Pestera lui Zamolxis

Pestera lui Zamolxis

Polovragi

           15 august 2002. Ziua Sfintei Marii, calduroasa si numai buna de vizitat cate ceva prin tara. Ne-am stabilit de aseara traseul - pestera de la Polovragi, piramidele de la Sona si, daca timpul ne permite, si templul de la Sinca Veche pentru ca tot e in zona. Cum drumul spre Polovragi trece obligatoriu prin Rm. Valcea, profitam ca de fiecare data de ocazie pentru a manca pe Dealul Negru cei mai buni mici din tara. Verificati, testati, recomandati la orice ora din zi. Sau noapte, dupa caz. Si bine facem ca mancam pentru ca pana noaptea pe Valea Prahovei adio hrana de genul asta, ramanem cu cea spirituala.
           Pe drumul spre tinta noastra trecem prin Horezu, localitate celebra pentru farfuriile pictate din ceramica, pe care le putem cumpara din multitudinea de mici bazare amenajate in fata portilor. Ne uimeste ca pe orice bucurestean curatenia oraselului, plin de flori intens colorate pe mijlocul si pe marginea drumului. Din pacate nu oprim la nici o ispita, avem drum lung de strabatut, desi tare am arunca o privire prin bazare macar. Trecem astfel si de Muzeul in aer liber al Trovantilor de la Costesti, despre care am aflat atatea in facultatea de geologie. Pe alta data vizita aici.
           In sfarsit pe sosea apare un indicator spre Polovragi, undeva pe dreapta. Drumul ne duce pe langa locul pe care ma asteptam sa gasesc, la fel ca in copilarie, traditionalul balci de Sf. Maria. Dezamagire. Cateva tarabe si vreo 20 de cumparatori. Imi pastrez amintirea puhoiului de lume si a culorilor ametitoare, e mai sanatos asa.
          Dupa ce trecem de Manastire, unde la ora aceea (10 dimineata) era slujba, drumul se elibereaza de casele de pe margine si ne dezvaluie un peisaj in fata caruia ramanem efectiv amutiti. E de nedescris. Un platou imens in capatul caruia doi munti se bat cap in cap. De fapt, intrarea in Cheile Oltetului, inceputul a doua masive gemene: Parangul in stanga si Capatanii in dreapta. Cheile sunt foarte inguste, cum aveam sa aflam mai tarziu, in unele locuri au doar 30 de cm distanta intre masivi. Daca am retinut bine, cele mai inguste chei din Europa.
           Ajungem dupa ce inaintam cam 50 de m in chei la intrarea in Pestera lui Pahonie sau Pestera lui Zamolxis, pe partea dreapta a drumului. Deschiderea e destul de mare, ar incapea cred 2 TIR-uri unul langa altul deodata. Bucuria ca suntem singuri acolo ne e umbrita de grilajul foarte inalt de fier forjat care astupa intrarea si de lacatul ce troneaza pe usa. Logica ne spune ca e deja un grup inauntru pentru ca lumina in ghereta paznicului e aprinsa. Cum nu poate sa treaca mult pana la schimbarea vizitatorilor, coboram vreo 10-15 m spre apa care curge navalnica la 50 de m mai jos in chei. Din nou imagine de vis.
           Urcam inapoi pentru a constata ca a mai aparut o masina, si inca una plina. Soferul-cap de familie se intereseaza de ce e inchis, noi ne vedem interesul si ii explicam ceva cum ca paznicul e mare credincios si e la slujba la manastire pana la ora 12 si deci acolo nu e nimeni. Pare sa tina pentru ca tipul hotaraste sa se intoarca in sat, dar totusi daca au venit pana aici coboara cu familia spre apa. De ajuns de mult timp cat sa apara inca o masina. De data asta soferul e documentat. Ne da superior peste nas, ce sjujba ca el de la manastire vine si s-a cam terminat! Apreciem la justa valoare cunostintele lui, mai ales ca e cu familia in care exista si vreo 2 copilasi plini de energies-a dus vizita noastra in liniste, doar noi si ghidul!
           Care ghid si apare dupa vreo 3 minute, deschide poarta si ne anunta ca 'imbracati-va ca inauntru e frig, intram peste un sfert de ora!' Il oprim langa poarta pana se incotosmanesc ceilalti, pentru o discutie de recunoastere. E clar ca tipul nu sta degeaba pe acolo. Nu ca am fi crezut asa ceva. Din pacate e foarte suspicios, ne studiaza pe fiecare si ne citeste ca pe niste carti deschise. Perfect, are ce citi.

