ADMINISTRA TIA PUBLICA DUPA CONSTITUIREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI PANA LA UNIREA PRINCIPATELOR

ADMINISTRA TIA PUBLICA DUPA CONSTITUIREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI PANA LA UNIREA PRINCIPATELOR

a. Administratia centrala

In varful ierarhiei administratiei centrale se situa domnul care a concentrat in mainile sale puterea legiuitoare, executiva si judecatoreasca. De altfel, chiar prin originea sa puterea domneasca a fost de la inceput dominata la noi de ideea de stat, la fel ca si suveranitatea in Imperiul roman. Domnul din tarile romane nu a privit statul ca pe un patrimoniu personal, asemenea regilor din Occident, ori puterea sa ca pe un bun particular pe care-l poate impari intre fii sai, respectiv sa renunte la ea in favoarea unor indivizi ori asezaminte. La noi domnitorii au fost mereu aidoma imparatilor romani, reprezentanti ai intereselor statului. Nu trebuie omis faptul ca domnii nostri sau intitulat 'voievozi si domni din mila lui Dumnezeu' si in ochii supusilor erau, chiar daca nu aveau origine divina, alesii lui Dumnezeu, la Partiarhia din Taringrad si in catedralele noastre, dupa ceremonialul imperial bizantin. Este adevarat ca domnitorilor si voievozilor romani nu le-a lipsit nici unul dintre drepturile monarhilor occidentali, aspect clar reliefat de Dimitrie Cantemir in 'Descrierea Moldovei'. Iata ce scrie eruditul savant, el insusi domnitor candva: ,In tara lor nu aveau pe nimeni asupra lor, numai pe Dumnezeu si legea'. La fel ca monarhii absoluti din Occident domnii nostri erau supremii judecatori, puteau da ordine cu putere de lege, puteau face razboi si incheia pace, puteau inalta ori cobori in ranguri boierii. Tot asa de adevarat este ca in exercitarea domniei ei se ghidau dupa obiceiul pamantului, ori cum i se mai zicea 'Legea tarii', care a aparut odata cu formarea poporului roman si s-a impus din perioada cand inca nu se codificasera legile scrise. Domnii care n-au respectat 'Legea tarii', nu s-au bucurat de pretuirea supusilor lor. Cand se introducea o randuiala noua, legiuitorul era chiar domnul, in statul sau. EI era cel care distribuia justitia si organiza serviciile publice. In perioada data nu putea fi inca vorba de ideea separatiei puterilor, idee care sa nascut in timp si mai tarziu (principiul a fost enuntat de filosoful iluminist Montesquieu in lucrarea' spiritul legilor' - 1748).

Domnul tarii a beneficiat in exercitarea atributiilor sale, inca de la inceputurile institutiei domniei, de doua feluri de organe ajutatoare:

a.) corpuri consultative pentru adoptarea hotararilor;

b.) agenti de executie a hotararilor adoptate, deci persoane ce le duceau la indeplinire.

