Aprovizionarea cu apa a comunitatilor umane

1. Sistemul central de aprovizionare cu apa

2. Aprovizionarea locala cu apa

In functie de mediul de rezidenta, asigurarea cantitatilor de apa potabila necesare comunitatilor umane se realizeaza in mediul urban printr-un sistem central, iar in mediul rural prin instalatii locale.

1. Sistemul central de aprovizionare cu apa

1.1. Sectorul de captare

1.2. Sectorul de tratare

1.3. Sectorul de inmagazinare

1.4. Sectorul de distributie

Sistemul central, denumit si alimentare centrala cu apa, cuprinde totalitatea constructiilor si instalatiilor prin care se asigura nevoile de apa ale populatiei din localitatile urbane.

Principalele avantaje ale acestui sistem sunt:

asigurarea cantitatilor de apa necesare comunitatii prin cunoasterea exacta a debitului;

posibilitatea aplicarii metodelor corespunzatoare de tratare a apei brute in situatiile in care aceasta nu intruneste conditiile de potabilitate;

protectia optima atat a sursei, cat si a instalatiilor;

controlul permanent al calitatii apei distribuite populatiei.

Principalele sectoare ale unui sistem central de aprovizionare cu apa sunt: captarea, tratarea (care poate lipsi in cazul in care sursa de apa intruneste toti indicatorii de potabilitate), inmagazinarea si distributia apei sub presiune.

1.1. Sectorul de captare

Setorul de captare cuprinde totalitatea instalatiilor necesare pentru colectarea si transportul apei de la sursa in statia de tratare sau, dupa caz, in rezervoarele de inmagazinare. Aceste instalatii sunt diferentiate in functie de sursele de apa (de suprafata sau de profunzime).

Din sursele de suprafata naturale, captarea apei brute se realizeaza prin amplasarea unui sorb (priza de apa), protejat cu gratare, la 0,5 m sub nivelul minim al apei (pentru a fi ferit de inghet), respectiv la 0,7 m deasupra fundului apei (pentru a nu se infunda cu aluviuni). In cazul apelor curgatoare, captarea se face intotdeauna in amonte de localitate.

Din amenajarile hidrotehnice (lacuri de acumulare), apa este captata prin intermediul unor turnuri de priza speciale, prevazute cu ferestre la diferite nivele, care permit extragerea apei de la adancimea cu cea mai buna calitate a apei.

Din sursele subterane de mica adancime, captarea se face prin drenuri sau tuburi perforate amplasate in stratul acvifer, iar din cele de mare profunzime - prin foraje. In ambele cazuri, apa este extrasa prin pompare.

1.2. Sectorul de tratare

Sectorul de tratare cuprinde totalitatea instala-tiilor/proceselor prin care apa bruta este adusa la parametrii de potabilitate.

Principalele etape parcurse de apa in sectorul de tratare sunt: sedimentarea (simpla sau accelerata), filtrarea, corectarea unor parametri fizico-chimici si dezinfectia.

Sedimentarea (decantarea) are ca scop indepartarea suspensiilor. Ea este conditionata de viteza de curgere a apei, de dimensiunile suspensiilor si de temperatura. Indepartarea suspensiilor se poate realiza in doua variante: sedimentarea simpla sau sedimentarea accelerata.

Sedimentarea simpla se desfasoara in bazine de decantare orizontale sau verticale, prin care apa circula cu viteza foarte mica (5-9 mm/sec).

Sedimentarea accelerata, denumita coagulare, se recomanda in cazul apelor brute care contin suspensii foarte fine, a caror depunere ar necesita timp indelungat si bazine cu suprafata foarte mare. Pentru accelerarea sedimentarii, se introduc substante coagulante (sulfat de aluminiu, sulfat feros, sulfat feric, clorura ferica), care in apa formeaza flocoane pe suprafata carora se adsorb suspensiile fine. Astfel, flocoanele devin din ce in ce mai mari si sedimenteaza mult mai repede.

