NEORURALISMUL CA STRATEGIE SI CA BAZA ATIPILOGIZARII SI DEZVOLTARII SATESTI

Este stiut faptul ca in sociologia rurala, cercetarile asupra difuziunii inovatiilor tehnico-organizatorice s-au orientat in mod dominant - dar nu exclusiv - asupra a doua categorii de aspecte, pe care - intr-un fel - le-au absolutizat si le-au transformat cu timpul in etaloane unice de investigatie de teren.

Una dintre aceste categorii de aspecte priveau problemele de topologie¹ si clasificare a subiectilor care deveneau virtuali adoptori ai unor tehnici moderne si - prin urmare[1] - vizau strategiile transferului de mesaje de la sursa la receptor.

Cea de a doua categorie de aspecte se refereau la taxonomia surselor de informatie si aveau in vedere - mai ales - starea de atitudine a unor subiecti fata de inovatiile ce li se propuneau si - deci - incercau sa surprinda directia de comportament insemnand acceptarea sau respingerea tehnicilor netraditionale si - intr-un fel - echivaland cu modul de a se raporta la acestea.

E de retinut - de asemenea - multe dintre cercetarile ce sa-u intreprins asupra proceselor de modernizare rurala nu au luat inseamna relevanta exacta a mediului cultural si nici pe aceea a organizarii in grup da comunitatilor satesti. Este adevarat ca in unele dintre studii intalnim prezentate profile psihologice distincte ale celor din mediul rural, precum si anume caracteristici ale sistemelor sociale in cadrul carora opereaza inovatorul sau cel ce adopta inovatia[2], dar nu se da curs "analizei contextuale" in care isi duc existenta oamenii si nici relevantei "mediului cultural" in "explicarea cauzalitatii comportamentelor diferentiate" a subiectilor in legatura cu modernizarea rurala. Tapani Valkonen a recunoscut si el ca in investigatii sociologice asupra innoirii ruralului, precum si strategiile modernizarii au ignorat - in multe privinte - semnificatiile institutiilor locale si n-au acordat o atentie speciala traditiilor specifice fiecarui sat. Cea mai pregnanta lacuna insa in investitiile asupra modernizarii rurale si -am inclinat a spune ca - lipsa cea mai sever resimtita in atari actiuni a constituit-o neluarea in seama a tipurilor de localitati satesti si - neatasarea lor la procesul dezvoltarii rurale. Intr-un fel, tipurile de sate au fost considerate in sine, fara a li se releva incidenta lor asupra strategiilor de organizare in spatiu. Tipologizarea satelor - in general - si a celor romanesti - in particular - s-a realizat oarecum descriptiv, prin gruparea lor dupa criterii dominant geografice si prin invocarea unor dimensiuni de ordin fizic, fara a se fi incercat corelarea lor cu anume scenarii de interventie politica si fara a fi fost luate in calcul in programele de innoire sociala. Nu credem ca exageram prea tare si nici nu nedreptatim pe cineva atunci cand spunem ca efortul de tipologizare a comunitatilor satesti a fost efectuat in mod static fiind lipsit de o anume finalitate practica, fara a li se putea indica un scop de efect novator. Tehnica tipologiilor - a fost una simplificata si schematizata, motiv pentru care ea a fost putin relevanta in actiunile de modernizare rurala, iar influenta ei asupra programelor de organizare in spatiu a satelor s-a exercitat in maniera sumara. De aceea, din punctul nostru de vedere, e necesara pentru construirea unui nou ruralism (sau neoruralism) precum si in ideea elaborarii de strategii corespunzatoare unui atare proces, sa stabilim criteriile de clasificare a localitatilor satesti, iar apoi sa incercam a decela de aici spetele de strategii care ar putea fi utilizate in innoirea ruralismului. In acest sens, am proceda oarecum calculat, stabilind mai intai anume exigenta atat de ordin conceptual, cat si de ordin metodologic. Atari exigente le consideram absolut necesare chiar si in situatia "studiului de caz", ele reprezentand un itinerar de cea mai mare utilitate si insemnand - de fapt - criteriul analizei insasi. Intre aceste exigente, am include :

(a) mai intai, se impune ca tipologiile sa fie reprezentative, adica sa comporte o anume relevanta pentru regiunile geografice¹ si sa fie semnificative pentru zonele sociale, astfel incat ele sa fie cuprinzatoare si in masura sa redea esenta si caracterul veridic al categoriilor de comunitati rurale[6];

(b) adaptabilitatea: tipologiile comunitatilor rurale se cere sa implice receptivitate fata de propagarea dezvoltarii, receptivitate ce poate fi de natura tehnica, psihologica si culturala si care sa stimuleze deschiderea continua catre innoire si transformare.

In acelasi timp, adaptabilitatea presupune inlaturarea blocajelor care ar putea aparea in procesul de modernizare rurala si care ar afecta autoregenerarea de sine a zonei preliminate;

(c) distinctia si referirea comparativa: tipologiile sunt procedee metodologice de determinare in spatiu a unui grup de comunitati rurale, cu un anume profil "de personalitate" - daca nu putem exprima astfel - si cu o delimitare de ordin functional. Orice tip comunitar se cere a fi delimitat de altele similare, dar in acelasi timp - presupune si un proces de comparabilitate cu acestea si deci implica existenta unor criterii de analogie si opozitie;

(d) generalitatea si sinteza: orice tipologie se constituie ca un efort de generalizare si de sinteza. Asa cum in biologie, canastezia este un act x al totalitatii proceselor fiziologice dintr-un organism, tot asa si tehnica tipologiei constituie reflexul unitatii functiunii existente intr-un spatiu socio-geografic, delimitat.

Generalitatea comporta - de fapt - si o finalitate de ordin practic, privitoare la organizarea interna a sistemelor societale si s-au ignorat - intr-un fel - variabilele ce poarta asupra determinantelor structura.

