Autoepurarea aerului

Autoepurarea aerului

Procesul prin care aerul revine la compozitia anterioara poluarii se numeste autoepurarea aerului si se realizeaza prin mai multe cai: sub actiunea curentilor de aer, sedimentare si precipitatii

Autoepurarea prin curenti de aer consta in deplasarea poluantilor din atmosfera o data cu masele de aer, caz in care consecintele se vor produce departe fata de sursa de poluare, depasind uneori granitele tarilor, putand rezulta astfel poluarea transfrontaliera.

Sedimentarea particulelor de praf este posibila in conditii de acalmie, cand pulberile ajung pe sol, in ape sau pe plante, cu consecintele ce decurg: poluarea solului, a apelor, a vegetatiei, cu micsorarea fotosintezei s.a.

Precipitatiile contribuie la autoepurarea aerului prin urmatoarele cai: antrenarea mecanica a poluantilor; dizolvarea substantelor poluante; combinarea poluantilor cu apa, din care rezulta ploi acide (SO₂ + H₂O = H₂SO₃).

Prin asemenea procese de autoepurare a aerului poluat, poluantii nu dispar (nu sunt inlaturati), ci sunt transferati in alte medii din alte zone.

Oamenii au observat fenomenul de autoepurare si l‑au folosit in limitele conceptiei ca mediul poate functiona ca receptor nelimitat de deseuri provenite din actiunile umane. Ca urmare, intreprinderile care emanau in aer substante poluante au construit cosuri de evacuare a gazelor cu o inaltime din ce in ce mai mare, pentru a realiza o dilutie cat mai avansata a poluantilor, in asa fel incat acestia sa influenteze in masura cat mai mica organismele vegetale si animale. Dar, poluantii s‑au raspandit pe zone din ce in ce mai largi, iar poluarea s‑a facut in perioade de timp din ce in ce mai lungi.

La Zlatna, de exemplu, prin inaltarea cosului de evacuare a gazelor, poluarea solului s‑a produs la 32 km in aval de sursa, in timp ce inainte de supradimensionarea cosului distanta atingea 4 km.