           Cat discutam mai trec 5 minute. Apar unii si mai galagiosi, olteni pusi pe glume. Le taie si lor avantul cu placa cu imbracamintea si -culmea - tot cu 'in 15 minute'. Deci vrea sa mai vorbim. Semn bun.
S-au echipat si restul in diverse chestii calduroase, noua ghidul ne spune confidential ca depinde cui ii e frig, el i-a vazut pe unii transpirand de caldura in dreptul Scaunului lui Zamolxissi dupa cum stim celor cu ganduri rele li se face rau cam tot pe acoloNu e de natura sa ma bucure vestea, ma incearca un gand cum ca Zeul nu m-ar place foarte mult, e prostie desigur, dar trebuie sa verific.
           Intram fara a plati nimic. Aflam ca de fapt se plateste la iesire, ca e foarte ieftin, 10.000 studentii si 20.000 restul, si ca tristetea ghidului e mare, sunt oameni care nu-si permit nici atatca inainte veneau mult mai multi in vizita. Si inca ceva: pestera e imensa, nu i se stie lungimea. S-au exporat cam 30 de km doar. De vizitat se viziteaza 800 de metri, foarte putin. Si asta de la eclipsa, cand a fost o problema cu niste tipi ciudati care au ramas o noapte inauntru, s-au departat de grup, ghidul nu i-a observat si i-a gasit dimineata acolo. Li se terminasera bateriile si nu ajunsesera prea departe (umiditatea in pestera e imensa, 90%, explicabil). De atunci e foarte atent la cei care intra, si a inchis iluminatul care inainte ajungea la 1200 de m.
           Suntem anuntati sa nu atingem cablurile de curent de pe partea stanga, sa nu ne departam de grup. Care grup are deja vreo 20 de persoane. Ghidul nu e prea incantat de tocurile unor doamne. Nici noi. Zice ca vizita dureaza 20 de minute. Hai sa intram totusi.

           Nu facem 20 de pasi in interior ca ne si oprim. Prima chestie interesanta se afla deasupra noastra. Din tavan se scurg stalactite in forme cel putin ciudate: un delfin, un vultur in picaj, un alt peste, o multime de alte animale perfect conturate ne sunt indicate cu fascicolul lanternei. Straniu si frumos. Pacat ca nu ne iese si poza. Tot aici o atalactita are forma florii numita polovraga, floarea care ar fi dat numele pesterii de fapt si care crestea pe creasta muntelui. Un fel de gin-seng, un miracol al naturii cu care stramosii nostri vindecau orice boala, si care a disparut de mult.
           Ajungem imediat la un perete la care ramanem fascinati. Ghidul ne povesteste ca si cum ar fi cel mai normal lucru din lume ca pe perete e scrisul dacilor! Culmea e ca nimeni nu intreaba nimic, si nu cred ca pentru ca li se parea normal ca dacii sa scrie, ci mai degraba din ignoranta. Nici noi nu intrebam, facem poze sa studiem acasa ciudatele linii si puncte. A, intre timp mai aflam si ca niste egipteni au venit de curand sa filmeze acolo un documentar, 'Legenda lui Zamolxis' sau asa ceva. Bine ca fac ei, pe noi romanii nu ne intereseaza:((
Inaintam spre scaunul lui Zamolxis. Energie imensa. Intelegem de ce unora le e extrem de cald. Ghidul se opreste si explica grupului cum ca uite, pe scaunul asta statea Zamolxis, aici isi punea paharul, asta din spate e un sipridus impietrit care il distra Ramanem cu el mai intr-o parte ca sa aflam ca scaunul a fost taiat. Oribil.
Stau destul de mult in fata locului sacru pentru a simti privirile insistente ale ghidului aflat cu restul cam la 20 de metri mai incolo. Ma duc cu regret spre ei, n-am de gand sa ii fac probleme. Ne mai spune ca pestera e ramificata peste tot, de altfel se si vad galerii laterale, ca exista si o galerie spre cetatea dacica de deasupra. Unde? Doar nu e nebun sa ne spuna, maine ar fi plin de exploratori pe acolo, care numai de istorie n-ar fi pasionaticorect, omul are mare dreptate!
           Inca ceva interesant: undeva pe la 600-700 de m pe dreapta pe peretele pesterii, o imagine macabra: un schelet cu coasa, foarte bine conturat cu negru. Zice ghidul ca e facut de parintele Pahonie, retras in pestera. Un preot sa deseneze moartea? Da, pentru a fi mereu constienti de prezenta ei, ni se raspunde gandului nerostit. Grupul trece grabit de acolo, nici nu arunca prea multe priviri imaginii. Vai cat le e frica de moarte!
           Restul pesterii mai prezinta intre altele o stalagmita imensa, cam cat un stat de om, si inca una mare care are lateral un cap de maimuta, apoi o sala cu o acustica deosebita sigata, capatul in intuneric. Oricum poze nu mai putem face, bateriile au cedat (intamplator?) in fata imaginii mortii.

           Ghidul asteapta rabdator sa revenim din bezna, apoi ne escorteaza afara. Platim pretul intreg cu totii, chiar daca 2 dintre noi sunt studenti. Chestie de respect. Ne luam si niste pliante mai mult pentru a lasa mai multi bani, si ramanem cu ghidul afara la alte discutii. Timp de exact 7 minute ni se umple si o sticla de 2 litri cu apa de la izvorul ce curge la intrare. Spune ca ne mai asteapta acolo. Poate cand or sa fie mai putini vizitatori. Dar sa venim echipati, nu in pantaloni scurti si cu lanterneSi spera in renasterea tarii, si a valorilor ei. De ce oare nu ne mira?
           Inca ceva, poate e nesemnificativ, dar ma gandesc ca au remarcat si altii: cele 20 de minute in pestera trec in cateva clipe, iar cei 800 de metri nu par mai multe de 50. Ciudata compresie a spatiului si timpului. Poate mi s-a parut. Sau poate nu?