De fapt, cea mai semnificativa lipsa pe care au avut-o investigatiile privitoare la strategiile de modernizare a fost aceea referitoare la conceptul de habitat rural. Desigur ca aceea de construire de modele macrosociale, precum si ceea de stabilire a politicii de innoire rurala;

(e) evidenta si precizia: orice tipologizare se cere a fi de ordinul - aproape - al simtului comun, fara a mai necesita argumentari in plus si - prin urmare - fara a mai fi nevoie de clarificari ulterioare. In orice situatie, tipologizarea comunitatilor rurale trebuie sa aiba ordine si coerenta in argumentare, precum si consistenta in date, pentru a fi inteleasa de catre agentii de innoire sociala si pentru a deveni un bun al comunitatii insasi.

O alta precizare de ordin atat teoretic, precum si metodologic, cu incidenta profunda in tipologizarea comunitatilor rurale, iar apoi in strategiile de construire a neoruralului, se refera la sensul acestor termeni. Exista in literatura de specialitate opinia potrivit careia termenul de rural este ambiguu si - prin urmare - greu definibil[7]. Dificultatea definirii (termenului de rural n.ns.) - nota sociologului american - provine cel putin din doua motive: (a) imposibilitatea utilizarii unor categorii statistice simple in descrierea fenomenelor zise rurale si (b) este aproape cu neputinta de a grupa diferentele dintre rural si urban si a face delimitarile necesare intre populatia rurala si populatia urbana . Ambiguitatea se accentueaza in plus atunci cand se

incearca a se stabili criteriile de clasificare a populatiilor rurale si urbane. "In recensamantul american - precizeaza Bertrand - populatia rurala se imparte in doua grupuri: rural-agricol si rural-neagricola ("rural-farm" si "rural-nonfarm"), aceasta din urma categorie incluzand persoanele care locuiesc in afara zonei orasenesti, dar care nu traiesc in gospodarii agricole.

In cazul populatiilor pentru care nu exista informatii statistice disponibile, doua criterii luate impreuna pot fi folosite pentru determinarea ruralitatii: (a) rezidenta - zona cu densitatea populatiei relativ joasa si (b) principalul mijloc de existenta - adica din agricultura. In pofida acestor criterii exacte, exista - desigur - si exceptii"[9].

Alti autori[10] "pornind de la polisemia termenului de rural si incercand a exista ambiguitatile relevate de catre sociologi, au recurs la enumerarea aspectelor pe care le prezinta ruralitatea. Astfel, R. Bealer, F. Willitis si W. Kuvlesky, intr-un studiu de larga audienta printre specialisti, utilizeaza o formula "pragmatica" in definirea ruralitatii si invoca - pentru aceasta - o alternativa cu caracter operational si anume; "Aceasta - scriu cei trei autori - inseamna ca trebuie:

1) fie sa determinam un singur aspect specific care poate fi evaluat si sa-l luam drept criteriu definitoriu al "ruralului";

2) fie sa specificam o definitie compusa in care partile componente masurabile sunt explicit intarite si rationalizate.

Se pare - conchid ei - ca a doua alternativa va putea primi cea mai mare acceptare in sociologia rurala[11]. In consecinta, Bealer, Willitis si Kuvlesky inclina sa creada ca " exista cel putin trei aspecte de substanta ale interesului ce-l contine termenul de rural" si anume: ecologic, ocupational si socio-cultural. "S-a propus - si poate cu destula justificare - scriu ei - ca intre aceste trei grupuri de factori exista o corelatie importanta. Astfel, in cele mai multe din cazuri, a sti unde e locul de rezidenta al unei persoane , inseamna a sti ce facea ea pentru a trai, a sti modelul valorilor sale si situatiile intercomponente ale ruralitatii, pornind cu ocupatia, ori, cu ceva de rezerva, cum ar fi aspectul socio-cultural" .

Explicatia dimensiunii ecologice in sesiunea sociologilor americani - este utilizata cu referire la "distributia populatiei in teritoriu". Regiunile cu volum demografic redus si cu densitate mica pe unitate metrica pot fi considerate ca rurale, intrucat asigura comunicarea directa intre oameni" si ofera "o cale clara pentru studii suplimentare"[13].

In cadrul explicatiei ocupationale, termenul de rural indica acel grup de oameni "angajati in productia agricola". "In acesti termeni - se noteaza in studiul invocat - termenul de rural denota o categorie ocupationala distincta, concordanta cu elementele fizice ale naturii si cu incidenta asupra economiei primare"[14].

In fine, se adauga cea de a treia explicatie, referitoare la aspectul "socio-cultural" al ruralului. O atare explicatie - precizeaza Bealer, Willitis si Kuvlesky - este definitia cea mai putin prudenta dintre toate cele mentionate pana acum -, deoarece poate fi folosita cu privire la oricare dintre ele, ca si referitor la toate aspectele structurii si functionarii societatii"[15]. Criteriul socio-cultural - potrivit conceptiei autorilor - ne releva nu atat actiunea si - deci - el vizeaza nu transformarea in sine, ci directia actionarii, trasand idealuri de cunoastere si indicand configuratii valorice prin care sunt selectate mijloacele pentru scopuri.

O alta dezbatere intre specialisti si - de fapt - un alt prilej de clarificari teoretico-metodologice l-a constituit conceptul de comunitate si colectivitate rurala. Astfel, G.F. Summer, I.P. Clark si L.H. Seiler[16] intr-un studiu cuprins si in volumul

Colectivitatea rurala din anul 1972, considera ca in momentul actual, in pofida cercetarilor existente si cu tot efortul sociologilor din domeniu, sunt putine cunostinte cumulative referitoare la colectivitatile rurale. Cu tot volumul apreciabil de date din teren si cu toata munca laborioasa ce s-a depus in investigatiile sociologice, cunostintele de specialitate nu sunt cuprinse intr-un aparat conceptual adecvat si nici nu alcatuiesc un sistem coerent de propozitii explicative care sa fie recunoscute ca o teorie a colectivitatii sau a comunitatii. Studiile despre comunitate - spun cei trei autori - utilizeaza o mare varietate de abordari, care, nici una n-a fost in consens cu alta si nici una nu i-a fost superioara celeilalte. Intre atari abordari au existat mai degraba relatii de competitie si - prin urmare - ele s-au aflat intr-o permanenta rivalitate. La aceasta s-a adaugat faptul ca sociologii rurali s-au separat total de cei urbani, unii ignorand cercetarile celorlalti si fiecare ocolind raspunsuri ce se cereau a fi date problematicii domeniului celuilalt, ceea ce a dus la sciziuni de ordin ideologic si a afectat grav procesul de cumulare teoretica. Astfel, specialistii in sociologia rurala s-au concentrat cu precadere asupra vecinatatilor satesti si au insistat aproape exclusiv asupra raporturilor dintre vecinatate si comunitate, pe cand sociologii urbani au fost dominati in special de analiza urbanului si suburbanului, fara vreun efort anume de raportare la domeniul rural si fara vreo intentie de interdisciplinaritate. Fiecare dintre specialistii celor doua ramuri au ramas strict cantonati in sfera ipostaza de polaritate si operand o disjunctie de principiu intre ele.

