ranunculacee bine dezvoltata, planta infloreste spre sfirsitul lunii mai si pina in iulie, florile ei aspectuoase facind sa fie cautata intr-o asemenea masura, incit un asemenea interes ar putea' constitui la un moment dat o amenintare. Dar valoarea estetica a speciei este insotita si de aceea stiintifica, deoarece relativa ei instabilitate morfologica si ecologica ridica inca destule probleme pentru cercetatori; la noi prezinta, in acest context, trei varietati si patru forme, inca in studiu. In sfirsit, tot in categoria florilor preferate de drumeti sau de turistii din statiunile si localitatile alpine intra si singele voinicului, nume dat la doua specii de orhidee asemanatoare, Nigritella nigra si Nigritella rubra. Desi nu depasesc 30 cm inaltime, inflorescentele lor deosebindu-se (scurta, in forma de con si rosie intunecata la nigra, cilindrica si trandafirie la rubra), ambele plante raspindesc un placut si atragator parfum de vanilie, care stimuleaza zelul cautatorilor. Ele infloresc in mai-iulie si populeaza in special pasunile subalpine si alpine. Culesul intens a determinat rarirea bulbucilor si a singelui-voinicului, indeosebi de-a lungul Vaii Prahovei si in Bucegi, unde ocrotirea lor este obligatorie.

Din familia orhideelor face parte si papucul-doamnei (Cypripediu-m calceolus), planta numita astfel datorita formei florii, asemanatoare unui pantof de dama; floarea are culoarea galbena, cu puncte si dungi purpurii pe partea interioara. O gasim inflorita din mai pina in iulie, fiind relativ rara in padurile montane si tot mai rara (datorita culesului insistent) in padurile de coline. Amenintata cu stirpirea, a intrat si ea sub scutul legii.

Fig 05. Singele-voinicului (Nigritella nigra) Tisa (Taxus baccata)

Rara si gingasa steluta alba a muntilor, cocotata pe calcare prapastioase, aplecata modest in calea vintului ce nu reuseste sa o rupa, ocrotita si devenita simbol al ocrotirii naturii la noi, este albumeala sau floarea de colti (Leontopodium alpinum). Originara din muntii Asiei Centrale, se pare ca inspre Europa a patruns numai in pleistocen, raspindindu-se insular; astazi este, cel putin in Carpati, intr-un lent proces de disparitie, accentuat si de culegerea si comercializarea florilor acestora, atit de greu de ajuns uneori. Albumeala - zisa si "Siminic', "steluta' s.a. - este invesmintata in perisori albi-argintii, care nu sint altceva decit rodul adaptarii la conditiile de vint si uscaciune si care dau intregii plante aspectul catifelat. Discul din virful tulpinii poarta panerase continind florile propriu-zise si este luat in intregime drept floare. inflorirea are loc in iulie-august si atunci floarea coltilor de stinca devine simbol al turistilor indrazneti, al iubitorilor de natura, acestia din urma iubind-o acolo, in lacasurile ei de polita de stinca alba, unde ii este locul! Un caz interesant il prezinta rezervatia botanica de la Intregalde, unde, la numai citeva sute de metri altitudine, pe peretii cheilor Galdei (jud. Alba) se catara floarea de colti in cea mai joasa statiune din tara noastra.

Tot in lumea alpina si subalpina a muntilor, pe pajistile inalte, pe brine si printre marginile de grohotisuri, vegeteaza smirdarul sau rododendronul (Rhododendron kotschyi), al carui nume stiintific inseamna "arbore de trandafir', sugerind astfel tufa lemnoasa cu flori mari, rosii-purpurii sau rozacee, frumos mirositoare si cu frunze pieloase, persistente. La noi formeaza uneori mici pajisti de un colorit neintrecut, in special in Carpatii Meridionali si in muntii inalti ai Rodnelor. Punerea partiala sub ocrotire a smirdarului, originar din Asia (Himalaya), a fost impusa mai ales de situatia precara a nucleelor existente in Bucegi si in general in bazinul Prahovei, unde au fost exploatate intens si pentru motivul ca din flori se prepara o dulceata fina, deosebit de cautata, precum si un ceai cu proprietati diuretice. In lumea smirdarului patrunde o alta planta lemnoasa, cu port de copac masiv, zimbrul (Pinus cembra), pus sub ocrotire in Carpati, unde vegeteaza destul de sporadic, numai in masivele muntoase inalte, cu o zona subalpina-alpina distincta. Acest pin intunecat, cu coroana larga, cu port monumental, marcheaza ultima rezistenta a padurii in calea vinturilor si a climei reci alpine. Lemnul de zimbru este cautat pentru sculptura, iar semintele sint comestibile, calitati care explica de ce, in decursul timpului, s-a produs rarirea sa progresiva, mai pretutindeni, fapt care a impus ocrotirea lui. Ruda cu zimbrul si ocrotita in intreaga regiune carpatina este o alta planta cu port arboricol, din neamul coniferelor, si mai periclitata, tisa (Taxus baccata). Invesmintata intr-o scoarta rosiatica, atingind pina la 15 m inaltime si virste impresionante (peste 3 000 de ani!), cu cetina asemanatoare cu aceea a bradului, tisa vegeteaza sporadic, de obicei in zona de amestec fag-molid, in intregul arc carpatic. infloreste din februarie pina in aprilie, avind exemplare mascule si femele, acestea din urma prezentind cunoscutele "fructe' cu invelis discoidal rosu viu, carnos, in locul conurilor obisnuite ale celorlalte conifere. Lemnul dur, lucios, rezistent al tisei a fost cauza principala a raririi tot mai ingrijoratoare a speciei in ultimele decenii. inainte vreme, din lemn de tisa se confectionau, peste tot la munte, pene si "cuie' pentru intepenirea si fixarea constructiilor de lemn, inlocuind cu succes si cu o mare durabilitate in timp fierul, acolo unde "fierul vegetal' crestea la indemina. A urmat o larga industrie a obiectelor cioplite din lemn de tisa, artizanat rentabil atit pentru rezistenta pieselor, cit si pentru culoarea lor neintrecuta, rosiatica, cu ape de o neasemuita frumusete. Copac pretentios, cu crestere inceata, avind o evidenta preferinta pentru climatul mai blind, tisa apare uneori si in chei, si in stincariile mai joase (Cheile Turzii). Pe alocuri, se planteaza in parcuri sau gradini. Pentru a impiedica procesul ei de rarire, planta a fost pusa sub totala protectie, in intreaga tara.

Cu tisa am intors ultima fila a "ierbarului' nostru de monumente vegetale, fiecare fila purtind pecetea paragrafului de lege. Dar, ca o anexa, mai sint citeva file pe care se ingramadesc citeva specii de plante, rare sau interesante, unice sau ciudate, care, fara a fi declarate monumente, sint ocrotite in mod special in unele rezervatii sau exista numai in rezervatiile anume create, fiind, implicit, ocrotite ca monumente impreuna cu rezervatia respectiva. Enumerarea lor nu este fara folos, desi, in mare, pe citeva le cunoastem din calatoria efectuata prin tara, pe la rezervatiile reprezentative din diferitele etaje de vegetatie.

Astfel, sint ocrotite in Ceahlau zada sau cadrina, "crinii' politelor calcaroase (Larix decidua ssp. carpatica), impreuna cu pinul, acesta din urma reprezentind resturi ale pinetelor dominante pina spre coline, din vremea glaciatiilor. Pinul (Pinus silvestris forma turfosa) este ocrotit si in mlastina de turba de la Poiana Stampei. Resturi ale vegetatiei glaciare preponderente atunci, azi raspindite numai in tinuturile arctice, sint si cei doi mesteceni pitici (Betula nana si Betula humilis), cu port de tufa scunda, ocrotiti primul in tinoavele Gaina-Lucina si Luci, celalalt in mlastinile eutrofe de la Sincraieni si Tusnadul Nou (jud. Harghita). Alunul turcesc (Corylus colurna), arborescent, balcanico-asiatic, este ocrotit in statiunea in care vegeteaza mai viguros: rezervatiile Domogled si Beusnita. Rezervatiile Hasmacul Mare-Letea (Dobrogea) si aceea de la Frasinu (Buzau) ocrotesc in mod special frasinul pufos (Fraxinus pallisae), de asemenea specific balcanic, de lunci inundabile si zavoaie. Si, pentru a sfirsi cu arborii, nu putem sa nu ne oprim si asupra salciei boreale (Salix myrtilloides), abundenta in regiunile arctice si ocrotita in rezervatia Laptici din Bucegi (1 500 m altitudine), probabil in cel mai sudic punct al arealului ei mondial.

Dintre plantele cu port de subarbust, la "Piclele' noroioase din Buzau se afla arbustul ramificat, halofil, gardurarita (Nitraria schoberi), situat in unica sa statiune din tara. Obisnuit, este intilnit incepind din sudul Uniunii Sovietice, pina in Siberia, regasindu-se apoi tocmai in Australia! La murate, de asta data, sint ocrotite in statiunea mai reprezentativa din rezervatia Scarisoara-Belioara (Muntii Apuseni, jud. Alba) tufele de sarbeze sau strugurii ursului (Arctostaphylos uvaursi), persistente, cu raspindire circumpolara boreala, existente si in citeva statiuni din jud. Suceava. In rezervatia de la Belioara, mai este ocrotita sapunarita (Saponaria bellidifolia), specie balcanica, de calcare, cu flori galbene, existenta in citeva puncte si in Banat.

Cunoastem apoi pretioasele unicate vegetale care au dus departe faima citorva rezervatii naturale: usturoiul (Allium obliquum), la Cheile Turzii, garoafa (Dianthus callizonus), in Piatra Craiului, si cosaci (Astragalus peterfii) la Suatu de Cimpie. In Cheile Bicazului este protejata o alta raritate a Carpatilor Orientali, Astragalus romeri: la Harman, linga Brasov, in cel mai sudic punct al raspindirii sale, Darie sau virtejul pamintului (Pedicularis sceptrum-caroli-num), la Agigea, planta de nisipuri marine cu aspect exotic, volbura (Convolvulus persicus), iar in finatele moldovene de la Valea David, amareala (Polygala sibirica).

Fig 06. Garofita Pietrei Craiului (Dianthus callizonus)

De altfel, daca am rasfoi "ierbarele' judetene cu monumente naturale, in care sint prinse si elementele floristice de interes local, numarul plantelor ocrotite s-ar dubla, deoarece sint specii care in anumite regiuni ale tarii pretind o ocrotire speciala, devenind, local, raritati.

In sfirsit, ca o placuta destindere, ne-a mai ramas in program o scurta plimbare...

"Gradina zoologica' a monumentelor naturii

Plimbarea este, bineinteles, tot imaginara. Cu atit mai mult, cu cit de monumente ale naturii nu se poate vorbi decit daca ele se gasesc in natura, in salasurile lor ancestrale, unde omul sa le poata cunoaste indeaproape, fara a le inchide dupa gratii. Speciile de animale declarate monumente sint sub scutul legii oriunde s-ar afla, deci in intreaga tara. Cunoasterea lor prezinta insemnatate, deoarece numai recunoscindu-le in natura, le putem asigura deplina ocrotire prevazuta de lege.

Primele vietuitoare protejate apartin lumii pasarilor, acestea ingrijorind cel mai mult naturalistii si iubitorii naturii din tara noastra prin rarirea sau chiar disparitia unora dintre speciile pina mai ieri foarte reprezentative sau frecvente. Ne oprim, astfel, in fata Deltei, in care se ingramadesc "monumentele albe' ale baltilor. Privirile ne sint de indata atrase de ciudatenia zburatoare cu corp masiv si gusa ca o traista, de origine exotica, pelicanul sau babita: cel comun (Pelecanus onocrotalus) si cel cret (P. crispus), mai rar decit precedentul. Delta Dunarii formeaza una dintre rarele statiuni din lume bine populata cu pelicani. In marea colonie de la Rosca-Buhaiova-Hrecisca clocesc anual intre 1 500 si 2 000 de pelicani comuni. Calculind si cele citeva sute de pelicani creti - care nu se amesteca cu rudele lor desi vietuiesc cam in aceleasi locuri (colonia Grindul Ciinelui) -, incluzind si indivizii imaturi sexual, numarul total al pelicanilor din tara noastra, desi important comparativ cu al celorlalte tari europene, nu depaseste 5 000 de exemplare.

Pelicanii sosesc prin aprilie si parasesc meleagurile noastre in septembrie-octombrie. Pelicanul cret este mai robust decit cel comun si prezinta pe crestet si pe dosul gitului un penaj buclat, caracteristic. Dar amindoua speciile au indivizi de talie mare (peste 10 kg greutate) si consuma mici animale acvatice, de preferinta peste. Coloniile lor sint formate din cuiburi cu diametru mare, grosiere, alcatuite din stuf uscat, situate pe plaur, fiecare continind, de regula, doua oua. Puii, pina la prima napirlire, au puful si apoi penajul colorate negru, iar pasarile tinere sint brunii. Coloniile actuale sint numai o parte din numeroasele colonii existente in secolele trecute numai in lunca Dunarii, fara sa mai amintim prezenta pelicanilor in Transilvania, Banat si Moldova. Prigoana mare la care aceste pasari maiestuoase au fost supuse in trecut s-a datorat tocmai gresitei credinte a oamenilor ca ele ar consuma o cantitate mare de peste. S-a dovedit insa ca, intocmai ca in cazul tuturor ihtiofagilor, hrana de capetenie a pelicanului o formeaza pestele bolnav, rapitorii, maruntisul fara valoare economica. Este usor de inteles de ce hidropizia, boala extrem de periculoasa pentru pesti, este practic necunoscuta in Delta Dunarii. Toate cele aratate mai sus, precum si importanta sa faunistica au determinat ca pelicanul sa fie prima pasare pusa sub scutul legii.

Lopatarul sau cosarul (Platalea leucorodia) este o alta alba podoaba a baltilor dunarene, din care se mai gasesc citeva zeci de perechi amestecate cu alte neamuri de stirci, in asa-numitele colonii mixte. Cu penajul imaculat si ciocul negru caracteristic, latit la virf (de unde primul nume), cu zbor de barza (gitul intins) si obiceiul de a rascoli milul cu virful ciocului, de la dreapta la stinga si inapoi (de aici numele de "cosar'), hranindu-se cu diferiti viermi, melcisori, mormoloci etc, aceasta pasare soseste si ea la inceputul verii, parasindu-ne in anotimpul friguros. Fiind considerata ihtiofag(l), sau in scopul de a o impaia, a fost prigonita inainte vreme si in afara cuiburilor de la Marehelu, Uzlina, Hrecisca. Nu i se mai cunosc astazi multe din locurile de cuibarit pe Dunarea de jos.

Fig 07. Lopatarul (Platalea leucorodia)

Fig 08. Egreta mare (Egretta alba)

Mai putin rara, egreta mare (Egretta alba) si apoi aceea mica (E. garzetta) au fost ocrotite in ultimele decenii. Dupa declararea ei ca "monument', egreta mica a prezentat o salutara reinviorare in efectiv, probabil si datorita plasticitatii ecologice mai mari decit a rudei ei. Amindoua aceste pasari sint albe si fac parte din neamul stircilor. Egreta mica are ciocul si picioarele negre, iar egreta mare are baza ciocului si picioarele roz-verzui; egreta mica are si doua pene ornamentale lungi ce pornesc dinspre ceafa. Egretele au suportat cu greu exigentele modei de la inceputul secolului nostru, care solicita penele ornamentale (denumite "egrete' sau "crose'); acestea pornesc de pe spinare si se intind in josul spatelui, avind o structura fina, delicata, cu prelungiri filiforme de o frumusete deosebita. Comertul cu

aceste pene a fost fatal populatiilor de egrete de odinioara, astfel incit ocrotirea lor a devenit o necesitate. In afara coloniilor din Delta Dunarii (pentru egreta mare, in special Golovita) si a rezervatiei de la Satchinez, din Banat (unde clocesc citeva perechi de egrete mici), aparitia egretelor la noi in tara este sporadica.

Fig 09. Egreta mica (Egretta garzetta)

Migratoare, oaspeti de vara sint si raritatile cu penaj alb-negru, ocrotite tot in zona mlastinilor si a baltilor, cu precadere in regiunea inferioara a Dunarii si la malul marii. Asa sint piciorongul (Himanto-pus himantopus) si ciocintorsul (Recurvirostra avosetta), pasari de origine oarecum exotica, mediteraneana, adaptate vietii in apele salmastre, in straturi, mlastini joase si cu salinitate ridicata. Destul de rare, sint ocrotite indeaproape, in refugiile si rezervatiile Deltei, cu precadere la Murighiol si la Plopul.

Fig 10. Piciorongul (Himantopus himantopus)

Fig 11. Ciocintorsul (Rucurvirostra avosetta)

O alta migratoare de vara este califarul alb (Tador-na tadorna), care are penajul alb-negru, dar pieptul (partial) si ciocul sint rosii. Ca infatisare, el imbina caracterele ratei si ale gistei. Prezinta obiceiul curios de a-si cloci ouale prin vizuini si scorburi in malurile inalte, abrupte, indeosebi in malurile Marii Negre, populind astfel zona lagunara Razelm-Sinoe si aceea de tarm. Refugiul permanent in care este asigurata cuibarirea califarului alb este in primul rind Istria. Punerea lui sub ocrotire ca monument a fost dictata de faptul ca numarul califarilor albi s-a micsorat tot mai mult in secolul nostru si arealul lor de cuibarit s-a restrins la zona pomenita mai sus. In secolul trecut, el cuibarea inca si in terasele riurilor, departe de mare, pe Dunare (in regiunea Cernet-Craiova), unde i se spunea chiar "rata de padure'!

Fig 12. Califarul alb (Tadorna tadorna)

Fig 13. Califarul rosu (Casarea feruginea)

Inrudit de aproape este califarul rosu (Casarea ferruginea), specie de origine asiatica, inca si mai rara decit precedenta, cu un penaj minunat, alcatuit dintr-un amestec de ruginiu, roscat si galben, cu statiunea unica in complexul Razelm. Cuibareste si ea in vizuini, in malurile sau movilele nisipoase, sau printre stinci, nu o data in buna vecinatate cu culcusul vulpii sau ocupind chiar vizuina acesteia. Devenita aproape o raritate, aceasta specie, pe linga faptul ca este declarata monument, a prilejuit si infiintarea unui refugiu special destinat asigurarii cuibaritului ei, insula Popina din complexul Razelm.

In largul cimpurilor intinse, dropiile (Otis tarda), cele mai mari pasari din fauna tarii, au suferit in decursul timpului un continuu proces de reducere[10], astfel incit femelele se bucura astazi de ocrotire totala, iar vinarea masculilor a fost supusa unei stricte reglementari numerice, in baza legilor vinatoresti. Rezervatia cinegetica de la Boianu (jud. Vilcea) este si ea destinata ocrotirii dropiilor. Ruda cu dropia, spircaciul (Otis tetrax), specie migratoare, a incetat sa mai cuibareasca la noi in ultimele decenii, raminind numai pasare de pasaj, in Baragan si Dobrogea. Astfel incit, desi se pare ca modificarea treptata a Cimpiei Romane in ultima suta de ani si transformarea ei in stepa este cauza principala a acestui fenomen, recent, vinarea masculilor a fost interzisa cu totul, ambele sexe fiind declarate monument al naturii.

Pentru reprezentantii montani ai galinaceelor, de o protectie deosebita se bucura femela cocosului de munte (Tetrao urogallus), in vreme ce masculii pot forma obiectul vinatorii de primavara, in functie de obiectiv, pe baza unei autorizatii speciale. Masura a fost necesara, deoarece aceasta specie de taiga nordica vietuieste la noi in numar mult mai restrins decit in patria ei de origine, fiind cantonata numai in fisia inalta a coniferelor montane.

Celalalt tetraonid montan, devenit subalpin, cocosul de mesteacan (Lyrurus tetrix), vietuieste numai in citeva statiuni din nordul Muntilor Calimani, intr-un efectiv extrem de redus, de-abia citeva sute de exemplare. Instabilitatea ecologica a zonei de refugiu subalpina, precum si vinarea lui necontrolata in trecut sint cauzele care au determinat rarirea considerabila a speciei, fapt care a impus declararea ei ca monument al naturii.

Fig 14. Corbul (Corvus corax)

Tot datorita vinarii intense, nerationale, desi indeplinea un intens si important serviciu de ecarisaj natural, a devenit mult mai rar decit in trecut corbul (Corvus corax). Dupa declararea sa ca monument, se pare ca efectivele de corbi s-au mai redresat.

In sfirsit, din rindul marilor rapitoare aripate sint ocrotite in intreaga tara multe specii folositoare direct economiei omului si, mai cu seama, economiei naturii. Primul nume de pe lista monumentelor (declarat in 1935) este zaganul (Gypaetus barbatus). In Carpati, ultimul reprezentant din aceasta specie, tipica pentru intreg lantul alpino-carpato-himalaian, a cazut lovit de alice in pasul Turnu Rosu, in anul 1927. De atunci, zaganul n-a mai fost semnalat in fauna tarii noastre. In prezent, de ocrotirea legii se bucura toate speciile de vulturi: vulturul brun (Aegypius monachus), vulturul sur (Gyps fulvus) si vulturul alb sau hoitarul (Neophron percnopterus). Combatuti intens la sfirsitul secolului trecut, pentru pagubele aduse vinatului (sic!), acesti excelenti sanitari ai naturii, mincatori numai si numai de hoit, n-au intirziat sa se rareasca si, in ultima vreme, sa ajunga adevarate raritati. Astfel, vulturul brun nu mai cloceste in Carpati, ci numai in nordul Dobrogei, in numar de citeva perechi. Vulturul sur se pare ca a disparut cu totul din fauna tarii noastre, fiind semnalata doar trecerea intimplatoare a unui exemplar ratacit, dinspre sud. Iar hoitarul, mai mic decit ceilalti doi, mai rezista in citeva perechi cantonate an de an, in perioada clocitului, in regiunea Clisurii Dunarii si in sudul Dobrogei, la Canaraua Fetei.