Sfetnicii domnesti proveneau din randurile nobilimii, prima noastra clasa conducatoare, care forma si oastea principala a tarii. In majoritatea cazurilor sfetnicii domnesti erau alesi dintre capii familiilor stapanitoare, oameni cu experienta conducerii, cu prestanta printre semeni. Mai tarziu, sfetnicii vor proveni si din alte categorii sociale, chiar acei oameni de rand care s-au remarcat prin activitatea lor, prin serviciile si devotamentul aratat domnitorului, deci din randul unor persoane de incredere. Nu toti sfetnicii locuiau la curte, d,ar cei care beneficiau de acest privilegiu aveau posibilitatea de a ajunge mai lesne la domn si deci de a obtine bunavointa acestuia. Tocmai acesti privilegiati vor forma prima aristocratie, ce-si avea obarsia in favoarea domenasca si care a reusit, in anumite cazuri sa se ridice peste nobil ii din nastere. Primele sfaturi domnesti, asa cum releva hrisoavele, au fost restranse numeric fiind compuse din doar cativa boieri, cu sau fara functii precizate. Desigur, in cazuri speciale domnitorii convocau adunari largite, la care erau prezenti proprietari, insotiti de oamenii lor. In asemenea situatii intrunirea se facea in locuri binecunoscute, al caror nume s-a retinut de catre istorie. De pilda, adunarile mari se tineau in Moldova 'Ia locul de pe Siret ce se chema pana azi Direptate' (in sensul de sfat), dupa cum ne informeaza cronicarul Grigore Ureche. Pentru solutionarea problemelor publice domnii rornani au fobosit personalul (functionarii) de la Curte, care se numeau slugi, terrnen care nu era dezonorat in acea vreme daca avem in vedere pozitia inalta a stapafiului lor. Aceste slugi, care rezolvau si afaceri ale statului au devenit cu timpul slujitorii statului si au fost cooptati in sfatul domnesc. Prin secolele XIV-XV vor apare si dregatorii, dintre care cel mai de seama a fost, in ambele tari romane, marele vornic. Astfel, in Muntenia marele vornic era judecator a! tarii, inclusiv al personalului Curtii si putea pronunta chiar pedeapsa cu moartea. EI era, totodata, capul politiei si sigurantei statului, aidoma unui ministru de inteme din zilele noastre. La finele secolului al XV-lea atributiile marelui vomic se exercitau de el doar in Muntenia propriuzisa, deoarece in Oltenia ele au fost acordate marelui ban, ce-si avea sediul la Craiova. In Moldova marele vornic detinea aceleasi atributii, cu mentiunea ca pana la sfarsitul secolului al XVI-lea a fost si comandantul ostilor. In Muntenia atributia de comandant al armatei era acordata ad-hoc de catre domn celui mai capabil si mai de incredere dintre sfetnicii sai. Sistemul avea insemnatatea sa in sensul ca prezenta garantie pentru domn si nici nu ingaduia fixarea in fruntea ostirii a unei persoane care prin exercitarea atributiei in cauza ar fi putut deveni periculoasa institutiei domniei. In veacul al XVI-lea functia de mare vomic a fost dublata in Moldova, in sensul ca exista un rnai vornic al 'Tarii de Sus (resedinta la Dorohoi) si un mare vornic al Tarii de Jos (resedinta la Barlad). Tot atunci comanda ostilor a trecut de la vomic la marele hatman, dregatorie nou infiintata, De asemenea, incepand cu veacul al XVII-lea marele spatar devine capitanul trupelor de calaras din Muntenia. Existau si alti dregatori ai sfatului domnesc, precum logofatul, vistiernicul, postelnicul, marele postelnic. etc. Logofatul era functionarul investit cu pregatirea si pecetluirea actelor domnesti, inclusiv a actelor de procedura a pricinilor judecate de domn. Vistiernicul se ocupa, initial, atat de visteria domneasca cat si de cea a statului, ca acestea sa fie indestulatoare. Mai tarziu, datorita evolutiei statului, a sarcinilor sporite impuse de turci, numarul darilor si a perceptorilor s-a marit, fiscalitatea s-a amplificat si drept urmare pentru visteria domneasca s-a creat dregatoria de mare camaras. Marii vistieri cumulau si functia de mari vames, prin activitatea lor ei asigurand insemnate venituri statului. Din secolul al XVIlea, in conditiile cresterii impunerii otomane, au aparut in subordinea marelui vistier si alti slujbasi ce raspundeau de strangerea darilor in bani ori in natura Astfel, erau birarii, perceptorii birului, galetarii dijmei de grau, albinarrii pentru dijma de albine, oierii pentru dijma in oi etc. Postelnicul (stratomic) raspundea de ingrijirea palatului domnesc si a camerei de dormit a domnului si introducea la domn pentru audiente persoane importante, inclusiv trimisii straini. Marele postelnic era in ambele tarii romane, seful curierilor, corespondentei oficiale si secretarul domnului pentru relatii externe.

