INTRODUCERE IN ARHEOLOGIA PREISTORICA - ISTORICUL TEORIILOR PRIVIND CRONOLOGIA PREISTORIEI

INTRODUCERE IN ARHEOLOGIA PREISTORICA

Arheologia este o stiinta umanista care combina intr-un mod absolut necesar analiza meticuloasa, utilizand cele mai noi metode de cercetare stiintifica interdi

sciplinara, si imaginatia in scopul de a reconstitui trecutul sau macar o parte a lui, pe baza vestigiilor pastrate, descoperite si investigate. Daca 'Istoria incepe la Summer', atunci Preistoria a inceput in Africa. Iar cunoasterea ei incepe cu arheologia.

1. ETIMOLOGIE

in anul 1833, Tournai a propus ca "Epoca omului' sa fie impartita in "perioada preistorica ce se intinde de la aparitia omului de pamant pana la inceputul celor mai vechi traditii' si "perioada istorica' ce incepea "in urma cu cel mult 7.000 de ani'.

in anul 1851, Daniel Wilson a scris The Archaeology and Prehistoric Annals of Scotland, iar in anul 1865 a aparut lucrarea lui John Lubock intitulata sugestiv Prehistoric Times. Cateva decenii mai tarziu, in anul 1899, T. Wilson scria ca "Omul poate fi asumat ca fiind preistoric oricand nu are izvoare scrise despre sine, iar istoria sa este reconstituita in intregime prin inductie'. Potrivit acestei afirmatii, acceptata cu unele rezerve pana in ziua de azi, istoria ar incepe pe la 3.000 i.Hr., in urma inventarii scrisului in sudul Irakului (desi cele mai vechi tablite scrise erau doar inregistrari economice si administrative).

Gordon V. Ghilde definea intr-un mod sugestiv preistoria ca "o continuare a istoriei naturale', constatand o analogie intre evolutia organica si progresul cultural.

Cea mai mare parte a lumii a ramas insa "preistorica' pana la inceputul erei crestine, America pana la venirea europenilor in secolul 16 si Australia chiar pana la 1788. In aceste conditii o solutie de compromis a fost introducerea termenului de protoistorie-"a doua preistorie' cum sustinea Graham Clark in anul 1954 - pentru populatiile care au trait dupa

ce istoria a inceput, dar nu au folosit scrierea. Asa cum arata Gordon V. Chide, este evidenta relativitatea "epocilor' stabilite arheologic.

Din punctul de vedere al modului de obtinere a subzistentei constatam faptul ca si la inceputul secolului 21 d.Hr. exista populatii care, sub constrangerea mediului unde traiesc (padurile ecuatoriale sau zonele arctice), practica un mod de viata asemanator celui din preistorie.

2. ISTORICUL TEORIILOR PRIVIND CRONOLOGIA PREISTORIEI

Preistoria incepe in urma cu aproximativ 4 milioane de ani si se incheie o data cu aparitia structurilor statale. Ea cuprinde 99,5% din existenta umana, dar numai 0,8 - 0,7 % din existenta planetei.

Primele incercari de periodizare a timpului petrecut de specia umana pe aceasta planeta au avut loc inca din antichitate, in jurul anului 800 i.Hr., Hesiod impartea trecutul uman in cinci etape: 1) epoca de aur si de nemurire; 2) epoca de argint; 3) epoca de bronz; 4) epoca eroilor epici; 5) epoca fierului.

in lucrarea L'Encyclopdie (1751-1772), Georges-Louis Leclerc considera ca vechimea planetei ar fi de numai 75.000 de ani. Jaques Boucher de Crevecoeur de Perthes publica in anul 1846 lucrarea Antiquits celtiques et antdeluvienes, in care propunea impartirea timpului in doua perioade: paleolitic si neolitic, separate de o catastrofa.

in anul 1848, Christian Jurgensen Thomsen - curator al Muzeului National din Copenhaga - a scris A Guide to Northern Antiquities, in care a separat obiectele din piatra de cele din bronz si fier, sugerand impartirea preistoriei in trei epoci, in functie de materia prima folosita: piatra, bronz si fier.