Fig 15. Zaganul (Gypaetus barbatus)

Fig 16-19

Grupul acvilelor prezinta si el un interes major, fiind puse sub ocrotire in general toate speciile, dar in primul rind acvila de stinca (Aquila chrysaetos) si acvila de cimp sau pajura (Aquila heliaca). Spre deosebire de vulturi, aceste neintrecute zburatoare, cu aripi largi si gheare de otel, se hranesc aproape numai cu prada vie, doar iarna, in lipsa ei, multumindu-se cu hoituri. intr-adevar, ici-colo, unele pagube in rindul vinatului au fost de necontestat. Insa prigoana impotriva lor, cu foc si cu otrava din hoiturile stricninizate, le-a decimat puternic, incit ocrotirea se rasfringe astazi numai asupra citorva zeci de perechi clocitoare din intreaga fauna a Romaniei! De asemenea, se afla sub protectie codalbul (Haliaetus albicilla), inrudit cu acvilele, podoaba uriasa a luncii Dunarii, a Deltei, clocitor odinioara si in interiorul, si in vestul tarii noastre. Supus aceleiasi prigoane, pentru ca "vulturul de mare' mai prinde cite un peste slabit ori bolnav sau din lisitele care cutreiera cu miile baltile, otravit pe capete in trecut la cadavrele care il atrag in timpul migratiilor de toamna si in cap de iarna, codalbul a disparut din aproape toata tara; au rezistat numai citeva cuiburi, ca niste sanctuare, existente in padurea Letea, rezervatie a Deltei, ca si in regiunea inferioara a bratului Sf. Gheorghe.

Fig 20. Codalbal (Haliaetus albicilla)

Dintre mamifere, capra neagra (Rupicapra rupi-capra carpatica) a fost pusa sub scutul legii, ca monument, numai in masivul Bucegilor, unde efectivul era foarte scazut. Inca din anul 1935, au intrat sub ocrotirea legii risul (Lynx lynx), "pantera Carpatilor', ajuns intr-o situatie critica datorita prigoanei la care a fost supus, peste tot, cu arma, otrava si capcanele. El isi pastreaza aceasta calitate pina in zilele noastre, cu toate ca efectivul pare intr-o labila redresare.

Fig 21. Bufnita (Bubo bubo)

Fig 22. Risul (Lynx lynx)

Ultimul colt din "gradina zoologica' este ocupat de terariul broastelor testoase de uscat, in care recunoastem reprezentantii ambelor specii din tara, devenite rare si, In consecinta, supuse ocrotirii, ca monumente. Este broasca testoasa din Oltenia (Testudo hermanni), care vietuieste intr-o oaza restrinsa, la nord de Drobeta-Turnu Severin, statiunea ei nedepasind 50 km diametru. Apoi, broasca testoasa dobrogeana (Testudo graeca ibera), raspindita in Dobrogea, traind atit in padure, cit si printre stincariile intesate cu vegetatie. Broasca testoasa dobrogeana se deosebeste de cea olteana prin placa anala nedivizata si prin coada scurta, lipsita de unghia cornoasa. Rezervatia de la Agigea, ca si aceea de la Hagieni, asigura o protectie speciala unui nucleu destul de reprezentativ de broaste testoase.

Cu aceasta, vizita noastra in "gradina zoologica' a monumentelor naturii a luat sfirsit. insusi faptul ca ne-am imaginat aceste animale dupa gratii, intr-o veritabila gradina zoologica, ne indeamna sa depunem un efort sustinut, pentru ca sa nu se intimple cu adevarat asa, sau, mai rau inca, pentru a nu ajunge la situatia de a ne intilni cu toate aceste specii in sala mumiilor cu ochi din sticla din muzee... La speciile prezentate trebuie sa mai adaugam si pe acelea care sint ocrotite prin legea vinatorii. Astfel, se bucura de ocrotirea legii toate, absolut toate rapitoarele aripate de noapte (neamul bufnitelor, al huhurezilor si cucuvelelor etc), toate rapitoarele aripate de zi, cu exceptia uliilor pasarar si porumbar si al gaii-de-balta (Circus aeruginosus) (cel putin deocamdata), toate pasarelele cintatoare, folositoare economiei agrosilvice. Cu alte cuvinte, impuscarea, prinderea, detinerea in captivitate, culegerea oualor tuturor acestor pasari sint interzise si pedepsite prin legea vinatului. Aceeasi lege instituie obligativitatea autorizatiei speciale pentru impuscarea sau colectarea in scop stiintific a oricarei specii de lebada, indiferent daca este vorba de lebada de vara (Cygnus olor), de aceea care vine iarna (Cygnus cygnus), sau rara aparitie in avifauna tarii, tot iarna, lebada-mica (Cygnus bewickii).

2. Ocrotirea naturii si viitorul omenirii

"Inca o data scriu, in marea sfintenie a muntilor pe care cerurile senine de octombrie le transforma in albastre catedrale, unde esti cuprins de un adinc respect fata de intreaga zidire a lumii'

GEO BOGZA (Catedrala albastra, "Contemporanul', 7 XI 1969)

"Iubesti animalele pentru a le vedea traind, nu pentru a le face sa moara animalele nu sint ale dumneavoastra. Trebuie stiuta asta si dumneavoastra n-o stiti n-o puteti, sti. Veniti prea de departe si este prea tirziu'.

JOSEPH KESSEL [Leul, Editura "Albatros', Bucuresti, 1970)

"Daca omul reuseste sa elimine Eul, va fi capabil sa asculte bataia inimii naturii si soaptele ei'.

CONSTANTIN BRANCUSI

P. Neagoe, The Saint of Montpamasse, (Ed. Chilton Books, New York 1965)

La prima vedere, s-ar parea ca intre ocrotirea naturii, evolutia in timp a acestei notiuni si viitorul omului pe glob nu este nici o legatura. Insa o atenta analiza a raporturilor dintre ocrotire si situatia de miine a omenirii, cu toate nevoile ei vitale, ne dezvaluie nebanuite apropieri si o interferenta problematica de asemenea amploare, incit ocrotirea naturii devine unul din telurile majore ale omului de azi. Fenomen marcant, dar numai in ultimele decenii subliniat cu convingere si jalonat de datele stiintei.

In acest capitol incercam sa familiarizam cititorul cu evolutia ideilor de ocrotire, cu largirea domeniului practic si spiritual in care aceste idei isi fac loc astazi, pina la identificarea stradaniei de a salva natura autentica si vietuitoarele ei cu insasi asigurarea unui viitor fara temeri generatiilor care ne vor urma. Am socotit ca, pentru a convinge, propria noastra pana ar putea asterne in van consideratii marginale si concluzii proprii, privite apoi cu neincredere de catre cititorul neobisnuit cu gravitatea problemelor actuale care framinta omenirea in zilele noastre. De aceea am apelat la imaginile si concluziile pe care o serie de autori le-au asternut pe hirtie, fie in urma judecarii situatiei contradictorii om-natura, pe plan spiritual, fie pornind de la propriile lor cercetari experimentale. Desi printre autorii citati sint unele nume de prestigiu, nu am intentionat sa citam nici nume si nici lucrari speciale, ci din materialul consultat am ales in primul rind acele idei si formulari care si-au gasit mai repede ecou In propriile noastre conceptii. Speram ca aceste idei sa gaseasca un ecou asemanator si In cugetul cititorilor, care vor fi surprinsi poate, in final, de realitatea frapanta pe care o exprima tema acestui capitol: ocrotirea naturii inseamna asigurarea viitorului omenirii!

Este interesant sa constatam ca frumusetea, diversitatea si abundenta naturii s-au reflectat inca din antichitate in spiritul oamenilor, incit natura a ajuns sa fie cintata de poeti si imaginata de artisti ca o prodigioasa si inepuizabila alcatuire, dar al zeilor, gasindu-i-se simboluri adecvate acestei conceptii: "cornul abundentei', trasaturile unei divinitati a fecunditatii (la Efes) etc. etc. Asa incit, dupa cum subliniaza biologul Michel-Herve Julien[11], oamenii "au crezut multa vreme ca pot dispune de natura dupa bunul lor plac'. Este adevarat ca din timp in timp au aparut si voci ingrijorate cu privire la soarta resurselor naturii, sesizind primele semne ale epuizarii acestora. Celebra a ramas remarca lui Chateaubriand, dupa care "padurile preced popoarele, deserturile le urmeaza', remarca al carei profund adevar filozofic stiinta l-a intarit mult mai tirziu. Asa ajunge savantul roman, acad. Emil Pop , sa imagineze raportul strins care a existat intre padure (fiinta colectiva, cea mai grandioasa din cite exista, infiorata de o viata proprie, inchegata la rindu-i din milioane de vieti individuale, cit se poate de diverse - contopite insa intr-o fiinta armonica') si evolutia istorica a omenirii, acele perioade de "adinci fermentatii etnice'. Fara defrisare, desigur, civilizatia omenirii n-ar fi putut progresa. Insa daca "fericitul paralelism intre despadurire si progres' realizeaza un raport armonios intre paduri si spatiul liber, asigurind in acelasi timp un optim economic, acest echilibru nu este infinit.

Folosirea abuziva a naturii, transformarea ei radicala de catre om l-a nelinistit profund si pe dascalul transilvanean Vasile Bob Fabian, care, in anul 1839[13], isi exprima in versuri aceasta viziune pesimista si nu intru totul exagerata:

"Vreme multa n-a sa treaca si-o ara plugul pe mare

La uscat corabierii nu s-or teme de-necare.

Ce-a sa zica-atunci pescariul, cind in ape curgatoare

li va prinde mreja vulturi si dihanii zburatoare?

Ce-a sa zica vinatorul cind in loc de turturele

Nevazind nici cimp, nici codru, va pusca zodii si stele?'

Dupa mai bine de un veac, regasim in cuvintele lui Mircea Malita, care impune atentiei generale prin seriozitatea concluziilor sale de inalta tinuta stiintifica, ecourile poeziei citate: "Ne obisnuim cu apa oceanelor pentru ca simtim nevoia sa o adaugam mediului nostru obisnuit. Ne imping spre ea presimtirea lipsei de spatiu intr-o lume suprapopulata, ca si nevoia urgenta de a-i folosi resursele intr-un moment cind pe pamint ele sint in curs de epuizare'[14].

Observam cum, in fata omului laborios si inventiv, tot mai bine utilat tehnic, natura inconjuratoare s-a modificat mereu, uneori ireversibil. Cunoscutul nostru scriitor cinegetic, Ionel Pop[15], reda plastic acest proces: "Rind pe rind puterile naturii au trebuit sa cedeze, omul invingator adeseori a trecut marginile prudentei, devenind distrugator. Pasunatul tot mai intensiv a modificat infatisarea si structura vegetala ale cimpiilor si ale golurilor de munte. Agricultura, neincetat flaminda de pamint, tot mai mult a restrins intinderile paduroase, a secat locuri cu smircuri, mlastini, balti. Sub acest irezistibil tavalug al civilizatiei s-a modificat mediul de viata al animalelor si al plantelor, antrenind nu numai schimbari de habitat si de densitate, dar eliminind multe dintre ele, pentru totdeauna, din viata pamintului'. In fata acestei situatii, un savant clarvazator cum era Emil Racovita nu putea sa nu considere drept "deplorabila disparitia a numeroase forme foarte interesante si foarte putin cunoscute, a caror distrugere se datoreste, in mare parte, lui Homo sapiens'. Si mai departe: "Aceste vandalisme foarte recente sint cauza si ele nu fac de loc onoare spiritului de prevedere al contemporanilor nostri' "De ce mare interes ne-ar fi astazi - exclama Racovita - folosirea libera a spitelor din care omul primitiv si-a scos animalele sale domestice si plantele sale cultivabile, suse venerabile si pretioase, aproape toate distruse prin lipsa de prevedere si salbaticia stramosilor nostri'!

Moartea speciilor de animale si de plante a fost, de altfel, cea dintii sesizata de catre om, chiar daca el n-a reusit de la inceput sa-i cunoasca cauzele adevarate. Motiv pentru care, uneori cu multa greutate si foarte tirziu chiar, a trebuit sa se treaca rind pe rind la legiferarea ocrotirii speciilor amenintate, miscarea de ocrotire a naturii pornind tocmai de aici. In acest sens, facem apel la pana plina de culoare si eruditie a lui Alexandru Odobescu[17] care infatisa la noi acasa acest moment istoric:

"La noi pina acum nici legea nu prevede nimic, dar nici inalta obladuire nu simte trebuinta de a se amesteca in traiul, mai mult sau mai putin tulburat, al lighioanelor salbatice; ea, deocamdata, se multumeste a regularisi vitele cu patru si mai ales pe cele cu doua picioare. Astfel stind lucrurile in patria ucenicilor tai, pentru ce, o tu, dascale de vinatorie sistematica si rationala, n-ai suplinit lipsele legii si nepasarea cirmuitoreasca dind oarecare povete in privinta timpului cind se cuvine ca vinatorul sa-si puna pusca si pofta in cui si sa dea nevinovatilor sai adversari un ragaz'.

Lipsa unei legislatii si nepasarea, asa cum constata si Odobescu, explica de ce si la noi, ca in intreaga Europa, ca de altfel in lumea contemporana intreaga, disparitiile vegetale si animale s-au tinut lant. Iar previziunile pentru deceniile urmatoare nu sint deloc incurajatoare. Iata, de pilda, ce ne spune prestigiosul naturalist, dr. Mihai C. Bacescu, membru corespondent al Academiei, directorul Muzeului de istorie naturala "Grigore Antipa' din Bucuresti:

"Dar nu numai nomenclatura va disparea, ci insesi animalele care i-au dat miez, mai cu seama pasarile si mamiferele mari. Dupa cum nu au mai putut trai cirezile de bouri si bizoni in Europa ultimelor veacuri, nu vor mai gasi loc miine nici cirdurile de babite, stivei sau pajurele ce au mai ramas, cum nu mai sint nici stolurile de vulturi pomenite de cronici - cioclii cimpurilor de batalie ai apuselor veacuri Unde mai sint astazi cuiburile vulturilor negri de pe curganele baraganului din copilaria lui Odobescu, abia acum o suta de ani in urma? Unde-s ratele-de-padure de care Wallstein spunea ca faceau cirdasie cu vulpile in preajma Craiovei, tot acum 100 de ani? Ambele specii sint reduse la raritati dobrogene, protejate de legi. Unde-s ceahlaii, brehanacele - nu numai din cronici, ci si din chestionarele lui Hasdeu? Unele au disparut de mult din Carpati si poate chiar din restul Europei!'[18].

Teama pierderii lumii animale apare deci justificata prin exemplele date, peste tot in lume, astazi mai mult decit ieri; in Africa, de pilda, legendara arca a lui Noe a abundentei in salbaticiuni, sau, cum scrie biologul american Archie Carr[19], "cea mai fantastica relicva a vietii organizate pe glob', se vede si ea amenintata cu pieirea. Caci nici abundenta proverbiala a faunei africane nu este inepuizabila.

Situatia este deci generala, priveste intreaga lume animala si intregul ei salas vegetal, ca o expresie a naturii insasi, a mediilor de viata dintre care foarte putine se mai pastreaza azi in forma lor originara. Nu este vorba numai de pasari, numai de salbaticiunile mari ale Africii, sau de acelea considerate obiect al vinatorii, ca si al exploatarii economice pentru blana, carne etc. In 1969, a aparut la noi, sub semnatura biologului I. E. Fuhn[20], o carte dedicata cunoasterii mai generale a tiritoarelor; asa cum arata autorul, "din vremuri imemoriale, omul a invaluit broastele, serpii si sopirlele intr-o traditie de teama, repulsie si mister. De aceea, cele mai multe intilniri dintre om si aceste animale dezlantuie instincte ucigatoare, considerate eroice si demne de lauda'. Este motivul pentru care, vazind si reducerea tot mai pregnanta si mai ingrijoratoare a acestor specii in economia naturii, cartea lui Fuhn incearca sa "darime edificiul de superstitii si de reactii primitive nejustificate', calauzind cititorii catre o alta perspectiva fata de aceste "mult hulite vertebrate'.

Si, citind in continuare cuvintele cunoscutului profesor Valeriu Puscariu, ne dam seama ca nici ascunsul domeniu subteran nu a fost ferit de pierderi similare in lumea lui de vietuitoare troglodite: "Un pericol cunoscut numai de catre oamenii de stiinta care studiaza fauna cavernelor este reprezentat prin amenintarea cu disparitia acestei faune, in majoritate relictara, din cauza activitatii umane. Pericolul are un dublu aspect: unul se trage din colectarea abuziva a anumitor insecte cavernicole, celalalt se refera la schimbarile provocate in mediul grotelor prin exploatarea irationala de guano, prin captarea retelei hidrografice subterane, prin amenajari turistice necorespunzatoare sau cu un confort exagerat'[21].

De aceea scria Emil Racovita[22] ca "Istoria Protectiei naturii', cind ea va fi scrisa, va avea de asemenea de relatat campaniile perseverente si foarte indelungate pe care spiritele lucide, stiind sa vada si sa prevada, au trebuit sa le duca pentru cauza cea buna; aceasta povestire nu va intirzia sa scoata la iveala imprevederea si cupiditatea guvernantilor si ale guvernelor care au tolerat extinctia speciilor si distrugerea Monumentelor Naturale, atunci cind salvarea lor era perfect posibila'.

Credem ca cititorul este edificat asupra inceputurilor ocrotirii naturii, asupra acestor prime tendinte de a salva speciile de vietuitoare din natura, tendinte si eforturi care, desi se pastreaza mereu in actualitatea cea mai stricta, au insemnat doar inceputuri. Caci aceste idei de ocrotire, si chiar declararea de "monumente' a unor specii de animale si plante, nu sint suficiente; oamenii si-au dat seama ca trebuie sa se treaca si la ocrotirea salasurilor speciilor in cauza, distruse sau modificate necorespunzator de catre om. Nefiind deci satisfacatoare actiunile izolate, ca sadirea unei paduri sau salvarea alteia de la despadurire - chiar daca aceasta, cum spune Cehov[23] va permite omului ca peste o mie de ani sa reuseasca a fi fericit -, ocrotitorii naturii au trecut la salvarea mediilor complexe, pe intinderi tot mai mari, pina cind realitatile cotidiene au impus, intr-o faptica si legica inlantuire, discutarea protectiei intregii naturi, a biosferei. Numai astfel s-a putut pune acea "intemeiata intrebare', concretizata de Mircea Malita in grija de a se "lua precautiile necesare pentru a nu se aduce atingeri prea grave unui echilibru pazit in trecut de catre natura si a carui distrugere nechibzuita ar putea avea consecinte asupra soartei omului'. Numai asa s-a ajuns sa se ceara "sa adaptam orizontul nostru artificial si preocuparile noastre cotidiene' tiparului naturii dintotdeauna datator de viata, "singura cale care ne mai poate oferi incredere in trainicia si durata prezentei noastre pe glob' . Pentru ca, daca "lupta pentru ocrotirea naturii a fost o lupta de zi de zi, o lupta fara victorii, intrucit acestea erau contestate chiar a doua zi', cum spune eruditul savant francez prof. Jean Dorst , "notiunea putin simplista de protectie este depasita in prezent' si problema se pune de a pastra "peisajele, flora si fauna salbatica din lume'; activitate majora, in care, subliniaza Dorst, "niciodata nu se va aduce un omagiu corespunzator oamenilor care au lucrat dezinteresat si cu curaj'!

Aceste citeva noi orizonturi ale ocrotirii reies de la sine ca justificate daca, prin cuvintele cunoscutului etnograf C. Levi-Strauss[27], vom face cunostinta cu situatia in care se gaseste natura la ora actuala, pe intreg globul, ca rezultat al activitatii umane multiseculare sau, dimpotriva, de cea mai recenta data:

"Astazi, cind insulele polineziene, inecate in beton, sint transformate in portavioane solid ancorate in Marile Sudului cind aviatia comerciala si cea militara pingaresc puritatea padurii americane sau a celei melaneziene, chiar inainte de a-i putea distruge virginitatea, ce oare ar mai putea oferi asa-numita evaziune a calatoriei decit sa ne puna fata in fata cu cele mai nenorocite forme ale existentei noastre istorice? Aceasta mare civilizatie occidentala n-a reusit, desigur, sa creeze minunile de care ne bucuram fara un revers al medaliei. Ca opera a sa cea mai renumita, santierul unde se elaboreaza arhitectura de o complexitate neintilnita, ordinea si armonia cer in acelasi timp eliminarea unei mari cantitati de subproduse nocive care, astazi, infecteaza pamintul. Ceea ce ne aratati in primul rind, calatorilor, este propriul nostru gunoi aruncat in obrazul omenirii. inteleg atunci pasiunea, nebunia, inselatoria povestirilor de calatorie. Ele intretin iluzia existentei unor lucruri care nu mai sint, dar care ar trebui sa fie si aceasta pentru a scapa de coplesitoarea realitate ca s-au scurs 20 000 de ani de istorie.

Nu mai e nimic de facut: civilizatia nu mai e acea floare gingasa, pastrata, crescuta cu mare truda in unele colturi ferite ale unor zone bogate in specii, periculoase, desigur, prin vitalitatea lor, dar care ingaduiau totodata o imbogatire si o improspatare a semanaturilor. Omenirea se instaleaza in monocul-tura: se pregateste sa produca civilizatie in masa, precum sfecla. Hrana ei nu va mai consta in curind decit din acest fel de mincare unic'.

Desi nu-i impartasim scepticismul final, acest citat exprima limpede si foarte plastic situatia in natura inconjuratoare astazi si ne scuteste de a face apel la alti si alti autori care surprind asemenea aspecte. Mai mult inca, venind nu de la un naturalist, ci de la un etnograf, valoarea concluziilor si a observatiilor de mai sus este si mai mare, nimeni si nimic neputindu-l invinui pe C. Levi-Strauss de partinire sau de voita exagerare a unor situatii, afectiva prin unilateralitatea opticii profesionale.

Pentru fiecare dintre noi, apare evident ca de sanatatea naturii, de pastrarea ei cit mai putin stirbita, depinde si sanatatea viitoare si insasi trainicia civilizatiei omului pe glob. Pierre Auger[28] concretizeaza foarte bine cerintele actuale ale stiintei pure si aplicate in ceea ce priveste natura: "Conservarea si imbunatatirea mediilor naturale trebuie sa fie o actiune care sa se straduiasca sa pastreze aceste medii intr-o stare perfecta, fie organizindu-le exploatarea in mod judicios si rational, fie corectindu-le deteriorarile la care au fost supuse, fie, in sfirsit, imbunatatindu-le pentru a le apropia de o stare optima determinata de stiinta. Exista pentru fiecare tara o datorie nationala in legatura cu teritoriul sau, si o datorie internationala in legatura cu mediile generale care intereseaza mai multe natiuni si uneori pe toate'.

