Poluant bio/nebiodegradabil

Poluant bio/nebiodegradabil

Din punct de vedere al persistentei in apa, poluantii pot fi clasificati in urmatoarele categorii largi:

poluanti biodegradabili, care pot fi metabolizati si neutralizati de fauna si flora acvatica;

poluanti nebiodegradabili, care se mentin ca atare in ape;

poluanti termici.

Poluantii biodegradabili tipici sunt cei biologici (dejectiile animalelor de la crescatorii, de pilda, sau poluantii din apele menajere uzate ale marilor orase).

Caracterul biodegradabil nu inseamna, insa, ca acestia pot fi oricand si oricat in ape. Degradarea lor se face prin intermediul unor procese de oxidare, deci, prin consum de oxigen. Cata vreme concentratia impurificatorilor biodegradabili este sub un anumit prag ei sunt oxidati fara probleme si apa se autopurifica. Dincolo de acest prag, insa, consumul de oxigen necesar depaseste disponibilul cursului respectiv de apa, ceea ce duce la "sufocarea" sa; lipsa de oxigen inseamna in final pieirea florei si faunei acvatice.

Se considera ca fiecare efluent are o anumita capacitate de autoepurare proprie. Aceasta poate fi mentinuta prin marirea gradului de dilutie a apelor uzate, adica prin aductia unor debite suplimentare de apa, operatie prohibitiva, datorita consumurilor suplimentare de apa si a cheltuielilor de captare, transport etc.

Autoepurarea depinde de cantitatea de oxigen dizolvat in apa si implicit de temperatura si debitul apei, care este variabil in decursul unui interval de timp.

Cantitatea de impurificatori biodegradabili se masoara prin intermediul unei marimi numita "CBO₅", reprezentand consumul de oxigen in 5 zile - timpul necesar degradarii impurificatorilor. Cu cat CBO₅ al unei ape este mai redus, cu atat aceasta este mai curata.

Cresterea indicatorului CBO₅ ilustreaza atingerea pragului de sufocare a vegetatiei si faunei, concomitent cu o dezvoltare anormala a algelor monocelulare, proces numit eutrofizare.

Poluantii nebiodegradabili sunt cei alcatuiti din substantele anorganice (saruri ale metalelor grele), organice (insecticide, detergenti), petroliere si radioactive. La prima vedere, solutia ar fi aceea de a‑i dilua in suficienta apa, pentru ca, in final, concentratia lor sa scada sub cea maxima admisa. O analiza atenta arata insa ca formula de mai sus nu poate fi aplicata in cele mai multe cazuri.

In cazul unor substante toxice (cum ar fi ionii de mercur sau cei de fosfor radioactiv), chiar daca se realizeaza o diluare pana la valori la care prezenta lor in apa nu mai prezinta pericol, exista riscul de a le regasi concentrate in alimente, pe seama unor lanturi trofice.

Organismele prezinta limite de toleranta diferite fata de poluanti. Toxicitatea poluantilor se exprima prin efecte acute, care apar la expuneri de scurta durata si prin efecte cronice dupa expuneri de lunga durata.

Toxicitatile acute se exprima prin concentratii letale (CL), care indica ml/l sau g/l in solutia apoasa si pot provoca moartea a 50% din efectivul populatiei acvatice imerse (scufundate), dupa 24-96 ore. Se noteaza cu sigla cl- ore.

Efectele cronice se exprima pe o perioada de timp, pe unul sau mai multe cicluri de viata. Majoritatea efectelor cronice sunt ireversibile si sunt mai vizibile la populatii decat la indivizi.