Filtrarea are ca scop retinerea suspensiilor care nu au sedimentat, a germenilor si a unei parti din substantele organice dizolvate. Materialul filtrant uzual este nisipul cuartos.

In functie de randament, constructie si mecanismul filtrarii, filtrele se clasifica in lente si rapide.

Filtrul lent, denumit filtru biologic, este alcatuit dintr-un strat superior de nisip si un strat inferior de pietris. Initial, apa se introduce de jos in sus, pana cand se inunda intreg filtrul. Se lasa in repaus aproximativ 3 zile, timp necesar pentru ca la suprafata sa se formeaze o membrana biologica (zooglee), alcatuita din alge, protozoare, bacterii, infuzori si suspensii amorfe. Abia dupa formarea membranei biologice, filtrul devine operational.

Suspensiile din apa sunt retinute mai ales de catre membrana biologica printr-un mecanism complex (fizic, chimic, biologic) si, intr-o mai mica masura, in patul de nisip filtrant.

Pentru filtrare, apa circula foarte lent, de sus in jos, astfel incat eficienta este foarte mare (99 pana la 99,9 % ). Principalul dezavantaj este randamentul redus, ceea ce limiteaza debitul apei filtrate (2-4 m³/m² de filtru/24 ore).

Functionalitatea filtrului este de aproximativ 3-6 luni, dupa care este necesara indepartarea membranei biologice colmatate si a stratului de nisip murdar de la suprafata. Pentru repunerea in functiune, este necesara refacerea membranei filtrante.

Filtrele rapide sunt formate numai din nisip cuartos cu granulatie mare, uniforma in toata masa filtranta. Aceste filtre pot fi folosite numai daca apa a fost tratata in prealabil cu substante coagulante. Retinerea suspensiilor se face in toata masa nisipului, dar mai ales in partea superioara, unde flocoanele de substanta coagulanta, care nu au sedimentat, formeaza o membrana filtranta de natura chimica. Aceasta filtreaza apa numai prin mecanism fizic, de adsorbtie a suspensiilor.

Membrana chimica se formeaza in aproximativ o ora, dar functionalitatea filtrului este doar de 18-36 de ore (deoarece membrana chimica filtranta este provizorie, ea colmatandu-se foarte repede).

In functionarea filtrului, se descriu doua perioade:

intr-o prima perioada, apa vine in contact cu stratul filtrant care retine numai particulele de dimensiuni mai mari; de aceea, apa rezultata poate avea un grad relativ crescut de turbiditate;

ulterior, datorita depunerii particulelor pe suprafata filtrului, porozitatea acestuia se micsoreaza, mai ales la suprafata si in stratul adiacent; ca urmare eficienta filtrarii se mareste, iar calitatea apei este din ce in ce mai buna.

Periodic, in momentul colmatarii, filtrul este spalat prin introducerea apei in sens invers filtrarii (de jos in sus). Durata acestei operatiuni este redusa, in medie 5-10 minute. Daca presiunea apei la spalare este prea mare, pelicula filtranta se poate fragmenta, ceea ce diminua capacitate de filtrare si implicit calitatea apei tratate.

Datorita randamentului mare (pana la 120 m³/m² de filtru/24 ore), filtrele rapide sunt folosite in centralele care trebuie sa asigure mari cantitati de apa potabila. Dar, spre deosebire de filtrele lente (biologice), eficienta celor rapide este redusa - cel mult 80-95 %.

Bazat pe principiul filtrelor rapide, s-au construit filtre ultrarapide, in care apa este trecuta prin patul filtrant cu presiune de pana la 10 atmosfere, aceasta tehnologie permitand cresterea randamentului pana la 200 m³ apa/m² de filtru/24 de ore.

Alte metode de retinere a suspensiilor sau chiar a substantelor dizolvate in apa sunt filtrele cu carbune activ si osmoza inversa, metode cu aplicabilitate predominant individuala.