"Subiect a carui maretie depaseste orizonturile omenesti'[29], ocrotirea naturii a trecut si pe plan afectiv, nu numai pe acela stiintific, ca o indatorire fata de leaganul care ne-a produs si care ne inconjura in continuare; indatorire pe care A. Carr o considera "virtute matura, un semn de rafinament ce vine mult dupa incaltaminte, vitamine si biciclete' ! Sau, cum arata acad. E. Pop - pornind de la existenta nebanuita in fiecare din noi a "nostalgiei organice a naturii-mume: "ceasul de fata ne cere insa staruitor sa convertim nostalgia vaga intr-o constiinta generala, ferma si activa, de o comuniune cu structura si dinamica naturii, a carei ocrotire nu mai este o problema a naturalistilor, ci a omului insusi' .

Aceeasi concluzie o gasim si la Michel-Herve Julien si ea se exprima ca un crez avansat al omului modern, in sensul ca protectia naturii a devenit astazi "un imperativ urgent nu numai pentru viitorul comunitatii umane de care este economic legata, dar pentru binele nostru de fiecare zi, pentru sanatatea copiilor nostri, pentru fericirea lacasurilor noastre si echilibrul existentei noastre[32]. Pentru ca, asa cum arata si biologul francez sus-mentionat, "protectia naturii este, in definitiv protectia omului'.

In acest cadru sarcinile care stau in fata oamenilor de azi, de orice categorie sau formatie ar fi, sint numeroase si importante: "reaclimatizarea salbaticiunilor disparute, exploatarea comorilor naturale in concordanta cu interesele naturii - constienti ca astfel servim propriile noastre interese vitale, stavilirea regresului altor salbaticiuni amenintate cu pieirea, conservarea autenticitatii peisajului in spiritul pastrarii echilibrului biologic[33] etc. In toate domeniile activitatii economice, este necesara o strinsa colaborare intre economisti, ingineri si biologi, singura cale pentru preintimpinarea unor noi pierderi din zestrea naturii.

Toate cele aratate pina acum dovedesc insemnatatea actiunii de protectie a naturii in preocuparile oamenilor. Sintem convinsi ca aceste idei si concluzii obiective vor duce la realizarea a tot mai numeroase "mici oaze de pricepere si preocupare pentru ocrotirea bogatiilor obstesti', cum scria Emil Racovita[34]. Actiunile intreprinse la noi in tara, grija permanenta pentru remedierea greselilor din trecut, pentru exploatarea rationala a bogatiilor naturale, pentru ocrotirea unor zone din natura care prezinta interes stiintific ne umplu de bucurie si mindrie la gindul ca tezaurul natural al patriei noastre va putea fi admirat si folosit si de urmasii urmasilor nostri.

3. De la monumentele naturii la conservarea biosferei

Ocrotirea naturii se impune astazi tot mai puternic in atentia generala a omenirii, ajungind sa-si confunde problematica majora cu insesi vitalitatea si existenta viitoare ale societatii umane pe glob. Procesul acesta de afirmare este generat de rapiditatea si de forta tehnica mereu crescinde, cu care avintul industrial contemporan ia cu asalt, mobilizind radical, si de cele mai multe ori ireversibil, resursele biosferei. Se cunoaste faptul ca in anul 2000 prezenta umana pe glob va ajunge la 7-8 miliarde de locuitori. Aceasta crestere a populatiei constituie un semnal de alarma colectiv care ne readuce, ingrijorati, fata in fata cu necesitatile naturii inconjuratoare. Factorul demografic amintit, ca si dezvoltarea rapida a tehnicii se materializeaza, printre altele, si prin deseurile tot mai numeroase si tot mai greu de inlaturat, care ameninta biosfera cu invazia si pe om cu nevroza si cu otravirea lenta, intr-o atmosfera profund viciata. Masinismul modern, ajuns la rang de fetis, ridica intrebarea logica si legitima: automobile sau oameni? Astfel incit, in ultimele decenii ale secolului nostru, ideile si actiunile de ocrotire a naturii au inregistrat in intreaga lume o evolutie fireasca. Succesele obtinute au inceput sa se apropie substantial, ca volum si importanta, de pierderile inregistrate in patrimoniul natural al Terrei. Adaptindu-se inconstient, dar treptat, vitregiilor unei naturi aspre, intr-o continua schimbare, omul a obtinut din acest proces biologic universal valabil propriile sale atribute umane, esentiale: abilitate, inventivitate, inteligenta. Implacabila, evolutia biologica a oamenilor, inceputa inca in timpurile preistorice, a fost insotita de evolutia sociala, ale carei jaloane cruciale le marcheaza omul-stapinitor al focului, omul-fauritor de unelte si omul-crescator de animale, stramosi colectivi anonimi care au imprimat umanitatii tiparele destinelor ei viitoare.

In zorii istoriei, pozitia omului era total rupta de aceea a animalelor superioare pe care le depasise pe toate planurile. Dar, desi desprins de lumea sa animala, organizat ierarhic in triburi si In semintii, inconjurat de propriile sale animale domestice, de uneltele sale si manifestind nebanuite resurse spirituale (in arta rupestra, apoi in vorbire si in scriere), omul acesta, care isi faurea o istorie proprie, isi desfasura inca existenta sa biologica in echilibru cu natura inconjuratoare.

Nevoia de hrana - mai intii pasuni pentru vite, apoi spatii deschise pentru ogoarele sale - a calauzit pasii omului tot mai departe de natura libera, tot mai potrivnic ei. Oamenii nu observau cum, de-atitea ori, nisipul se instapinea acolo unde altadata cresteau paduri si clocotea viata "Oamenilor care au despadurit Mesopotamia, Grecia, Asia Mica si alte regiuni, pentru a dobindi pamint arabil, nici nu le-a trecut prin minte ca au pregatit pamintul pentru actuala pustiire a acestor tari, prin faptul ca o data cu padurile le-au rapit si centrele de acumulare si pastrare a umiditatii' - seria Frederic Engels, in Dialectica naturii. intr-adevar, incet-incet, regiunea mediteraneana devenea o rana deschisa pe suprafata planetei, aceasta fiind prima pecete pe actul de nastere, de factura antica, al notiunii de "civilizatie'. Dupa zonele mediteraneene, tot mai indepartate regiuni au avut aceeasi soarta, spre ele indreptindu-se, odata cu trecerea timpului, cei mai indrazneti dintre oameni, exploratorii, pionierii. Acestia marcau patrunderea tot mai adinca a civilizatiei in sinul naturii, platind de cele mai multe ori cu propria lor jertfa revenirea semenilor lor, minati de esenta firii omenesti: neastimparata, aventuroasa, vesnic intr-o incapatinata cautare.

Procesul primar de inlocuire a padurilor intinse cu cimpul cultivat, aparitia stepelor tot mai intinse indica actiunea omului asupra padurii. Chestiunea se punea si pe plan afectiv, mistic, subiectiv, dar foarte util scopului. Si astfel, padurile au fost populate cu spiridusi, vrajitoare si zmei, cu zine si balauri si - pentru orice necredincios - fiarele padurilor ilustrau existenta in fapt a celor mai nastrusnice plasmuiri. Mai tirziu, in evul mediu, in paduri se ascundeau lotrii, haiducii, braconierii de vinaturi otravite, nemultumitii de toate soiurile. Dar omul avea tot mai multa nevoie de spatiu. In unele parti ale lumii cucerirea teritoriului paduros s-a desfasurat mult timp pe nesimtite, potrivit stadiului de dezvoltare sociala a colectivitatilor bastinase. Fenomenul era echilibrat si in deplin acord cu natura. Asa s-au nascut preria, savana, pampasul si s-au largit stepele eurasiatice. Dimpotriva, acolo unde civilizatia progresa rapid, cu toate consecintele unei gestiuni pradalnice a patrimoniului natural, ca si intr-un stadiu de economie pastorala exagerata, prea mult perpetuat in timp, omul a contribuit la crearea desertului, adaptindu-se pe incetul propriilor prefaceri. Si, numai tirziu, in vremea noastra, s-a inteles acest proces uluitor, prin constatarea ca beduinul este, de fapt, nu "fiul desertului', ci parintele sau!

Milioane de hectare de padure au fost rase de pe fata globului, devastarile forestiere inconjurind ca un briu globul, din Spania peste Mediterana, Asia Mica, Mesopotamia, China si, mai departe, peste ocean, in America de Nord. Aici, fenomenul a fost grabit de invazia colonistilor, situatia devenind ingrijoratoare.

Procesul despaduririlor n-a putut fi sesizat la timp, mentinindu-se multa vreme impresia de abundenta forestiera, fata de nevoile tehnicii secolelor trecute. Omul nu si-a dat seama de repercusiunile propriei sale activitati, ignorind contributia sa nefasta la instituirea ariditatii mediteraneene si a pustiurilor din ce in ce mai vaste. Aceasta pozitie a omului fata de natura a fost sugestiv redata de Engels in 1872, in aceeasi Dialectica a naturii: "sa nu ne mindrim prea mult cu victoriile noastre asupra naturii. Natura se razbuna pentru fiecare din ele' (p. 158).

Treptat, au inceput sa dispara unele specii de animale din biotopuri in care altadata erau abundente. Astfel, au disparut leii din Grecia si Asia Mica, bourii comati (Bos primigenius), care in Europa s-au mai mentinut pina prin secolul al XVII-lea (1627); s-a restrins spre nord aria de raspindire a elanului si cea a renului dintre cervidee, ca si a cailor salbatici (tarpani), a magarilor salbatici (coluni), a antilopei saiga, a marmotelor de stepa inspre rasarit, iar marmotele alpine s-au retras tot mai sus in munti. Prin secolele XVII-XVIII se rareste, apropiindu-se de disparitia totala, zimbrul, adevarata podoaba a naturii, iar din multe masive muntoase dispare aproape cu totul ibexul, o frumoasa capra salbatica de stinca. Aceste reduceri de areal, farimitari si disparitii in lumea animalelor reprezinta una dintre reactiile naturii la prefacerile aduse de om, fie domeniului paduros, fie spatiului stepic natural, prin destelenirea si cultivarea lui.

In secolele XVII-XIX, in plina efervescenta a cercetarilor de stiinte naturale, in plin avint de explorare a lumii vii de catre zoologii si botanistii tot mai numerosi, frecventele disparitii de animale devin de notorietate publica. Dintre mamifere dispare pseudo-zebra sud-africana, quagga (Equus quagga), dungata numai in partea anterioara a corpului, abundenta inca in secolul al XVI-lea la sudul riului Orange. In natura, ultimul exemplar a fost semnalat pe malul Orangelui, in 1879, iar ultimul captiv, in gradina zoologica din Berlin, in 1883! Pilduitoare a fost si disparitia vacii-de-mare din strimtoarea Behring (Hydrodamalis stelleri), mamifer marin din grupul sirenienilor, care atingea 4 tone greutate, un erbivor foarte blind, frecvent in golfurile putin adinci. De la descoperirea ei, de catre Behring, in 1741, la numai un sfert de veac, vaca-de-mare este practic exterminata , de marinari si de cautatorii de blanuri de animale. Cea mai spectaculoasa si rusinoasa disparitie in rindul mamiferelor, care oglindeste modul in care inaintasii nostri gestionau patrimoniul animal al globului, a fost aceea a bizonului american (Bison bison), care a populat America de Nord din Canada si pina in intinsele prerii ale Statelor Unite (Texas), in numar de circa 80 milioane de capete! Cantitatea aceasta uriasa de carne vie, la indemina tuturora, a impresionat colonistii care soseau mereu in Lumea Noua si masacrele au inceput destul de timpuriu, dar fara sa lase urmari evidente. Chiar perioada de avint a stepei cultivate americane in dauna preriei si nevoia de carne - inainte ca septelul vitelor domestice americane sa ia proportii (1740-1840) si sa exercite astfel o puternica presiune negativa asupra bizonului - n-au reusit sa-l compromita inca efectiv. Pina in acest stadiu, indienii traisera in echilibru cu bizonii, urmindu-i in deplasarile lor de toamna si de primavara, folosind toate produsele vinatorii de bizoni, pentru alimentatie ca si pentru imbracaminte, constructii etc. In perioada anilor 1830-1840 a inceput insa campania de exterminare voita a acestui urias bovin american, campanie care angaja aventurieri, armata, amatori de "distractie', indieni inarmati special in acest scop. Disparitia completa a speciei in sudul Statelor Unite are loc prin 1868, iar in regiunile nordice, prin 1880. Milioane de kilograme de schelete de bizon au fost transportate cu trenurile spre intreprinderi special profilate pentru prepararea de ingrasaminte sau carbune animal; milioane de piei au luat calea tabacariilor, dar alte milioane de cadavre care se insirau de-a lungul drumului de fier de la Santa Fe indicau distractia de neiertat a amatorilor de tir.

Situatia bizonului canadian nu a fost nici ea mai buna. Disparitia lui consemneaza epoca de foamete si de mortalitate ridicata in rindul indienilor, din 1886-1887. Totusi, in preajma anului 1883, un minuscul nucleu, de cca 1 000 de exemplare, se mai mentinea in preajma Marelui Lac, din Statele Unite; un indian a luat initiativa cresterii citorva vitei pe propria sa ferma, ajungindu-se in curind la o turma de cca 700 de capete. De aici s-a trecut apoi la refacerea bizonului american, in masura in care o permiteau prefacerile naturii originare si interesele economiei americane in zorii secolului XX.

Ritmul disparitiilor printre mamifere a crescut pe masura apropierii de secolul nostru. Sub presiunea intereselor economice si din cauza nepasarii oficiale, tragediei bizonului i-au urmat aceea a cerbului wapiti, a renului de padure (caribu) si in special a renului de tundra din nordul Canadei (Rangifer tarandus arcticus) care, evaluat la aproximativ 100 de milioane de capete in secolul trecut, ajunge in 1938 la mai putin de trei milioane de exemplare[35].

Nicaieri pe suprafata planetei noastre nu se poate constata o permanenta animala sau o evolutie cit de cit similara a mamiferelor, in comparatie cu situatia lor de la inceputul secolului. In general, pierderile totale cauzate de om - direct sau indirect (prin transformarea mediului de trai) - printre mamifere se ridica pina la ora actuala la 120 de specii, stinse definitiv!

Disparitii numeroase, dintre care unele la fel de uluitoare, se cunosc si in lumea pasarilor. Prin secolele XV-XVII uriasa pasare alergatoare de tipul strutului, moa (Dinornis novae-zeelandiae), atingind 3 m inaltime, ca si cealalta uriasa alergatoare din insula Madagascar, ruc (Aepyornis maximus), atingind 5 m inaltime (!), mai erau inca vinate de bastinasi pentru hrana si pene, ouale lor gigantice fiind folosite pentru transportarea si depozitarea bauturilor. Atit in Noua Zeelanda, cit si in insula Madagascar, nici un om de stiinta n-a mai ajuns sa vada o asemenea pasare, ele fiind complet distruse de indigeni, in secolele XVII-XVIII. Interesanta, si totodata sugestiva pentru intelegerea istoriei de mai tirziu a moarilor, este constatarea ca aceste triburi au devenit antropofage numai dupa exterminarea pe deplin a pasarii moa!

Cam in aceeasi perioada, sub actiunea europenilor in arhipelagul insulelor Mascarene, dispare porumbelul gigant, nezburator, dodo (Didus ineptus), care atingea aproape 25 kg greutate. Ultimul exemplar din aceasta specie a pierit in gradina zoologica de la Londra, in anul 1638. Pe la inceputul secolului nostru, din acelasi arhipelag dispare porumbelul pustnic din insula Rodriguez (Pezophaps solitarius). Pierderile aviare au devenit tot mai numeroase, in toata regiunea mediteraneana, in curind vitregita de unele galinacee tipice (francolinul, prepelita cu trei degete, ibisul comat), de multe specii de papagali etc. Pe intregul glob pamintesc numarul exemplelor este impresionant.

Uluitoare este si disparitia pinguinului mare (Plantua impennis), locuitor - in uriase colonii - al regiunilor arctice (Groenlanda, Labrador, Islanda etc), bun inotator, dar incapabil de zbor sau de fuga. Migratiile sale prin marile nordice il aduceau uneori pina pe coastele vestice ale Europei, in sudul Scandi-naviei, pe coastele daneze si germane. Pe alocuri, era atit de numeros, incit in vecinatatea Islandei, insulele stincoase Fugloskae purtau numele de "Insulele Pinguinilor'. Vinate intens de navigatori, adesea pentru nrana ciinilor, ca si pentru invelisul de pene extrem de calduros, efectivele de pinguini scad vertiginos, inca in 1590 un intreg vas islandez a fost umplut cu cadavre de pinguini, ceea ce denota amploarea presiunii omului asupra coloniilor sale. Astfel, in 1815 sint prinse ultimele doua exemplare din Groenlanda, alti ultimi mohicani avind aceeasi soarta in alte zone de coasta vecine. Cea din urma colonie se mentine in largul coastei de rasarit a Islandei, pe insula Eldey, pina prin 1844, data dupa care marele pinguin nordic trece definitiv in rindul disparutilor

Tot atit de impresionanta a fost stergerea de pe fata pamintului a unei alte pasari, la fel de abundent reprezentata in trecut, porumbelul migrator (Ectopistes rnigratorius). Ca si in cazul bizonului, teatrul tragediei, desfasurate in anii 1860-1890, a fost tot America, si anume Statele Unite. De altfel, pentru o pasare de padure, nu era lipsit de importanta faptul ca, pe linga prigoana omului, special organizata, domeniul paduros american se redusese, de la sosirea europenilor acolo, tot mai rapid, ajungindu-se ca din cele peste 150 milioane de hectare sa mai ramina numai 8 milioane. Porumbelul calator traia in colonii numeroase, care uneori doborau arborii sub greutatea cuiburilor. Din Pensylvania, cirduri uriase migrau toamna spre marginile golfului Mexic, intr-o asemenea desfasurare de masa vie, incit ornitologul american Audubon aprecia, pe la mijlocul secolului trecut, la peste 20 km lungime si 1-2 km latime fisia de padure care servea drept loc de innoptat unui asemenea cird, ce poposea aici cu bubuit de tunet si fringea ramurile sub greutatea sa, incit nu rareori padurea aparea devastata ca dupa o furtuna! Prin 1810 un recensamint evalua porumbelul migrator la aproximativ 2 miliarde de indivizi. Prin 1870, in Wisconsin, pe cca 2 000 km² cuibareau peste 130 milioane de indivizi din aceasta specie. In curind insa, omul a pornit impotriva pasarilor organizind adevarate masacre, zi si noapte, cu armele de foc, cu explozii de praf de pusca, cu foc etc. pe intreg traseul migratiilor porumbelului calator. Vinatorii devenisera simpli amatori de tir, luindu-se la intrecere care doboara mai multi intr-un timp dat, fara ca porumbeii vinati sa serveasca cuiva. In vreme ce puii grasi si nezburatori se aflau inca in cuiburile lor, se organizau de asemenea operatii de cules: puii erau ridicati cu ajutorul prajinilor sau se taia intregul arbore pentru a putea fi prinsi toti o data. Este evidenta urmarea pe care toate aceste actiuni au avut-o asupra efectivelor de porumbei: coloniile imense dispar repede, iar prin 1880 se mai vorbea de "mici cirduri' care vagabondau in timpul migratiei. In anul 1899 a fost semnalat ultimul exemplar de porumbel migrator in libertate. Instituirea premiului de 1 500 $ pentru observarea vreunui alt exemplar sau perechi ce ar cuibari undeva a ramas zadarnica. In captivitate, ultimul porumbel calator moare in 1914, in gradina zoologica din Cincinnati (statul Ohio).

La ora actuala, numarul total de specii si subspecii de pasari disparute se ridica la cifra de 150. Lista lor ramine insa deschisa. Profesorul J. Dorst subliniaza ca inainte de anul 1700 erau exterminate cca 10 specii, in timp ce in urmatoarea perioada de 150 de ani (1700-1850), numarul disparitiilor se ridica la 40 de specii; in perioada 1851-1900, pierderile ating cifra de 50 de specii si cam tot atitea dupa 1901, ceea ce inseamna ca, in ultimul secol, cite o specie aviana a disparut anual!

Analiza noastra ar putea continua cu fauna marilor cetacee, din care multe sint amenintate cu disparitia totala, iar majoritatea lor, considerabil rarite, cu scaderea apreciabila a numarului de specii de pesti, cu disparitia unor reptile si rarirea acuta, ingrijoratoare, a altora, cu prezentarea unor fluturi si altor insecte pe cale de disparitie.

Conferinta internationala pentru ocrotirea naturii tinuta la Basel, in 1947, a apreciat la 600 de specii numarul animalelor pe cale de disparitie sub ochii nostri!

Moartea speciilor de plante si de animale sub presiunea omului, sub actiunea directa a vinatorilor si a colectionarilor, a comerciantilor de tot felul, ca si sub actiunea indirecta a mediilor modificate de om, a devenit spre sfirsitul secolului trecut un serios semnal de alarma. Primii care au sesizat pierderile in patrimoniul botanic si zoologic au fost naturalistii si, impreuna cu ei, iubitorii de natura, drumetii pasionati, vinatorii sau pescarii, privati de obiectul indeletnicirii lor preferate. Asa s-a nascut ideea declararii unor specii foarte rare drept "monumente ale naturii'[36], ca si instituirea de "rezervatii' de diferite tipuri, destinate ocrotirii acestor monumente, in ultimele lor refugii cunoscute. De altfel, ideea nu era noua, intrucit, in secolele trecute, sub forma unor parcuri de vinat, nobilii sau cirmuitorii unor tari pusesera sub stricta protectie anumite teritorii in care vinatul cel mai pretios era bine reprezentat.

Asa, de pilda, regii franci luasera masuri de protectie a ultimilor bouri in Ardeni si Vosgi. Sub o protectie asemanatoare, salutara ca idee, dar pina la urma, ineficace, ultimul reprezentant al bourilor se stinge pe domeniile cnejilor mazovieni. La rindul sau, zimbrul a facut obiectul unei protectii speciale in Polonia si Rusia, asa incit ultimele resturi de zimbri, care au insemnat si ultimele nuclee ale speciei pe glob, se gaseau numai pe domeniile regale din Bialowieza (Polonia) si pe teritoriile de vinatoare ale cnejilor din Cuban (zimbrul de Caucaz). O protectie a animalelor de vinat in epoca reproducerii o gasim instituita inca de Kubilai-Han, despotul mongol, iar prima rezervatie de vinatoare legal constituita a fost aceea pentru cerbi de la Fontainbleu, in Franta. Pe linga rezervatiile speciale cu scop practic - vinatul si pescuitul -, s-au infiintat mai tirziu si rezervatii care aveau ca obiectiv ocrotirea integrala a faunei si florei, altele sub forma unor "parcuri nationale'. Acestea din urma aveau un scop dublu: al ocrotirii si, totodata, al educarii unui numeros public turist, indragostit de natura, caruia i se permite vizitarea rezervatiei date cu obligatia respectarii anumitor norme elementare special elaborate.

