BIBLIOLOGIA*

Bibliologia, fosta stiinta auxiliara a istoriei, dar in prezent, disciplina independenta, care se ocupa de carte si de munca in biblioteca. Prin bibliologie se intelege ,,studiul metodic, stiintific a tot ceea ce priveste scrisul de mana sau tipar, pe hartie sau pe alt material, deci orice vehicul al gandirii prezentat mai adesea sub forma cartii, de la fabricarea si conditiile ei materiale si pana la viata ei ca factor cultural, cu imensa ei influenta asupra individului si a societatii"[1]. Prin urmare, obiectul acestei stiinte include: istoricul scrisului, suportul sau, instrumentele de scris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul si ilustrarea cartii, punerea ei in circulatie, publicatiile bibliografice, organizarea bibliotecilor, cataloagele.

Cuvintele bibliologie si biblioteca isi au originea in limba greaca veche: biblon = carte; logos = vorbire, tratare; thk = dulap, loc de pastrare a cartilor. Spre sfarsitul Evului Mediu, in conceptia umanista biblioteca reprezinta triada: loc, dulap, carti[2]; ea era un muzeu de carte, un depozit de valori spirituale.

Ca detinator a tezaurului de cunostinte si ca centre de difuzare ale acestora, bibliotecile sunt verigi ale culturii in oricare timp si societate.

Partile componente ale acestei discipline sunt:

Istoria cartii si a bibliotecilor de la inceputuri pana la epoca contemporana. Aici sunt incluse si problemele legate de istoria scrisului, a materialului de scris, tiparul, ilustrarea cartilor, precum si istoricul bibliotecilor si rolul lor in viata sociala si culturala a popoarelor.

Bibliografia se ocupa cu descrierea cartilor spre a alcatui repertorii sau cataloage de carti.

Biblioteconomia se preocupa de organizarea, catalogarea, clasificarea si functionarea bibliotecilor, inclusiv orientarea de carte, propaganda de carte, completarea si organizarea fondului bibliotecilor, conservarea cartilor.

La acestea se mai adauga in prezent managementul si marketingul de biblioteca

Bibliologia a devenit o stiinta in adevaratul inteles al cuvantului la inceputul secolului al XIX-lea. Tot atunci, francezul Gabriel Peignot punea in circulatie, pentru prima oara, termenul de bibliologie.

Un rol deosebit de important pentru dezvoltarea studiilor bibliologice in Romania l-a jucat Societatea Academica Romana (1867), societate devenita apoi Academia Romana (1879).

In aceeasi perioada, cand se puneau bazele acestei discipline in principalele tari europene, in Principatele Romane apareau lucrari sistematizate referitoare la tipografii, la carti, biblioteci, bibliografii. S-au remarcat in domeniul bibliologiei, cu toate subramurile sale, din secolul al XIX-lea si pana astazi: Gh. Asachi, (1788-1869), Heliade Radulescu (1802-1872), Timotei Cipariu (1805-1887), George Baritiu (1812-1893), B. P. Hasdeu (1838-1907), Aug. Treboniu Laurian (1810-1881), Ioan Bianu (1856-1935), Nerva Hodos (1869-1913), Ilarie Chendi (1838-1913), Al. Sadi-Ionescu (1873-1926), Oct. Schiau, Corneliu Dima-Dragan (1936-1986), Barbu Teodorescu, Nicolae Georgescu Tistu (1894-1972), Dan Simonescu (1902-1992), Gabriel Strempel (n. 1926).

Biblioteca Academiei a polarizat in jurul sau importante personalitati ale biblioteconomiei romanesti, fiind nu numai ,,loc de depozitare a cartilor", ci si un important for stiintific si cultural national, rol ce il joaca si in prezent.

Bibliologia, in intelesul de disciplina care inglobeaza si sistematizeaza toate cunostintele referitoare la carte, a constituit obiectul unor congrese internationale inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea.

In 1895 s-a organizat prima Conferinta internationala de bibliografie la Bruxelles. Cu aceasta ocazie s-a hotarat crearea unui Repertoriu Bibliografic Universal si s-a fondat Institutul International de Bibliografie cu sediul la Bruxelles, care functioneaza si astazi, cu scopul de a realiza repertoriul mentionat. Planul era si mai vast: crearea unui muzeu al cartii si al materialelor documentare, crearea unei Uniuni a asociatiilor internationale, crearea la Palatul mondial din Bruxelles a unei Cetati intelectuale internationale.

