Echilibrul ecologic

Echilibrul ecologic

Mentinerea structurii si functiilor ecosistemelor intr-un mediu permanent schimbator, dar si cu resurse finite se poate explica ca rezultat al unor mecanisme de autoreglare (autocontrol) si se materializeaza prin echilibrul ecologic.

Notiunea de echilibru ecologic a fost printre primele care a depasit sfera stiintifica a studiilor teoretice, devenind un concept emblematic al armoniei din mediul inconjurator. Dincolo de acest simbolism profan, echilibrul ecologic este cu adevarat o stare care se mentine prin interactiuni complexe, a caror decelare a suscitat un interes deosebit in planul dezbaterilor teoretice si a observatiilor empirice. In plus, cunoasterea mecanismelor care asigura aceasta stare permite previziunea unor reactii ale ecosistemului la perturbari de natura antropica. Din punct de vedere al schimburilor de substanta si energie, echilibrul ecologic exprima un echilibru dinamic, un raport unitar intre intrari si iesiri. Mentinerea echilibrului necesita autoreglare, dat fiind caracterul finit al resurselor sau spatiului si al potentialului, practic nelimitat, de reproducere a populatiilor biologice. Solutiile, in acest context, sunt reprezentate de reciclare si controlul cresterii, ceea ce

la nivelul ecosistemului conduce la diferentierea functiilor pentru fiecare populatie, urmata de crearea interdependentei si de organizarea intr-un sistem cibernetic cu autoreglare.

Controlul parametrilor se realizeaza la fiecare nivel al ierarhiei sistemice (individ, populatie, biocenoza etc.). La nivelul biocenotic, echilibrul se mentine atat intre efectivele populatiilor, cat si intre acestea si conditiile si resursele mediului de viata. Principalele mecanisme de autoreglare sunt mecanisme de prevenire (feed-before) si mecanisme de corectare (feed-back) care se bazeaza pe relatii diverse, cum sunt relatiile de: reproducere, raspandire, autoprotectie (ascundere, homocromie, mimetism), hrana (trofice) si biochimice (autotoxicitate).

Populatiile se mentin la valori optime ale efectivelor, valori care corespund capacitatii de suport a mediului.

Mentinerea starii de echilibru dinamic reprezinta stabilitatea sistemului, in descrierea careia se au in vedere numeroase marimi a caror cunoastere devine importanta in actiunile de reconstructie ecologica si de stabilire a cailor de exploatare rationala a resurselor.9 Astfel, marimile prin care se caracterizeaza stabilitatea sunt reprezentate de:

- constanta sau lipsa perturbatiilor;

- persistenta, capacitatea de supravietuire in timp a ecosistemului;

- inertia sau capacitatea de a rezista perturbarilor;

- amplitudinea, respectiv masura indepartarii reversibile de starea initiala de echilibru;

- stabilitatea traiectoriei, proprietatea ecosistemelor de a se indrepta si evolua spre o stare particulara pornind de la o varietate de situatii.

Avand in vedere importanta stabilitatii pentru mentinerea functiilor ecologice ale ecosistemelor, functii care afecteaza direct sau indirect activitatile umane, s-au inaintat multiple ipoteze privind factorii de care depinde aceasta stare. Ipotezele difera in ceea ce priveste modul de explicare a corelatiei dintre complexitatea, diversitatea ecosistemului si stabilitatea lui, dar sunt convergente in ceea ce priveste rolul pe care il joaca fluxul de energie. In continuare, in tratarea factorilor care determina stabilitatea, parerile sunt unanime si asupra relatiilor trofice ca principal garant al echilibrului. Legaturile generate de hrana constituie, de altfel, principalele cai prin care circula energia si, implicit, substanta.