Alti dregatori ai sfatului domnesc au fost spatarul, pahamicul, stolnicul, comisul, slugerul, parcalabul, pitarul, care indeplineau doar atributii la nivetul Curtii. Mai exista si un dregator numit armas, care fara a face parte din sfatul domnesc, avea competente generate in supravegherea temnitelor si executarea sentintelor de condamnare la moarte. In Transilvania fiintau, de asemenea, o serie de dregatori, dar denumirea lor era de provenienta latina. De pilda, logofatul se numea cancelarius, vistiernicul era denumit thesaurarius iar postelnicul camerarius. In afara de voievod In Transilvania functiona Dieta, formata din reprezentantii nobilimii, clerului si ai oraselor, ea avand in principal atributii legislative dar si numeroase atributii administrative. Intre voievod si Dieta n-au fost intotdeauna cele mai bune relatii, dimpotriva, fiecare dintre cele doua parti a cautat mereu sa o subordoneze pe cealalta. In concluzie, in tarile romane toate serviciile erau detinute de 5-6 dregatori, care cumulau atributii administrative si judecatoresti, corespunzatoare serviciibor publice importante si, totodata, indeplineau servicii la curtea domnului. Marii dregatori de stat si de Curte aveau ajutoare, care purtau titluri ca el, dar cu adaugirea 'al doilea', 'al treilea'. De asemenea, existau slugi, subalterni ai marilor dregatori, care purtau diminutivul denumirii marilor dregatori de care depindeau: vornicei, banisori, spatarei, paharnicei s.a. Spre exemplu, vorniceii din Muntenia si Moldova, ori banisori din Oltenia aveau sarcina, cu precadere, de a pastra ordinea si siguranta intr-o regiune. De asemenea, ei mobilizau pe locuitori la diverse munci: constructia de cetati, lucrari de drumuri; poduri, indiguiri; asigurau rechizitiile de carute si cai in caz de razboi ori pentru transportarea corespondentei. Paharniceii raspundeau de lucrarea viilor, cornisiei de asigurarea furajelor destinate grajdurilor domnesti si exemplele ar putea continua.Lefurile dregatoresti mari nu existau, nu erau asigurate de stat, ei primeau parti din veriiturile statului (havaeturi), puteau primi legal plocoane de la subalternii pe care-i numeau in slujbe; de asemenea, puteau subarenda perceperea unor venituri ale statului rezultate din vami, ocne, vite etc. In asemenea conditii desigur ca nu exista un control in cea ce priveste cuantumul si modul de incasare a impozitelor. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, in ambele tari romane, Moldova si 'Tara Romaneasca, s-au adoptat masuri care faceau sa nu mai fie corisiderati privilegiati decat dregatorii in slujba; cei iesiti din slujba si urmasii lor au fost impartit in doua categori neamuri adica urmasi ai dregatonilor mari si mazili urmasi ai dregatorilor mici. S-a incercat, totodata, introducerea sistemului lefurilor, dar slujitorii principali au cumulat atat lefurile cat si havaeturile, adica acele parti ce le reveneau din veniturile statului. lnfluenetele secolului luminilor, a iluminismului ce viza ideologia, economia, politica, venite din Apusul Europei si-au pus amprenta si asupra tinuturilor noastre, inclusiv asupra administratiei. Astfel, Alexandru Ipsilanti a initiat separatia puterii executive de cea judecatoreasca, a organizat postele, s-a preocupat de asistenta publica si starea sanitara a tarii. Tot in a doua jumatate a veacului al XVIII-lea s-a infiintat vornicia obstilor, un serviciu special, comparabil cu un minister comun pentru sanatate, asistenta sociala, invatamant, cai de comunicatii si lucrari publice. In fruntea vorniciei obstilor a fost numit un vornic al obstilor, ajutat de un consiliu. Modul de organizare a administratiei in general, sistemul de retribuire al dregatorilor au creat destule nemultumiri in sanul societatii vremii, in gandirea unor personalitati progresiste si tocmai de aceea perioada primelor decenii ale veacului trecut este rnarcata o miscare ce urmarea impunere unor programe, a unor reforme. Aceasta se petrecea, fara indoiala, in deplina corelatie cu ceea ce se inregistra pe plan european si chiar mai larg, sub impactul Declaratiei drepturilor omului si ale ideilor revolutiei franceze. Rezultatele se vor vadi in partile noastre doar dupa cateva decenii. Introducerea Regulamentelor Organice in Principatele Dunarene (in 1831 in Tara Romaneasca si in 1832 in Moldova) - legiuni menite sa puna In practica prevederile Tratatului de la Adrianopol, incheiat in 1829 ca urmare a razboiului ruso-turc , deschidea, in ciuda unor limite, posibilitati, dezvoltarii relatiilor capitaliste in zona extracarpatica. Regulamentele Organice consfinteau clasa boiereasca privilegiata si nu revizuiau raporturile dintre tarani si proprietari. De asemenea, ele prevedeau un buget anual de venituri si cheltuieli, votat de Obsteasca Adunare, limita veniturile Domnului la o singura lista civila si reducea impozitele directe doar la doua categorii: capitatia si patenta; in fine, decreta sistemul lefurilor si infiinta pensii pentru slujbasii statului.