Am intalnit insa si o alta opinie privitoare la ambiguitatea conceptului de comunitate, pe aceea a italianului Corado Barberis, care, referindu-se la etapele parcurse de agricultura in decursul timpului si urmarind sa redea modul istoric de relationare a satului si a orasului, releva existenta in vreme a unor situatii intrucatva paradoxale si anume: "A fost o etapa - etapa marilor cetati - scrie Barberis - cand nu se stia care era orasul si care era satul". Agricultura se practica atunci pe terenuri fortificate de ziduri, iar lucratorii care se indeletniceau cu muncile respectivei ramuri executau si alte tipuri de activitati. Aceasta - dupa sociologul italian - se datora faptului ca in cadrul marilor cetati, viata urbana aproape se contopea cu cea rurala, iar sectoarele economice formau un corp comun, fara o diviziune sociala a muncii si fara o delimitare exacta intre profesii. Agricultor si meserias, negustor si targovet etc. alcatuiau un grup aproape indistinct din punct de vedere ocupational si nu se structurau in clase sociale opuse. Dar - continua Barberis - si in epoca masinismului raporturile satului si ale orasului raman indistincte. "Datorita automobilului - noteaza el - fermele sunt perfect controlabile si de catre cei ce locuiesc in oras - ca si de cei ce locuiesc in sat". De asemenea, "agricultura poate iesi din oras in civilizatia motorului, ca si in cea a catarului. Numai ca, in civilizatia automobilului - conchide el - orasul va fi mult mai mult un oras creator al unui mod de viata industrial chiar si pentru sate", sociologice asupra innoirii ruralului, precum si strategiile modernizarii au ignorat - in multe privinte - caracteristicile institutiilor locale si n-au acordat o anume prioritate de valoare traditiilor specifice fiecarui sat. Cea mai semnificativa lacuna insa s-sa constatat in atari investigatii si - intr-un fel - deficienta esentiala - am putea spune - in tratarea modernizarii rurale a constituit-o neluarea in seama a tipurilor de localitati satesti. Acestea din urma au fost considerate in sine, fara vreo incidenta in actele decizionale si fara a le ratasa strategiilor de modernizare si dezvoltare. Tipologizarea satelor in general si a celor din tara noastra - in particular - s-a facut oarecum descriptiv, prin gruparea lor din punct de vedere geografic si prin prezentarea statica a datelor din peisaj, fara a le corela pe acestea cu anume modele de actiune umana si fara a le lua in calcul in programele de inovare sociala. Intr-un fel, cercetarea tipurilor de sate s-a supravietui unii fara ceilalti. Ca specii ale aceluiasi gen si ca moduri distincte de viata ale aceleiasi naturi umane, satul si orasul coabiteaza esential intr-o dialectica reciproc necesara si se alatura unul altuia indiferent de timp si dincolo de spatiu. Involutia unuia dintre ele ca si o eventuala disparitie a ruralului ar duce inevitabil la dezechilibre iremediabile si ar scoate din circuitul productiv resurse de utilitate generala. De aceea, noi sustinem ca strategiile noului ruralism, precum si preliminarea neoruralismului ca mod de viata se impune sa se intemeieze pe procesul modernizarii rurale, iar tipologizarea satelor sa aiba ca drept criteriu aptitudinea si gradul disponibilitatii lor pentru acest proces. E drept ca la noi, in special printre geografi s-a manifestat preocuparea expresa de a stabili clasele de caractere ce definesc localitatile rurale, fara insa ca acestea sa fie corelate cu anume strategii ale dezvoltarii satelor si fara o teorie dinamica a sistematizarii in teritoriu. Unele dintre tipologii au o tenta intrucatva descriptiva[17] si sunt de domeniul sociografiei, abundand caracterele de ordin static si - prin urmare - neputand fi luate in calcul in procesul de schimbare a strategiilor de construire a noului rural. Din atari motive, marea majoritate a clasificarilor nu au intrunit acel atat de necesar quorum de acceptare din partea specialistilor si - prin urmare - nu s-au gasit intr-un consens - fie el si aproximativ - in stabilirea criteriilor de grupare a comunitatilor rurale. Unele dintre cercetari au retinut in principal rolul factorilor geografici si - prin urmare - au validat valoarea practica a rezultatelor obtinute prin aceasta metoda. Ne referim - pentru argumentare - la unele dintre lucrarile lui Vintila Mihailescu, care, insistand cu precadere asupra vetrei satului si apoi raportand-o pe aceasta la trupul de mosie, distinge trei tipuri de asezari rurale: satul adunat (sau concentrat), satul rasfirat si satul risipit.

N.Al. Radulescu[19] retinand la randul sau, N.Al. Radulescu, pornind si el de la consecintele pe care le implica raporturile dintre natura si mosie si particularizandu-le la cazul unei regiuni, aceea a Vrancei, adauga alti doi indicatori si anume: formarea satului si relieful.

In functie de relief, apreciat de catre autor ca fundamental in constituirea fizionomiei satului, N.Al. Radulescu identificain zona Vrancei, sate de tip: adunat riveran, adunat de terasa, adunat de coasta, risipit de terasa si risipit de coasta.

Ulterior, fata de studiile la care ne-am referit, a fost formulat un punct de vedere extrem de interesat in legatura cu subiectul pe care-l dezbatem si care aduce o nota importanta de originalitate teoretica si metodologica in domeniu. E vorba de opiniile lui Ion Bacanaru, care, fara a ignora rolul factorilor geografici si fara a diminua impactul reliefului asupra morfologiei noastre de stat, recurge la un criteriu fundamental in tipologizarea comunitatilor rurale si-l considera ca definitoriu in geneza personalitatii acestora.