In cadrul centrului de la Bruxelles, un rol deosebit l-a jucat Paul Otlet, caruia i-a revenit si meritul de a califica disciplinele care se ocupau cu studiul cartii drept ,,stiinte bibliologice".

Dupa infiintarea Societatii Natiunilor (1919) s-a creat pe langa ea o Comisie internationala de Cooperatie Intelectuala (1922) careia i s-a adaugat ca organ de colaborare tehnica un Institut de Cooperatie Intelectuala. Geneva, Paris si Bruxelles au devenit de la inceputul secolului XX pana astazi principalele centre cu preocupari bibliologice ale Europei.

Printre membrii Comisiei create in 1922 la Geneva se aflau oameni de inalta cultura, filozofi, savanti: H. Bergson, A. Einstein, H. Lorentz, Marie Curie, si tehnicieni in probleme de biblioteca, precum Marcel Godet.

In a doua jumatate a secolului nostru, bibliologia si ramurile ei au inregistrat progrese deosebite odata cu cresterea uriasa a volumului de informatie, recurgandu-se si in cadrul acestei stiinte la cele mai moderne metode de lucru cu cartea. Ca disciplina de invatamant, bibliologia a fost introdusa mai intai la cole des Chartes, in primele decenii ale secolului al XIX-lea de la Paris, apoi la Universitatea din Gttingen si predata ulterior in celelalte mari centre universitare europene.

In Romania, primul curs de bibliologie s-a predat la Universitatea din Cluj in 1932, curs sustinut de renumitul bibliolog Ioachim Craciun[4]. Din 1924 se preda biblioteconomie la Scoala de arhivistica.

1. Istoria scrisului, a cartii si a bibliotecilor

Scrierea, una din marile inventii ale omenirii, consta din reprezentarea prin semne conventionale a gandirii umane[5]. Scrisul a aparut treptat, in mai multe focare de civilizatie, sub forme variate in timp si in spatiu, ca urmare a necesitatii de comunicare intre grupurile umane.

De-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari studii de dezvoltare:

1. Scrierea sintetica (ideogramatica)
2. Scrierea analitica (de cuvinte)
3. Scrierea fonetica (alfabetica)

1. Scrierea sintetica (ideogramatica) reda prin simbol o idee, un obiect sau un gand, sensul acestora.

Primele manifestari ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile rupestre din paleolitic ale caror imagini sunt pline de continut magic. Este vorba de amprentele mainilor, de semne geometrice, cercuri, discuri solare, spirale, meandre, crabii chiar, de diferite animale, toate pictate sau scrijelite pe peretii pesterilor sau in piatra - pietroglifele. Treptat, aceste imagini devin tot mai schematizate, tinzand catre simboluri, catre semne.

Inscriptii ideogramatice se mai pot gasi si in zilele noastre la aborigenii din America de Nord, la eschimosi, la unele comunitati din Oceania si din Africa.

Gesticulatia insotita de diverse zgomote si semnale (prin fum, prin foc), de mesaje prin obiecte semnificative si simbolice, sunt considerate incercari de a crea limbaje conventionale si apartin acestei prime etape a scrierii.

Un loc aparte il ocupa sistemele scrierii prin intermediul nodurilor (Quippu). Quippus-ul incasilor era compus dintr-o sfoara principala de care se innodau alte sfori mai subtiri, de lungimi si culori diferite. Acestea se legau intre ele sau aveau noduri de-a lungul lor, realizandu-se un anumit numar de combinatii care serveau la transmiterea mesajelor si la anumite calcule. Aceasta scriere nu a fost inca descifrata[6].

In aceasta ordine de idei merita a fi mentionat si sistemul vampun[7] ale indigenilor din America de Nord. Acesta era alcatuit din sfori pe care se insirau mici discuri din scoici colorate. Culorile aveau un sens precis: rosu insemna razboi, alb - pace, noroc, negru - dusmanie, pericol.

Un pas inainte s-a facut si cand s-a inceput insiruirea de imagini, schematizandu-se semnele si personajele si sugerandu-se desfasurarea unui eveniment.

