Securitatea alimentara si problemele globale

Securitatea alimentara si problemele globale

Consumul de alimente asigura intre 1 764-3 535 kcal/zi/locuitor.Acestea pot fi luate din produsele vegetale si animale consumate.

Prezenta in alimentatie a unor aminoacizi esentiali, care se gasesc numai in produsele de origine animala, face obligatorie si utilizarea acestora in alimentatie.

O calorie stocata in biomasa consumatorilor (erbivorelor) este rezultata din mai multe calorii stocate de producatori (plantele verzi). Astfel, aceasta se obtine din circa sapte calorii primare. In acest caz, o ratie alimentara de circa 3 501 kcal/zi, din care 1 709 kcal provin din produse animaliere, este echivalenta cu 13 755 kcal primare.

Cum pasarile si ovinele consuma seminte (furaje concentrate) inseamna ca acestea sunt in competitie cu omul, in timp ce bovinele (exceptand cele ingrasate in complexe specializate), consumand furaje grosiere, nu creeaza aceasta situatie. Totusi, o ratie alimentara normala trebuie sa includa si furaje concentrate.

Asigurarea necesarului de hrana pentru populatie reprezinta una din variabilele cheie ale ecuatiei populatie in crestere - resurse limitate. Desi societatea moderna a condus la o diversificare si la o amplificare fara precedent a nevoilor umane, persista inca deficiente in satisfacerea nevoilor elementare, cum este si nevoia alimentara. La nivel mondial, indicele productiei alimentare l-a devansat pe cel al cresterii populatiei. Ca o exceptie, la nivel zonal, o reprezinta continentul african, unde se manifesta o tendinta inversa.

Astfel, pe durata mai multor decenii indicele de crestere a populatiei a fost, in medie, de aproximativ 3% pe an, in timp ce indicii productiei alimentare s-au situat sub 2% pe an.Traim, in prezent, intr-o lume divizata sub aspect nutritional, in care unii oameni mananca prea mult, iar altii prea putin. Ambele categorii sufera de malnutritie. Este o ironie faptul ca cei care sunt "suprahraniti" si supraponderali, ca si cei subnutriti si subponderali se confrunta cu probleme medicale similare, efectele asupra sanatatii fiind asemanatoare - sensibilitate mai mare la imbolnaviri, speranta de viata redusa si productivitate diminuata.

Oferta alimentara a omenirii se bazeaza pe doua componente fundamentale: ecosistemele naturale si ecosistemele agricole, la care se adauga ecosistemele partial amenajate, cu rol productiv (de exemplu, acvaculturile). Prima categorie furnizeaza, inca direct, cantitati insemnate, in special de proteine animale (de exemplu, ecosistemele marine, oceanice, ale apelor interioare), dar cresterea intensitatii exploatarii

inseamna depasirea capacitatii de refacere a biomasei prin mecanismele naturale.

Rezulta faptul ca cea mai mare parte din cresterea viitoare a ofertei mondiale de hrana trebuie sa provina de pe terenurile cultivabile, din ecosistemele agricole.

Variabilele care caracterizeaza aceasta componenta sunt: suprafata disponibila de a fi cultivata (terenuri agricole - arabil, pasuni, fanete), reprezentand spatiul de hrana; resursele de apa pentru irigatii; fertilitatea solurilor; tehnologiile agricole si materialul biologic.

Spatiul de hrana

variaza, printre altele, si in functie de provenienta alimentelor si calitatea lor: la o dieta austera, fara proteine animale si fara grasimi, bazata pe alimente de provenienta vegetala, aria minima este de 0.09 ha, in timp ce la o dieta bogata, cu produse vegetale si animale, in parte prelucrate industrial, aria minima este de 0.62 ha.12

Din suprafata uscatului de 14.8 miliarde hectare, suprafata agricola este de 4.1 miliarde hectare, adica 28%. Daca luam in calcul numai suprafata arabila, ca spatiu propriu-zis de hrana, aceasta reprezinta doar 10% din total. Raportand terenul productiv la numarul de locuitori (6.1 miliarde in 2000) rezulta un spatiu de hrana de 0.26 hectare/locuitor, altfel spus 3.8 persoane la un hectar. Aceasta valoare acopera insa diferentieri mari intre continente si tari.