Asa s-a nascut primul "Parc National' in America de Nord, la Yellowstone (S.U.A.), 'in anul 1872, din initiativa tenace si meritorie a unor persoane particulare. Aceasta actiune a avut un larg rasunet in public, putin informat pina atunci asupra gravitatii devastarilor la care cea mai noua cucerire a omului alb, America, fusese indelung supusa si greu incercata. Prima "rezervatie naturala' se nascuse tot in America, in 1864, pe valea riului Yosemite, avind ca scop protejarea speciala a ultimilor uriasi vegetali Sequoia. Acestor exemple le-au urmat altele si in curind intreaga lume s-a entuziasmat pentru ideea in sine, care parea sa rezolve toate cazurile nevralgice ale naturii pagubite de oameni. Ocupind primul loc in actiunile de protejare a naturii, America de Nord dispune azi de peste 30 de parcuri si peste 80 de rezervatii naturale, destinate protectiei florei, faunei si peisajului: numai in Yellowstone Park sint ocrotite cca 3 000 de gheizere, intre altele vestitele Yosemite, Grand Canion (Arizona), Jasper, Albert si altele. Pornind de la legea votata in 1919 de catre Sovietul Suprem, la propunerea lui V. I. Lenin, U.R.S.S. a trecut, de asemenea, la ocrotirea naturii pe scara larga, inregistrind pina in prezent peste 90 de rezervatii nationale de amploare, care depasesc 6 milioane hectare suprafata. Acestea sint organizate dupa cele mai moderne cerinte ale stiintei, studiate de catre cercetatori, fiind folosite unele, pentru reintroducerea de specii disparute, altele pentru aclimatizarea de noi specii si, in sfirsit, unele servind numai pentru experiente biologice speciale (Askania Nova). Amintim aici cunoscutele rezervatii de la Peciora-Ilici, Barguzin, Delta Volgai (Astrahan), Barsa-Kelmes s.a.

Extinsa in Africa, ideea de ocrotire se materializeaza in anul 1898 in Transval, unde se infiinteaza parcul national ce poarta numele presedintelui bur, Kruger, pe aproape 2 milioane hectare. Urmeaza parcurile¹ Kalahari Gemsbok, Bontebok si Addo din sudul Africii, destinate in special ocrotirii faunei complexe de copitate, iar in primele decenii ale secolului nostru, marile parcuri nationale din Republica Zair. In 1925 sint infiintate Parcul Albert, pe aproape 1 milion hectare, parcul Kenya si cel de la Nairobi, iar in Tanzania, vestitul parc Serengeti, ca si Ngorongoro, situat pe craterul urias si impadurit al vulcanului cu acelasi nume, o adevarata arca a lui Noe naturala, in ceea ce priveste fauna sa de mamifere si de pasari. Africa se mindreste astfel cu numeroase parcuri, enumerarea de mai sus fiind cu totul incompleta. Aceste oaze de protectie si de liniste pentru salbaticiuni, ca si spatiile geografice tipice ale diferitelor regiuni africane reprezinta ultimele refugii concrete pentru salvarea aspectelor naturale si mai cu seama a faunei africane, devenita in deceniile din urma obiectul unui turism vinatoresc comercial abuziv, ca si al unui intens braconaj si vinatori sportive exagerate.

La rindul ei, Asia a trecut la protectia rinocerilor sai in rezervatia Kaziranga (Assam), la ocrotirea ultimilor lei asiatici (Panthera leo persica) in rezervatia din peninsula Kathiawar (India), a ultimilor elefanti ceilonezi in rezervatiile din Ceylon, Gal Oya, Wilpattu etc. Sint cunoscute rezervatiile din Malaysia ("Taman Nagara'), Indonezia (insula Komodo, pentru ocrotirea sopirlei uriase Varanus komodensis), ca si cele peste 19 parcuri nationale din Japonia, intinse pe o suprafata ce depaseste 1,5 milioane hectare. Rezervatii similare sint si pe insula Luzon din Filipine, in estul Australiei (Parcul National "Kosciusko', de 600 000 ha), in Noua Zeelanda (parcul "Tongariro', din Insula Sudica, datind inca din 1894, unul din cele 10 parcuri de acolo, care se desfasoara pe 2 milioane hectare suprafata). Alte parcuri si monumente naturale s-au infiintat in America de Sud, in primul rind in Argentina (Parcul andin "Nahuel Huelpi', inca din 1903), apoi in Brazilia (Parcul National "Iguazu'), Venezuela, Ecuador (Galapagos), Chile etc.

Desigur, nici Europa nu a ramas in urma, cu atit mai mult cu cit fauna si flora de aici erau puternic secatuite, ca urmare a activitatii umane milenare pe batrinul continent. O serie intreaga de zone ocrotite incep a fi inventariate in Anglia, iar din 1895, se afla sub egida unui trust national, special constituit in acest scop. Insulele din Frisia, Zuider-Zee si lacul Narder Meer din Olanda au fost si ele puse sub o protectie speciala, in vederea pastrarii lor ca biotop - vegetatie si fauna de pasari. In Olanda, ca si in Belgia, a gasit un larg rasunet ideea canadianului Jak Minner de a infiinta "sanctuare' pentru pasarile migratoare, cu precadere pentru baltaretele aflate in plina migratie; aceste mici, dar numeroase suprafete de teren specifice au fost organizate intr-o complexa retea capabila de a contracara presiunea cinegetica, precum si efectele modificarilor aduse peisajului originar de dezvoltarea agriculturii. Parcul National Gran Paradiso din Alpii Italiei, infiintat in 1922, parcul francez "La Vanoise' si parcurile elvetiene recent infiintate (1970) au implinit un vechi deziderat privitor la ocrotirea ultimelor resturi ale caprei ibex; formele pirineice ale acesteia au fost exterminate prin vinatoare si chiar in Alpi era pe punctul de a disparea, incit in anul 1921, abia mai ramasesera vreo citeva zeci de exemplare. Elvetia a reintrodus capra ibex in minunatul parc Engadin, creat inca in 1914, pe cca 17 mii hectare. O serie intreaga de alte parcuri si rezervatii intinse au fost destinate in alte tari protectiei faunei si a mediului montan: Abruzzi - in Italia, Smarinas - in Creta, Parcul Tatra si Krkonose - in R. S. Cehoslovaca, Parcul "Pieniny' - de o parte si de alta a granitei dintre R. P. Polona si R. S. Cehoslovaca, "Parnas' - in Grecia etc. Pentru ocrotirea pasarilor si a mediilor de balta au fost create rezervatii intinse in regiunea cunoscutelor marismas din Delta Guadalquivirului (Spania), in regiunea asa-numitelor sansouires din Delta Ronului, in Camargue (Franta), ca si in regiunea lacului Neusiedler din Austria etc. Nu pot fi trecute cu vederea nici rezervatiile suedeze care ocrotesc fauna boreala specifica a Scandinaviei pe suprafete ce depasesc 600 000 ha, nici rezervatia poloneza de la Bialowieza, unde se pastreaza cel mai reprezentativ stoc de zimbri.

Monumente, sanctuare, refugii, rezervatii, parcuri nationale - toate aceste forme de ocrotire au fost intelese diferit ca structura, organizare si functie, de la caz la caz, de la tara la tara. Astfel, parcurile americane sint fundate pe principiul turismului, iar rezervatiile integrale au rolul de a nu permite nici o incalcare a naturii puse sub protectie, tocmai pentru a o pastra originara. Marile rezervatii din Uniunea Sovietica sint, aproape toate, axate pe studiu si mai cu seama pe reintroducerea de specii, aclimatizarea si introducerea unor reprezentanti noi, uneori exotici, cu importanta economica vadita. In sfirsit, sanctuarele, rezervatiile marunte sau monumentele naturale dispunind de o suprafata mica de teren nu pot face fata influentei zonelor inconjuratoare si, in.consecinta, se schimba destul de rapid, pierzindu-si nu numai caracterele primare, ci si unele specii importante, ocrotite in mod deosebit.

Savantul roman Emil Racovita a fost printre primii oameni de stiinta care a conturat clasificarea monumentelor naturii, definind diferitele ei categorii[37]. In conceptia sa, un asemenea "monument al naturii' trebuie sa corespunda "numai interesului obstesc', iar folosirea obsteasca, "actuala si viitoare', sa stea la baza declararii lui ca atare. In mod esential, o rezervatie trebuie sa fie suficient de intinsa "ca sa nu impiedice fluctuatiile firesti ale echilibrului biologic si evolutia normala a florelor si faunelor'. In acest sens, Racovita preciza, cu o mare clarviziune: "Putine monumente naturale, judicios alese, bine pazite, cu viitor asigurat sint preferabile unor monumente numeroase, nepazite si fara o durata probabila'. De asemenea, "cu cit o rezervatie este mai mare, cu atit implineste mai bine scopul monumentului natural stiintific'.

Racovita imparte rezervatiile naturale in rezervatii naturale (propriu-zise), rezervatii de studii si rezervatii turistice. Deosebirea dintre aceste trei categorii este mare. Cita vreme rezervatiile turistice servesc pentru "odihna, desfatare si intremare', admitindu-se orice instalatii si constructii adecvate care usureaza scopul declarat si impunindu-se masuri de curatire si inlaturare a tot ceea ce stinjeneste buna desfasurare a turismului in natura, rezervatiile de studii nu permit decit "experimentarea stiintei pure sau aplicate' si, in consecinta, numai instalatiile stiintifice necesare, turismul fiind ingaduit numai in anumite limite si cu anumite precautii, care sa nu stinjeneasca nici cercetarea stiintifica si nici fondul natural al acesteia. Am putea spune ca in rezervatiile turistice se integreaza foarte bine parcurile naturale de tip american si, partial, cele de tip african, iar in cele de studiu marea majoritate a rezervatiilor naturale din U.R.S.S. Emil Racovita atribuie insa rolul preponderent rezervatiei naturale, pentru ca acesteia ii revine sarcina de a pastra o "mostra de natura primitiva, neinfluentata de om si de artificiile sale'. Motiv pentru care in acestea nu se admit nici un fel de amenajari, nici un fel de inlesniri, nici in scopul cercetarii si nici pentru turism care aici este interzis; singurele inlesniri acceptate sint cararile sau drumurile necesare pentru parcurgerea rezervatiei in scopul pazei si supravegherii ei. In conceptia sa, rezervatia naturala trebuie sa fie "eterna' si numai in zona ei tampon (zona naturala de protectie a rezervatiei in sine) se pot admite cercetari stiintifice si, in anumite limite severe, turismul.

In ceea ce priveste ocrotirea speciilor, Racovita prevede ca ideala protejarea lor impreuna cu mediul specific de trai, pastrat cit mai nealterat posibil. Ocrotirea speciilor ca monumente naturale pe intreg cuprinsul unei tari sau regiuni poate avea rol favorabil numai cind exista suficiente salasuri naturale in care specia sa fie cantonata. Altfel, specia se modifica concomitent cu modificarea conditiilor ei de trai si isi pierde calitatea de monument al naturii.

Desi nomenclatura diferitelor forme de protectie a naturii nu este inca generalizata si uniformizata, abia in ultimele decenii, oamenii de stiinta din intreaga lume, ocrotitorii naturii, au inteles temeiurile pe care Racovita le considera fundamentale pentru aplicarea in practica a ideii de ocrotire a naturii. Este bine cunoscut exemplul sovietic de la Askania Nova, unde vitele inlocuisera treptat turmele salbatice de copitate, influentind intr-un mod specific covorul vegetal prin calcarea solului si prin consumul unor anumite categorii de plante preferate. Oprirea pasunatului a dus la disparitia tocmai a speciilor mai rare sau mai importante pentru ocrotirea naturii stepice cuprinse in rezervatie! in numeroase cazuri, desi pazite si respectate cu strictete, refugiile sau rezervatiile constituite in diferite parti ale globului au ajuns sa nu mai semene cu ceea ce au fost initial, datorita atit micimii lor, cit si influentei spatiului modificat de om care le inconjura din toate partile. Uneori a aparut situatia anacronica in care speciile de plante sau de animale ocrotite se gaseau mai abundent aiurea decit in rezervatia propriu-zisa! De asemenea, se cunosc foarte numeroase cazuri in care o data puse sub ocrotire, anumite rezervatii (in special cele botanice) au devenit obiectul preferat al turistilor, al amatorilor oare le-au devastat in adevaratul inteles al cuvintului. Asa s-a intimplat si cu o serie de pesteri puse cu prea mare usurinta la dispozitia turismului. De aceea, Emil Racovita, unul dintre promotorii ocrotirii naturii la noi in tara, ajunsese sa declare cu amar scepticism ca uneori este mai bine sa se pastreze tacere in jurul unor raritati botanice nou descoperite, stiut fiind ca de multe ori, indata dupa punerea unor specii sub ocrotire ele au disparut cu rapiditate. Aceasta tocmai datorita colectionarilor, naturalistilor amatori, cetatenilor porniti pe comert cu raritati, si astfel pe cistiguri lesnicioase.

Pe plan national, activitatea de ocrotire a naturii s-a ridicat in multe tari la rangul oficializat de "lege' special destinata acestui scop, fiind organizata fie la nivel de stat, fie, cel mai adesea, in jurul unor centre universitare, sau al unor societati ori asociatii. De multe ori, masurile de protectie au trecut sub tutela unui minister oarecare a carui structura utilitara, strict orientata nu ingaduia infaptuirea ocrotirii la nivelul cerut in tara respectiva. De obicei, ministerele de agricultura si silvicultura au fost acelea care patronau organizatiile de ocrotire oficializate si vegheau la aplicarea legii. Asa s-au petrecut lucrurile si la noi, pina dupa primul razboi mondial, iar rezultatele negative nu au intirziat sa se faca simtite.

Pe masura ce problema ocrotirii naturii a inceput sa intereseze cercuri tot mai mari de specialisti, constituind o preocupare constanta si organizata pentru tot mai multe tari, s-a simtit nevoia infiintarii unor organizatii cu caracter international. Primul organ international de acest gen a fost "Comitetul international pentru protectia pasarilor' (C.I.P.O.), infiintat la Londra in 1922, ca ecou al unor conferinte internationale tinute la Paris, in anii 1895 si 1902; acestea avusesera ca subiect protectia avifaunei mondiale, cea din 1902 incheindu-si lucrarile printr-o "conventie pentru protectia pasarilor migratoare', care a intrat in legislatia a numeroase tari europene, fiind ratificata si in S.U.A. si Canada, in decembrie 1916. C.I.P.O. functioneaza si in prezent prin doua sectiuni continentale (europeana si americana), infiintate in 1937-1938, si printr-o serie de sectiuni nationale, printre care se numara si Romania. In anul 1947, C.I.P.O. fundeaza o organizatie anexa, destinata in special protectiei sovaginei (pasarile de balta si de tarmuri) si a mediilor ei de viata. Astfel, in 1952 organizatia primeste numele definitiv de Biroul International de cercetare asupra sovaginei (B.I.R.S.) care in 1966 - la conferinta de la Noordwijk-an-Zee (Olanda) - numara deja 21 de tari membre, reprezentate prin delegati guvernamentali sau prin experti particulari. Sarcinile de baza ale B.I.R.S. sint efectuarea de numaratori coordonate si sincrone ale pasarilor de balta in toate regiunile importante ale globului si protejarea zonelor umede in care se desfasoara in cea mai mare parte traiul, popasul sau migratia acestor zburatoare[38].

Promotori de seama in activitatea internationala destinata ocrotirii naturii, naturalistii Paul Sarasin, in Elvetia (Berna, 1913), si van Thienhoven (Olanda-Amsterdam si apoi Bruxelles, 1928) au organizat conferinte internationale pentru protejarea naturii, finalizate prin crearea unui "Oficiu international pentru ocrotirea naturii'. Liga elvetiana pentru ocrotirea naturii, continuind ideea lui Sarasin, militeaza in continuare pentru convocarea unor reuniuni internationale pe aceasta tema, organizind astfel conferintele de la Basel (1946) si Brunnen (1947), in Elvetia. Rezultatul a fost intemeierea unei ligi internationale avind ca scop ocrotirea naturii, ratificata de numeroase tari la Fontainbleau (1948) si preluata sub inaltul patronaj al U.N.E.S.C.O. citiva ani mai tirziu, sub numele de "Uniunea internationala pentru conservarea naturii si a resurselor sale' (U.I.C.N.), cu sediul mai intii la Bruxelles, apoi la Morges (Elvetia). Acestui "motor mondial al miscarii pentru ocrotirea naturii', U.N.E.S.C.O. i-a pus la dispozitie si o adevarata "carta mondiala a ocrotirii naturii', prin recomandarile general valabile, facute cu ocazia celei de a 12-a conferinte generale, tinuta in 1962.

Natiunile africane au luptat, la rindul lor, pentru o organizare similara a cooperarii in ocrotirea naturii. In anul 1933 s-a tinut la Londra o conferinta internationala in acest scop, care a elaborat o conventie ce prevedea nu numai ocrotirea speciilor amenintate, dar si a unor suprafete reprezentative ale mediilor lor de trai. Dupa razboi, in anul 1955, o importanta conferinta avind ca subiect aceasta problema speciala a avut loc la Bukavu (Rep. Zair) iar "carta africana pentru ocrotirea si conservarea naturii'- a fost semnata la Dar-es-Salam in 1963. Insemnate conferinte africane pe aceeasi tema s-au tinut si la Arusha - 1961 si la Nairobi - 1963.

Nu pot fi trecute cu vederea incercarile particulare de cooperare internationala, dintre care cea mai importanta este intemeierea Fondului mondial pentru natura salbatica (W.W.F.), in 1961, care a trecut la activitati practice de mare amploare; actiunile de protectie a naturii fiind serios subventionate, rezultatele sint si ele spectaculoase. Trebuie amintit si rolul important in organizarea stiintifica a vinatorii, in limitarea si rationalizarea acesteia pe scara internationala, pe care il are "Consiliul international al vinatorii' (C.I.C.), fundat in anul 1930 la Paris, initial de catre patru state europene, printre care si Romania! Alte organizatii cu o importanta contributie la ocrotirea naturii si cu o activitate tot mai marcanta in ultimul deceniu le vom cunoaste la locul potrivit, in cele ce urmeaza.

La prima vedere s-ar parea ca problemele ocrotirii naturii pe plan national, continental sau mondial sint bine fundate, just orientate si ca totul este pus la punct teoretic si practic, prin organizarile, initiativele si stradaniile pe care - partial - le-am examinat mai sus. In realitate, dupa cum se remarca din aceasta sumara trecere in revista, organizatiile si campaniile pe care acestea le initiau urmareau -

cel putin pina in preajma celui de-al doilea razboi mondial - salvarea in primul rind a complexelor faunistice sau floristice amenintate cu alterarea, cu rarirea unor reprezentanti importanti, sau cu disparitia lor integrala. Dar, desi schitate inca in anii premergatori razboiului, dezvoltarea tehnico-economica generala care i-a urmat a periclitat natura in totalitatea ei, situatie care a constituit un nou semnal de alarma. Cauza unor "exaltati' sau, aparent, "maniaci' ai ocrotirii, cauza unor izolati pasionati ai vinatorii si pescuitului, a unor oameni de stiinta sau specialisti putin luati in seama era depasita. Ocrotirea naturii nu mai era impusa numai de pierderea unei anumite specii de planta sau de animal, prea intens exploatata de catre om, ea nu se mai putea rezuma la protestul indignat impotriva unei indiferente colective sau oficiale fata de stingerea acestor specii rare. Se punea cu tot mai mult curaj problema salvarii naturii in totalitatea ei, dictata de noi realitati care, sub imperiosul avint tehnic, sub si mai imperioasele necesitati ale societatii, deveneau tot atitea semne de intrebare asupra viitorului. Nu viitorul acelor pasionati, specialisti sau entuziasti izolati si ai pasiunilor lor, mai mult sau mai putin laudabile pentru ochii lumii, ci viitorul insusi al omenirii care, traind in mijlocul naturii, nu se poate desprinde de ea.

In cartea sa, inainte ca natura sa moara, biologul francez dr. Jean Dorst prezinta foarte succint problemele grave pe care ocrotirea naturii in lume le pune astazi, sub ochii nostri: explozia demografica din secolul al XX-lea, degradarea solurilor, abuzurile savirsite in combaterea chimica a daunatorilor si in folosirea insecticidelor, deseurile civilizatiei tehnice (poluarile), transportul speciilor si crearea comunitatilor biologice artificiale, exploatarea irationala a resurselor biosferei si utilizarea nerationala a pamintului, ca si a marilor. Aparitia lucrarii lui Dorst si in limba romana - despre care acad. Stefan Milcu scrie in prefata ca "ar trebui sa se gaseasca pe masa de lucru a oricarui administrator sau tehnician care, intr-un fel sau altul, decide soarta unui teritoriu' - ne scuteste de a examina in amanunt fiecare dintre aceste aspecte majore ale situatiei critice in care se gaseste, indiscutabil, natura pe intreg globul. Dar, bazindu-ne pe enuntarea lor, putem continua trecerea in revista a problematicii ocrotirii naturii pina in zilele noastre.