Trecerea la faza urmatoare a scrierii, la cea analitica, s-a facut printr-una intermediara, realizata de scrierea civilizatiilor maya si azteca. Acestea nu sunt descifrate in intregime, desi limba maya este cunoscuta prin transcrierile latine posterioare cuceririi Americii si prin idiomurilor indigenilor actuali. Nu s-a putut preciza daca este vorba de o scriere de idei, de cuvinte sau fonetica.

Din scrierea azteca s-au pastrat mai bine conservate multe manuscrise tarzii scrise pe piele de cerb, pe hartie, pe tesaturi de bumbac, cu ,,desene conventionale si comentarii in semne figurative ce trebuie citite, in parte fonetic"[8].

2. Scrierea analitica (de cuvinte) noteaza o idee sau o silaba. Cele mai vechi scrieri din aceasta categorie sunt cele sumeriene, egiptene si chineze[9].

In cadrul scrierilor sumeriene un loc important il ocupa cea cuneiforma, descifrata din secolul al XIX-lea de filosoful german Georg Grotefend si de savantul englez Henry Rawlinson[10].

Aceasta scriere este constituita din ,,semne", combinatii de pene ,,imprimate in placi de argila proaspata cu vergele de lemn, terminate in triedru[11] (D). De obicei se folosea o ramura de trestie slefuita la un capat, iar celalalt se tinea in pumn. Lujerul de trestie astfel pregatit lasa in lut o urma in forma de pana sau de cui, de unde denumirea de scriere cuneiforma (in lat. cuneus,i = cui, pana de despicat lemne, unghi ascutit).

Dupa scriere, tablita se ardea in cuptor, asigurand textului o rezistenta deosebita[12]. Scrierea cuneiforma a cunoscut o larga raspandire in Orient si s-a mentinut un timp destul de mare (3500 i.Hr. - 100 i.Hr.), comparativ cu soarta altor scrieri.

Scrierea cuneiforma avea semne in special din linii orizontale, verticale si oblice. Rotunde foarte putine. Folosirea pentru prima oara a acestei scrieri a fost atribuita sumerienilor de la care au preluat-o babilonienii, asirienii si persii.

Scrierea egipteana reprezinta prin desene, deosebit de semnificative, obiectele pe care le desemnau cuvintele. Ea nota fie o idee, fie o silaba. Termenul de scriere hieroglifa provine de la cuvintele grecesti: hieros = sfant si gliphein = a grava, a sculpta.

Se disting trei tipuri de scriere egipteana: a) hieroglifa, care era scrierea monumentala, cu litere sapate pe monumente; b) hieratica - de uz curent, cursiva, trasata cu calamusul in cerneala rosie sau neagra, pe piele, tesaturi papirus; c) demotica - o scriere hieroglifa simplificata (in gr. demos = popor) folosita la notarea textelor administrative si literare[13].

Scrierea egipteana a fost descifrata dupa 23 de ani de cercetari, in 1822, de Franois Champollion, prin intermediul celebrei pietre de bazalt negru, bilingva: egipteana (hieroglifa, demotica) si greaca descoperita in 1799 la Rosette[14] (Egipt).

Ne-a lasat lucrarea (ramasa neterminata). Principii generale ale scrierii sacre egiptene. Acesta a intuit un principiu de baza al hieroglifelor si anume, faptul ca ele se citesc asemenea unui rebus si a stabilit anumite reguli de citire: hieroglifele se citesc de la stanga la dreapta, de la dreapta la stanga sau de sus in jos.

Ca regula generala, inceputul frazei este indicat de primul desen reprezentand o persoana, un animal, sau o pasare. Aceste fiinte au intotdeauna capul indreptat spre inceputul textului. Cuvintele abstracte se redau prin transformarea semnului-imagine in semn-sunet. Spre exemplu, pentru a sugera adjectivul ,,vascos", scribul desena o crenguta de vasc alaturi de imaginea unui os. Scribul nu aseza semnele unele dupa altele, ci le grupa cate doua sau cate trei in scopul realizarii unei estetici deosebite a textului care trebuia reprezentat.

Fr. Champollion, nu numai ca a descifrat scrierea egipteana (1822), dar a fost socotit si intemeietorul unei noi stiinte: egiptologia.