Britanicii John Evans si Joseph Prestwich au vizitat in anul 1859 Franta, unde au vazut si confirmat vechimea artefactelor descoperite de Jaques Boucher de Crevecoeur de Perthes. Geologul Charles Lyell relua intr-un discurs datele cunoscute la acel moment si anunta nasterea Preistoriei ca stiinta, in fata British Academy for Advanced Sciences. Lumea stiintifica din Franta si Anglia a recunoscut, in sfarsit, statutul preistoriei ca stiinta.

in anul 1859 aparea, atat de revolutionara si in acelasi timp controversata, On the Origins of Species a lui Charles Darwin, care continea teoria evolutionista, in esenta se sublinia ca toate speciile de plante si animale au evoluat prin selectie naturala, fapt ce intra intr-un

conflict total cu teoria creationista sustinuta de biserica, in locul acesteia, intre 1847-1860 Boucher de Perthes a propus ideea timpului ciclic, catastrofic, prezentata prima data in lucrarea sa Antiquits celtiques et antdeluvienes. El impartea descoperirile de la Abeville (Franta) in doua .industrii: diluvium inferior (unelte de silex si oase de specii de animale disparute) si diluvium superior (topoare lustruite si specii de animale actuale). Timpul ciclic nu lasa loc pentru teoria evolutiei.

in anul 1863, Edouard Lartet a distins 4 epoci paleolitice: a marelui urs al cavernelor, a mamutului si rinocerului, a renului si bizonului, respectiv a taurului. Trei ani mai tarziu, E. Lartet si H. Christy au facut unele modificari: astfel epoca elefantului si marelui urs cuprindea culturile Abbeville, Saint Acheuil si Le Moustier. Epoca renului era impartita in doua perioade: veche si recenta. Cea veche reprezenta cultura Aurignac, iar cea recenta cuprindea culturile Laugerie Haut (unelte litice foliace) si Madeleine (utilaje de os).

intre anii 1869 si 1872, Gabriel de Mortillet a impartit paleoliticul in patru epoci: Saint-Acheuil, Le Moustier, Solutre si Madeleine, iar neoliticul era numit Robenhausien. In anul 1872, el propune o alta periodizare: Chelleen (epoca elefantului), Acheulean (epoca mamutului), Musterien (epoca marelui urs de pestera), Solutren (epoca renului si mamutului) si Madeleine (epoca renului), in anul 1906, H. Breuil a reintrodus Aurignacian, intre Mousterian si Solutreean.

in anul 1885, Oscar Montellius propunea o cronologie in 6 etape pentru epoca bronzului in Scandinavia: l (1.450-1.250 i.Hr.), 2 (1.250-1.050 I.Hr.), 3 (1.050-900 i.Hr.), 4 (900-750 i.Hr.), 5 (750-550 i.Hr.), 6 (550-400 I.Hr.). in Alterthumer unserer heidnischen Vorzeit (1905), Paul Reinecke propunea cronologia care ii poarta numele; pentru epoca bronzului, Hallstatt si La Tene erau introduse perioadele A, B, C si D. Mentionam ca Hallstatt A si B se situau in realitate in epoca bronzului, iar C si D corespundeau perioadelor IV-V-VI ale lui Oscar Montellius.

in sfarsit, in Age du Bronze (volumul 2, 1910), J. Dechelette prezenta o sinteza a cunoasterii epocii bronzului in Europa acelui moment, in acelasi an, in Manuel d'archologie pristorique, el ezita insa intre sistemul lui Paul Reinecke pentru Europa centrala (cu perioadele A, B, C, D) si cel al lui Oscar Montellius in 6 perioade pentru Scandinavia. J. Dechelette imparte epoca bronzului in patru etape: I (2.500-1.900 i.Hr.), U (1.900-1.600 i.Hr.), UI (l .600-1.300 i.Hr.) si IV ( l .300-900 i.Hr.).

In anii '70 ai secolului 19 a aparut si o teorie antropologica complexa privind evolutia culturala a omului. Britanicul Edward Taylor si americanul Lewis Henry Morgan, adepti ai teoriei evolutioniste, au

publicat carti in care sustineau ca umanitatea a evoluat de la "salbaticie' (perioada vanatorii primitive), prin "barbarism' (perioada fermelor simple) la "civilizatie' (cel mai inalt stadiu al societatii).