Regulamentele Organice au adus putine inovatii in ceea ce priveste organizarea administratiei dar au indreptat si dezvoltat unele institutii deja existente, aspect asupra caruia ne vom opri in cele ce urmeaza. Marele vornic din lantru (exista deci un asemenea dregator) avea atributii diverse: internele, agricultura si domeniile, lucrarile publice, invatamantul, sanatatea, asistenta sociala si in Muntenia, chiar postele. Marele vistier detinea sarcini in legatura cu finantele, industria si comertul, iar in Moldova avea si administrarea postelor. Secretarul statului(fostul postelnic) era capul cancelariei, tinea legatura cu celelalte departamente si cu agentii externi. Intre ceilalti demnitari mai amintim marele logoft al dreptatii (raspundea de organizarea justitiei), marele logofat al credintei (Se ocupa de problemele religioase) si marele splitar (era seful politiei).

Exista un sfat adrninistrativ ordinar compus din marele vornic, marele vistiernic si secretarul statului, ce se intrunea de doua ori pe saptamana pentru solutionarea problemelor curente si analiza proiectelor de legi. Problemele cele mai importante erau rezolvate de sfatul administrativ extraordinar compus din marii dregatori, intrunit sub presidentia domnului. Proiectele de legi realizate de departamente erau expediate Adunarii prin decret domnesc (ofis) contrasemnate de secretarul statului. In Adunare proiectele de legi erau prezentate de conducatorii departamentelor. Votul Adunarii era prezentat domnului in scris, printr-o adresa semnata de toti competentii Adunarii iar domnul raspundea prin ofis daca aproba ori respinge legea. Conducatorii departamentului tineau legatura cu domnul prin intermediul secretarului sfatului. Dupa cum se poate constata circuitul era destul de greoi. Fiecare departament avea un director, corespunzator secretarului ori subsecretarului actual, si era impartit in sectii conduse de un sef de sectie. Desigur, seful departamentului si sefii de sectii erau raspunzatori pentru activitatea lor, ceea ce echivaleaza cu introducerea raspunderii organului departamental. Sectiile erau impatite mai departe in 'mese', cu cate un 'cap de masa' si cativa scriitori, adica functionari, fiecare sectie avand si un registrator. Precizam ca organizarea administratiei centrale nu s-a modificat in anii urmatori, mai exact pana dupa Principatelor Romane in ianuarie 1859. Fata de aceasta afirmatie evident ca nici Conventia de la Paris din 7 august 1 858, care a inlocuit Regulamentele Organice, n-a adus modificari in administratia centrala a Principatelor, exceptand doar introducerea responsabilitatii ministeriale, exprimata prin faptul ca decretele domnesti trebuiau contrasemnate de ministrul competent. Important este ca in conformitate cu Conventia de la Paris cele doua tari romane urmau sa se numeasca Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romane - e drept, fiecare cu domnitor, guvern si adunare legiuitoare -, ceea ce deschidea perspectiva unirii lor. Privitor la Regulamentelor Organice mentionam ca geneza guvemului si ministerelor Principatelor Romane poate fi aflata in prevederile lor. Cand facem afirmatia in cauza avem in vedere sfatul administrativ la care ne-am referit anterior. Dupa unii cercetatori, sfatul in discutie era o institutie premergatoare, deoarece hotararile sfatului administrativ nu puteau fi puse in aplicare decat dupa ce ele erau aprobate de domn, caruia ii apartineau 'puterea de conducere si administrare a statului ', precizare care nu se mai regasea in Constitutii le elaborate ulterior (vezi C.Filitti, Despre vechea organizare administrativa a Principatelor Romane, in Revista de drept public, 1929).