In timpurile moderne, datorita cresterii fecunditatii si scaderii mortalitatii omului (ca urmare a progreselor medicinei, dezvoltarii asistentei sociale, confortului, civilizatiei etc), omenirea tinde sa-si dubleze efectivul mondial. Daca i-au trebuit in jur de 700 mii de ani pentru a atinge, in anul 1960, aproape 3 miliarde, nici 40 (patruzeci!) de ani nu vor trebui pentru ca aceasta cifra sa se dubleze Asigurarea hranei viitoarei omeniri in anul 2000 va fi o problema serioasa, careia deja i se consacra studii si cercetari importante efectuate de catre oamenii de stiinta, economisti etc. Se pune problema folosirii resurselor oceanice pentru hrana populatiei, a comprimatelor de alge, a concentratelor; s-a trecut la "prepararea' orezului artificial si la alte sinteze alimentare de laborator, ca si la examinarea in paralel a situatiei tragice in care, la ora actuala, o treime din populatia globului sufera de o profunda carenta alimentara, de subnutritie, de foame. In ciuda randamentului agricol foarte sporit de astazi, in ciuda dezvoltarii continue a tehnicii si respectiv a posibilitatilor de crestere a resurselor alimentare, asigurarea unei hrane tot mai abundente populatiei viitorului este problema care framinta astazi cercuri stiintifice din ce in ce mai largi, organisme nationale si internationale. O alta problema acuta cu care omenirea incepe sa se confrunte este lipsa de apa. Nevoile de apa potabila si, mai cu seama, de apa industriala cresc intr-un ritm atit de vertiginos, incit un calcul sumar[39] ne arata ca in ritmul demografic si industrial de astazi, aproximativ prin anul 2070 s-ar putea ajunge la o totala lipsa de apa pe pamint, iar necesarul de apa pentru cele 20 miliarde de locuitori de atunci se va ridica la 40 000 miliarde metri cubi. In consecinta, se prevede ca numai desalinizarea apei marilor va putea interveni pentru a salva omul viitorului de lipsa componentei esentiale a propriului sau corp. V. Soran - biolog clujean - subliniaza intreaga importanta a apei pentru viata, pentru potentialul de refacere biologica a biosferei, pentru reinnoirea materiilor prime din care se reface viata.

0 urmare a cresterii accentuate a populatiei si a gradului de civilizatie este si sporirea numarului de automobile, ce infecteaza aerul, in special in marile centre urbane, in care isi duc viata cele mai importante colectivitati umane. In Japonia, de exemplu, a fost nevoie ca, pe alocuri, agentii de circulatie de la incrucisarile marilor artere sa fie protejati impotriva gazelor de esapament, prin cupole speciale de sticla, cu aer conditionat.

Pentru toate aceste motive, nu mai poate continua folosirea nerationala a resurselor naturale. Deseuri industriale si alte substante nocive polueaza aerul, apa - pretioasa apa de miine! - solul, animalele si, in ultima instanta, omul. Se inregistreaza tot mai multe boli profesionale, boli datorite cresterii radiatiei in atmosfera, apoi o nocivitate crescuta in aerul din jurul mai tuturor uzinelor complexe - acel "smog' englez devenit proverbial. Poluarea apelor este cea mai vizibila, deseurilor industriale deversate in apele interioare adaugindu-li-se recentul asalt al detergentilor de diferite categorii, precum si plaga "mazutarii' apelor de coaste si de larg in oceane si mari, adica deversarea reziduurilor petroliere. Catastrofa lui "Torrey Canon', care a "pierdut' in apele oceanice mii de tone de titei, in anul 1967, nu este singurul exemplu de acest gen. Prin eruptia puturilor de pe o platforma de exploatare a petrolului s-a abatut pe coastele Louisianei o adevarata maree neagra, incit in Marea Caraibilor titeiul acoperea, in martie 1970, peste 30 de mile patrate, provocind daune fara precedent florei si faunei maritime. Deci, chiar resurselor biologice spre care se indreapta gindul savantilor, ca si al expertilor economisti, pentru rezolvarea problemei hranei si a apei de miine. Sa nu uitam si impresiile comunicate de Thor Hayerdahl din cursul primei sale calatorii peste Oceanul Atlantic, cu ambarcatia "RA', privind deseurile intilnite departe in larg, si reziduurile pe care apele oceanului le poarta de colo-colo.

Nevoile agriculturii au determinat dezvoltarea unei puternice industrii a substantelor destinate luptei impotriva daunatorilor animali (raticide, insecticide etc.) si vegetali (fungicide, ierbicide) ai plantelor de cultura. Este evident ca, pe linga noile procedee agrotehnice avansate, pesticidele (cum sint denumite, cu un termen colectiv, toate aceste substante) isi au importanta lor in combaterea daunatorilor si in obtinerea unor productii agricole sporite. Dar exagerarile in practica de combatere si cantitatile uriase dispersate anual in sol, in seminte, in culturi au dus la o reala poluare a solului si a produselor sale. In special pesticidele de tipul organocloricelor (HCH, endrin, dieldrin, aldrin etc), puternic remanente in sol si in alimente, prin acumulare in timp, ajung sa depaseasca doza letala pentru organisme mai mari decit acelea vizate. DDT-ul s-a regasit pina si in grasimea pinguinilor din Antarctica si in laptele de mama (S.U.A.)! Se mai observa ca insectele (ca si virusurile, in cazul abuzului de antibiotice) cistiga, intr-un timp relativ scurt, o puternica rezistenta fata de doza si categoria de insecticid folosite, asa incit acestea trebuie modificate corespunzator, crescind paralel si efectul negativ complementar al insecticidelor asupra animalelor nevizate de combatere. Se mai stie ca, impreuna cu insectele daunatoare propriu-zise, sint distruse prin combaterea chimica o buna parte din celelalte insecte asociate, dintre care in special pradatorii insectelor daunatoare se arata mai sensibili; astfel, echilibrul biologic natural se rupe si insemnata contributie adusa de o serie de insecte sau de alte animale in combaterea biologica diminueaza la maximum. Albinele platesc, de asemenea, un greu tribut insecticidelor si fungicidelor.

Utilizarea nerationala a pesticidelor este insa si cauza indirecta a scaderii ingrijoratoare a populatiilor de pasari rapitoare de zi sau de noapte din intreaga emisfera nordica. Printre acestea se numara cei mai valorosi "colaboratori ai omului', cum ii numea vestitul entomolog francez H. Fabre, rapitoarele miofage - adica acelea care se hranesc in mod esential cu rozatoare. Prin hrana otravita, pasarile si mamiferele rapitoare sint ucise in urma intoxicarii, dar - fapt inca mai grav - moartea lor este precedata de sterilitate, depunerea de oua nefecundate, pui neviabili etc. etc. In aceste conditii, chiar ocrotirea speciilor respective ca "monumente' sau in rezervatii anume constituite inceteaza de a mai fi un scut eficace.

Dezvoltarea agriculturii in intreaga lume, si in primul rind in tarile puternic dezvoltate din punct de vedere economic, a dus la demozaicarea solului cultivat, la aparitia de monoculturi, adevarate "monstruozitati ecologice', cum le numea prof. J. Dorst. Efectele acestui sistem de exploatare nerationala a solului - la care se adauga masinismul agricol - nu au intirziat sa se observe: instalarea eroziunilor, epuizarea solului, scaderea pinzei de apa freatica, reducerea faunelor etc. In acelasi timp, introducerea in circuitul agricol a noi suprafete de cultura, in dauna padurilor din cimpii, a mediilor umede, a mlastinilor, a lacurilor si baltilor au efecte negative multiple, printre care reducerea sau disparitia faunei de pasari si pesti, saracirea aerului in umiditate, efecte catastrofale in anii de inundatii etc.

Cresterea populatiei globului, precum si imbunatatirea conditiilor generale de trai au dus si la dezvoltarea turismului si respectiv la un asalt tot mai puternic asupra naturii libere, exploatata corespunzator pe plan economic prin inlesnirea patrunderii turistilor in colturi pitoresti, mai putin cunoscute. Deplasarea enorma de devize, formarea unui comert si a unei industrii adecvate turismului au determinat pe unii economisti sa considere, si nu fara obiectivitate, ca turismul va deveni "cea mai importanta industrie din lume' sau, dupa cum spune statisticianul englez W. Hildred, "elementul nr. 1, in cifre absolute, din intreg comertul mondial'! Dar, in marile tari capitaliste, cei care organizeaza turismul de masa, ca si cei care calculeaza profiturile aduse de aceasta noua ramura industriala s-au preocupat si se preocupa foarte putin, daca nu de loc, de soarta obiectivelor vizitate in natura. Rezervatiile pot numai cu greu sa faca fata acestui asalt, urmele practicarii turismului fiind din ce in ce mai vizibile; educatia oamenilor in spiritul ocrotirii si respectarii naturii se face cu anevoie si tot mai multe obiective de mare interes natural cad prada pe alocuri excursionistilor zelosi. Astfel, unele pesteri au fost aproape distruse si despuiate de dantelaria lor, iar din unele rezervatii vegetale s-au smuls tocmai plantele protejate ori au fost calcate in picioare; prin diferite presiuni, se scot de sub protectia legii portiuni din parcuri naturale, de renume, pentru a fi puse la dispozitia campingurilor, a complexelor turistice mari, aducatoare de profituri, in pofida restului lor initial. Asa s-a intimplat in Franta, in anul 1969, cu frumosul Parc National "La Vanoise', din Alpi, care era sa fie ciuntit intr-una dintre cele mai tipice portiuni ale sale.

Este de mentionat ca, in intreaga lume, numarul vinatorilor si al pescarilor creste tot mai mult, in vreme ce resursele naturale ce stau la baza acestor indeletniciri pasionante scad vertiginos. Pe de alta parte, in unele tari apusene, exploatarea vinatului, a faunei cinegetice sau a aceleia piscicole pentru devize si profituri materiale s-a amplificat enorm. Aceasta exploatare, cvasiindustriala, a covirsit elementul sportiv si de recreare al sporturilor respective, a fortat schimbarea echilibrului dintre speciile nerapitoare, ducind la prigonirea acestora din urma cu toate mijloacele. Datorita acestei combateri, numarul rapitoarelor cu par sau cu pene a scazut si continua sa scada ingrijorator. Multe animale au fost mutate dintr-o parte in alta a lumii, aceste actiuni soldindu-se adesea mai mult cu pagube decit cu foloase. Cazul lapinului (iepurele de vizuina) din Australia, inamicul nr. 1 al pasunilor si al culturilor, a devenit de multa vreme celebru.

Consideram ca cititorul poate fi pe deplin edificat acum de ceea ce se numeste "o proasta gestiune a resurselor biosferei'. Virtejul tehnicii agricole si al utilitarismului de moment a cauzat in America o atit de puternica pradare a solului prin monoculturi, combinate cu efectul agentilor naturali si cu mecanizarea, incit Statele Unite s-au trezit in anul 1934 bintuite de puternice uragane de nisip, care au maturat o suprafata de peste 450 km², purtind cu ele, sub forma de prafuri si nisipuri, peste 200 milioane de tone de sol fertil! De la inceputul erei noastre si pina acum citeva decenii, China milenara a inregistrat numerosi ani de seceta cumplita, consecinta directa a erodarii, degradarii si secatuirii pa-minturilor ei. In Africa, teritoriile cele mai putin alterate, cele mai impresionante complexe naturale, asociatii de plante si de animale se gasesc tocmai in regiunile bintuite de musca tete; provocind boala somnului si ucigind vitele domestice dezimunizate fata de agentii patogeni pe care aceasta ii transmite, musca tete a impiedicat astfel instalarea omului si a vitelor sale acolo. Cucerind noi spatii, patrunzind in noi complexe naturale, omul distruge adesea, fara sa-si dea seama, sensibilele legaturi ecologice peste care se instapineste.

Actiunile privind ocrotirea naturii au evoluat in ultimul timp prin extinderea sferei lor de influenta, atit practic, cit si teoretic. Organizatiile nationale si internationale militante pe acest tarim s-au convins ca propunerea spre ocrotire a unor specii sau colturi de natura izolate, in conditiile infatisate anterior, nu pot fi socotite satisfacatoare, deoarece speciile si portiunile restrinse de natura ocrotite isi continua procesul de autodistrugere lenta, dar de neinlaturat. Pe plan stiintific, ultimele decenii au acumulat si un imens material ecologic, de teren, care a pus intr-o noua lumina principiile calauzitoare in activitatea de ocrotire, incit, de mai multi ani deja, nu se mai vorbeste despre protejarea unor monumente izolate, ci, din ce in ce mai precis si mai constient, despre ocrotirea intregii naturi, despre necesitatea unei exploatari chibzuite, stiintifice si plina de raspundere a tuturor resurselor biosferei, ca si despre nevoia de a se aduce unde indreptari, unele amenajari, acolo unde se poate, naturii alterate prin activitatea omului. Ocrotirea peisajului indeosebi s-a impus ca una dintre problemele actuale majore a ocrotirii naturii, chiar daca peisajul nu reprezinta sau nu contine obiective speciale, unicate sau raritati, care sa reclame o protectie deosebita.

Asa cum s-a aratat deja, U.N.E.S.C.O. a preluat coordonarea intregii problematici care intra in preocuparea U.I.C.N., a federatiei expertilor pentru agricultura a F.A.O., cu numeroasele ei cercetari privind posibilitatile agriculturii de a hrani omenirea printr-o folosire rationala a solurilor. Tot mai frecvent, voci competente, la nivelul organizatiei cinegetice internationale (C.I.C.), cer oprirea in toate tarile, a vinatorii de primavara la toate speciile de pasari de pasaj, actuala metoda fiind abiologica, cu influenta nefasta asupra efectivului acestor specii. Astfel, lupta plina de dragoste a medicului umanist suedez Axei Munthe, zugravita in Cartea de la San Michele, incepe sa se apropie de un rezultat palpabil. F.A.O. duce si o intensa activitate in vederea salvarii continentului negru de sub carenta proteinica, militind pentru folosirea rationala a resurselor faunei salbatice africane.

Aceasta noua si moderna conceptie privind protectia naturii a fost ilustrata si prin lucrarile Conferintei interguvernamentale tinute la Paris in 1968, sub egida O.N.U., la care s-a pus problema "contradictiei om-natura' si, implicit, problema folosirii rationale, stiintifice a tuturor resurselor biosferei. Aceasta consfatuire a generat si declararea anului 1970, ca "An international pentru ocrotirea naturii in Europa', an de intense manifestari si realizari pe tarimul ocrotirii naturii.

Prin contributia oamenilor de stiinta din intreaga lume, "Programul Biologic International' (I.B.P.) coordoneaza eforturile stiintei de a cerceta productivitatea mediilor primare, precum si a mediilor naturale mai mult sau mai putin modificate de om, ca si cercetarile orientate in vederea cunoasterii mai amanuntite a mecanismelor biologice, pe calea ecologiei. In prezent, studiul ecologiei devine problema numarul unu a omului de stiinta, o componenta culturala a tuturor oamenilor care isi desavirsesc studiile. Raportul om-mediu, ca si raporturile multiple dintre vietuitoare in general si mediul lor de trai, in special, ca obiect de studiu al ecologiei, se dovedesc a fi atit obiective de cercetare de o covirsitoare importanta, cit si resurse de cunostinte generale, la indemina fiecaruia. Propunerile tot mai numeroase pentru a se preda invatamintul ecologic in licee, ca si in universitati trebuie privite din acest punct de vedere si salutate cu entuziasm. In invatamintul universitar, predarea ecologiei cursantilor celorlalte specialitati decit disciplinele strict biologice, si in primul rind studentilor de formatie tehnica, apare ia fel de importanta ca si studierea limbii materne, ca si insusirea cunostintelor de cea mai stricta specialitate. Aceasta deoarece inginerul de miine nu va putea construi un cartier fara sa faca apel la biolog, spre a asigura viitoarei asezari omenesti spatiile verzi necesare, linistea si aerul curat, fara de care viitorii locatari n-ar putea duce o viata normala. La rindul sau, un hidroameliorator va trebui sa respecte cu sfintenie preceptele ecologice dupa care unele amenajari se pot face, trebuie facute sau, dimpotriva, sint absolut nerecomandabile.

Ecologul este - asa cum se spune - inginerul timpurilor noastre si fiecare inginer specializat va trebui in viitor sa lucreze in colaborare cu un ecolog.

Recent, ideea ocrotirii a imbracat o forma si mai generalizata, si mai palpabila prin lupta pentru protejarea a tot ceea ce ne inconjura, denumit "environement'. Acest termen include tot ceea ce inseamna mediu inconjurator, incepind cu aerul pe care-l respiram, cu apa pe oare o bem, cu masa de lucru sau copacul care ne umbreste fereastra si sfirsind cu intreaga natura libera. Acestui "environement' i se dedica astazi imense energii si sume de-a dreptul fabuloase. Un exemplu il constituie S.U.A. - tara cea mai crunt lovita de exploatarea pradalnica a naturii -, care s-au hotarit sa investeasca pentru amenajarea, cunoasterea nevoilor si explotarea sau, dimpotriva, protectia naturii (in intelesul complex de mai sus) mai multe fonduri decit cele alocate pentru explorarea cosmosului pina in anul 2000! Tot in acest sens, sub egida Organizatiei Natiunilor Unite, s-a desfasurat in Suedia (1972) o ampla conferinta internationala pe tema ocrotirii naturii, a mediului inconjurator, in totalitatea lui.

In aceeasi sfera de preocupari, ultimele decenii au inregistrat si alte actiuni noi, cum ar fi aceea a colaborarii directe, in teren, a diferitelor tari, care au organizat in comun protectia naturii, constituind largi parcuri naturale, de valoare internationala. Asa este Parcul national "Tatra', organizat, inca din 1957, de o parte si de alta a frontierei dintre Polonia si Cehoslovacia. Asa sint complexele de parcuri din Alpi, cu "Gran Paradiso' in Italia, invecinat parcului francez "La Vanoise' din Alpii Savoiarzi, parcul natural dintre R.F.G. si Luxemburg (1967) etc. Posibilitatile ramin deschise in viitor pentru realizari similare, de bun augur pentru viitorul naturii in general si pentru bunastarea omului in special. Din rindurile de mai sus reiese faptul ca ne aflam in situatia nu numai de a face bilantul progreselor realizate pe toate planurile in ocrotirea naturii, in utilizarea prezenta si mai ales viitoare a biosferei, intr-un moment istoric crucial pentru societate, ci si de a observa cum se impune tot mai puternic si cu un ecou tot mai larg in mase sau la nivelul conducerii statale conceptia dupa care, in ultima instanta, ocrotirea naturii nu inseamna altceva decit ocrotirea omului, a realizarilor sale, a viitorului sau.

4. Organizarea ocrotirii naturii in Romania

(Realitati, concluzii, sarcini de viitor)

Tara noastra dispune de minunate comori naturale, cu numeroase colturi de natura autentica, cu peisaje salbatice, de o neasemuita frumusete, putin calcate de om, in sensul consecintelor moderne ale acestui proces. Numerosi calatori, vizitatori si turisti straini releva faptul ca, spre deosebire de multe alte tari, la noi se mentin inca intinse zone naturale care se gasesc intr-un perfect echilibru natural, fapt ce poate constitui o adevarata mindrie nationala. Aceasta se explica, pe de o parte, prin imensul tezaur natural pe care tara noastra l-a avut la dispozitie, iar pe de alta parte, prin intelepciunea cu care acest tezaur a fost gospodarit in ultimele decenii cind, datorita dezvoltarii bazei tehnice, daunele aduse naturii sint mult mai mici in comparatie cu cele din alte tari. Daca conservarea naturii constituie in prezent o preocupare permanenta, nu numai a oamenilor de stiinta, dar a insesi organelor conducatoare din tara noastra, din pacate, nu acelasi lucru putem spune pentru timpurile de altadata. Urme ale folosirii nechibzuite a naturii se afla in multe regiuni ale tarii. Vlasia si Teleormanul, codrii Birladului si ai Bucovinei ("Tara de fagete'), Birsa sau "Tara mestecenilor'. stejarisurile banatene, dumbravile din nordul Dobrogei, Vrancea - binecunoscuta pata neagra din istoria padurilor carpatine, Apusenii indelung si statornic locuiti de om, Cimpia Transilvaniei, devenita stepa secundara, prin defrisare repetata, si numeroase alte tinuturi ale tarii vadesc procesul despaduririi seculare, al distrugerii padurii, pe sute de mii de hectare, - una dintre avutiile nationale cele mai de pret. Prin activitatea agricola extensiva, prin cresterea efectivului de vite si, consecutiv, a zonelor de pasunat, prin Curaturi si lazuiri, prin ciungi si foc, s-a ajuns la configuratia de astazi a domeniului paduros al tarii noastre. In ultimele secole, in special. a avut loc o exploatare forestiera pradalnica, favorizata de ocupantii atotputernici ai principatelor. Mai intii Imperiul otoman, care avea nevoie de stejar; seculari, apoi Imperiul austro-ungar, care pavase strazi intregi in Viena cu lemn romanesc, fanariotii care, incepind cu Podul Mogosoaiei (Calea Victoriei de azi), in secolul al XVIII-lea podisera cu birne de stejar de prima calitate, schimbate tot la 5 ani o data, intregul sleau care lega Bucurestiul de Iasi. Pod de birne de 400 km, care ii prilejuieste lui Raicevici, invatat strain care a locuit la noi la sfirsitul secolului al XVIII-lea, mentiuni ingrijoratoare cu privire la rapida epuizare a stejaretelor romanesti. O singura asemenea podire insemna, dintr-o data, mai bine de jumatate de milion metri cubi! In anii de dupa primul razboi mondial, economia Romaniei, si in special industria, inregistreaza un oarecare progres. Se dezvolta comertul lemnului pe toate apele, exploatarea intensa a masivelor interioare din depresiuni, in special in bazinul Muresului, al Oltului superior si in Maramures. S-a atins, astfel, un record dureros: cea mai mare fabrica de cherestea din lume, cu 27 de gatere, era la noi in tara, la Talmaci linga Sibiu, si, dupa cum arata acad. E. Pop[40], "din 1920 pina in 1935, in 16 ani, s-au taiat aproximativ 1 280 000 ha, aproape 1/5 din intreg patrimoniul nostru paduros. Culmi neatinse pina atunci, care au infiorat chiar si pe economistii si silvicultorii straini, observatori'.