Filtrele cu carbune activ Carbunele activ este o forma microporoasa de carbon, obtinut din turba, lemn sau carbune. Prin activare, realizata prin procedee chimice sau vapori, in interiorul carbunelui se formeaza pori de dimensiuni foarte mici, care realizeaza o suprafata interioara considerabila - aproximativ 1 000 m²/g. Atomii de carbon ai acestei suprafete atrag moleculele elementelor continute in apa si le fixeaza prin adsorbtie.

Filtrele cu carbune activ retin un mare de poluanti din apa: 80-90 % din nitrati, 80 % din metalele grele, 50 % din sarurile de calciu si aproape in totalitate clorul.

Osmoza inversa este o tehnologie utilizata in dializa, desalinizarea apei marine, reciclarea apelor uzate in capsulele spatiale, etc.

Osmoza este procesul natural prin care un lichid traverseaza o membrana de la concentratie mare la concentratie scazuta. Osmoza inversa este procesul opus in care, sub actiunea presiunii, lichidul traverseaza o membrana semipermeabila in sens invers. Spre deosebire de osmoza naturala, care determina diluarea solutiilor, osmoza inversa, prin presiunea aplicata, produce separarea si concentrarea solutiilor.

Pentru filtrarea apei prin procedeul de osmoza inversa, se folosesc membrane semipermeabile, sub forma unor folii subtiri de triacetat de celuloza sau folii compozite poliamidice TFC (Thin Film Composite), cu porozitatea cuprinsa intre 0,001-0,0001 m. Aceste membrane nu permit decat trecerea moleculelor de apa, retinand aproximativ 98 % din substantele dizolvate sau in suspensie (aluminiu, azbest, cadmiu, mercur, crom, plumb, nitrati, pesticide, dioxine, clorura de vinil, radionuclizi), bacteriile, protozoarele si virusurile.

Dezavantajul major al dispozitivelor de osmoza inversa este randamentul foarte scazut, in medie 10-30 %. Cu toate acestea, la ora actuala, procedeul osmozei inverse este cea mai erformanta metoda de asigurare a unei ape pure, cu bune proprietati biologice.

Corectarea parametrilor fizico-chimici

Desi de cele mai multe ori apa subterana, si mai ales cea de mare adancime, indeplineste cerintele sanitare de potabilitate, unele surse pot contine cantitati excesive de substante minerale sau gaze care-i limiteaza utilitatile.Corectarea acestor excese implica utilizarea unor metode care poarta denumirea parametrului/parametrilor vizati.

Deferizarea si demanganizarea urmaresc indepartarea cantitatilor excesive de fier si mangan prin utilizarea fosfatilor, a schimbatorilor de ioni, a filtrelor oxidante, a substantelor coagulante (sulfat de aluminiu), prin aerare sub presiune, prin oxidare chimica (permanganat de potasiu, clor si substante clorigene) urmata de filtrare.

Dedurizarea are ca obiectiv indepartarea excesului de saruri de calciu si de magneziu prin precipitarea acestora cu var, carbonat de sodiu sau borax si prin metode nonprecipitante (cu polifosfati sau cu schimbatori de ioni - polistiren sulfonat suprasa-turat cu sodiu, zeoliti, permutiti).

Se mai pot folosi generatoare de camp electromagnetic care impiedica agregarea moleculelor de carbonat de calciu si de magneziu prin reorientarea cristalizarii acestora (eficacitatea acestor dispozitive este controversata).

Desalinizarea (eliminarea excesului de cloruri sau sulfati) se poate realiza prin distilare, congelare, electrodializa sau cu ajutorul schimbatorilor de ioni.

Excesul de gaze dizolvate in apa - dioxid de carbon, oxigen, hidrogen sulfurat sau amoniac - se poate elimina prin aerare sau filtrare (marmura granulata), eventual completate de clorinare.