3. SCURT ISTORIC AL CERCETARILOR ARHEOLOGICE PREISTORICE

Primele sapaturi arheologice stiintifice se considera a fi fost facute de Thomas Jefferson, al treilea presedinte american, in anul 1784, el a sapat un sant pe proprietatea sa, unde a descoperit mai multe inmormantari successive.

in primul deceniu al secolului 19, englezul Richard Colt Hoare a sapat sute de tumuli funerari din sudul Marii Britanii, pe care i-a datat insa inca in timpul inregistrat de Biblie.

Jaques Boucher de Crvecoeur de Perthes, in calitate de Presedinte al Socit d'Emulation d'Abbeville din anul 1830, a condus in anii urmatori primele sapaturi la Abbeville (Franta), in anul 1835, el organiza la Abbeville Muse des Antiquits.

in anul 1856, la Saint Gaudeus, Alfred Fontan a descoperit fragmente de oase umane atribuite ulterior lui Dryopithecus. Doi ani mai tarziu, intr-o campanie de sapaturi intreprinsa in grota de la Brixham (Marea Britanic) de catre Societatea Geologica din Londra, au fost descoperite unelte din silex si oase de animale disparute.

La Abeville, in anul 1859, Boucher de Perthes reia sapaturile sale mai vechi din anul 1830. Concluzia sa este ca omul convietuia cu mamutul si renul, specii disparute de mult timp din Europa vestica, contrazicand ideea aparitiei recente a omului. Anul urmator, Edouard Lartet a intreprins sapaturi in grota de la Aurignac, unde a gasit resturi de la 17 schelete umane asociate cu lemn ars, utilaje de silex si oase de animale.

in anul 1873, Gabriel de Mortillet considera ca uneltele din silex descoperite in anul 1867 la Pontlevoy (Franta) aveau ca autor un anthropithecus, un intermediar intre om si maimuta. Sase ani mai tarziu era descoperita grota cu faimoasele picturi rupestre de la Altamira (Spania).

Intre anii 1870-1880, bancherul german Heinrich Schliemann a descoperit Troia la Hissarlik (Turcia), fiind criticat dur pentru metodele sale de investigare, considerate ca apartinand unui diletant, facandu-se abstractie ca ele erau curent folosite in acea perioada.

Generalul Augustus Lane Fox Pitt-Rivers (1827-1900), militar de cariera, metodic si precis, perfect organizat, a intreprins sapaturi arheologice

in sudul Angliei. Planurile si sectiunile descrise depasesc prin precizie enorm de multe cercetari arheologice ulterioare, chiar si din ziua de azi, mergandu-se pana la indicarea pozitiei obiectelor descoperite.

Alfred Mandsay (1850-1931) a pus bazele stiintifice ale arheologiei civilizatiei Maya, iar Gordon Uhle (1856-1944) a stabilit cronologia civilizatiei precolumbiene in Peru prin sapaturile intreprinse in anul 1890 la Pachacamac.

Arthur Evans (1851-1941) a fost descoperitorul civilizatiei minoice. in anul 1921 el a scris The Palace of Minos.

Gordon V. Ghilde (1892-1957), australian stabilit in Anglia, a scris printre altele, The Dawn of European Civilization (1925) si The Danube Prehistory (1929), carti de referinta pentru studentii si specialistii in preistorie din intreaga lume. Antropologul american Julian Steward (1902-1972) a studiat caile de adaptare la mediu si a impus domeniul "ecologiei culturale'. In anul 1952, in Prehistoric Europe: the Economic Basis, britanicul Graham Ciark a oferit o imagine de ansamblu asupra adaptarii umane la mediul european de-a lungul timpului.

Inventia datarii cu C 14, facuta publica de chimistul american Willard F. Libby (1908-1980) in anul 1949, permitea datarea unor obiecte si contexte arheologice fara comparatii sau izvoare scrise. Volumul Science in Archaeology, editat de Don Brotwell si Eric Higgs in anul 1963, reprezinta o imagine completa a progreselor rapide in arheologia primei jumatati a secolului 20.