Pasunatul intensiv si extensiv - in special cu oi -, precum si necesitatea pasunilor curate au contribuit la reducerea si la franjurarea limitei superioare a padurilor, in mai toti Carpatii din nordul tarii, la marirea golurilor, a poienilor, la instituirea unei vegetatii ierboase de calitate tot mai slaba si la aparitia eroziunii montane si colinare avansate. Au disparut numeroase specii de plante, precum si asociatii interesante sau rare. S-au rarit, puternic, in cele citeva statiuni cunoscute, strugurii ursului (Arctosta-phylos uvaursi), a disparut Ledum palustre, citat odinioara in Maramures si pe Postavarul, linga Brasov. Cu 50 de ani in urma, se pare, a disparut primula cu flori liliachii (Primula baumgarteniana), citata in singura statiune certa, Postavarul. Tot dintre florile endemice cunoscute botanistilor secolului trecut, nu au mai fost regasite Potentilla clusiana si Potentilla caulescens, prima din Fagaras, cealalta din Bucegi, specii de laba-gistei sau cinci-degete, pe care ierbarul botanistului Baumgarten, din Sighisoara veacului al XIX-lea, le detinea, desi fara indicarea precisa a localitatii. S-au rarit apoi mestecenii pitici (Betula nana si B. humilis), prin drenarea mlastinilor si prin cosire repetata, tulichina (Daphne cneorum) si alte multe specii cautate pentru foloasele lor medico-farmaceutice, reale sau, uneori, exagerate. Dezvoltarea comertului cu o alta serie de plante cu flori frumoase (de exemplu, floarea de colti), sau mirositoare, asa cum am vazut la capitolul despre monumentele botanice, a contribuit enorm la rarirea si, regional, la disparitia acestora. Reduceri simtitoare au inregistrat zada, zimbrul si in special tisa.

Pierderile animale din zestrea faunistica a tarii nu s-au lasat nici ele asteptate. Omul a fost intotdeauna cauza directa - prin vinatoare si captura abuziva - sau indirecta - prin modificarea mediului lor de trai - a tuturor disparitiilor de animale cunoscute la noi. Direct sau indirect, prezenta omului s-a inconjurat de goluri serioase printre acele "salbaticiuni ale stramosilor nostri', cum le numeste biologul Alexandru Filipascu, in lucrarea sa, aparuta in 1969. Astfel, au disparut de pe meleagurile noastre: bourul (Bos primigenius), in secolele XV- XVI, zimbrul (Bison bonasus), in secolul al XIX-lea, elanul sau plotunul (Alces alces), in secolele XVIII- XIX, caii salbatici (Equus gmelini si E. vetulani), ca si colunii sau magarii salbatici (Equus hemionus) in secolul al XVIII-lea, cu numai putin timp dupa saiga (Saiga tatarica), antilopa stepelor ponto-caspice. Sus la munte, au disparut ibexul (Capra ibex), probabil pe la sfirsitul mileniului I al erei noastre, iar mult mai tirziu, in secolul al XIX-lea, marmota alpina (Marmota marmota) si potirnichea alba (Lagopus mutus). In sfirsit, din baltile interioare, ca si din bazinele acvatice fluviale cu multe mlastini si cu vegetatie moale, abundenta, dispar brebii (Castor jiber) in primul patrar al secolului al XIX-lea.

Se observa usor cum pierderile ultimelor resturi din speciile de mai sus sporesc si se acumuleaza pe parcursul secolelor XVIII-XIX. Aceasta denota, o data in plus, rolul important pe care l-a jucat economia omului in transformarile suferite de natura, in reducerea sau disparitia unor specii vegetale sau animale.

Dar lista disparitiilor si raririlor ingrijoratoare de specii animale nu se opreste aici. Tot in secolele XIX-XX dispar din aproape intreaga tara, mai putin din cursul inferior al Dunarii, coloniile de lopatari (Platalea leucorodia), de egrete mari (Egretta alba), pelicanii (Pelecanus onocrotalus), ciocintorsul, piciorongul si, din interiorul Carpatilor, dropia (Otis tarda). Inca de la sfirsitul secolului al XIX-lea, cocorul mic (Anthropoides virgo) nu mai cloceste in Romania, devenind o raritate in deplina acceptie a termenului. In aceeasi situatie ajunge spircaciul (Otis tetrax) prin 1920. Din Banat si Muntenia dispar califarii (Tadorna tadorna si Casarea ferruginea), iar lebedele, cocorii si rata cu cap alb (Oxyura leucocephala) s.a. nu mai gasesc conditii de cuibarit in interiorul tarii. Desecarile masive din Banat, Crisana si Transilvania secolului al XIX-lea afecteaza puternic prezenta speciilor de mai sus, ca si abundenta celorlalte bal-tarete, din ornitocenozele complexe de odinioara. In Delta Dunarii chiar, trupele de ocupatie din timpul primului razboi mondial s-au dedat la jaful de oua si la uciderea egretelor, lebedelor si a cormoranilor, a pelicanilor si a lopatarilor; numai interventia orni-tologului Kurt v. Floericke a salvat coloniile inca existente, din ceea ce s-a numit si avea sa se mai cheme inca, pentru citeva decenii, "un paradis al pasarilor'!

In dorinta de a "salva' vinatul considerat util, omul a prigonit pasari rapitoare prin otrava, capcana si pusca. Febra aceasta a combaterii daunatorilor, astiintifica si primitiva prin actiunile si mijloacele ei, a bintuit in ultimele decenii ale secolului trecut si inceputul secolului nostru, cu precadere in Transilvania si in Banat. Ca rezultat, fauna marilor vulturi plesuvi, mincatori de hoit, s-a rarit ingrijorator, iar zaganul (Gypaetus barbatus) dispare definitiv din fauna carpatina, ultimul mohican muscind tarina in anul 1927! Comercializarea intensa a oualor si pasarilor impaiate, condusa uneori de specialisti taxidermisti sau chiar ornitologi, a facut ca si fauna vulturilor din Dobrogea, printre care si codalbul, ca si fauna acvilelor maiestuoase din intreaga tara sa-si reduca simtitor efectivul.

La rindul lor, mamiferele de vinat au suferit, in rastimpuri, puternice presiuni din partea omului, chiar si atunci cind era vorba de specii asa-zise "utile', la acestea adaugindu-se uneori si efectele nefavorabile ale unor conditii climatice deosebite. Dupa iernile aspre din primele decenii ale secolului al XIX-lea, cerbul carpatin dispare aproape din intreaga tara. Pe terenuri care astazi sint bine populate si aduc faima trofeelor dobindite la expozitiile de peste hotare, cerbii reapar abia prin anii 1880-1916! Efectivele de capre negre sint si ele supuse unei vinatori exagerate, fapt concretizat prin disparitia definitiva a nucleului poate putin numeros, dar foarte viguros, din Muntii Rodnei, ca si a puternicului nucleu fagarasan, in anii de dinainte de razboi. Este meritul vinatorului indragostit, pentru tot restul zilelor vietii sale, de Muntii Fagarasului, de Carpatii nostri, Alexandru Florstaedt, care s-a stabilit la Arpas si a organizat refacerea stocurilor de capre negre, compromise; el a luptat impotriva braconajului de orice fel, instituind o paza severa si asigurind linistea si hrana caprelor negre in muntele lor. Peste aproximativ doua decenii, opera acestui pionier, continuata de "Federatia ocrotitorilor caprei negre din Transilvania', a inceput sa dea roade: la expozitia de la Berlin din anul 1937, tapul de capra neagra vinat pe muchia Girdomanului (din Muntii Fagarasului) a ocupat primul loc in seria mondiala a caprelor negre, pozitie pina astazi neegalata!

Risul, ursul, ca si alte specii de vinat au suferit puternice fluctuatii in efective, fiind amenintate, local sau in toti Carpatii, cu disparitia. Cocosul de mesteacan s-a stins din zonele colinare si deluroase de la sud si vest de Carpati, ca si din nordul Dobrogei, unde exista inca in ultimele decenii ale secolului trecut. Efectivele din regiunile depresionare montane s-au rarit, apoi au disparut si ele, incit, in jurul anilor 1900-1910, specia se cantonase definitiv in zona subalpina a Carpatilor din nordul tarii. O rarire asemanatoare s-a petrecut si cu efectivele de lostrita (Hucho hucho), salmonid relict, care odinioara se afla in apele Somesului Mic si Mare, in Cerna, in Oltul superior, Visau si Bistrita moldoveneasca, raminind astazi prezent numai in ultimele doua riuri, in cantitate tot mai redusa.

Aspectele ingrijoratoare relatate mai sus au stirnit cuvenitul ecou in cugetul unor iubitori ai naturii de la noi. Sub forma de recomandari, de subliniere a pitorescului unor colturi de natura autentica sau prin propuneri critice cu referire la practicile vinatoresti sau economice ale timpului lor, spre sfirsitul secolului trecut si inceputul prezentului secol, pionierii ocrotirii si ai gospodaririi chibzuite a resurselor naturii apar si in tara noastra. Un pictor - Nicolae Grigorescu, un botanist - Radu Grecescu, un medic - I. Bernat, un turist romantic - C. Hogas, un ornitolog - I. P. Licherdopol se preocupa de frumusetile naturii, de necesitatea stavilirii abuzurilor in exploatarea faunei si a florei. Odobescu, erudit carturar, influenteaza promulgarea primelor legi vinatoresti, iar in 1907, participind la Congresul international de agricultura de la Viena, naturalistul P. S. Antonescu, delegatul Romaniei, preconizeaza primele masuri legislative pentru ocrotirea eficienta a naturii si a raritatilor ei.

In primele decenii ale secolului al XX-lea, pe frontul ocrotirii, se adauga noi nume, de data aceasta din tagma naturalistilor: Grigore Antipa - primul cercetator al Deltei Dunarii, organizator al exploatarii ei si primul care propune ocrotirea egretelor; botanistii Iuliu Prodan si Alexandru Popovici-Biznosanu - interesati in protectia unor plante rare, printre care circelul (Ephedra distachya). "Societatea de turism si pentru protectia naturii', infiintata in 1921 de un grup de iubitori ai naturii in frunte cu Mihail Haret, este prima forma organizata de ocrotire a naturii cu un program destul de important, care prevede, printre altele, formarea unor rezervatii naturale si imprejmuirea lor. li urmeaza, in anul 1922, societatea "Fratia munteana', infiintata de marele savant Emil Racovita care, printr-un articol statutar, prevede o sectiune a parcurilor si a rezervatiilor naturale. De altfel, Racovita se afirma in aceasta perioada pe tarimul ocrotirii printr-o bogata activitate publicistica, prin influenta sa asupra desfasurarii demersurilor privind protejarea naturii etc. Alaturi de el, publica articole si materiale cu scop propagandistic in favoarea acestei idei prof. Alexandru Borza, A. Popovici-Biznosanu, V. Stanciu, Emil Pop, Valeriu Puscariu, I. Tulogdy, acad. E. Nyarady, prof. C. C. Georgescu s.a., situindu-se printre promotorii miscarii de organizare stiintifica a ocrotirii naturii in Romania.

Astfel, la primul Congres al naturalistilor din Romania, in anul 1928, la Cluj, Racovita propune si este adoptata o hotarire cu privire la infiintarea unei legi speciale pentru ocrotirea comorilor naturale, lege care, dupa o stradanie meritorie a initiatorilor ei (E. Racovita, Al. Borza si A. Popovici-Biznosanu), apare la 7 iulie 1930. "Comisiunea monumentelor naturii' (C.M.N.) se organizeaza astfel, in baza acestei legi, incepindu-si activitatea centrala, pe scara nationala, cu un numar de 5 membri, sub presedintia prof. A. Popovici-Biznosanu (prof. E. Racovita, prof. G. Valsan, F. Kepp, T. Ionescu - membri), functionind pe linga Ministerul Agriculturii si Domeniilor (in care T. Ionescu ocupa postul de director general). In 1933 sint cooptati ca membri ai Comisiei N. Saulescu (directorul general al vinatorii), Ionel Pop (direc-torul revistei cinegetice "Carpati') si M. Haret (pre-sedintele Turing-Clubului Romaniei) iar in 1944, prof. Valeriu Puscariu si ing. Atanasie Haralamb. In acelasi an se infiinteaza, la Cluj, Comisia regionala pentru ocrotirea monumentelor naturii, sub conducerea prof. Al. Borza care, pe linga activitatea sa meritorie, deosebita se remarca si printr-un "Birou stiintific', ale carui sarcini erau organizarea cerce-tarii stiintifice din domeniul ocrotirii naturii si redactarea publicatiilor comisiei intr-un buletin ce apare intre anii 1933 si 1945. In 1936 la Craiova si in 1938 la Iasi sint organizate "comisii regionale' similare.

In 1935 ia fiinta Parcul National Retezat, pe o suprafata de 13 000 ha, si anume in regiunea cea mai pitoreasca si, totodata, cea mai putin alterata a masivului muntos. In acest an rezervatiile naturale ating cifra de 19, intre care se numara o buna parte a rezervatiilor de finate actuale: Suatu, Zau, Bosanci, Copirsaie (Cluj), ca si lacul si piriul Petea, in care creste lotusul termal, si o parte dintre rezervatiile principale din zona carpatina: Pietrosul Rodnei, valea Bilei din Fagaras, Paringul etc. Pe lista plantelor ocrotite apare albumeala sau floarea de colti, nufarul de la Baile 1 Mai, mesteacanul pitic (Betula humilis) de la Borsec. Animalele aparate de scutul legii sint si mai numeroase: toti vulturii, egretele, pelicanii, precum si femelele speciilor devenite rare - la cimpie, dropia si spircaciul, iar la munte, cocosul de munte. Risul este pus sub protectia legii in toata tara, iar capra neagra in Bucegi si Muntii Rodnei. Din pacate, capra neagra disparuse deja din Muntii Rodnei, iar zaganul (Gypaetus barbatus) din toata tara.

In anul 1939, numarul rezervatiilor a crescut simtitor, fiind declarate monumente noi obiective, dintre cele mai importante cunoscute in prezent: Cheile Turzii, Detunatele, Ghetarul de la Scarisoara, Letea (Hasmacul Mare), Dunele de la Agigea, Sincraieni etc. Plantelor ocrotite li se adauga bulbucii, bujorul romanesc (Paeonia romanica), bibilica (Fritillaria meleagris), papucul-doamnei (Cypripedium calceolus), ghimpele, tisa (Taxus baccata) etc. Pe lista animalelor nu se petrec modificari.

Se organizeaza expozitii si conferinte, o intensa propaganda in sprijinul ocrotirii naturii iar in 1941, in cadrul celei de-a 6-a Excursii fitogeografice internationale, rezervatiile romanesti sint vizitate pentru prima data de catre specialisti din strainatate, bucurindu-se de un larg interes. Pentru prima oara, se initiaza cercetarile stiintifice in cadrul unor rezervatii inchegate si reprezentative, acumulindu-se un material bogat pentru lucrari monografice importante despre Cheile Turzii, codrul secular Slatioara, finatele de la Bosanci si Zau, flora Bucegilor etc. Tot in aceasta perioada se duce lupta pentru ocrotirea pasarilor, in special in Banat si in Delta Dunarii, tarim pe care militeaza neobositul prof. Dionisie Lin-tia de la Timisoara, nestorul ornitologiei romanesti, Carol Kornis la Dej, R. Iacobi la Sibiu si, dovedind inca o data largul sau spirit stiintific si puterea de intelegere a necesitatilor biologice nationale, savantul E. Racovita la Cluj. Sub conducerea lui se pune si problema unei organizari a protectiei si cercetarii pasarilor, in special a migratiei lor, actiune realizata sub patronaj vinatoresc in anul 1939.

Este esential sa retinem ca in perioada dintre cele doua razboaie mondiale ideea de ocrotire a monumentelor naturii se contureaza tot mai precis, se inregistreaza primele realizari, se intaresc, cu pretul unei activitati intense in rindul opiniei publice, notiunea si caracterul de lege al ocrotirii. Evident ca o serie intreaga de realizari nu s-au putut concretiza decit pe hirtie, probleme ardente ale ocrotirii naturii neputind fi solutionate. Cauzele erau multiple. In primul rind, existenta a numeroase proprietati particulare frinau elanul iubitorilor naturii, detinatorii acestora nefiind interesati in ocrotirea zestrei naturale a tarii. Astfel, cositul, pasunatul, taierea padurilor au continuat nestingherit, luind uneori proportii catastrofale, incit pina sa ajunga sub scutul legii, din momentul propunerii lor ca "monumente', o serie de obiective erau deja puternic alterate. In al doilea rind, tutelarea "Comisiunii' de catre Ministerul Agriculturii si Domeniilor, a carui activitate consta tocmai in organizarea exploatarii resurselor naturale, era ea insasi o frina in calea realizarilor necesitate de ocrotirea naturii.

In aceste conditii, dupa cel de-al doilea razboi mondial activitatea comisiei, conceptia despre ocrotire, si insasi legea de baza a ocrotirii naturii se cereau remaniate. Se impunea instituirea unei ample legislatii privind pe de o parte infiintarea de noi rezervatii sau extinderea celor existente, iar pe de alta parte exploatarea rationala a intregului patrimoniu natural al tarii pentru a corecta si atenua greselile savirsite in trecut. Un serios pas inainte in acest domeniu il constituie decretul 237 din 17 octombrie 1950. Mai cu seama ca, pentru prima data, se precizeaza prin text de lege locul si rolul acestor monumente ale naturii, ca "bunuri ale intregului popor, libere de sarcini si de servituti'. Ele au o insemnatate stiintifica, educativa si o valoare de tezaur pentru patrimoniul natural al patriei noastre. Coordonarea cercetarii stiintifice, a problematicii ocrotirii, sarcina de a depista si propune spre ocrotire alte obiective de valoare revin Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii care - in baza HCM nr. 518 din 15 aprilie 1954 - se organizeaza pe linga Prezidiul Academiei Romane, primind sarcini si drepturi precise, dintre care cea mai importanta fiind aceea de "atribuire sau retragere a calitatii juridice de monument al naturii' (art. 4).

Astfel, un vechi deziderat al ocrotirii, si anume acela ca actiunile de protejare a naturii sa fie patronate de un for strict stiintific, cu orizont larg si de o anvergura nationala, este realizat prin subordonarea Comisiei monumentelor naturii, inaltului for de prestigiu, Academia Romana. Totodata C.M.N. organizeaza subcomisii de lucru pe linga filialele Academiei, de la Cluj si Iasi, pe linga baza de cercetari a Academiei de la Timisoara si, mai recent, la Craiova. Comisiei centrale i-au ramas astfel in supraveghere directa si indrumare Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Carpatii Meridionali (Retezatul, jud. Sibiu si Brasov). Nume de prestigiu s-au situat, fie in cadrul C.M.N., fie in acela al subcomisiilor, in fruntea ocrotirii naturii: acad. Emil Pop, acad. N. Salageanu, acad. St. Peterfi, acad. G. Ionescu-Sisesti, prof. Valeriu Puscariu, prof, M. Ravarut, prof. Iuliu Morariu, prof. T. Stefureac, prof. emerit C. Motas, prof. Victor Pop, dr. Dan Coman, Ionel Pop s.a. In cercetarile lor stiintifice, orientate inspre cunoasterea acestor obiective ocrotite, si-au adus contributia acad. E. I. Nya-rady (care a scris monografia Cheilor Turzii si, in 1958, aceea a florei Retezatului), prof. E. Ghisa, dr. Al. Beldie, dr. I. Serbanescu, acad. E. Pop (monografia mlastinilor de turba din Romania, in 1960), M. Bacescu si I. Popescu Zeletin, membri corespondenti ai Academiei etc. In organizarea ei actuala, C.M.N. este condusa de un presedinte (acad. N. Salageanu), un secretar stiintific (prof. Valeriu Puscariu - insufletitorul tuturor actiunilor de protectie din ultimele doua decenii), si un organizator stiintific (cercetatorul N. Toniuc). Cercetatori stiintifici specialisti in zoologie si botanica, afectati subcomisiilor, functioneaza la Cluj (2), la Timisoara (1) si la Iasi (1).

La nivel administrativ, sarcinile de asigurare a rezervatiilor cu amenajari corespunzatoare - indicatoare, paza si baza tehnico-materiala - revin comisiilor judetene de indrumare pentru ocrotirea naturii, organizate pe linga fiecare comitet judetean pentru cultura si educatie socialista din judetele tarii, reprezentat in consiliu printr-un inspector al sau, cu calitatea de secretar.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, printre sarcinile de prima urgenta, se impunea refacerea vinatului si a florei cu importanta medico-farmaceutica, secatuite pe alocuri printr-o exploatare anarhica. Astfel, numarul animalelor ocrotite ajunge la 21 de specii, intre care, potrivit noilor conditii, protectia se extinde asupra ambelor sexe la spircaci (Otis tetrax), asupra corbului (nu numai asupra oualor sale) si a acvilei de munte (Aquila chrysaetos), careia, inainte, ii erau ocrotite numai cuiburile si pontele. De asemenea, se adauga monumentelor zoologice ambele sexe ale cocosului-de-mesteacan, ambele specii de broaste testoase de uscat, cele doua specii de califari, lopatarul, piciorongul si ciocintorsul. Numarul plantelor ocrotite creste la 15 specii, intre care se adauga altele noi: tulichina, singele-voinicului (doua specii), zada (Larix europaea var. carpatica) si o serie intreaga de arbori monumentali, uriasi vegetali incarcati de secole ("Molidul candelabru', "Fagul imparatului', stejarii seculari de la manastirea Cernica, de la Gradinari-jud. Ilfov etc). Tot in aceasta perioada numarul pesterilor ocrotite creste de la 1 la peste 20, al mlastinilor de la 1 la 12, iar al padurilor si lacurilor protejate sporeste de asemenea. O importanta deosebita se acorda ocrotirii unor puncte fosilifere si geologice, rezervatii speciale al caror numar ajunge de la 2 la aproape 15! Actiunea de ocrotire se extinde asupra mediilor umede, initiativa cu totul noua si foarte importanta in contextul modern al exploatarii resurselor naturale, fiind create primele rezervatii si refugii ornitologice, cu precadere in Delta Dunarii, unde, in sfirsit, intinsele refugii (analoge parcurilor nationale), care insumeaza peste 40 000 ha, au menirea sa conserve - pe linga fauna ornitologica caracteristica - si mediul unic, bogat, specific al acestor formatii geomorfologice deosebite. Stabilirea de marcaje, imprejmuiri, carari de acces, fixarea unor table indicatoare si avertizoare, instituirea pazei la cele mai importante dintre rezervatii - toate acestea constituie forme concrete, care, pe masura trecerii anilor, completeaza activitatea de ocrotire a naturii. In cadrul parcului National Retezat ia fiinta o "zona stiintifica' de cca 2 000 ha, destinata pastrarii integrale a naturii autentice, fara nici un amestec al omului. Se asigura aici o paza sub directa supraveghere a C.M.N. si o baza materiala reprezentativa, o casa-laborator destinata cercetarii stiintifice si alte trei cabane de paza, la -principalele puncte de acces in parc: cai pentru transportul bagajelor si instrumentelor, un corp de cinci paznici pentru controlul si supravegherea Parcului National si a zonei stiintifice; un cercetator stiintific afectat Retezatului si problematicii sale complexe, privind ocrotirea naturii si cercetarea stiintifica. Instalatii si amenajari, precum si o paza similara au fost create si in marile rezervatii din Delta Dunarii (punctul de observatie de la farul Sf. Gheorghe), la unele dintre pesterile de importanta deosebita, ca si la unele obiective de interes turistic, la unele rezervatii de finate si padure (Slatioara, Parcul dendrologic Simeria, Finatele de la Bosanci, Finatele de la Zau etc).