b.Administratia locala

Pe langa administratia centrala, ce avea in vedere solutionarea problemebor de interes general ale statului, functiona si administratia locala organizata la nivelul judetelor, oraselor si comunelor.In tarile romane extracarpatice unitatile administrativ-teritoriale au aparut de timpuriu. Astfel, sunt mentionate judetele din Muntenia si tinuturile din Moldova, unde mai functionau si ocoalele, formate din mai multe sate grupate in jurul unui targ. Tot in Moldova existau dregatori ai tinuturilor si ocoalelor, ce detineau si unele competente judecatoresti raportate, evident, la raza lor de activitate. Cetatile ce erau de o importanta militara foarte mare aveau drept comandanti cate doi parcalabi, la fel si ocoalele. In veacul al XVI-lea datorita importanTei cetatilor pe care le comandau - unii parcalabi, cum ar fi cei de Neamt si Roman, participau la sfatul domnesc. Pe langa parcalabii amintiti mai existau si cate doi parcalabi de tinuturi si parcalabii de la care faceau parte din divanul domnesc. Alte tinuturi, tot cu cetati, erau administrate in numele domnului de catre sta rosti . Se cuvine sa aratam ca, uneori, existau paralel, in acelasi tinut, ambii dregatori, de ei erau in fond deosebiti, un exemplu in acest sens aflam In secolul al XV-lea in tinutul Neamt. In anumite tinuturi - Botosani , Campulung, Dorohoi si Vrancea administratorii tinuturilor aveau o titulatura aparte, vornici.

In Muntenia dregatorii se numeau judeti , parcalabi ori vornici, evident avandu-i in vedere pe cei care administrau judetele si orasele principale. Existau si unele cazuri speciale care se refera la 'Tara Severinului' si la Oltenia. Astfel, din secolul al XIV-lea 'Tara Severinului' a fost administrata de un dregator numit ban; dupa infiintarea Baniei Olteniei, in veacul al XV-lea, aici isi desfasurau activitatea un mare ban, precum si banii de judet si banisorii aflati in subordinea primului. Atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova dregatorii unitatilor administrative depindeau de marele vornic, dregatorie ce s-a mentinut, in unele cazuri, pana prin veacul al XVIII-lea. Orasele si tarqurile . Acestea erau locuite fie de populatia autohtona fie de coloni fiind amplasate in jurul resedintelor domnesti pe proprietatile nobiliare ori in vecinatatea popasurilor comerciale, respectiv la incrucisarea unor drumuri comerciale.