Astfel, cunoscutul geograf estimeaza ca " functiile economice - derivate din actualitatea creatoare de bunuri materiale a populatiei active, care intra in relatii de interactiune cu natura si resursele teritoriului din trupul de mosie - trebuie sa constituie punctul de plecare si criteriul cel mai important in determinarea tipologiei satelor"[20]. Pe buna dreptate, autorul releva cum satul, ca organizare sociala, s-a constituit si a durat in istorie ca sistem de relatii de productie, in care, functiile economice isi pun amprenta pe toate trasaturile lui morfologice si structurale , pe intreaga lui capacitate de a se organiza in spatiu si pe potentialul care dispune in folosirea cadrului geografic.

Functia economica - in conceptia autorului - se plaseaza in interiorul comunitatii satesti -, fiind un criteriu de unitate si sinteza si stand la baza solutiilor viabile de sintetizare teritoriala.

Finalitatea ei este si una de program, aceea de a ordona factorii naturali, economici si sociali si de a conferi prin ei - satului, caracterul de centru populat, de centru productiv si de parte a peisajului[22]. Ulterior, pe baza tipologiei functionale, in viziunea lui Ion Bacanaru, se pot stabili principalele "tipuri functionale de asezari"² si - deci - se creeaza acele premise necesare elaborarii planurilor de dezvoltare in teritoriu .

O tipologizare frecvent citata in lucrarile de specialitate este aceea elaborata de catre Robert Redfield[24] care a fost si este atat de raspandit si de citata incat sunt suficiente motive pentru a nu mai fi invocata si de catre noi. De fapt, tipologizarea lui Redfield nu are decat indirect relevanta pentru innoirea si dezvoltarea ruralului si deci ea poate fi utilizata in alte scopuri decat cel de fata. In schimb, ne vom referi la cateva dintre studiile de data relativ mai recenta a unor sociologi straini, studii care nu sunt utile in stabilirea claselor de indicatori din care sa se poata deduce tipul de strategie necesar constituirii neoruralismului ca mod de trai. Astfel, in literatura germana, pe langa o multitudine de studii privitoare la criteriile de clasificare a comunitatilor rurale si dincolo de valoarea lor de fond, ne-am oprit asupra unuia dintre ele , intrucat il consideram reprezentarilor pentru cazul ce ne preocupa si - in acelasi timp - corporale o deosebita valoare atat teoretica, cat si metodologica, este vorba de studiul lui Ulrich Planck.

Acesta, in virtutea unor finalitati ale "dezvoltarii sociale" si in intentia implicarii cercetarilor sociologice intr-un astfel de proces, procedeaza la o extrem de minutioasa sistematizare a datelor atat in referire la finalitatea tipologizarii, cat si a tehnicilor subiacente acesteia. Totodata, el insista asupra limitelor dar si a dificultatilor pe care le implica standardelor de clasificare a comunitatilor rurale, ca si asupra necesitatii identificarii "sistemului de traditii" ale localitatilor care indica specificitatea sau - sau cu alte cuvinte - calitatea ireductiva a zonei. Astfel, precizand ca tipologia comunitatilor a fost si este "obiectul de interes al planificarii" si plasand-o pe aceasta "in cadrul studiului dezvoltarii sociale", Ulrich Planck, releva ca "procesele de crestere", ca si efectele masuratorilor intreprinse cu ajutorul cercetarii pot conduce la stabilirea tipurilor de dezvoltare rurala, iar ulterior sa se faciliteze raspunsuri la intrebari de forma: "Care Comunitati sunt potrivite din punct de vedere social si functional? Care comunitati nu se mai potrivesc dezvoltarii sociologice si economice? In care Comunitate este posibil sa apara dificultati in raport cu dezvoltarea si adaptarea?"

Pornind de la constatarea potrivit careia comunitatea se dezvolta in - cel putin - trei dimensiuni[27] si insistand asupra necesitatii aplicarii unei politici adecvate in plan regional, sociologul german enumera cinci categorii de comunitati "impreuna cu combinatiile lor", dupa cum urmeaza:

a. Tipurile economice: determinante sunt datele structurale socio-economice referitoare la distributia rezidentilor sau a populatiei angajate impreuna cu sectoarele economice in care lucreaza.

b. Tipurile functionale: stabilirea locatiei si a resurselor comunitatii cu privire la predominanta sectoarelor economice in determinarea clasificarii tipurilor functionale. Concluziile pot apare in urma analizei frecventei mutarii si a legaturii intre acomodare si locul de munca.

c. Tipurile sociale: clasificarea tipurilor sociale este limitata la cateva incercari neconvingatoare. Locul legal de munca s-a dovedit a fi un indicator nepotrivit: grupurile sociale in concordanta cu dimensiunea holding-urilor in zonele rurale, in zilele noastre, sa portralizeze o reminiscenta a ordinii sociale rurale. In viitor, trebuie pus accentul pe factorii industriali si sociologici: clasificarile sociale trebuie facute pornind de la: venit, nivel de educatie, conditii de viata si origine. Originea etica, indicatori care arata structurile comunale puternice pot de asemenea fi indusi pentru a avantaja astfel de tipuri de comunitate.

1. Sa fie reprezentative; 2. adaptabilitatea (a fi receptiv la propagarea dezvoltarii); 3. distinctia si referirea comparativa; 4. generalitatea si sinteza; 5. evidenta si precizia.

d. Tipuri de dezvoltare: dezvoltarea demografica si nivelul activitatii de constructie au fost folosite, in primul rand, ca indicatori pentru clasificarea tipurilor de dezvoltare a caror semnificatie a fost numai secundar apreciata.

e. Tipuri de localizari: in aceasta privinta nu este importanta numai localizarea topografica, ci, mai ales, localizarea generala in functie de accesul la comunicatii si pozitia in sistemul centrelor mari"[28].

Consecvent premisele sale metodologice si urmarind sa operationalizeze variabile tipurilor de comunitati, Planck asociaza fiecarui sistem un set de caracteristici definitorii, iar apoi le stabileste standardele lor corespunzatoare.