Comisia pentru Ocrotirea monumentelor naturii a dus si duce o intensa munca de propaganda in sprijinul ideii de ocrotire. Colaboratorii ei externi, marele corp al "custozilor onorifici C.M.N.' (peste 500) au tinut anual sute de conferinte pe teme de protectie, insotite, in majoritatea cazurilor, de proiectii de diapozitive color si au contribuit din plin la controlul si intretinerea rezervatiilor. In ultimul deceniu s-au realizat, de catre Studioul cinematografic "Al. Sahia', cu concursul C.M.N., o serie de filme consacrate ocrotirii naturii: Farmecul adincurilor (care prezinta pesterile Pojarul Politei si Ghetarul de la Scarisoara),

Inca din anul 1955 apare publicatia periodica "Ocrotirea naturii', cu o tinuta stiintifica si grafica exceptionale, mai intii intr-un volum anual apoi, incepind cu anul 1964, in doua fascicole ale aceluiasi volum anual. Brosuri speciale destinate ocrotirii naturii la nivel regional au aparut din anul 1966, la Brasov, Pitesti, Cluj, Iasi, Sibiu, Suceava si Hunedoara. O expozitie documentara volanta, infatisind ocrotirea naturii si monumentele naturale din Romania, a fost deschisa publicului la Bucuresti in anul 1961 si, de atunci incoace, a intrunit numerosi vizitatori la Brasov, Cluj, Sibiu, Suceava etc. C.M.N. a organizat trei conferinte nationale de ocrotire a naturii (Sinaia - 1960, Constanta - 1965, Timisoara - 1970) si trei conferinte internationale sub forma de simpozioane, pe teme de ocrotire si turism, ultimul la Cluj in anul 1968.

C.M.N. se numara printre membrii U.C.I.N. - cu sediul la Morges (Elvetia), C.I.P.O. - cu sediul la Londra, si C.I.C. - cu sediul la Paris. De asemenea, are delegati in "Subcomisia pentru vinatul migrator din estul Europei si Orientul Apropiat', infiintata cu ocazia reuniunii C.I.C. de la Mamaia, in mai 1968, si un membru permanent in "Comisia internationala a parcurilor nationale', cu sediul la Morges. A participat, prin reprezentantii sai, la toate manifestarile internationale mai importante desfasurate in problema ocrotirii naturii in Europa ultimului deceniu.

C.M.N. desfasoara o vie activitate de cercetare, atit prin cercetatorii stiintifici proprii, cit si prin colaboratorii ei de cele mai diferite specialitati, prin colaborari cu ministere si diverse institute de cercetare din tara si de peste hotare. Un vast program de cercetare, in special floristica, este in curs de desfasurare in masivul Retezat; de asemenea, se studiaza fauna si alcatuirea zonelor umede ale tarii, viitorul coloniilor pasarilor de balta, interesanta problema a cocosului-de-mesteacan, posibilitatile de mentinere a nufarului termal de la Oradea, raspindirea zimbrului (Pinus cembra), climatologia si biologia pesterilor etc. etc. Incepind din anul 1966, C.M.N. s-a preocupat de organizarea cercetarilor ornitologice fundamentale si aplicate, organizind la Brasov o prima consfatuire a ornitologilor din intreaga tara, conferinta care a abordat probleme majore: nomenclatura ornitologica in limba nationala, studiul migratiei, protectia pasarilor amenintate cu reducerea numerica, problema pesticidelor, situatia pasarilor rapitoare. In dificila problema a viitorului pasarilor rapitoare, C.M.N. a avut o puternica influenta in stavilirea folosirii otravurilor - si in special a stricninei, in combaterea rapitoarelor si a daunatorilor vinatului; de asemenea, din acelasi an 1966, C.M.N. a organizat in diferite centre, repartizate pe intreg cuprinsul tarii, un recensamint al rapitoarelor aripate de zi si de noapte, editind si un carnet de observatii adecvate.

In opera de ocrotire a naturii, tineretul (studenti, elevi etc.) are un aport deosebit, constituind asociatii si cercuri speciale de protectie si popularizind in paturile cele mai largi ideea de respectare si protejare a naturii. In aceste actiuni, tineretul este indrumat de invatatori, profesori, instructori de pionieri etc.

Este neindoielnic faptul ca miscarea pentru ocrotirea naturii in tara noastra apare astfel ca fiind solid inchegata in jurul C.M.N.

Prin cele circa 200 de rezervatii naturale (insumind peste 95 000 ha), prin speciile de plante si de animale ocrotite de lege, ea isi vadeste competenta si desfasurarea laborioasa de activitati pe toate planurile. Aceasta este consecinta faptului ca ocrotirea naturii in Romania a devenit o problema de stat.

In anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, tara noastra cunoaste transformari radicale, pe toate planurile - politic, economic, social -, al caror ecou s-a resimtit si in valorificarea multilaterala a bogatiilor naturale. Paralel cu reconstructia tarii, a economiei distruse si dezorganizate de razboi, imperioasa nevoie de dezvoltare economica in pas cu celelalte tari europene impunea un ritm accelerat dezvoltarii industriei si a celorlalte ramuri de baza ale economiei nationale. Desigur, rezolvarea acestor sarcini necesita folosirea rationala a resurselor naturale care in tara noastra se gasesc din belsug.

Romania este o tara bogata, cu o natura darnica si armonios alcatuita, cu rezerve insemnate in sol si subsol, care asteapta sa fie folosite in mod creator de omul nou, stapin pe toate aceste comori naturale. In consecinta, deceniile urmatoare au dovedit avintul economic, inregistrat in toate ramurile economiei nationale, Romania infatisindu-se astazi ca un stat socialist, cu o industrie in plina dezvoltare si o agricultura in plin proces de modernizare, cu o orinduire sociala avansata care asigura conditii de viata tot mai bune tuturor oamenilor muncii de la orase si sate.

Fara indoiala, dezvoltarea multilaterala a economiei noastre a avut unele consecinte asupra naturii, acestea resimtindu-se insa in forme atenuate si cu o oarecare intirziere. Cu atit mai mult, cu cit reorganizarea Comisiei pentru ocrotirea monumentelor naturii si noua conceptie despre aceste monumente erau chezase unei bune si adecvate supravegheri, pentru ca greselile trecutului sa nu se mai repete nicaieri, pentru ca alte rani pe fata naturii sa nu se mai deschida. Nevoile industriei extractive au impus depistarea si utilizarea resurselor subsolului tot mai amplu, mai profund, cu mijloace moderne, generatoare de produse sporite in timp scurt. Desi in amplasarea obiectivelor industriale s-a avut in vedere respectarea unor legi cu privire la ocrotirea naturii si a mediului inconjurator, totusi in unele situatii aparitia fenomenului de poluare a aerului si a apei nu a putut fi evitat. Astfel, sint deja cunoscute prejudiciile pe care poluarea aerului le aduce vietii oamenilor din unele centre puternic industrializate, ca si naturii inconjuratoare. Oamenii de stiinta, tehnicienii, organele de stat se preocupa intens de gasirea celor mai bune solutii tehnice pentru ca acidul sulfuric degajat in aerul baimarean, ca si "smogul' turdean sau hunedorean sa dispara din atmosfera oraselor respective, fara a impieta buna dezvoltare a vietii oamenilor si naturii. Multa vreme, in apa riurilor au fost eliberate deseurile provenite din procesul tehnologic de flotare si prelucrare a minereurilor, precum si deseurile indus-iriei chimice si alimentare, ramuri care in tara noastra au cunoscut un avint deosebit. Astfel, au fost afectate apele din judetul Maramures, Oltul mijlociu si Ariesul, precum si Muresul in care se deverseaza periodic deseurile de soda si melasa. De asemenea, in avalul mai tuturor apelor care strabat marile orase ale tarii se observa semne ale poluarii. In unele nuri care strabat zone industriale, cantitati destul de mari de peste albesc fata apei degajind acel miros specific, de degradare; si chiar pestele prins in undita pescarului are o carne urit mirositoare. Acestea nu sint insa decit citeva simptome ale dezechilibrului pe care poluarea apelor il produce in viata intima a florei si faunei specifice, compromitind insasi notiunea de apa: inodora, insipida, incolora, sanatoasa! in legatura cu aceasta, trebuie sa ne reamintim de discutiile purtate in jurul fenomenului "scobar'. Scobarul (Chondrostoma nasus), peste din familia crapului, existent in toate riurile mari ale tarii, a prezentat in ultimele doua decenii o puternica deplasare zonala, astfel incit zonarea piscicola a apelor curgatoare a trebuit sa fie modificata: zona crapului coborita in aval, zona mrenei si a cleanului practic desfiintate sau impinse spre munte, iar in portiunea foarte larga, ramasa libera s-a interpus o ampla "zona a scobarului'. Se stie ca scobarul serveste ca indicator biologic, intensificarea inmultirii lui fiind elocventa pentru apele cu un continut redus de oxigen (datorita si materiilor organice deversate, consumatoare de oxigen), cu o fauna saracita si cu o flora uniformizata calitativ. In aceste conditii, scobarul, specie putin pretentioasa in comparatie cu mreana si cu cleanul, le-a inlocuit intr-o pondere zdrobitoare.

In domeniul constructiilor, necesitatea de amplasare a unor noi obiective, ca si dezvoltarea retelei rutiere de importanta economica si mai apoi turistica au avut urmari asupra unei serii intregi de rezervatii geologice si paleontologice, adesea puse prea tirziu sub protectie, deoarece unele dintre ele erau deja afectate. In aceasta categorie se includ Cheile Bicazului, precum si unele cariere din judetele Prahova, Hunedoara etc.

De asemenea, ca urmare a necesitatilor mereu crescinde ale industriei materialelor de constructie, cele doua coline binecunoscute din imprejurimile Brasovului, Dealul Spreng si Dealul Melcilor, au intrat in circuitul productiv, fiind prefacute in piatra marunta, var sau ciment. Asa cum arata prof. I. Morariu, "o data cu ele dispar doua statiuni ale omului primitiv din epoca neolitica, precum si insulele de vegetatie xerofitica instalata printre colturile pietroase iesite la suprafata'.

Avintul silviculturii, la baza caruia sta si o mecanizare tot mai eficienta, a determinat patrunderea omului din ce in ce mai mult inspre afundurile de bazine montane. S-a renuntat la plutaritul care, pe linga faptul ca era insotit de pierderi importante si de degradarea materialului lemnos, din punctul de vedere al ocrotirii naturii reprezenta si un important factor negativ care influenta starea populatiei piscicole salmonicole a piraielor de munte, haiturile repetate denaturind si configuratia fireasca a multor asemenea bazine. Plutaritul a fost inlocuit cu transportul auto, pe calea amenajarii unor lungi retele de drumuri forestiere, care se intind de-a lungul vailor si cit mai aproape de firul apei. Defrisind si simplificind luncile montane, oamenii au izbutit sa patrunda pina spre adincurile de codru cele mai neumblate. Foarte rar aceste drumuri au urcat mai sus, pe curba de nivel, lasind lunca montana neinfluentata, naturala, cu intregul ei acoperamint vegetal si cu toate obstacolele naturale prezente, cu inmlastinarile si lacovistele ei. Combinat cu efectul vechilor haituri si al plutaritului, faptul s-a resimtit mai intii in scaderea ingrijoratoare a lipanului atit ca numar, cit si ca intindere a "zonei' piscicole, in ciuda masurilor de protectie luate privitor la exploatarea sa. Rarirea vegetatiei a determinat cresterea temperaturii apelor, precum si o pierdere accentuata in oxigen si in resurse trofice, de unde si scaderea numarului de pastravi si patrunderea din ce in ce mai pregnanta a cleanului dinspre aval etc.

In ciuda renuntarii la taierile rase, datorita aspectelor relevate mai sus, ca si transportului mecanic, pe alocuri s-a facut simtit fenomenul dezgolirii talvegului bazinelor montane. Aceasta mai ales cu ocazia viiturilor de ape, in perioadele de precipitatii abundente.

Remedierea situatiei constituie o preocupare continua pentru toti factorii implicati in exploatarea rationala a patrimoniului nostru forestier. Actiunile de replantare a unor zone paduroase au contracarat, in cele mai multe cazuri, efectele nechibzuitei exploatari din trecut.

Cresterea septelului de oi si vite a avut drept consecinta necesitatea extinderii zonelor de pasunat - si asa tot mai reduse in favoarea culturilor, actiune care s-a realizat pe seama includerii in aceste zone a luncilor vailor si a regiunilor alpine. Pe alocuri, din nestiinta, s-a operat o adevarata defrisare a jneapanului, aparent nefolositor, dar care, practic, constituie un acoperamint esential impotriva alunecarilor si a eroziunii alpine si subalpine. Rezultatul acestor greseli s-a concretizat prin aparitia fenomenului de eroziune, cu precadere in Muntii Rodnei, ai Maramuresului, in Calimani. O alta consecinta este faptul ca ultimul mediu de trai, ultimul refugiu al cocosului-de-mesteacan, monument al naturii! - a fost astfel micsorat si practic, in majoritatea sa, desfiintat. Mai mult, in ultimii ani, unele necesitati pastorale au impus extinderea pasunatului in padurile de la ses si mai ales de la deal, influentind astfel negativ soarta actuala si viitoare a salbaticiunilor, ca si aceea a florei de poieni de padure.

Utilizarea nerationala a ingrasamintelor artificiale a modificat microfauna si microflora intim conexate cu viata cimpului agricol. Actiunii lor li s-au adaugat -pe alocuri - efectele folosirii abuzive a pesticide-lor, ierbicidelor, tratamentelor aplicate semintelor, in special cu aldrin, DDT, detox, incit nu numai ca gustul cartofilor, de pilda, s-a schimbat, dar insisi dusmanii naturali ai daunatorilor culturilor au suferit mari scaderi cantitative. Pe de alta parte, daunatorii au cistigat o puternica rezistenta fata de substantele chimice. Astfel, in ciuda masurilor luate, gindacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) n-a putut fi oprit prin nici o metoda in inaintarea sa spre est, ajungind sa fie semnalat in ultimul deceniu in intreaga tara.

Consecintele acestor practici de combatere chimica, privite peste roadele aurii imediat imbucuratoare, au fost resimtite mult mai tirziu in intreaga fauna a tarii. Scaderea efectivelor de vinat mic, in special in sudul si vestul tarii, a fost un semnal ingrijorator pentru beneficiarii acestui septel cinegetic. In pofida , protectiei conferite inca din 1955, potirnichea nu se mai poate reface. Prepelita se afla intr-o scadere numerica vertiginoasa, spircaciul este pe cale de disparitie din fauna tarii, dropia se mentine abia-abia, iar recolta de iepuri pe intreaga tara a scazut la o treime, in comparatie cu aceea de la inceputul secolului. Otravirea hranei lor de baza a dus si la scaderea ingrijoratoare a faunei de rapitoare cu pene si cu par, mari consumatoare de soareci (miofagele), privind astfel omul de unii dintre colaboratorii sai cei mai pretiosi in realizarea recoltelor mari scontate. Indusi in eroare de aparente si neconsultind organele de specialitate (biologi, ecologi) in conducerea treburilor lor vinatoresti la nivel national si mai ales regional, vinatorii au pornit la refacerea stocurilor cinegetice prin combaterea, "stirpirea' rapitoarelor! Sute de mii de pasari rapitoare ucise, otravite, an de an, mii de rapitoare cu par - dintre cele mai utile economiei agrosilvice - au cazut prada acestei actiuni lansata an de an sub lozinca "cresterii efectivelor de vinat' nerapitor. Rezultatul a fost contrar celui scontat: efectivele de vinat n-au crescut, ci, dimpotriva, vinatul mic, in special, a scazut mereu, progresiv, cu slabe reveniri inselatoare. De asemenea, fauna marilor acvile si a vulturilor a fost intens decimata prin expunerea hoiturilor otravite cu stricnina si letolina. Sorecarii si vindereii, ciufii, si huhurezii, serparii si viesparii si alte asemenea purtatoare de "cioc si de gheare incovoiate' - care formau grosul acelor "sangerosi' dusmani ai vinatului - s-au rarit enorm. In urma lor au ramas tot atitea legiuni de rozatoare, de insecte fitofage, in plina activitate destructiva in raport cu interesele omului.

Combaterea faunei rapitoare s-a manifestat si in domeniul piscicol, desi, in ultima analiza, prezenta ihtiofagilor obligati sau ocazionali nu reprezenta nici un risc pentru mediul acvatic dulcicol, daca nu cumva era chiar salutara avind un rol sanitar. Asa au fost stirpiti aproape ou totul stircii cenusii, cei rosii, cormoranul mare etc. In interiorul tarii, dar mai ales in Delta. Coloniile de pelicani, desi supuse protectiei, au suferit mereu pierderi datorita braconajului. Ca si coloniile mixte, in care egretele si lopatarii, specii ocrotite, se aflau la un loc cu celelalte "catalige' combatute ca ihtiofagi. La un moment dat, actiunea de combatere ajunsese sa se extinda si asupra tiganusului (Plegadis falcinellus), considerat - pe nedrept - daunator, desi ciocul sau incovoiat demonstra fara echivoc imposibilitatea lui de a prinde peste. Rezultatul a fost aparitia prin anii 1958-1960 a unor puternice invazii de lipitori in Delta, de unde s-a vazut, putin cam tirziu, dar nu irecuperabil, cine frina de fapt, in echilibrul acesta al naturii, vesnic labil si uneori ignorat, cresterea populatiei lipitorilor si a altor viermi acvatici!

Exploatarea turistica, cinegetica, piscicola si stiintifica a zonelor umede primare din lunca inundabila a Dunarii, ca si din interiorul tarii constituie mijloace utile si adecvate de valorificare a unor mari zone naturale. Zonele umede reprezinta importante suprafete de vaporizare a apei - cu o contributie deosebita la bunul mers al culturilor din regiunile invecinate. Ele previn pericolul eroziunii, al epuizarii solului aluvionar, instabil, a carui vigoare o dadeau tocmai viiturile anuale repetate, aducatoare de miluri si substanta organica, precum si fenomenele de sara-turare observate in multe regiuni cu o evolutie asemanatoare; potentialul piscicol ridicat de care dispun zonele respective, ca si peisajul cu un original pitoresc sint obiective turistice dintre cele mai apreciate. De altfel, problemele privind buna gospodarire a apelor tarii si combaterea eroziunii solului au fost amplu dezbatute la Plenara C.C. al P.C.R. din 17- 19 martie 1970. Cu acest prilej s-a subliniat faptul ca pentru realizarea programului national privind gospodarirea rationala a resurselor de apa, extinderea lucrarilor de irigatii, indiguiri si de combatere a eroziunii solului este necesara participarea celor mai buni specialisti din toate sectoarele interesate - nu numai din agricultura, ci si biologi, geografi etc.

Dintre efectele nedorite ale modificarilor aduse zonelor umede din tara pot fi amintite reducerile unor importante colonii de pasari ocrotite (egrete, lopatari, pelicani etc), scaderea septelului vinatului aripat migrator (si in primul rind clocitor autohton), a productiei piscicole in lungul Dunarii. Pentru ca abia mai tirziu s-a observat ca lipsa pepinierei naturale extraordinare care se realiza an de an in miile de hectare ale baltilor inseamna pentru Delta tone de peste, anual, mai putin! Puietul de crap eclozat in aceste balti patrundea anul urmator in masa in japsele Deltei si astfel ea raminea o puternica producatoare de crap, adaugind propriul ei puiet aceluia imigrat aici din balti. Fara acest aport piscicol insa, Delta inregistreaza scaderi productive apreciabile, deoarece acizii humici izvorati din intinsele suprafete ocupate de plaur sint nefavorabili dezvoltarii rapide a puietului de crap, mentinindu-l intr-o lenta crestere anuala si intr-o cantitate mult inferioara suprafetelor de luciu.

Dar, asa cum am aratat si in alta parte, rolul baltilor si al zonelor umede este important si prin faptul ca ele constituie rezervoare de supraplin, supape de siguranta naturale, in calea viiturilor, si totodata rezervoare de apa pentru anii secetosi. Extraordinarele inundatii din primavara anului 1970, cu caracter de calamitate naturala, cunoscute tuturor ca efect si ca desfasurare dramatica, au fost in ultima instanta o nedorita confirmare a adevarului exprimat mai sus. Este si firesc ca apele ploilor interminabile, dupa ce au saturat solul muindu-l cu totul, in lipsa "buretelui' natural absorbant - care era odinioara realizat de marea de cetini din bazinele montane - sa se pravaleasca cu furie si iuteala pe pantele dezgolite si de-a lungul piraielor cu lunca desfiintata; aici, nemaiintilnind sutele de hectare de balta primitoare si de mlastini, au navalit peste tot, inundind cu o putere sporita spatiul inconjurator. In consecinta, se poate prevedea cu toata justetea ca toate inundatiile de primavara sau de toamna, considerate "normale' ca amploare pina nu de mult, sa ia pe alocuri forme catastrofale din ce in ce mai persistente[41].

In sfirsit, o alta problema majora, din ce in ce mai acuta, o constituie turismul, cu toate consecintele lui asupra naturii. Din rapoartele prezentate la Cluj, la cel de-al treilea Simpozion international de ocrotire a naturii (septembrie 1968), reiese ca din 1960 si pina in 1968 numarul turistilor straini care au vizitat tara noastra a crescut de la 100 000 la 1500 000, iar pe plan intern, aproape 2 milioane de cetateni au facut excursii sau au plecat in statiunile de odihna prin intermediul agentiilor O.N.T., fara sa mai amintim de turismul pe cont propriu! in aceeasi perioada au fost alocate peste 3 miliarde de lei dezvoltarii turismului, iar capacitatea de cazare a crescut cu 50 000 de locuri. Numai in ultimii doi ani (1971-1972) obiectivele turistice din tara noastra au fost vizitate de peste 9 milioane de turisti, dintre care 5 milioane straini. Daca ne referim la perioada 1954-1971, numarul turistilor, romani si straini, atinge impresionanta cifra de 168 milioane. Intre altele, peste 25 000 de turisti participa la "sarbatoarea liliacului' din padurea Ponoare si peste 20 000 viziteaza anual Poiana Narciselor din Fagaras. La aceasta se adauga rezervatiile Cheile Turzii, Ghetarul de la Scarisoara, Defileul Crisului Repede, Cetatile Ponorului care constituie obiective turistice speciale. Toate aceste activitati, organizate sau nu, au adus adesea grave atingeri naturii.