Dezactivarea este procesul de indepartare din apa a radionuclizilor naturali sau antropici. Schimbatorii de ioni par a fi procedeul cel mai eficient, deoarece in conditii experimentale au retinut aproximativ 99% din substantele radioactive contaminante. Cu randament mai redus (90-95%) se poate folosi filtrarea lenta precedata de coagularea apei in prezenta fosfatilor de sodiu sau potasiu. Dintre toti radionuclizii contaminanti ai apei, cel mai usor de indepartat este radonul, in cazul caruia simpla aerare energica permite normalizarea valorilor de potabilitate.

Mineralizarea apei consta in corectarea dezechilibrelor prin carenta unor micro sau macroelemente indispensabile organismului uman. Desi este o metoda moderna, deocamdata, mineralizarea vizeaza doar adaosul de fluor sub forma de fluorura de sodiu sau fluorosilicat de sodiu, procedeu denumit fluorizare.

Dezinfectia apei

Sedimentarea simpla sau accelerata (coagularea) si filtrarea, eventual corectarea unor dezechilibre chimice, permit aducerea apei la standardele organoleptice, fizice, respectiv chimice de potabilitate. Totodata, se reduce intr-o mare masura numarul de microorganisme din apa, dar fara a se indeplini conditiile bacteriologice impuse de normele sanitare.

De aceea apa prelucrata prin procedeele amintite tebuie dezinfectata, dezinfectia fiind faza finala obligatorie in procesul de tratare a apei.

Metodele folosite pentru dezinfectia apei se pot grupa in doua categorii: metode fizice si metode chimice.

Metodele fizice

Metodele fizice de dezinfectie a apei se bazeaza pe actiunea bactericida a radiatiilor ultraviolete, a ultrasunetelor si a radiatiilor ionizante. Pentru cantitati mici de apa, se pot folosi distilarea si fierberea.

Radiatiile ultraviolete. Din spectrul radiatiilor ultraviolete, componenta C, cu lungimea de unda cuprinsa intre 200 si 280 nm, are efect biologic predominant bactericid. Acest efect (mai marcat la radiatiile cuprinse intre 250 si 260 nm) se datoreaza actiunii distructive asupra ADN-ului bacterian sau viral, ceea ce perturba capacitatea de multiplicare a microorganismelor.

Radiatiile ultraviolete au actiune dezinfectanta eficienta numai daca apa este limpede, in strat subtire si are viteza de curgere mica (pentru a permite iradierea optima).

Principalele dezavantaje ale dezinfectiei cu radiatii ultraviolete sunt:

efectul bactericid nu se mentine in timp, ceea ce genereaza riscul recontaminarii apei;

o mai slaba actiune distructiva asupra virusurilor;

ineficiente asupra parazitilor (Giardia, Cryptosporidium);

pret de cost destul de ridicat.

Ultrasunetele. Efectul germicid se datoreaza formarii in apa a unor cavitati ultrasonice (goluri), a caror reunire instantanee genereaza impulsuri mecanice de mare intensitate, care modifica structurile superficiale ale microorganismelor (bacterii si virusuri).

Pentru obtinerea unei dezinfectii eficiente, grosimea stratului de apa nu trebuie sa depaseasca 10 cm.

Radiatiile ionizante. Se folosesc radiatii gamma cu mare penetrabilitate, dar capacitate de ionizare redusa, care, in apa, determina formarea radicalilor liberi oxidanti. Pretul de cost relativ ridicat limiteaza extinderea metodei.

Distilarea este una dintre cele mai eficiente metode de dezinfectie a apei, care furnizeaza o apa pura, fara microorganisme si fara substante chimice poluante. Principalul dezavantaj al metodei este modificarea compozitiei chimice, datorita careia apa devine insipida si nu mai satisface senzatia de sete.

Fierberea este o metoda cu aplicabilitate limitata in anumite contexte epidemiologice. Genereaza acelasi dezavantaj mentionat la distilare.