Tinand seama de dublarea populatiei in perspectiva anului 2100, norma de teren arabil se va reduce la mai putin de jumatate, adica la 0.13 hectare, sub suprafata pe care o reprezinta in prezent in China, in

conditiile in care suprafetele actuale se vor mentine constante. Luand in considerare si posibilitatea modificarii suprafetei in sensul cresterii, trebuie mentionat faptul ca aceasta nu are intotdeauna efecte pozitive.

Mai mult, exista numerosi factori naturali si antropici care diminueaza suprafata productiva: eroziunea solului; desertificarea; degradarea chimica si antropizarea (utilizarea terenului in alte scopuri decat cel agricol - urbanizare, industrializare, turism etc.)

Resursele de apa pentru irigatii

Folosirea irigatiilor a insemnat una din primele actiuni de control a factorilor ecologici de catre om, respectiv de modificare a biotopului. Aceasta a permis crearea unor surplusuri imense de hrana cu implicatii profunde in organizarea, ierarhizarea si dezvoltarea societatii.

Importanta irigatiilor este sustinuta de cateva date statistice relevante.

Apele folosite pentru irigatii pot proveni din doua categorii de surse: de suprafata (lacuri, rauri) si subterane. Ambele surse pot deveni limitative pentru practicarea agriculturii.

Debitul apelor de suprafata depinde de regimul climatic si de gradul de impadurire al bazinelor hidrografice, iar, din punct de vedere calitativ, incarcarea apelor cu poluanti sau mineralizarea ridicata sunt principalii factori care determina disponibilitatea pentru irigatii.

Pomparea apei din surse subterane este singura solutie de mentinere a ecosistemelor agricole in zonele unde densitatea retelei hidrografice este redusa - majoritatea zonelor aride. In prezent, o parte insemnata a panzelor freatice importante sunt supraexploatate, extragandu-se un volum mai mare de apa decat cel care se reintoarce prin infiltrare.

Fertilitatea solurilor

conditioneaza direct productivitatea ecosistemelor agricole fiind dependenta de numerosi factori (aprovizionarea cu elemente nutritive, pH, proprietati aerohidrice etc.). Pentru mentinerea potentialului productiv pe termen lung este necesara o gestionare atenta prin stabilirea ratiilor de ingrasaminte corelata cu cerintele fiecarei specii cultivate, dar si cu ritmul de diminuare a rezervei organice reprezentate de humus. Brown (2001) atrage atentia asupra faptului ca, desi utilizarea ingrasamintelor chimice a permis triplarea recoltei agricole la nivel mondial dupa 1950, o evolutie similara nu mai este posibila.

Aceasta restrictionare rezulta din randamentul scazut de valorificare care conduce la eliminarea excesului in apele subterane si ecosistemele marine, unde se declanseaza dezechilibre ecologice. Ciclurile biogeochimice din agroecosisteme, care asigura refacerea fertilitatii solului, sunt dependente de om; singura legatura cu ecosistemele naturale invecinate sau precedente agroecosistemelor se realizeaza prin populatiile de fitofagi sau alti daunatori care nu pot fi distrusi sub o anumita limita.

Caracterul nesaturat al agrobiocenozei reduce la valori extrem de mici functia antierozionala manifestata de biocenozele naturale, fapt ce face ca, sub actiunea apei, sa fie indepartate din agroecosisteme nu numai anumite elemente, ci chiar cantitati apreciabile de sol. Fenomenul se coreleaza direct cu reducerea corespunzatoare a productivitatii, mergand pana la dezechilibrarea completa a agroecosistemului.

Tehnologiile agricole

Prin abordarea sistemica a agriculturii contemporane si prin crearea de complexe agricole, recoltele se ridica la maximum posibil in conditiile unui aport optim de materie, energie si informatie, controlate fiind de factorul antropic.