In contextul de mai sus, expus in linii foarte generale, am dori ca cititorul sa fie orientat si in stadiul actual al miscarii de ocrotire a naturii din tara noastra, sa cunoasca dificultatile actuale, ca si limitele acestei actiuni in prezent. Este, de asemenea, oportun sa examinam prin citeva exemple mai concludente si situatia de fapt a frumoaselor rezervatii naturale, a speciilor ocrotite, atit de bine si de concret insiruite pe hirtie, atit de clar prinse in afisele propagandistice si in paragraful de legi. Astfel, devastarea Dumbravii cu narcise poate constitui un exemplu elocvent, alaturi de comercializarea ilicita de catre unii cetateni a diferitelor plante rare, cu importanta medicinala, alaturi de numarul mare de turisti care se intorc de la munte cu buchete de albumeala, cu gentiane si garofite; alaturi de cioplirea si taierea in continuare, mai ales in Muntii Rodnei, a arborilor de tisa sau de zimbru; alaturi de maialul organizat an de an pe fundalul Cheilor Turzii, dupa care participantii "colectioneaza', fara alegere, fel de fel de plante din chei, sub privirile neputincioase ale paznicului. A devenit ingrijoratoare starea de lucruri de la rezervatia 1 Mai, unde mentinerea nufarului termal - acest monument vegetal unic in Europa - este din ce in ce mai periclitata. In ciuda numeroaselor interventii (anchete, memorii etc.) ale organelor de resort, rezervatia nu se bucura inca de o protectie eficienta.

Soarta unor animale ocrotite de lege nu este nici ea dintre cele mai bune. Faptul ca zaganul, declarat monument al naturii inca in 1935, nu s-a mai putut bucura de scutul legii ar fi trebuit sa constituie un prilej de invataminte pentru viitor. Cu toate acestea, o soarta similara au avut vulturii, acvilele mari si mici, precum si rapitoarele mai marunte, de zi sau de noapte. Declarate "monumente' in 1933 si din nou in 1950, pasarile cu aripi largi si gitul golas au brazdat din ce in ce mai putine cerul tarii noastre. La recensamintul organizat in 1966, numai o singura pereche de vulturi bruni (Aegypius monachus) a putut fi inregistrata pentru intreg ansamblul Carpatilor, in vreme ce din specia sura, Gyps fulvus, nu mai era nici un exemplar! Modul in care legea ocrotirii a ajuns la constiinta oamenilor si felul in care speciile protejate sint intelese ca atare se pot vedea si din enumerarea sumara a speciilor existente in colectiile tinarului muzeu de stiintele naturii din Focsani[42]. Astfel, in limitele judetului Focsani, au fost impuscati in anii 1954-1957 un numar de 4 vulturi bruni, iar in anul 1956 unul singur; au mai fost capturati 3 acvile de stinca, 5 corbi, 6 piciorongi, 13 egrete mici, 7 egrete mari, 4 lopatari etc., recoltate intre 1952 si 1962. De asemenea, dintre exemplarele de cocosi-de-mesteacan (Lyrurus tetrix) vinate in Muntii Rodnei si ai Maramuresului, intre anii 1964 si 1969, numai unul a fost recoltat cu avizul C.M.N. De altfel, unele cercetari special dirijate inspre cunoasterea ponderii rapitoarelor aripate care constituie obiectul actiunii de combatere executate de organele A.G.V.P.S. si M.E.F., in 1964-1967, au dus la concluzia surprinzatoare ca in jur de 30-40% speciile combatute erau monumente ale naturii, deci specii ocrotite. Si mai surprinzatoare este asa-zisa combatere a risului (Lynx lynx), monument din 1935 si redeclarat prin legea din 1950, combatere care incepind din 1960, se executa fatis, cu orice mijloace. Organele de resort vinatoresc, considerind ca efectivul de cca 800 de capete ar fi "prea mare' pentru aceasta podoaba rara a Carpatilor, disparuta de mult din tarile vest-europene si din Europa centrala, l-au scos in mod arbitrar de sub protectia legii, fara ca C.M.N. si specialistii biologi sa-si fi dat asentimentul. Astfel incit, toti risii impuscati, prinsi la capcana sau la hoitul otravit, in ultimele decenii, reprezinta, fiecare, o incalcare a decretului 237/1950!

Pina de curind, pe insula Popina din complexul lagunar Razelm, loc aproape unic de clocit al califarului rosu pina in 1966-1967, erau lasate vitele la pasunat.

Este de mentionat ca, la propunerea tarii noastre, s-a format in cadrul Consiliului international al vinatorii (C.I.C.), ca rezultat al conferintei de la Mamaia din mai 1968, o "Subcomisie a vinatului migrator din rasaritul Europei si Orientul Apropiat'. Speram ca aceasta comisie sa-si alature eforturile celorlalte organizatii din tara noastra (C.M.N., A.G.V.P.S.) care lupta pentru protejarea resturilor de zone umede din tara, lacas unic pentru unele aripate.

Situatia rezervatiilor in general si a celor montane in special nu este, dupa cum se vede, dintre cele mai infloritoare. Insusi Parcul National Retezat constituie un caz tipic. Acestuia ii lipseste o directie si o administratie proprii, oare sa-i asigure indeplinirea scopurilor si sa cimenteze unitatea parcului, iar zona de protectie reala, singura cu caracter de parc, asa-numita zona stiintifica, este extrem de restrinsa: abia 1/5 din totalul suprafetei. In aceasta zona nu este permis pasunatul, turismul sau instalarea de campinguri, de asemenea nu se intreprind nici un fel de activitati de exploatare a padurii si vinatului. Din pacate, in restul parcului se pot intilni parte din aceste activitati, care, bineinteles, stirbesc calitatea de rezervatie acordata P.N.R. Organele Directiei vinatorii si pescuitului din M.A.I.A.A. au introdus puiet de pastrav si in lacurile din zona stiintifica (Tau Negru, Tau Stirbului), incit la ora actuala nici macar aceasta nu mai poate fi socotita o rezervatie naturala in adevaratul inteles al termenului: un ungher de natura libera, neinfluentata de om sub nici o forma. O realizare deosebit de importanta pe tarimul ocrotirii naturii este protejarea zonelor umede din interiorul tarii (Transilvania), interzicerea folosirii stricninii, precum si inlaturarea combaterii rapitoarelor cu par si cu pene. Un aspect negativ ramine insa pozitia pe oare este silita sa o aiba uneori Comisia monumentelor naturii fata de soarta administrativa a rezervatiilor create sau propuse, intrucit masuri ca imprejmuirea locurilor rezervate, fixarea de table indicatoare, efectuarea de poteci etc. cad in sarcina consiliilor populare locale. Astfel, controlul stiintific, operativitatea ocrotirii unui colt sau al altuia din natura originara sint rupte de baza materiala a rezervatiilor; paza, de asemenea, este deficitara, in bugetele multor consilii populare neexistind sume prevazute pentru monumentele naturii, si nici instructiuni pentru realizarea lor.

Astazi nu se mai pune problema ocrotirii "monumentelor', ci a intregii naturi. Ar fi necesar ca un organism de asemenea tinuta, competenta si raspundere stiintifica si morala sa fie consultat in toate activitatile efectuate in sinul naturii.

De asemenea, este necesara marirea numarului de salariati specialisti, care sa lucreze concret in domeniul ocrotirii naturii. Consideram ca actualul sistem de lucru - bazat pe un corp de "custozi onorifici', cu organe de conducere, de asemenea, onorifice - nu mai corespunde necesitatilor de protectie. Astfel, o serie de monumente se aflau in grija unor organisme care nu aveau nici o contigenta cu ocrotirea naturii. Cazul Ghetarului de la Scarisoara este unul dintre cele mai ilustrative, cu atit mai mult cu cit acest monument constituie un "unicat'. Intr-o vreme, Ghetarul s-a aflat in custodia I.R.B.C.[43] Cluj (pina la desfiintarea regiunilor administrative), apoi in grija intreprinderii de gospodarii comunale din Abrud, care urmarea fie sa scoata gheata pentru alimentele cabanei turistice din apropiere, fie sa foloseasca Ghetarul drept frigider. In primavara anului 1970, el a ajuns in custodia Muzeului de stiinte naturale din Aiud, institutie mult mai in masura sa asigure conservarea acestui insemnat monument al naturii.

Socotim ca trebuie marit actualul numar de publicatii axate pe ocrotirea naturii: reviste, carti pentru copii si tineret, lucrari de popularizare, albume etc, cu concursul forurilor interesate (M.E.I., C.S.C.E.S., A.G.V.S.P. etc). Revista "Ocrotirea naturii', publicatie a Academiei, de o certa valoare, de un inalt nivel stiintific si cu o tinuta grafica ireprosabila, este departe de a ajunge la indemina maselor largi ale cetatenilor de toate categoriile, astfel ca editarea unei publicatii de larga popularizare a ideilor protectiei naturii se face din ce in ce mai simtita.

Consideram de bun augur infiintarea Asociatiei ornitologice din Romania, constituita la Cluj cu prilejul celei de-a II-a Conferinte nationale de ornitologie din sept. 1971.

Ar fi binevenita crearea si a altor organisme auxiliare pe linga C.M.N. si poate chiar a unui institut puternic, bine dotat, destinat ecologiei si protectiei naturii, in care sa se gaseasca material de cercetare teoretica sau de studiu asupra mediilor naturale ocrotite ori neocrotite si care sa efectueze expertize stiintifice in toate actiunile de modificare a naturii, ca si in cazul colonizarilor sau al recolo-nizarilor cu specii de interes faunistic sau cinegetic etc. Adica ceva similar Biroului stiintific al Co-misiunii monumentelor naturii - de odinioara -, ridicat insa la rangul corespunzator dezvoltarii de astazi a tarii noastre si la nivelul stiintei mondiale. Formarea deprinderilor de ocrotire a naturii la copii - cetatenii de miine ai patriei noastre - trebuie sa inceapa inca de la primii pasi, aceasta sarcina revenind deopotriva atit familiei, cit si scolii de toate gradele. O data cu primele cuvinte, parintii trebuie sa insufle copiilor dragostea si respectul pentru natura, pentru toate vietatile ei. Aceeasi sarcina revine gradinitelor, prima forma organizata de invatamint, apoi scolii, cu toate treptele ei. Desigur, cadrele didactice au un rol deosebit in educarea in acest spirit a tineretului scolar. Dascalii trebuie sa-i invete pe copii a iubi natura, a cunoaste si a cruta frumusetile si monumentele ei, a ocroti animalele si plantele. Transmiterea cunostintelor pe teme de ocrotire a naturii, intr-o forma cit mai accesibila si atractiva (in cadrul lectiilor de biologie, a orelor de diri-gentie, in excursii etc), trebuie sa trezeasca in constiinta elevilor asemenea rezonante, incit aceste cunostinte sa se transforme in puternice indemnuri la actiuni constructive, de ocrotire a naturii. Aceasta este o nobila datorie patriotica a fiecarui invatator

si profesor.

Mai mult, se impune ca scoala sa dea tineretului notiunile de baza de ecologie aplicata si de ocrotire a naturii. Aceasta pentru ca, indiferent de specialitatea pe care si-o va alege tinarul absolvent, el sa fie capabil sa inteleaga pozitia omului in cadrul natural, rolul meseriei sale in mentinerea acestui cadru si astfel, sa devina, implicit, un ocrotitor constient si voluntar al frumusetilor naturii.

Toti cetatenii patriei noastre au indatorirea morala de a sprijini activitatea propagandistica si educativa organizata pe tema necesitatii ocrotirii si pastrarii monumentelor naturii. Cunoscindu-le, trebuie sa le popularizam, sa le propagam prin toate mijloacele - scoli, asezaminte culturale, intreprinderi, organizatii de masa, in excursii -, intelegind ca astfel ne vom aduce contributia noastra deplina la ocrotirea comorilor naturii, la educarea patriotica, la dezvoltarea respectului obstesc fata de natura, la realizarea multiplelor actiuni intreprinse, in acest sens, de catre statul nostru socialist.

Comorile naturii din tara noastra, descrise in cuprinsul lucrarii, pot constitui tot atitea itinerare de excursii - mijloc principal si eficace de cunoastere nemijlocita a naturii. Daca incintarea pe care copiii o simt la vederea florilor si a pasarilor, precum si interesul nativ pe oare il acorda tuturor vietuitoarelor care misca in jurul lor, sint dirijate pe teren de catre profesorul conducator, acestea se vor cristaliza profund in constiinta lor frageda, lasindu-le impresii de nesters. Iesiti de pe bancile scolii, indiferent de meseria pe care o vor imbratisa, ei vor imbina dragostea, emotia si incintarea pentru plaiurile minunate ale tarii si fata de vietuitoarele lor cu competenta necesara, pentru a le intinde o mina de ajutor ori de cite ori aceasta se impune, ca si pentru a le respecta existenta urmarind ca ea sa fie cit mai putin alterata de propria noastra activitate in natura.

Dragostea pentru comorile naturii se poate forma si prin expozitiile muzeale din scoli, prin asa-numitul colt al naturii, in care copiii au posibilitatea ca - odata cu fixarea cunostintelor capatate la orele de clasa - sa admire crimpeie din natura vie. Sub indrumarea profesorului de stiintele naturii, elevii trebuie indrumati pe calea vizitarii gradinilor zoologice si botanice, in care elemente ale florei si faunei ocrotite pot fi cunoscute indeaproape, trezind in sufletele copiilor interesul si dragostea pentru ele. Este locul potrivit sa se explice copiilor ca pensionarii acestor colturi artificiale de natura nu-si au rostul acolo decit pentru a-i putea cunoaste si observa in imediata apropiere, ca sustragerea lor naturii libere s-a facut tocmai pentru acest motiv si ca nu acesta este rolul ocrotirii naturii, de a stringe sub gratii si intre gardurile gradinilor botanice speciile rare de plante sau de animale. De aceea, din custile si de pe aleile ingrijite ale gradinilor special amenajate, in mod necesar, pasii copiilor trebuie indrumati in natura, acolo unde isi vor putea completa cunostintele cu privire la elementele rare si pretioase, cadrul natural adecvat si specific acestor vietuitoare.

Profesorului de biologie ii revine deci importanta sarcina de a forma la elevii sai conceptia sanatoasa si moderna fata de nevoile naturii. Lui ii sta in putinta sa ilustreze practic carentele si impasurile in care se afla la un moment dat un colt din natura sau altul, mijloacele si directiile in care aceste lipsuri de moment pot fi remediate prin contributia omului, spre binele sau viitor si spre folosul tuturor, deoarece numai intr-un cadru natural poate propasi civilizatia si societatea aflata pe calea dezvoltarii multilaterale.

Desigur, fiecare profesor de biologie poate sa dea elevilor sai notiuni si cunostinte suplimentare legate de ocrotirea naturii, poate si trebuie sa stirneasca in elevi dragostea si simtamintul responsabilitatii pentru comorile si frumusetile patriei. Aceasta cu atit mai mult, cu cit programele scolare prevad prea putin in acest important domeniu de instruire a tineretului. Ar fi de dorit ca publicatia "Ocrotirea naturii' sa fie inclusa in lista de reviste la oare scolile se pot abona. Poate ca ar fi bine ca in cadrul scolii generale sa se prevada ca obligatorii o serie de lectii, un ciclu bine echilibrat, privind direct ocrotirea naturii si care sa dea elevilor cunostinte corespunzatoare nivelului lor de pregatire. Aceste lectii sa nu aiba nici forma si nici valoare de "lectura' de sfirsit de manual, ci sa formeze baza orientativa pentru ca in ultimele clase liceale, cind elevii si-au desavirsit pregatirea si informarea de cultura generala prevazuta, programa sa contina, macar pe timpul unui trimestru, un curs special de ecologie si ocrotire a naturii. Afectindu-i-se un minim de doua ore pe saptamina, acest curs ar fi o baza serioasa de la care oricare absolvent ar pleca in viata constient de importanta problematicii biosferei si a rolului sau in aplicarea masurilor concrete de mentinere, de crutare si de amenajare a spatiului vital inconjurator[44].

Pe de alta parte, scolii ii revine si rolul de baza in popularizarea monumentelor naturii si a ideilor de ocrotire concreta a acestora, folosindu-se si alte forme si mijloace de invatamint, de la cele audiovizuale, tabere etc. si pina la organizarea unor sarbatori scolaresti adecvate: "Ziua pasarilor', "Ziua sadirii pomilor' etc. Intr-adevar, la ora actuala, dispunem de nenumarate mijloace pentru a face cunoscute elevilor atit frumusetile naturii, cit si nevoile ei, precum si unele rani deschise in pitorescul meleagurilor natale. Colectiiile de diapozitive si de filme documentare privind natura trebuie sa fie sporite, ca si numarul lucrarilor, al revistelor de specalitate, care trezesc in copii simtul frumosului natural, dragostea pentru natura si vietuitoarele ei. Studioul "Sahia' s-a straduit sa implineasca un gol mai vechi in stocul filmelor de ocrotire a naturii, realizind, numai in ultimii ani, aproape zece filme de acest gen. Organizarea de vizionari colective ale acestor filme documentare, urmate de discutii, bine conduse de profesor, ar fi cit se poate de utile. Este necesar ca in literatura pentru copii si tineret, ca si in aceea de popularizare a datelor stiintifice sa se gaseasca tot mai multe publicatii cu caracter de cunoastere si ocrotire a naturii.

Dincolo de cadrul scolar, sarcina ocrotirii concrete a naturii, precum si a mentinerii publicului la curent cu situatiia realizarilor si a lipsurilor in acest domeniu revine consiliilor judetene ale culturii si educatiei socialiste, caselor de cultura si caminelor culturale, organizatiilor de tineret, menite sa continue linia scolii pe toate planurile. In programele organizate de catre aceste institutii trebuie incluse elemente de ocrotire a naturii, activitati practice de cunoastere si protectie a naturii. Consideram de bun augur faptul ca problematica biosferei si-a facut deja loc in preocuparile consiliilor culturii si educatiei socialiste din unele judete, cum ar fi judetul Brasov, sau ale unor case de cultura, de exemplu a celor din Sibiu si Cluj.

Activitatea de educare a cetatenilor pe linia ocrotirii naturii trebuie sa constituie o preocupare din ce in ce mai intensa si pentru Ministerul Turismului, institutie cu largi posibilitati in acest domeniu. Cel de-al doilea Colocviu national de geografie a turismului, tinut la Bucuresti in septembrie 1971, a ridicat o serie de probleme privind ocrotirea naturii, de cea mai stricta actualitate.

Pe linga mijloacele multiple de culturalizare, de informare prin radio, presa si televiziune a cetatenilor de toate categoriile, se impune ca in unele domenii de activitate controlul specialistilor de disciplina biologica sa devina o obligatie, careia C.M.N. sa-i poata face fata cu raspundere si pe de-a intregul, prin reorganizarea ei viitoare. Astfel, ea jaloane numai, consideram ca toate actiunile de exploatare a faunei salbatice, toate masurile de echilibrare a unor specii, stabilirea epocilor de crutare, ca si a normelor de plan de recoltare de vinat sau peste ar trebui revizuite - din timp in timp - din punct de vedere biologic, cu ochi de ecolog si ocrotitor, cu intentia de a le adapta in timp util noilor situatii create.

Prin specialisti afectati direct organelor de resort din vastul domeniu silvic, cinegetic, piscicol si agricol si prin aportul direct al Academiei Romane - sub al carui prestigios patronaj se gaseste C.M.N. -, sintem convinsi ca activitatea de protectie a patriei noastre isi va atinge telurile propuse. Pentru ca numai de noi depinde ca tara noastra sa-si pastreze faima comorilor naturii sale insufletite si neinsufletite, ca si locul inaintat cucerit pe plan european in eforturile de chibzuita exploatare a resurselor biosferei.

In acest cadru, cunoasterea naturii si a comorilor ei nu este numai o destindere de concediu, o lectura sau o excursie atragatoare, de agrement. Ea presupune o seriozitate deosebita si un aport intens al fiecaruia la repararea greselilor de ieri, la mentinerea si inflorirea pe mai departe a nepretuitelor noastre comori naturale.

JUDETUL BACAU

JUDETUL BIHOR

Tab 01-13

- BORZA, AL., Protectiunea naturii in Romania, in "Buletinul Gradinii botanice', Cluj, IV, nr. 1.

Problema protectiei naturii in Romania, I-ul Congres al naturalistilor din Romania, Cluj, 1928.

1956 _ PUSCARIU, V., Ocrotirea naturii in R.P.R., Colectia S.R.S.C, nr. 190.

1957 _ VASILIU, G. D., Ocrotirea naturii, Colectia A.G.V.P.S., nr. 23.

1963 _ ROSETTI-BALANESCU, C, Din carnetul unui vinator, A.G.V.P.S., Bucuresti.

- VIEHMANN, I, RACOVITA, GH., SERBAN, M., Ghetarul de la Scarisoara (album), Editura Meridiane, Bucuresti.

- BICHICEANU, M., RARAU-BICHICEANU, R., Flori din Romania (album), Editura Meridiane, Bucuresti.

- POP, E., SALAGEANU, N., Monumente ale naturii din Romania, Editura Meridiane, Bucuresti.

Cuprins

Introducere

(Monumente naturale, rezervatii, refugii, plante si animale ocrotite, parcuri nationale)

Calea apelor

Drumul uscaciunii

Potecile padurii

Fagasul ierburilor

Drumul pietrelor si al fosilelor

Calea adincurilor subpamintene

Pe crestele muntilor

"Ierbarul' monumentelor naturii din Romania

"Gradina zoologica' a monumentelor naturii

2. Ocrotirea naturii si viitorul omenirii

3. De la monumentele naturii la conservarea biosferei

4 Cuprins

4. Organizarea ocrotirii naturii in Romania (Realitati, concluzii, sarcini de viitor)

Rezervatiile naturale din Republica Socialista Romania

Bibliografie