Ca material de scris s-a folosit papirusul[15] (Cyperus papyrus, o planta ce creste in Delta Nilului, Africa Centrala si Malta), iar ca unealta s-a folosit un fel de pensula al carei corp era facut dintr-un betisor de trestie ascutit la varf. Scribii aveau dupa ureche cateva astfel de pensule, iar in fata o paleta cu doua mici calimari cu cerneala neagra si rosie. Cerneala rosie se folosea pentru a se atentiona asupra pasajelor mai importante, obicei ce va fi preluat de romani si perpetuat in Evul Mediu si epoca moderna.

Scrierea chineza era constituita din mileniul II i.Hr. in liniile sale generale, dupa cum o dovedesc inscriptiile pe piatra, bronz si manuscrisele de pe lamele de bambus. Avea un duct masiv. Initial se scria prin gravare, apoi s-a introdus cerneala si pensula (in jurul anilor 200 i.Hr. - 100 i.Hr.), modificandu-se forma caracterelor. S-a scris pe oase, pe scoici, pe piatra, lame de bambus si pe un material inventat in China, pe hartie.

Limba chineza monosilabica era foarte potrivita pentru notarea cuvant cu cuvant. Regulile caligrafice se respectau cu strictete pentru a se evita confuziile intre cele 50000 de caractere ce se puteau intrebuinta in scriere, reduse apoi la 8000 pentru uzul curent. Fiecare caracter se inscria intr-un patrat care se aseza in coloane, de sus in jos, din partea dreapta.

Scrierea fonetica (alfabetica) este aceea in care fiecarui sunet ii corespunde un semn. Cele mai vechi inscriptii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite in 1905, urmate apoi de cele feniciene.

Ebraica patrata, numita astfel datorita formei sale, apare in secolul II i.Hr. Din secolul urmator dateaza celebrele manuscrise pe suluri de piele de la Kumran Marea Moarta alcatuita tot cu acesta scriere. De atunci ebraica patrata a servit la copierea manuscriselor religioase, pastrandu-se neschimbata pana astazi, deoarece cand s-a creat statul Israel (1949) a devenit scriere nationala.

Scrierea araba este una dintre cele mai raspandite scrieri fonetice, la ora actuala, dupa cea latina. De la inceput s-au dezvoltat doua tipuri de scriere:

a) cufica, monumentala, unghiulara, dreapta, trasata cu ajutorul daltitei in piatra;

b) nashki, de uz curent, trasata cu calamul pe papirus, hartie, foaie de palmier. Din ea au derivat toate scrierile arabe moderne.

Scrierea feniciana se formase definitiv in jurul anului 1200 i.Hr. atat in ceea ce priveste sistemul de notare consonantica, cat si forma celor 22 de semne, trasate liniar de la stanga la dreapta. Aceasta scriere feniciana arhaica, respectiv ordinea, numele si forma caracterelor alfabetului sau, s-a raspandit rapid, devenind baza tuturor scrierilor arabe.

Grecii au preluat aceasta scriere si au adaptat-o limbii lor in jurul anului 1000 i.Hr. Alfabetul grec clasic, denumit si ,,ionic", s-a constituit definitiv in jurul anului 500 i.Hr. din 24 de litere (vocale si consoane).

Din epoca elenistica au aparut diferite feluri de scriere:

a)      unciala greaca - era scrierea copistilor, caligrafiata cu caractere rotunjite;

b)      cursiva greaca - era mai simplificata si mai rapida, cu caractere legate intre ele;

c)      scrierea de cancelarie era aceea folosita de romani in Egipt;

d)      minuscula greaca (secolul VIII), folosita in locul uncialei si care a fost scrierea copistilor bizantini.

Din alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor, alcatuit din 40 de semne de catre calugarii Chiril (827-869) si Metodie (815-855) in anul 863. Oamenii de stiinta au apreciat acest alfabet drept ,,un model inegalabil in istoria marilor alfabete europene; el este rezultatul perceperii neobisnuit de fine de catre autorii sai a sistemului fonetic al limbii (.) literare faurita de aceeasi invatati si denumita slava - veche"[16]. Va fi depasit de alfabetul chirilic, creat de discipolii celor doi calugari si numit astfel in memoria lor . Alfabetul chirilic are la baza scrierea majuscula greaca la care s-au adaugat unele litere din alfabetul glagolitic. Cuprinde 43 de slove in aceeasi ordine ca cea din alfabetul grecesc.