David Clarke (1937-1976), in Analytical Archaeology (1968), a aratat utilitatea extraordinara a tehnicii sofisticate, respectiv a calculatorului, in imagini si conexiuni geografice. In Models in Archaeology (1972) el arata ca noile metode puteau fi aplicate si la sapaturi arheologice vechi, insistand asupra faptului ca studiile ecologice si geografice la nivel de sit sau regional ofereau o noua perspectiva arheologiei.

In anul 1968, Lewis Binford a scris New Perspective in Archaeology care a condus la miscarea numita New Archaeology ce sustinea ca arheologia trebuie sa fie mai explicita, mai aproape de nespecialisti.

4. SITLJRI, CONTEXTE, TEHNICI DE SAPATURI ARHEOLOGICE

Siturile arheologice sunt locurile unde vestigiile arheologice se afla in general in subsol, dar pot aparea si la suprafata, in urma unor eroziuni sau alunecari de teren. Aceste locuri cu vestigii arheologice

pot fi asezari, cimitire, mine, situri ceremoniale, centre comerciale si mestesugaresti etc. Asezarile sunt locurile unde oamenii au locuit, unde si-au desfasurat activitatile zilnice. Ele puteau fi deschise sau fortificate, in zonele din Asia de sud-vest si Balcani, unde se foloseau piatra sau lutul pentru construirea de locuinte, locuirea permanenta de-a lungul deceniilor si chiar mai multor generatii conduceau la formarea unor movile, ce se ridicau cu mai multi metri deasupra nivelului initial de calcare formand asa-zisele tell-uri. Spre deosebire de aceste regiuni, in Europa nordica si in alte zone forestiere ale lumii, lemnul folosit la constructii se dezintegra in timp fara a lasa in urma sa acumulari importante.

Pesterile au fost si ele locuite milioane de ani, din paleoliticul inferior pana in epoca bronzului. In general, omul a locuit la intrarea in pestera, interiorul fiind utilizat uneori doar in scopuri ceremoniale (Mamoth Cave, Statele Unite), in general, animalele preferau partea interioara a pesterilor pentru devorarea pradei in siguranta sau pentru hibernare.

Centrele comerciale sunt asezarile plasate pe traseele comertului cu obsidiana si sare, unde o buna parte din cele necesare subzistentei erau asigurate din activitatile de schimb. Minele sunt locuri din care se extrageau sarea sau minereurile de cupru, aur, fier etc. Situri ceremoniale sunt locurile unde exista dovezi arheologice ale practicarii unor ritualuri, asa cum este cazul la Stonehenge (Marea Britanic) sau intr-o serie de grote in paleoliticul din Franta si Spania.

Cimitirele sunt grupuri mai mari sau mai mici de morminte de incineratie si inhumatie, individuale sau colective, simple, cu tumuli sau monumente megalitice.

Cum identificam un sit arheologic?

Pentru descoperirea de noi situri arheologice se pot folosi tehnici diverse, de la cercetari de suprafata, la fotografii aeriene si prospectiuni magnetice. A. Laming-Emperaire arata in L'archologie prhistorique (1963) ca aproximativ 25% din situri sunt descoperite prin sansa sau accident, peste 70% prin cercetari de suprafata si doar 2-3% prin metode stiintifice (fotografii aeriene, investigatii electro-magnetice etc.).

Unele indicii cum ar fi locatia sursei de apa, vegetatia abundenta sau nu, modul nenatural al colinelor sau simplele pete de pamant de culoare diferita (de obicei negricioasa) ar putea indica existenta unui sit. Daca se gasesc pe langa aceste indicii fragmente de pietre intentionat cioplite de mana omului, fragmente ceramice si alte artefacte, arunci avem indicii

serioase privind existenta unui sit arheologic. Vestigiile arheologice apar deseori accidental si in eroziunile malurilor lacurilor (ca la Olduvai Gorge, Tanzania) si raurilor sau fortuit ca urmare a interventiilor omului in scop edilitar ori economic.

Fotografiile aeriene pot indica existenta unor situri daca sunt luate in conditii optime (vegetatie minima, unghi favorabil) si pot avea un rol important cu privire la delimitarea si configuratia siturilor. In Irak si Iran, unde vegetatia nu pune probleme, au putut fi fotografiate sute de situri in conditii optime.