Locuitorii acestora munceau pe mosiile din regiunea respectiva si aveau, aidoma populatiei rurale, obligatii fata de proprietarii mosiei respective, indiferent ca acestia erau particulari sau era chiar domnul. Locuitorii oraselor utilizau mosia respectiva in baza unor invoieli cu proprietarul ori a unor hrisoave domnesti. Dezvoltarea unui oras ori targ necesita - economic si politic - ca el sa fie amplasat pe loc donmesc iar daca el era amplasat pe o proprietate particulara, domnul rascumpara locul si-I destina spre folosinta targului ori orasului in cauza. Drept urmare, in mod absolut explicabil, domnii s-au considerat stapanii targurilor, oraselor respectiv a mosiilor acestora, putand dispune de ele. ; Autoritatea comunala era reprezentata in Tara Romaneasca de judet iar in Moldova de soltuz, acestia fiind in ambele ca ori pargari , alesi de populatia localitatii . Revenim cu precizarea ca atat in orase cat si in targ uri dregatorul functie de conducere era dependent de marele vornic. Remarcam, de asemenea, ca dregatorii domnesti interveneau in atributiile judetilor , soltuzilor si pargarilor pentru executarea ordinelor venite de la domnie si, de asemenea, chiar in afacerile comunelor. Referitor la principalele atributii ale judetelor si soltuzilor , intre ele enumeram:

aparau teritoriul targului si delimitau teritoriul atribuit prin danie domneasca;

- cercetau si impiedecau neintelegerile dintre locuitori, privitoare la proprietatilor si tineau registrul proprie din orase;

- Intareau cu sigiliul targului ori orasului tranzactiile dintre locuitori si le inregistrau ;

- se ingrijeau de aprovizionarea targului, strangeau darile pentru domn ,formau trupa locala in caz de razboi, pronuntau pedepse (corporale ori amenzi) cu drept de apel, etc

Targurile erau fie libere si ca atare se bucurau de anumite privilegii (Campulung, Campina, Vaslui), fie particulare (Ploiesti),de la care proprietarul percepea anumite taxe.

Satele romanesti s-au format, asa cum se stie foarte clar, prin continuarea de locuire a vechilor asezari daco-romane, ori prin asezarea de populaie in locuri noi. Documentele ilustreaza ca satele au fost conduse de cnezi pe intregul teritoriu romanesc - Moldova, Muntenia, Transilvania si Banat. Ei aveau atributii administrative si judecatoresti fiind ajuta de batranii satelor. Intre atnibutiile acestor cnezi amintim: mentinerea ordinei, repartizarea darilor si sarcinilor, stabilirea tinerilor ce urmau sa plece la oaste s.a .. Unii dintre cnezi si-au pierdut, prin secoleie XVI-XVII, atributiile si ii vom regasi apoi sub numele de mosneni sau razesi . Satele erau de doua categorii: libere si sate proprietate particulara, cele din urma c1asificandu-se in domnesti, boieresti si manastiresti , functie de locul de amplasare, respectiv de proprietarul lor.

Incepand cu veacul al XVI-lea si pana in 1831 un complex de imprejurari nefavorabile, intre care chiar lipsa de preocupare a autoritatii centrale, i-a pus amprenta negativ si in administratia locala.

Fiintau in perioada data asa -zisele cete slujitoresti, subordonate marilor dregatori de la centru. Ele s-au inmultit crescand considerabil si numarul subaltemilor acestora - banisori, vormisori, postelnicei etc. Cetele slujitoresti erasu formate din fosti proprietari, oameni liberi ramasi fara pamant, feciori de boieri care n-au reusit sa intre in dregatorii. Slujbasii acestia constituiau unitati de slujitori civili ori militari, comandate de ceausi ori stejari. Mai multe sate la un loc formali plaiuri sau plasi ale diferitelor categorii de slujitori iar in centrele principale ale judetelor si tinuturilor cantonau capitanii de slujitori (Muntenia) si capitanii de vatafi (Moldova). In cele rnai importante centre ale tinuturilor din Moldova - la Suceava, Bacau - peste capitanii de vatafi erau marii vatafi, care functionau pe langa parcalabii de tinut.