Astfel, asa zisa "variatie intercomunitara", referitoare la cele trei sisteme (fizic, structural si cultural) cuprinde urmatoarele tabele de variabile:

a. variabile asociate cu sistemul fizic al comunitatilor umane: marimea populatiei; densitatea acesteia; intelegerea spatiala; caracterul agrar al tipului de productie; densitatea relativa a zonelor comerciale si a facilitatilor comunitare; compozitia facilitatilor zonelor comerciale, diferentierea spatiala a densitatii populatiei; diferentierea spatiala a densitatii masinii de lucru si diferentierea spatiala a densitatii relative a zonelor comerciale si a facilitatilor comunitare[29].

b. Variabile asociate cu structura sociala a comunitatilor umane:

- frecventa interactiunilor in unitatea de timp, pe persoana; extinderea interactiunilor; caracterul agrar al structurii ocupationale; densitatea grupurilor formale; diferentierea interactiunilor; diferentierea structurii ocupationale; diferentierea structurii grupurilor formale"[30]; gradul de toleranta in functie de diferentele existente; caracterul autohton al locuitorilor; diferentierea modelului valorilor centrale ale indivizilor; diferentierea modelului valorilor politice" .

In ceea ce priveste standardele Ulich Planck enumera o serie de sapte spete, pe care le subsumeaza scopului tipologiei si - apoi - le confera o functie de ordin metodologic. Intre acestea, sociologul german include: a) universalitatea; b) comparabilitatea; c) repetabilitatea; d) capacitatea de a satisface normele minime; e) observabilitatea, comprehensivitatea si f) abilitatea de a fi reprezentat .

Planck adanceste analiza, coreland standardele cu problemele importante ale tipologiei, iar - in continuare - adaugam elementele ce constituie caracterul si baza de plecare a clasificarii rurale. In consecinta, pentru el, cand se incearca o tipologie cercetatorul intalneste un numar de sapte probleme fundamentale, pe care trebuie intr-un fel sa le solutioneze si sa le intrebuinteze apoi in clasificarea colectivitatilor satesti. Aceste probleme sunt: delimitarea spatiului; alegerea si combinarea indicatorilor; materialul; accesibilitatea si valoarea; compunerea elementelor de model; valorile istorice; schimbari; precizie si generalizare"[33].

In legatura cu criteriile pentru definirea tipurilor de colectivitati, Ulrich Planck indica un grup de cinci spete care interfera intre ele, iar in unele puncte chiar se suprapun. Acestea sunt: criteriul administrativ; criteriul economic-comercial; criteriul de "planing fizionomic; criteriul socio-economic si criteriul social-demografic"[34].

In baza acestor criterii si cu ajutorul sistemului selectat de variabile relativ independente, sociologul german, foloseste triunghiul structural al dezvoltarii comunale si enumera patru tipuri principale:

comunitati cu predominanta agricola (sector primar peste 50%)

comunitati cu predominanta industriala (sector secundar cu peste 50%)

comunitati de servicii (sector tertiar peste 50%)

comunitati mixte (nici un sector nu depaseste 50%)[35].

Fiecare dintre aceste patru tipuri se pot diviza in patru subgrupe, rezultand din totalul de saisprezece clase de baza, dar care nu toate sunt justificate economic si nu toate au o intemeiere sociala. Din atare motive, Ulrich Planck a redus schema sa la un numar de opt tipuri principale[36].

In literatura germana de specialitate, exista reusite remarcabile in cercetarea tipurilor de comunitati rurale, folosindu-se cu precadere ca drept criteriu clasificator structura sociala, determinata cu ajutorul ponderii detinute de sectoarele economice si apoi procedandu-se la operationalizarea variabilelor dependente de aceasta.

Din motive ce tin de spatiul geografic ca si din ratiuni de ordin analitic, amanam pentru un alt prilej prezentarea si a altor cercetatori germani si vom incerca chiar o relevare a lor comparativa. Totusi, pentru reputatia scolii poloneze de sociologie rurala si pentru originalitatea abordarii specificului ireductiv al satelor din Polonia, vom invoca in mod succint tezele cuprinse in studiul semnat de catre Boguslaw Galaski si Anna Szemberg[37] si vom incerca sa-i retinem valoarea lui teoretica si metodologica. Astfel, cei doi actori, avand o conceptie regionala asupra fenomenului rural si luand ca drept criteriu clasificator "diviziunea familiilor satesti in functie de categoriile socio-economice consacrate de cercetarile Institutului de Economie Agrara; stabilesc opt categorii de comunitati rurale, pe care le departajeaza apoi in functie de randament si investitii si le raporteaza constant la marimea posesiunii.

Primul tip este acela "in care o treime sau mai multe familii se intretin din munca platita (sau gradina pana la 0,49 ha)[38].

Cel de al doilea tip cuprinde sate in care o treime sau mai multe familii se intretin din munci platite in afara fermei (dar nu lucreaza pentru vecini bogati)[39].

Tipul trei cuprinde "sate in care familiile de tarani si cu o alta ocupatie) o categorie desemnata de catre R.Z) depasesc o treime din locuitori"[40].

Sociologii polonezi estimeaza ca cele trei tipuri de sate mentionate anterior se refera la acele localitati rurale in care activitatile fermiere implica un numar considerabil de familii (peste o treime) sau atari activitati - spun ei - reprezinta o sursa secundara majora, dar totusi inadecvata de intretinere in conditiile in care munca platita (in general in afara satului si a agriculturii) joaca un rol de frunte sau cel putin important. Celelalte tipuri de sate in care majoritatea familiilor se intretin in exclusivitate sau aproape exclusiv din activitatea la ferma sunt urmatoarele:

Tipul patru: "sate formate in principal din ferme familiale, unde doua treimi dintre familii sau chiar mai mult sunt incluse in categoria R, dar categoriile de mai sus nu sunt suficient de numeroase ca satul sa fie inclus in unul din cele trei tipuri mentionate"[41]

Tipul cinci: "unde fermele familiale domina, dar nu in totalitate, unde familiile de categoria R[42] constituie peste o jumatate, dar mai putin de doua treimi din totalul familiilor. Ca la tipul precedent dar intr-o masura mai importanta, satul nu este privit ca in cazul celor trei tipuri mentionate anterior" .