Metodele de investigare magnetica pot oferi informatii privind delimitarea structurilor in interiorul asezarilor. Magnetometrul detecteaza obiecte din metal, structuri de case (cuptoare, vetre, ziduri), gropi si santuri, fundatii, drumuri, morminte etc. Ele dau erori atunci cand obiecte de metal moderne si conducte se afla in aria cercetata.

Metoda rezistentei electrice se bazeaza pe masurarea rezistentei electrice a pamantului, putand detecta zidurile care au o rezistenta mai ridicata decat restul solului. Ea a fost aplicata prima data in arheologie, in anul 1946, in cursul cercetarilor din situl de la Dorchester (Marea Britanic).

Sapatura arheologica

Culegerea de informatii stiintifice si colectarea de artefacte se face numai prin sondaje si cercetari arheologice. Sapatura arheologica presupune o organizare aproape militara, a unei tabere de campanie. Se are in vedere depozitarea echipamentelor utilizate, stocarea si conservarea primara a artefactelor, facilitati de cazare si provizii pentru colectivul de cercetare care, pe langa arheologi, poate cuprinde conservatori, topografi, arheozoologi, ichtiologi, cameramani, fotografi, arhitecti etc.

Metode de sapatura

Sondajele limitate sunt efectuate pentru a depista grosimea depozitelor si stratigrafia in diverse puncte ale unui sit. Santul (sectiunea) este o conventie ce permite diferentierea si inregistrarea grundurilor (planurilor) si secventelor stratigrafice prin saparea succesiva a unor straturi de pamant cu grosimi intre 2 cm si 15 cm. Arheologii urmaresc, inregistreaza grafic, fotografic si cu observatii scrise schimbarea culorii pamantului si alte indicii ale prezentei unor complexe arheologice (concentrari de material arheologic, gropi). Sapatura in suprafete orizontale conduce la conturarea complexelor, dar si l_a pierderea informatiilor stratigrafice.

in functie de obiective, intensitate si constrangeri de natura antro-pica sapaturile arheologice pot avea un caracter de salvare (in cazul unor descoperiri intamplator facute), preventive (pentru eliberarea suprafetei unui sit arheologic in vederea unei viitoare amenajari moderne) sau sistematice (pe baza unui proiect de cercetare multianual, cu obiective si rezultate importante pentru istoria unei regiuni).

Contextul arheologic

Contextul este mediul cu care obiectele (artefacte, situri, culturi) sunt gasite sau opereaza. Contextul are doua coordonate principale: spatiu si timp. Contextul arheologic poate fi o locuinta, o groapa de cult sau de provizii, un mormant, un cuptor de redus minereu sau de ars vase de lut, un atelier de prelucare a pietrei, osului, metalului etc. Dar un context poate fi si stratul sau nivelul arheologic care grupeaza intr-un spatiu pe verticala si orizontala artefacte asociate, care au fost produse si utilizate intr-o anumita perioada de timp.

Gamdul este nivelul pe care se opreste sapatura arheologica la un moment dat. Uneori este un nivel de locuire, dar de cele mai multe ori este rezultatul unei razuieli orizontale pentru a se surprinde (prin schimbarea culorii sau densitatii pamantului, ori aglomerarea de artefacte) contextele arheologice.

Stratigrafia

Principiul stratificarii a fost pentru prima data formulat de medicul Nicolaus Steno in lucrarea Prodromus (1669). Geologul scotian James Hutton, in Theory of the Earth (1785) a stabilit unul dintre principiile de baza ale sapaturii arheologice, observand ca procesul de stratificare continua.