Perfectionarea agrotehnicii, prin aplicarea rezultatelor cercetarii stiintifice explica randamentul sporit in conversia energiei solare. In acelasi timp, tehnologiile moderne au la baza consumuri energetice ridicate, bazate in special pe utilizarea energiei fosile.

Materialul biologic

In ecosistemele agricole, omul duce la extrem simplificarea retelei trofice, dirijand intreaga activitatea productiva in vederea satisfacerii nevoilor proprii. Simplificarea este dublata de o uniformizare permanenta a intregului sistem agricol mondial datorita, pe de o parte, restrangerii speciilor cultivate si, pe de alta

parte, chiar in cadrul acestora, printr-o eliminare a soiurilor si raselor cu productivitate nesatisfacatoare. Aproape intreaga cantitate de resurse alimentare mondiale era realizata, la nivelul anului 1980, pe seama cultivarii a 30 de specii de plante (grau, orez, porumb, cartof, batate, manioc etc.) si a cresterii a 7 specii de

animale (porci, bovine, pasari).

Pe de alta parte, ameliorarea speciilor constituie unul din factorii motori care au permis valorificarea din ce in ce mai eficienta a biotopului agricol. In continuare, potentialul de productie si insusirile de rezistenta ale soiurilor/raselor constituie cheia de bolta pentru asigurarea continuitatii recoltelor, dar si pentru extinderea spatiului de hrana.

Interventia asupra materialului biologic este un caz tipic de gestionare informationala. Omul modifica informatia genetica pentru a obtine manifestari fenotipice favorabile, respectiv pentru a spori eficienta utilizarii resurselor de energie si de substanta.

O directie inovatoare si controversata in acelasi timp o reprezinta folosirea organismelor modificate genetic (OMG. Acest termen generic se aplica organismelor carora li s-au transferat gene de la o alta specie, fara a exista o legatura filogenetica, ele fiind cunoscute si sub denumirea de organisme transgenice. Principalul avantaj care a promovat OMG-urile il reprezinta posibilitatea de a obtine intr-un timp incomparabil mai

scurt calitatile dorite pentru o specie, la care se adauga aceea de a "manipula" insusirile favorabile dincolo de barierele genetice interspecifice.

Argumentatia ostila utilizarii OMG-urilor pleaca de la considerente cum sunt: riscul potential pe care il comporta in relatia directa cu sanatatea, impactul indirect asupra ecosistemelor, sansele noilor generatii etc. Crearea ecosistemelor agricole echivaleaza cu inlaturarea de pe o anumita suprafata a biocenozelor naturale, instituite de-a lungul unor indelungate perioade de evolutie si inlocuirea lor cu biocenoze mai simple, controlate de om.

Primele agroecosisteme pastrau, cu siguranta, un numar apreciabil de populatii biologice din ecosistemele naturale pe care le inlocuiau. Ele se intindeau pe suprafete restranse, incadrandu-se in ansamblul natural, fara sa prejudicieze structura initiala a acestui ansamblu. Dispunerea lor spatiala era conditionata de extinderea spatiala a biotopurilor naturale favorabile plantelor de cultura. Cu timpul, ele s-au largit prin amenajari artificiale ale acestor biotopuri. Omul mentine in permanenta caracterul juvenil, nesaturat al ecosistemului agricol, inlaturand prin agrotehnica producatorii de biomasa neutilizabila in dieta proprie sau a animalelor domestice, precum si pe unii consumatori. El determina acumularea de cantitati semnificative de biomasa vegetala pe care o utilizeaza pentru nevoile sale. Cea mai mare parte a acestei biomase,

reprezentand resursele alimentare pentru om si animalele domestice, este exportata in afara ecosistemelor si consumata pe arii restranse. Marimea biomasei este mai mare decat canitatea obtinuta din ecosistemele naturale, randamentele fotosintetice si ale asimilarii fiind imbunatatite comparativ cu cele din natura.