Tipul sase: "un caz particular, cu cel mai mic numar de grupuri rurale, unde sistemul relatiilor de clasa este mai bine delimitat in comparatie cu cazurile precedente. Acest lucru se exprima prin categoriile de familii proletare si semiproletare - pe de o parte - si prin categorii de tarani care angajeaza mana de lucru - pe de alta parte, constituind cel putin 5% din fiecare categorie"[44].

Tipul sapte: "sate cu o structura diferentiata, neincluse in nici unul dintre tipurile anterioare in care categoria R constituie o treime sau mai mult din numarul total de familii"[45].

Tipul opt: "sate atat de diferentiate incat nu pot fi incluse in nici unul dintre tipurile anterioare"[46].

Analiza sociologilor polonezi este permanent sustinuta de un bogat si sugestiv material faptic, facandu-se continuu referiri la rezultatele obtinute din cercetarile de teren si invocandu-se experienta indelungata a specialistilor pentru investigatiile in domeniu. Totodata, studiile cercetatorilor polonezi sunt urmarea unor programe constante de investigatii de teren si au o anume repetabilitate in timp, astfel incat sa se poata stabili anume legitati de ordine rurala si sa se surprinda tendintele de evolutie ulterioara a sistemului satesc.

Din punctul de vedere al cercetarilor noastre, e de retinut faptul ca premisa teoretica si metodologica de la care pornim, precum si punctul final - sub aspect practic - pe care-l implica aceasta si anume: Teoria sistemelor autoregenerative. In acelasi timp, noi consideram strategiile de dezvoltare rurala ca drept mijloace de comunicare interzonale, unde, o sursa sau un agent vulgarizator al unei inovatii transfera si implementeaza o tehnica, un mesaj, ori un model dintr-o zona cu un dotaj superior catre o alta, cu dotaj inferior. Franois Peraux vorbea de "poli de crestere", intelesi ca ansamble de unitati motrice care exercita actiuni de antrenare si sustinere a altora, spre a-i transforma. "Cresterea - spunea el - nu apare pretutindeni in acelasi moment, ci se manifesta in puncte sau poli de crestere cu intensitati variabile ea se difuzeaza prin diferite canale si efecte terminale variabile" .

Intr-un fel, dezvoltarea nu este lineara si nici omogena, ci este contradictorie si dezechilibrata. Pornind dintr-o sursa, ori dintr-un pol (folosind termenul lui Fr. Peraux) un mesaj genereaza serii succesive de tensiuni si dezechilibre, care impun - ceea ce sociologii numesc - strategii de interventie, prin care agentul de schimbare este continuu activ, adunand in jurul sau specialisti din domenii complementare si decizand asupra a ceea ce urmeaza a fi facut. De fapt, centrele de iradiere sau "polii dezvoltarii" implica doua categorii de efecte: unele de antrenare si stimulare, iar alte de blocaj si obstacol.

Efectele de blocaj si de obstacol sunt determinate de anume reziduuri structurale sau de lipsa de suport infrastructural apt sa asimileze o noutate tehnica. Sunt cazuri de zone sau localitati insuficient echipate din punctul de vedere al fortelor de productie si - prin urmare - nu poseda puterea necesara unei deschideri spre o alta experienta. Modele trecute si traditii indelung etalonate vin si se adauga si ele la obstacolele de ordin tehnic, impunand un alt tip de strategii, pe care am fi inclinati sa le denumim "strategii de coabitare si reconstructie", prin care se impune sa se induca o atitudine favorabila schimbarii si unde rolul consultantului este major.

Unele blocaje survin in mediul rural si datorita rigiditatilor administrative. Am intalnit un primar in judetul Valcea care a refuzat atat construirea unei intreprinderi de prelucrare pe teritoriul comunei, cat si trecerea in gestiune a unei microhidrocentrale de pe Olt, pentru ca localitatea sa nu fie trecuta in alta categorie de incadrare, iar el sa nu-si pericliteze functia.

In cercetarile de teren, am consemnat si rezistenta la innoire in urma unor practici de ordin ecologic. Acestea nu totdeauna sunt intreprinse de catre profesionisti autentici si nu peste tot cei pusi in rol au competente juridice si mai ales de ordin biologic, cum este cazul celor din delta Dunarii. Aici, dupa opinia noastra, se impun strategii complementare si strategii ale efectului la distanta, strategii realizate interdisciplinar si purtate in baza unor actiuni intemeiate pe cercetari profunde, care sa dezvolte habitatul rural in prelungire la legile naturii (vezi anexa nr.2), pastrand echilibrele biosferei si formand pe rezidentii zonei ca agenti ai innoirii ruralului.

In cadrul abordarii socialului prin prisma teoriei sistemelor autoregenerative si prin considerarea habitatului rural ca subsistem (evident autoregenerativ) al societatii integratoare, ne apar doua aspecte complementare si anume: relativa autonomie si dependenta de centru.

Fiecare spatiu socio-uman este un ansamblu unitar de elemente interdependente, unde orice element constituent reprezinta un subsistem relativ autonom, iar intregul nefiind altceva decat un subansamblu al unui alt sistem mai cuprinzator le cuprinde si le presupune pe celelalte. Orice modificare la nivel de sistem global determina modificari corespunzatoare si la nivelul partilor lui subiacente, tot asa cum schimbarea acestora din urma sau a relatiilor dintre ele induc anume transformari si la nivelul sistemului integrator.