Stratul este secventa contemporana de artefacte. Nivelele arheologice constituie demarcari ale ramasitelor asociate prin evenimente naturale (geologice), culturale (cladiri etc.) sau arbitrare (tehnici de excavare) si se diferentiaza prin asocieri diferite de artefacte. in cazul unor situri ce nu au stratificare vizibila diferentierile cronologice se pot face numai pe baza asocierii obiectelor.

inregistrarea informatiilor stiintifice

Zidurile, podelele, vetrele, mormintele sunt inregistrate in trei dimensiuni pe harti si planuri de situatie. La inceputul sapaturilor se ia un punct de referinta (numit punctul 0) fata de care se iau toate masuratorile orizontale si verticale. Primul nivel este cel de la suprafata, de obicei. Colectarea si conservarea artefactelor se face cu ajutorul staff-ului

format din conservator, zoolog, paleontolog, palinolog, geolog, mine-ralog, pedolog etc.

5. METODE DE CERCETARE IN LABORATOARE

Cercetarea arheologica a fost de la inceput interdisciplinara. inca din secolul 19 arheologii au inteles necesitatea colaborarii cu geologi si biologi pentru determinarea cronologiei depozitelor cu vestigii indicand existenta omului si speciile de animale asociate, in secolul 20, staff-urile cercetarilor pe santierele arheologice importante cuprind numerosi specialisti din alte stiinte, fara de care cercetarea arheologica moderna nu mai este posibila. Succesul reconstituirii trecutului are bazele puse in timpul cercetarilor arheologice de teren (Field Archaeology), dar este desavarsit in laboratoarele specializate ale marilor muzee si universitati.

Clasificarea

Artefactele pot fi descrise prin scriere, grafica, fotografie, statistica si analogii etnografice privind functionalitatea lor. Replicarea experimentala ofera uneori explicatii viabile privind tehnologia confectionarii lor.

Clasificarea artefactelor se face cu mai multe scopuri: pentru intelelgerea cronologiei, relatiei intre artefactele dintr-un sit, intre situri si intre situri si arii geografice. Tipurile de artefacte pot fi functionale, conventionale si culturale. Cele functionale inseamna ca arheologii recunosc utilitatea instrumentelor in functie de exemplele etnografice contemporane. Tipurile conventionale sunt cele mai folosite in arheologie si sunt utile exclusiv pentru cunoasterea stiintifica prin introducerea de tipologii conventionale, cu ajutorul carora pot fi mai exact clasificate diversele categorii de artefacte. in sfarsit, pe baza informatiilor acumulate de-a lungul timpului pot fi facute asocieri ale unor obiecte specifice unei anumite culturi, care pot fi recunoscute usor de catre un specialist cu experienta in cultura respectiva.

Antropologia

Antropologia se ocupa cu studiul complet al evolutiei omului din punct de vedere biologic, comportamental si cultural. Biologia omului incepe cu masurarea craniului si oaselor, pe baza lor se pot stabili afinitatile de grup, frecventa grupurilor pe sexe, varste, variatia in inaltime, robustete si sanatatea lor.

Arheozoologia

Arheozoologia se ocupa cu studiul oaselor animalelor domestice (crescute de om) sau salbatice (vanate de om). Ca si in cadrul studierii biologiei umane este important de stabilit pentru aceste animale frecventa grupurilor pe specii, sexe, varste, variatia in talie, robustete si sanatatea lor. Astfel, s-a observat scaderea considerabila a ponderii animalelor salbatice in favoarea celor domesticite in dieta omului incepand cu neoliticul.

Microscopia si radiografia

Artefactele pot fi studiate cu ajutorul simplelor observatii, microscopiei sau radiografiei obiectelor. Razele X au fost descoperite de Wilhelm Rontgen inca din anul 1895. Difractia cu raze X determina rapid si cu acuratete componentele majore ale obiectelor descoperite in sapaturile arheologice. Metoda este non-distructiva si se bazeaza pe trecerea razelor X printr-o pulbere mica recoltata din obiect (cateva zeci de miligrame sunt necesare). Prima analiza microscopica cu raze X a fost efectuata in anul 1948. Ea permite fotografierea imaginii marite. In acelasi scop, recent a inceput sa fie folosita metoda determinarii compozitiei artefactelor prin activarea cu neutroni in reactoare nucleare.

Palinologia

Palinologia se ocupa cu studierea polenului, agent masculin de reproducere a plantelor cu flori si spori, care este un material rezistent ce ofera informatii despre flora diverselor epoci istorice si conduce la o mai buna cunoastere a mediului in care a evoluat omul, cu contributii la cadrul crono-climatic al preistoriei.