Constantin Mavrocordat a redus in cursul primelor domnii (1733-1749), in ambele principate, numarul slujitorilor civili de prin sate, subordonati dregatorilor de la centru. Cu scopul indepartarii abuzurilor din administrastie, un alt domnitor fanariot, Alexandru Ipsilanti a dispus masuri speciale cu referire la numirea unor slujitori chiar de catre domn (zapcii de plasa si vatafii de plasa) si a infiintat slujba de plocovnic pentru urmarirea raufacatirilor pe plan local. Din nefericire Codul din 1780 si Instructiunile din 1797 ale lui Alexandru Ipsilanti, privitoare la obligatiile zapciilor, ispravnicilor si plocovnicilor n-au avut eficienta scontata i astfel s-au inregistrat in continuare abuzuri, acestea fiind una dintre cauzele revolutie lui Tudor Viadimirescu de la 1821. Asa cum s-a mai relevat Regulamentele Organice au insemnat un pas inainte in administratia Principatelor Romane, inclusv in cea locala. In timpul lor conducatorii de judete purtau denumirea de carmuitori in Muntenia si ispravnici administratori in Moldova, ei find numiti de donm pe timp de trei ani, desemnarea facandu-se dintre doi candidati propusi de sfatul administrativ. Atributiile lor erau doar de natura administrativa.

Cancelaria carmuitorilor de judete era formata dintr-un sames (numit in acelea conditii), un ajutor de sames si doi scriitori. Regulamentele Oraganice au recunoscut dreptul la autonomia oraselor.

Acestea aveau in frunte sfaturi orasenesti compuse din patru mernbri alesi pe un an. Sfaturile orasenesti intocmeau bugetul, hotarau asupra veniturilor si cheltuielilor, repartizau darile, aparau negotul ,organizau aprovizionarea; de asemenea, aveau indatoriri privitoare la scoli, sanatate, edilitare etc. Bugetul orasului era aprobat, dupa ce era analizat 'de autonomia superioara', care era marele vornic din launtru. Se cuvine sa aratam ca membrii sfatului orasenesc nu erau salariati, dar ei erau rasplati fiind considerati nobili pe durata exercitarii rnandatului, iar comerciantii erau scutiti de plata impozitelor pe aceea durata. Membrii sfatului orasenesc care se distingeau prin obtinerea unor rezultate deosebite puteau dobandii titluri de noblete atat pentru ei cat si pentru fiii lor. Tot in perioada regulametara numarul plasilor a fost redus, in fruntea lor fiind alesi pe trei ani, slujbasi ce se numeau subcarmuitori in Muntenia si privighetori de ocoale in Moldova.

La sate conducerea localitatii o detinea o comisie (sfat) compusa din sase sateni, alesi dintre persoanele cele mai reprezentative ale comunitaii. Sfatul alegea, de asemenea, cate un parcalab in Muntenia si un vornic in Moldova, acestia avand sarcina strangerii capitatiei (dariior de cap) de la locuitorii satelor. Dupa revolutia de la 1848 Barbu Stirbei a reorganizat in Muntenia, in 1851, sfatui satesc, el fiind format din parcalab, un reprezentant al proprietarului (daca era cazul) si doi sau patru deputati alesi dintre satenii fruntasi care plateau capitatia. Sfatul satesc era un organ de executie a ordinelor venite de la organele administrativ superioare, el nu delibera si nici nu lua hotarari referitoare la interesele satului. Era vorba de o restrangere drastica a atributiilor acestui organ administrativ. In schimb sfatul satesc detinea atributii judecatoresti daca era vorba de pricini marunte intre sateni ori de neintelegeri ce vizau lucrarile agricole.