Un fel anume de efect de interactiune - cum spun sociologii domeniului - sau o consecinta a proceselor de antrenare, pun in evidenta necesitatea luarii in seama a dezechilibrelor dinamice si a corelarii in egala masura atat a programelor institutiilor centrale, cat si a initiativelor locale. Sociologia dezvoltarii ia in consideratie faptul potrivit caruia, in conditiile societatii noastre actuale sunt posibil de corelat cele doua nivele. Astfel, elaborarea de strategii si modele de schimbare si dezvoltare sunt cel mai bine gandite la nivel central, in baza unei conceptii unitare de organizare integrata si in virtutea unei politici nationale de perspectiva programata. Dar, in acelasi timp, strategiile centrale se impune sa antreneze intr-un efort cooperant cadrul local, pentru a genera o atitudine favorabila din partea rezidentilor rurali si pentru ca acestia sa simta ei insisi nevoia de schimbare. In acelasi timp, localnicii, cunosc cel mai bine ce anume poate fi realizat in spatiul lor habitational si pot contribui la inventivitate in acest domeniu. Mai trebuie insa adaugat un aspect deosebit de important pentru cazul ce ne intereseaza si anume: dezvoltarea trebuie sa fie in concordanta atat cu valorile specifice, cat si cu experienta trecuta a localnicilor, pentru a se preveni riscurile esecului si pentru a nu se compromite programele de innoire a ruralului.

Fiindca, in cercetarile efectuate in mai multe zone din tara am intalnit situatii de blocaj in plan local datorate lipsei de intelegere a planurilor de dezvoltare societala, precum si lipsei disponibilitatilor psihologice care sa stimuleze acel atat de dificil proces de comprehensiune generala. Mai poate fi adaugat si faptul ca problemele transformarii si dezvoltarii in profil teritorial nu pot fi solutionate utilizand doar resursele locale, si nici prin simpla declaratie "de buna intentie". De aici decurge importanta peremptorie a cercetarilor interdisciplinare atat la nivel macro social, cat si la cel micro social, in vederea elaborarii de strategii nivelare, cu scenarii si chiar cu simulari pe calculator pentru toate tipurile de comunitati rurale si pentru variantele de programe de dezvoltare.

Aceasta cu atat mai mult cu cat in tara noastra exista o diversitate aproape infinita de localitati satesti si prin urmare ne confruntam cu dificultati reale ce tin de procesele de standardizare si tipizare, neputand intotdeauna sa relevam unitatea lor de continut si nici sa ne edificam asupra acelor constante din care rezulta similitudini arhetipale. In pofida acestor obstacole de ordin ontologic si dincolo de lipsa unui consens - fie el si aproximativ - asupra criteriilor de grupare a satelor, am procedat totusi la schitarea unei tipologii elaborata dupa normative economico-geografice care sa ne edifice asupra morfologiei spatiului locuit, iar apoi sa putem intelege profilele economice care s-au format aici in decursul timpului.

Cea de a doua categorie de tipuri rurale a rezultat din caracterele sistemelor autoregenerative, vizand relatiile lor cu mediul, dar si propriile lor interelatii.

Prima tipologie, rezultata din folosirea operativa a criteriului economico-geografic, a rezultat mai intai o clasificare dependenta de forma de relief, cuprinzand sate de munte, colinare si semicolinare, sau de depresiune, de lunca, de delta si sate de laguna.

Din cercetare rezulta ca forma de relief, ca si geomorfologia spatiului ocupat sunt semnificative pentru profilul activitatilor economice ale locuitorilor din zona si - intr-un fel - stau la baza structurii socio-profesionale dezvoltata in timp. De aici, putem deduce urmatoarele spete de comune:

a)      comuna cerealier-intensiva;

b)     comuna cerealier-mixta;

c)      comuna cerealier zootehnic-mixta;

d)     comuna zootehnic-mixta

e)      comuna viti-pomicola;

f)      comuna agro-industriala;

g)     comuna agro-turistica;

h)     comuna forestiera-zootehnica;

i)       comuna pescareasca-zootehnica.

Tipologia de mai sus a rezultat din aplicarea fisei comunii in toate localitatile a treizeci si doua de judete si ea contine un inalt grad de cuprindere a tuturor spetelor de sate din tara noastra. Rolul ei este si unul de factura metodologica, acela de a fixa tabla de indicatori reflexivi, prin care sa se poata elabora modele de actiune umana si, apoi, sa se stabileasca strategiile adecvate de interventie in spatiu.

Cea de a doua clasa topologica, asa cum deja am mentionat, decurge din calitatile autoregenerative ale sistemelor sociale, care - in functie de specificul productiv si in raport de gradul de integrare; pot fi: bi-integrate si deschise, cum sastele centru de comuna si care reprezinta un pol concentric - administrativ, in jurul caruia graviteaza celelalte sate care i se subordoneaza si prin el se face legatura socio-economica cu orasul; (b) mono-integrate deschise; avem in vedere localitatile suburbane, care au functii economice impuse de catre oras; (c) semi-integrata inchisa: desi are o functie economica dominanta nu are capacitatea - prin sine de a incorpora mesaje innoitoare si nici de a se dezvolta catre modernitate; forta de munca migreaza in exterior, devenind cu timpul localitate dormitor si cu tendinta de tertiarizare; (d) comunitate neintegrata - inchisa: fara o functie economica dominanta si fara un potential productiv impunator; resursele ei de regenerare sunt epuizabile, iar ritmurile de dezvoltare sunt mai mult stagnante, ceea ce implica, fie interventia forurilor centrale spre a le redresa, fie radierea lor din programele de renovare rurala.

In fapt, tipologia pe care am elaborat-o nu are numai o functie analitica in sine si nici nu se refera numai la planul teoretic al cercetarii. Dimpotriva; asociata teoriei sistemelor autoregenerative si plasata in cadrul politicilor de dezvoltare sociala, ea are un rol constructiv, acela de a identifica alternativele posibile pentru o creativitate specifica si pentru valorizarea resurselor materiale si da resurselor umane din fiecare zona in parte. Totodata, prin cest procedeu, atat zonele, cat si localitatile nu mai realizeaza o dezvoltare dependenta si - prin urmare - nu se mai regasesc intr-un raport de forma "centru - periferie". Dimpotriva, cele doua elemente mentionate au o functie instrumentala - daca se poate spune asa - aceea de a realiza un echilibru intre interior si exterior, intre deschidere si protectie de sine, etc., fara efecte nivelatorii si fara anularea de functii proprii la nivel local. Mai alea astazi, cand gestiunea economiei familiale coincide cu o alta directie de reorganizare a vietii economice, sociale din sate si cand se pune tot mai accentuat problema alternativelor in dezvoltare, teoria sistemelor autoregenerative si tipologizarea localitatilor rurale devin premise benefice ale realizarii neoruralismului ca mod de viata si indica o evolutie la paritate valorica a satului si a orasului. Acest din urma aspect implica o alta gandire asupra ruralului si necesita elaborarea unor noi structuri conceptuale asupra strategiilor lor de evolutie viitoare, prin care acela pe care-l numim neoruralism il consideram fundamental.