Metodele chimice

Cele mai folosite substante chimice, care s-au dovedit a fi capabile de a normaliza parametri bacteriologici ai apei, sunt clorul, ozonul, argintul si unii halogeni (iodul, bromul).

Dezinfectia apei cu clor poarta numele de clorinare (clorare sau clorizare). Este metoda cu cea mai mare raspandire, datorita simplitatii tehnologiei de aplicare, costului redus si, nu in ultimul rand, deoarece confera siguranta dezinfectiei.

Pentru dezinfectia apei, clorul poate fi utilizat sub urmatoarele forme:

clor gazos;

dioxid de clor

substante clorigene (cloramina, clorura de var, hipocloriti).

Actiunea dezinfectanta a clorului se datoreaza calitatilor sale puternic oxidante. In contact cu apa, clorul formeaza acid hipocloros instabil, care, in functie de pH, se descompune in oxigen atomic sau ion hipoclorit. Acesti compusi inhiba unele enzime bacteriene care contin grupari sulfhidrice si distrug unii aminoacizi din structura proteinelor celulare.

Eficienta dezinfectiei cu clor depinde de o serie de factori:

prezenta suspensiilor coloidale si a substantelor organice in apa, care consuma clorul;

temperatura apei, in sensul ca, pe masura scaderii sale, diminua si eficacitatea dezinfectiei;

pH-ul apei, prin conditionarea descompunerii acidului hipocloros. pH-ul acid creste stabilitatea acidului hipocloros si, prin urmare, eficienta dezinfectiei, in timp ce pH-ul alcalin favorizeaza disocierea;

particularitatile microorganismelor - experimental, s-a dovedit ca bacteriile sporulate, enterovirusurile si ouale/chisturile parazitare sunt mai rezistente la actiunea dezinfectanta a clorului;

timpul de contact, aflat intr-o relatie de inversa proportionalitate cu cantitatea de clor folosita; in tara noastra, durata minima a dezinfectiei cu clor gazos este de 30 de minute;

forma de utilizare a clorului, prin conditionarea potentialul oxidant. Astfel, introdus in apa, clorul gazos genereaza predominant acid hipocloros (puternic oxidant), in timp ce, in cazul substantelor clorigene predomina ionul hipoclorit, cu potential oxidant mat redus. Cel mai inalt potential oxidant il are dioxidul de clor, urmat de clorul gazos, clorura de var si cloramina;

doza de clor folosita, care se considera suficienta daca, dupa trecerea timpului minim de contact, in apa ramane o cantitate de clor rezidual de 0,05-0,5 mg/dm³. Clorul rezidual se gaseste in apa sub doua forme: clor rezidual liber si legat. Clorul rezidual liber este reprezentat de acidul hipocloros si de hipoclorit. Clorul rezidual legat se formeaza prin fixarea clorului rezidual liber in special de catre amoniac, rezultand monocloramine si dicloramine.

Clorul gazos. Deoarece este un iritant respirator si cutanat deosebit de agresiv, clorul gazos este folosit ca dezinfectant numai in instalatiile centrale de aprovizionare cu apa. Se poate introduce in apa fie direct (clorinare uscata), fie dupa obtinerea unei solutii (clorinare umeda), prin intermediul unor aparate de clorare care dozeaza exact cantitatea de clor/solutie introdusa in apa de dezinfectat.

Dioxidul de clor, desi are o mai mare capacitate oxidanta decat clorul gazos, este mai putin utilizat, deoarece costul este relativ ridicat.

Substantele clorigene se folosesc pentru dezinfectia apei in instalatiile locale (fantani, gospodarii de apa). Introduse in apa, aceste substante elibereaza acidul hipocloros care, la randul lui, elibereaza hipoclorit.