Paleoetnobotanica

Paleoetnobotanica se refera la studierea boabelor mumificate descoperite in situri arheologice. Astfel, in Egipt au fost descoperite boabe de grau vechi de 5-6 milenii, iar in Muntii Alpi au fost pastrate boabe de struguri vechi de aproape 4 milenii.

Carpologia

Carpologia se ocupa cu studierea resturilor fosile de seminte (grau, orz, ovaz, fructe etc.) conservate in sedimente arheologice. Ea ofera date despre alimentatia vegetala. Primele analize de paleoseminte au avut loc in anul 1866 si au fost facute de O. Heer pe seminte din palafitele elvetiene.

Analiza coprolitelor (excrementelor) ofera informatii cu privire la alimentatia omului. Importanta studierii acestora a fost relevanta de

descoperirea unor seminte de floarea soarelui in coprolitele de la Sails Cane-Kentucky (Statele Unite al Americii), in anul 1910 de catre B. H. Young. De-a lungul timpului au fost identificate seminte de fructe, boabe de grau, secara etc.

Cronologia

Cronologia este una din obsesiile oricarui arheolog. Conceptul de cronologie include cronologia absoluta si cea relativa. Cronologia relativa plaseaza specimenul, evenimentul sau depozitul intr-o relatie cu o secventa cronologic stabilita fara ani cunoscuti (exprimarea se face in faze, subfaze ex. II D , II C), in timp ce cronologia absoluta isi propune sa arate o varsta cat mai exacta a artefactelor si contextelor arheologice. Stratificarea este esentiala pentru interpretarea unor secvente lungi de evenimente trecute ce afecteaza cladiri cu ziduri, podele, reparatii, replasari, distrugeri si adaugiri ale diferitelor perioade de ocupare sau simple succesiuni ale constructiilor din lemn si pamant. Datarea relativa se face cu ajutorul metodei stratigrafice (nivelele inferioare sunt mai timpurii) sau datare incrucisata, prin folosirea de artefacte din situri diferite (fosila index sau orizont).

Metoda radiocarbon

in anul 1947. profesorul W. F. Libby de la Institute of Nuclear Studies - Chicago anunta posibilitatea datarii unui esantion organic prin masurarea radioactivitatii remanente cu C 14. in anul 1960 el a primit premiul Nobel pentru chimie, in anii '50 ai secolului 20 au avut loc datari in Franta la grota de la Lascaux (a carei datare a scazut de la cea. 40.000 la 13.500900I.Hr.).

La a cincea conferinta cu privire la datarea cu radiocarbon (The Fifth Radiocarbon Dating Conference), care a avut loc la Cambridge in anul 1962, s-a luat hotararea ca anul 1950 sa fie luat an de referinta pentru datarea cu C 14. Dificultatea unei astfel de datari, datorita acumularii anilor care au trecut de la 1950, a determinat pe majoritatea arheologilor sa foloseasca sistemul traditional de referinta cu i.Hr. sau d.Hr.

In anul 1969 cu C 14 puteau fi facute incadrari cronologice de pana la 60.000-70.000 de ani in urma. in perioada urmatoare, limita datarii a fost ridicata de la 70.000 de ani la 3 milioane de ani, folosindu-se metode mult mai costisitoare, precum cele cu potasiu-argon si potasiu 40. Metoda datarii cu fuziune nucleara a permis datarea artefactelor si contextelor arheologice intre 20 de ani si l miliard de ani.

Arheomagnetismul

Arheomagnetismul este o metoda de datare care se bazeaza pe studiul magnetismului remanent in vestigiile arheologice pe baza constatarilor potrivit carora campul magnetic al pamantului (in mod special orientarea nordica a compasului) se schimba continuu in directie si intensitate, iar aceste schimbari au fost inregistrate natural de roci si sedimente.

Termolum in iscenta

Cu ajutorul termomagnetismului sunt datate de la ultima ardere cuptoarele de ars vase sau menajere, in urma incalzirii ceramicii se masoara lumina emisa (termoluminiscenta) si radioactivitatea particulelor alfa, care combinate dau o eroare cronologica de 3-15 %.