Pentru precizarea indicatorilor de analiza a ruralitatii in general, dar si a unui caz special pe care l-am cercetat, adaugam ca un fel de anexa modele de investigatie empirica si asteptam sugestii si completari ale acestora din partea celor interesati.

H.H.Stahl, uzand de tehnica monografica si efectuand cercetarii in diferite zone ale tarii, precum Nerej Vrancea Dragus Tara Oltului, Ramnicu-Gorj, Cornova - tinutul Orheiului, a formulat un asa-zis model de evolutie a satului romanesc razasesc de tip arhaic - numit de el - satul devalmas. In acest sens, el a elaborat o lucrare masiva, intitulata Contributii la studiul satului devalmas, iar pentru argumentarea faptica a modelului sau, a scris lucrarea in limba franceza - Nerej un sat arhaic de altadata".

Pornind de la cele cinci elemente care stau la baza Comunitatii (1. teritorial; 2. tehnica de productie; 3. populatia; 4. productia si 5. forul administrativ) si considerand ca acesta se intercondictioneaza intr-un echilibru de forma unui ecosistem, Stahl a elaborat o alta teorie asupra genezei si dezvoltarii satului romanesc. In gandirea istoriografica a existat teoria genealogiei satului, adica ar deriva dintr-o familie originara, folosind o proprietate in baza asa zisei "spete de neam" si unde functionau relatii ereditare - de transmitere a dreptului de proprietate - De aici a aparut si teoria "eroului eponim".

El considera ca satul initial avea organizarea ce se asemana mai mult cu satul decat cu familia. Si atunci, satul nu era o suma de gospodarii individuale si nici o juxtapunere de proprietati private, care ar proveni dintr-un act de "ocupatiune". "Titularii de drepturi de proprietate - scria Stahl - sunt colectivitatile organizate, iar nu gospodariile individuale. Acestea se constituie abia tarziu, printr-un proces de dezagregare a unor mari spatii prin trasarea unor limite despartitoare intre diverse colectivitati. Aceste teritorii determinate din punct de vedere metric presupuneau existenta unui Sat sau macar existenta unor organizari "qcvasi-statale" prin confederarea satelor unei regiuni. In acest sens, el definea satul ca " forma de convietuire sociala, pe un trup de mosie, a unui grup biologic inchis, deseori legat prin rudenie de ceata, traind in gospodarii familiale, asociate intr-o obste care, prin hotarari luate de adunarile ei generale, are dreptul de a se amesteca in viata particulara a fiecarei gospodarii, potrivit regulilor juridice ale devalmasiei si conform mecanismului psihic al obstei pe baza de traditii difuze".

Ac - forma de sociabilitate era caracteristica atat pentru satele de razesi, cat si pentru cele de clacasi.

In baza acestei idei Stahl a formulat o tipologizare a satelor romanesti, avand la baza doua criterii esentiale:

- natura economica a ocupatiilor;

- formele de organizare sociala.

In finalul acesta, el considera ca teza trecerii omenirii prin cele trei faze obligatorii: vanatoare - pastorie - agricultura nu se justifica: a considera pastorul ca nomad primitiv, iar agricultorul ca sedentar evoluat echivaleaza cu a separa activitati complementare si deci simplifica complexul comunitatii umane: un sat de tip pastoral nu era unul in care nu se practica decat cresterea de animale, dupa cum nici satul agricol nu era unul in care nu se practica cresterea animalelor.

Conforma teoriei sale, intr-un sat pastoral, obstea era cea care reglementa colectiv cresterea de animale, lasand agricultura la latitudinea fiecarei familii in parte. Exista un patrimoniu comun, alcatuit din padure, izlaz si iazuri, supuse unui drept cutumiar, supuse unei exploatari libere.

In satul agricol, obstea reglementa activitatea agricola a oamenilor, principala ei preocupare fiind folosirea totalului suprafetei de teren = tarina.

In satul mixt - pastorul - agricol - obstea oferea o reglementare cutumiara a activitatii agricole a gospodariilor familiale, fixand portiuni din teritoriul satului asupra carora toti locuitorii aveau un drept egal - satul devalmas "reprezenta tocmai o forma de asociatie egalitara a unor gospodarii", condusa de obste sau adunarea in sfat a tuturor capilor de gospodarie din comunitate.

In interiorul satului, diviziunea muncii era simpla, predominand cea liniara, in care, toate gospodariile efectuau aceeasi munca, in aceeasi perioada, cu reglementari de aceeasi factura si deci suprapunandu-se acelorasi coduri. Desigur - scria Stahl - exista si o diviziune de atelier, adica de specializare productiva a unor gospodarii, in care, in afara economiei casnice inchise, existau mestesugari specializati lucrand pentru o clientela redusa si deci satisfacand cerintele curente ale localurilor.

Existau spune Stahl - si sate specializate in anumite mestesuguri - cum sunt satele de munte sau cele de ses care faceau schimburi de produse mestesugaresti.

Diviziunea sociala a muncii care da nastere categoriilor sociale deosebite, apare abia in etapa de disolutie a satului devalmas, cand se realizeaza si trecerea de la tipul satului liber, in care obstea gospodariilor detine totalitatea drepturilor patrimoniale si administrative, la tipul satului seniorial, in care un stapanitor imparte cu obstea taranilor sai ansamblul de drepturi caracteristice obstilor libere. In acest proces de trecere, de la o etapa istorica la alta, stabilea urmatoarele tipuri de sate:

satul unui grup de tarani liberi;

satul unui grup de tarani, admitand in cadrul cetei straini, carora le determina un regim special de dijma;

satul boieresc, in care, din vechime, obstea satenilor s-a aflat in mana unui stapanitor;

satul colonie, recent infiintat de un boier sub forma unei slobozii;

satul cu dubla ceata devalmasa, din care una boiereasca si alta taraneasca;

satul in care grupa boiereasca s-a contopit cu obstea taraneasca.