Cu toate ca, de-a lungul timpului, clorul si substantele clorigene si-au dovedit deosebita eficienta in realizarea conditiilor bacteriologice de potabilitate a apei, utilizarea lor in dezinfectia apei poate genera urmatoarele inconveniente:

in cazul prezentei in apa a unor cmpusi organici, acestia se pot combina cu clorul, formand trihalometani - substante cu mare potential cancerigen;

concentratiile excesive de clor rezidual (> 0,5 mg/dm³ de apa) au actiune iritanta la nivelul tubului digestiv si - dupa unii autori - pot creste incidenta cancerelor digestive;

depasirea dozelor uzuale imprima apei miros si gust particular, de clor;

prin combinare cu fenolii prezenti in apa, clorul rezidual da nastere la clorfenoli,care au miros si gust foarte dezagreabil, de medicament/iodoform;

clorul rezidual are o actiune coroziva asupra conductelor de distribuire a apei potabile.

Dezinfectia apei cu ozon este o metoda folosita mai ales in cazul in care se urmareste obtinerea unor remarcabile calitati de potabilitate. Ozonul este un oxidant puternic, care actioneaza direct asupra proteinelor protoplasmatice, pe care le transforma in complexe coloidale, modificad astfel structura si proprietatile sistemelor enzimatice bacteriene sau virale implicate in procesele de oxido-reducere.

Actiunea dezinfectanta, independent de pH-ul sau temperatura apei, este deosebit de eficienta asupra virusurilor, germenilor sporulati, dar si asupra protozoarelor sau a algelor.

Are remarcabile calitati de dezodorizare si decolorare a apei. Prin oxidarea completa a tuturor substantelor organice din apa (inclusiv a fenolilor si a crezolilor), nu produce modificari secundare de gust sau miros. De aceea, metodele moderne recurg la ozonizare in completarea dezinfectiei cu clor.

Generalizarea dezinfectiei cu ozon este limitata, in principal, de costul ridicat al metodei.

Dezinfectia apei cu argint se bazeaza pe actiunea catalitica a ionilor de argint care produc alterari ale membranei celulare si perturba sau reduc activitatea enzimelor specifice metabolismului bacterian, viral sau fungic.

Deoarece actiunea dezinfectanta a argintului se manifesta la concentratii extrem de mici, fenomenul este cunoscut sub denumirea de actiune oligodinamica.

Cercetari efectuate in SUA au constatat ca, in cateva minute, sunt distruse toate formele primitive de viata: bacterii si virusuri (peste 650 de specii patogene), inclusiv parazitii in stadiul de ou.

Datorita costului ridicat, utilizarea argintului coloidal pentru dezinfectia apei este destul de restransa: programe spatiale, iahturi si nave de croaziera, unele companii de imbuteliere a bauturilor nealcoolice etc.

Dezinfectia apei cu halogeni - iod sau brom - se foloseste doar in conditii cu totul particulare (de necesitate), cum sunt calamitati, campanii, s.a. Metoda este mai raspandita pentru dezinfectia piscinelor si bazinelor de inot.

1.3. Sectorul de inmagazinare

Sectorul de inmagazinare cuprinde instalatiile de depozitare a apei potabile, inainte de a fi distribuita comunitatii urbane.

Dimensiunea sectorului trebuie sa asigure cantitatea minima de apa necesara pentru o perioada de 12 ore de intrerupere a prelucrarii si livrarii in statiile de tratare (Ordinul MS Nr. 536/1997).

Inmagazinarea apei potabile se face in rezervoare aeriene (castele de apa) sau subterane, care trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

sa nu permita contaminarea apei;

sa asigure continua circulatie a apei (stagnarea poate modifica prorietatile organoleptice);

sa fie permanent ventilate si sa aiba o buna termoizolare;

sa permita efectuarea periodica a operatiilor de curatire si dezinfectie.

1.4. Sectorul de distributie a apei potabile

Sectorul sau reteaua de distributie cuprinde totalitatea conductelor si a lucrarilor aferente, prin care se asigura transportul apei potabile de la sectorul de inmagazinare la consumatori.