Datarea obsidianei se bazeaza pe constatarea ca suprafata ei absoarbe o pelicula de apa in cantitati masurabile (ex. 53 microni pentru 4.000 de ani la Blossom-California in Statele Unite ale Americii; 1,2-2,0 microni la l .000 de ani vechime in nordul Japoniei).

Dendrocronologia

La 22 iunie 1929, la Showlow-Arizona (Statele Unite ale Americii), astronomul american a facut prima datare in urma studierii inelelor de copac. El a plecat de la constatarea simpla potrivit careia inelele se formeaza ca raspuns la fluctuatiile sezoniere ale climei, in general ele fiind anuale. Cu ajutorul acestora timpul poate fi masurat.

6. VALORIFICAREA REZULTATELOR CERCETARILOR ARHEOLOGICE

Valorificarea rezultatelor cercetarilor arheologice se face pe doua paliere: unul stiintific prin publicatii si congrese de specialitate, altul de popularizare prin expozitii si publicatii pentru publicul larg.

Orice stiinta are un sistem teoretic ce cuprinde modul in care sistemele opereaza, testate sau nu si in alte stiinte. El trebuie sa formuleze un set comun de principii care sunt valide pentru un sistem in general. Aceste principii sunt urmarite de arheologi si colaboratorii lor in reconstituirea vietii materiale si, pe cat posibil si a vietii spirituale a comunitatilor umane din diverse perioade.

Conceptul de cultura arheologica

Din punct de vedere antropologic o cultura este un model de comportament si gandire specific unei populatii care traieste in grupuri sociale, invata, creeaza si interactioneaza. Cultura distinge o populatie

de altele. Arheologic o cultura se defineste ca o unitate distincta de manifestari economice si spirituale evidentiata de caracteristicile esentiale ale contextelor si artefactelor arheologice.

Numele culturilor arheologice a fost dat, in general, arbitrar dupa regiune (cultura desertului), situl unde a fost identificata prima data (Badarian in Egipt, Hamangia sau Glina in Romania), anumite industrii de artefacte (cultura ceramicii cu benzi liniare) sau manifestari (cultura campurilor de urne).

Studiul asezarilor include: arhitectura, morfologia, locatia, durata utilizarii, distributia si densitatea populatiei, in functie de durata asezarile puteau fi efemere (cu cateva zile de locuire), temporare (locuite cateva saptamani), sezoniere (locuite cateva luni), semipermanente (locuite cativa ani) si permanente (locuite cateva generatii).

Interventia antropica asupra mediului a devenit o preocupare constanta a ultimelor decenii. Un impact serios asupra mediului s-a constatat ca urmare a vanatorii, folosirii focului pentru vanatoare sau defrisare, cultivarea pamantului si cresterea animalelor.

Evolutia tehnologiei este una din cauzele esentiale ale evolutiei umane de-a lungul preistoriei. In analiza tehnologiei specialistii urmaresc progresele realizate incepand cu folosirea focului, continuand cu confectionarea uneltelor, hainelor, adaposturilor, mijloacelor de transport, tehnicilor de vanatoare, pescuit, practicarea agriculturii etc.

Reconstituirea manifestarilor religioase ramane o provocare pentru cei care studiaza preistoria, datorita informatiilor limitate care s-au putut pastra in acest sens. In schimb, cele mai spectaculoase descoperiri arheologice pentru publicul larg, evident dupa cele care contin obiecte din metale si pietre pretioase, raman manifestarile artistice. Grota de la Lascaux (Franta) descoperita in anul 1940 avea pictura bine pastrata. Ea a fost deschisa spre vizitare in anul 1948, atingand un maximum de cea. 100.000 vizitatori. Datorita constatarilor alarmante privind impactul distructiv al vizitarii asupra picturilor ea a fost inchisa publicului din 1963. In conditiile date, specialistii au propus realizarea unei replici cat se poate de apropiate de original. Astfel a aparut Lascaux II, cu picturi realizate cu aceiasi pigmenti si metode similare probabil celor folosite de artistii paleolitici. Succesul acestei replici deschise spre vizitare publicului in anul 1983, este reprezentat de cei aproximativ 300.000 de vizitatori anual.