Indiferent de sistem, ramificat sau inelar, reteaua de distributie trebuie sa intruneasca urmatoarele cerinte:

sa asigure debitul si presiunea necesara la toti consumatorii;

sa asigure furnizarea apei in regim continuu (in momentele de intrerupere a furnizarii apei, in interiorul conductelor, se produce o presiune negativa care aspira impuritatile din exterior);

sa nu fie deteriorata sau fisurata (acestea reprezinta potentiale puncte de poluare/contaminare);

sa nu se intersecteze cu reteaua de canalizare sau daca acest lucru nu se poate evita, conducta de apa trebuie sa treaca deasupra celei de canal, iar ambele sa fie bine mansonate.

2. Aprovizionarea locala cu apa

2.1. Fantanile

2.2. Gospodariile de apa

2.3. Izvoarele

Aprovizionarea cu apa potabila a comunitatilor mici, de obicei din mediul rural, se realizeaza prin instalatii locale, individuale sau publice, din care apa este consumata prin extractie direct din sursa.

Instalatiile locale pot fi fantanile, gospodariile de apa (sau microcentrale) si izvoarele captate. Acestea vor folosi pentru asigurarea necesitatilor individuale si comunitare numai apa din surse de profunzime.

2.1. Fantanile

Pentru a asigura aprovizionarea cu apa care intruneste cerintele sanitare de potabilitate, si, totodata, realizeaza protectia sursei, fantana trebuie sa respecte urmatoarele conditii:

sursa de apa - adancimea optima a stratului acvifer captat trebuie sa fie mai mare de 10 m (in nici un caz nu se admite sa fie mai mica de 4 m), iar debitul constant si suficient necesitatilor;

amplasarea - pe sol salubru, in zona de teren cea mai inalta, pentru a fi protejata de poluarea prin intermediul apelor meteorice.

Regula generala este: fantana se apropie de locuinta (pentru a asigura accesibilitatea) si se indeparteaza de potentialele surse de poluare si/sau contaminare (latrina, grajd, platforma sau groapa de gunoi, cotete etc.). Fata de aceste surse, distanta de protectie optima este de 30 m - marele perimetru de protectie -, neputand fi redusa sub10 m.

Orice fantana este alcatuita din doua categorii de elemente: constructive (prin care se realizeaza captarea apei) si functionale (prin care se extrage apa la suprafata).

Elementele constructive

In functie de adancimea stratului acvifer, fantanile pot fi sapate sau forate. In ambele cazuri, constructia trebuie protejata impotriva poluarii/contaminarii din exterior.

Pentru aceasta, peretii fantanilor sapate se construiesc din materiale rezistente si impermeabile, bine cimentate: caramida, blocuri de piatra sau tuburi (colaci) de beton, iar in cazul fantanilor forate se foloseste tubulatura, de beton sau metal rezistent la coroziune, articulata etans.

La o inaltime de 70-100 cm deasupra solului, respectiv la 60 cm sub nivelul acestuia, in continuarea peretilor fantanii, se construieste ghizdul fantanii, care se acopera cu un capac mobil. Deasupra acestor elemente se amenajeaza un acoperis.

In jurul fantanii, pe o raza de 3 m, se realizeaza un perimetru de protectie (micul perimetru de protectie), in panta spre exterior, cimentat sau pavat, care se ingradeste si se prevede cu o portita de acces.

Elementele functionale

Sistemul de extragere a apei trebuie sa impiedice poluarea sau contaminarea accidentala a sursei de apa prin contactul cu mainile omului sau prin adaparea animalelor.

Din punct de vedere igienico-sanitar, sistemul cel mai indicat este extragerea apei prin pompare. Daca se foloseste galeata, care trebuie sa fie obligatoriu proprie, se recomanda restrangerea suprafetei de deschidere a galetii cu o piesa metalica in cruce (pentru a impiedica adaparea animalelor) si se amenajeaza dispozitive de rasturnare mecanica a acesteia. In afara perioadelor de folosire, galeata trebuie sa ramana in interiorul corpului fantanii, iar aceasta sa fie acoperita cu capac.

Pentru adaparea animalelor, se construieste un jgheab care transporta apa la un rezervor de beton (adapatoare) situat la peste 3 m de fantana.

Asanarea fantanii

Ori de cate ori calitatea si rolul sanogen al apei dintr-o fantana se deterioreaza, ca urmare a poluarii sau contaminarii, se impune aplicarea unui complex de masuri - asanare - pentru redarea salubritatii acesteia.

Asanarea fantanii cuprinde totalitatea operatiunilor prin care se reconstituie calitatile naturale ale apei din fantana si se asigura protectia sanitara a instalatiei.

Asanarea unei fantani cuprinde, in ordine succesiva, urmatoarele operatiuni:

ð      Depistarea si neutralizarea sursei de poluare sau contaminare - reprezinta etapa primordiala, deoarece, in lipsa acesteia, orice operatiune ulterioara este inutila.

Pentru identificare, in prezumptiva sursa se introduc substante indicatoare, dupa care se urmareste aparitia lor in apa din fantana. Cele mai raspandite substante indicatoare sunt fluoresceina, fuxina, albastrul de metil sau chiar solutii saline.

Dupa depistarea sursei, aceasta se neutralizeaza prin masuri adecvate contextului situational.

ð      Reconditionarea fantanii - prin care se remediaza toate defectiunile sau deficientele elementelor constructive si/sau functionale. Daca este posibil, se recomanda golirea completa a fantanii (operatie denumita sleire) pentru a se indeparta malul.

ð      Dezinfectia fantanii - este etapa finala a asanarii. Se folosesc substante clorigene (clorura de var, hipoclorit de sodiu, cloramina) sau alte substante avizate sanitar.

Cantitatea de substanta clorigena necesara variaza in functie de continutul in clor activ al substantei clorigene si de nivelul de poluare/contaminare a fantanii. In general, pentru dezinfectie se folosesc 8-10 g clor activ/m³ de apa, care se introduc in fantana sub forma de solutie 1-2%. Perioada de contact este de 12-24 de ore, dupa care se extrage apa din fantana pana cand nu mai are miros sau gust de clor.

2.2. Gospodariile de apa sau instalatiile centrale mici sunt sisteme locale de aprovizionare cu apa care, in conditii de exploatare adecvata, permit protectia sanitara optima a sursei de apa.

Sectoarele acestui sistem sunt:

captarea apei - numai din surse de profunzime sigure, aflate la minim 10 m adancime, extragerea realizandu-se cu ajutorul pompelor (de preferat electrice submersibile);

inmagazinarea - in rezervoare aeriene, suficient de inalte pentru ca sa asigure presiunea de distribuire prin cadere libera;

reteaua de distribuire - sau sistemul de conducte (izolate termic) care transporta apa la instalatiile interioare, cismele.

Cerintele sanitare si intretinerea sunt similare cu cele descrise pentru fantani.

2.3. Izvoarele sunt surse de aprovizionare cu apa, care, de regula, intruneste cerintele sanitare de potabilitate.

Ele pot fi utilizate ca atare, in zona de emergenta la suprafata solului, sau dupa captarea prealabila (care realizeaza protectia sanitara a apei).

Izvorul captat consta dintr-o camera de colectare (de captare) construita din materiale rezistente care permit etansarea. Inainte de patrunderea in camera de colectare, apa izvorului trebuie sa traverseze un strat de pietris pentru retinerea eventualelor suspensii. Se prevede cu un capac de vizitare (pentru reparatii, curatire, dezinfectie) si o conducta de prea plin.

Apa este evacuata la exterior printr-o conducta sau jgheab. Imprejurul camerei de colectare se amenajeaza un sant de protectie pentru drenarea apelor meteorice si a celor care se scurg din interior.