Popoarele de limba slava care la crestinare au trecut la ortodoxism au folosit si folosesc si in prezent acest alfabet slav. Cele care s-au crestinat in ritul catolic au preluat limba si alfabetul latin, mai intai pentru oficierea slujbei si apoi pentru a o folosi in cancelariile puterii centrale.

Pentru Tarile Romane, cu exceptia Transilvaniei, care a intrat sub influenta cancelariei de limba latina, alfabetul chirilic a fost preluat odata cu infiintarea mitropoliilor si a cancelariilor domnesti si utilizat mai bine de 900 de ani[18], dar adaptat necesitatilor fonetice unei limbi latine, respectiv limbii romane.

Cu caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate: piatra (pisaniile), tencuiala, lemn, metal, sticla, tesaturi, tablite cerate (panachide)[19], pergament, hartie. Pentru scris s-au folosit cernelurile pe baza de substante vegetale extrase din frunze, fructe, scoarta de arbori si unele substante chimice: funingine amestecata cu ulei vegetal si cu alcool (tuica). Se intrebuintau urmatoarele culori de cerneala: bruna, neagra, verde, galbena, rosie (chinovarul).

S-a scris cu pene[20] de gasca, curca, gaina, barza. Penita de metal, desi fusese utilizata inca din antichitate, s-a folosit din nou abia in secolul XIX. Printre alte unelte de scris folosite mentionam; cutitul, care servea la ascutirea penei, la razuitul greselilor de pe pergament, pensula (cand se scria cu aur lichid si cu chinovar gros), linia, haragul si silcea (o sula de dimensiuni mici cu care se linia suportul de scris).

Varianta chalcidica a alfabetului grec a fost preluata de romani si adaptata necesitatii limbii acestora in secolul VII i.Hr.

Scrierea romana era deplin constituita in secolul al III-lea i.Hr. Curand, alfabetul latin a devenit o scriere universala. Scrierea cu alfabet latin ,,cuprinde mai multe perioade, in functie de caracterul scrisului si de conditiile istorice:

Perioada scrierii romane (secolele VI i.Hr. - VI d.Hr.);

Perioada scrierilor regionale (secolele VI-IX);

Perioada scrierii carolingiene (secolele IX-XII):

Perioada scrierii gotice (secolele XII-XV);

Perioada scrierii umaniste (secolele XV-XVII);

Perioada scrierii moderne (din secolul al XVII-lea)"[21].

Romanii au folosit intai numai majusculele, literele numite ,,capitale - romane", iar scrierea s-a numit capitala romana sau monumentala; era utilizata pentru scrierea pe piatra si pe metal. Pe papirus si pe pergament s-a scris cu majuscule cursive si cu scriere unciala si semiunciala[22].

Scrierea unciala avea litere majuscule rotunjite, derivate din literele romane capitale.

Semiunciala era caligrafica, a se caracteriza prin apropierea literelor, inclinare usoara spre dreapta.

Scrisului cursiv ii este caracteristic legatura dintre litere, prescurtarile si dimensiunea redusa a literelor. Era o scriere continua si rapida. Din aceasta scriere a derivat minuscula diplomatica sau cursiva umanistilor, care a dat scrierea obisnuita din zilele noastre cu alfabet latin.

In final, cateva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul timpului[23]:

Scoarta de copac sau miezul de lemn. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie dupa ce era acoperit in prealabil cu un strat de ceara. In acest caz se scrie cu stilul, un instrument ascutit la un capat si plan la celalalt; se foloseau si tablite duble, legate intre ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea si termenul de codex. Apoi acest termen
s-a folosit si pentru volumele (pachetele de coli) din papirus si pergament.

Argila, preparata in maniera unei paste asezate sub forma unei placi, pe ele se scria cu vergele de lemn sau de trestie, terminate in triedru (D), rezistente, lasand urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde si denumirea de scriere cuneiforma (lat.: cuneus = cui, pana de despicat lemne, unghi ascutit).

Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.

Metalul, mai ales aurul si argintul, dar si bronzul si fierul, a fost folosit ca suport grafic din epoca antica pana in zilele noastre.

Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul crestea din abundenta in regiunile mlastinoase ale Deltei Nilului, incat a devenit simbolul acestei regiuni. Planta (Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fara frunze, inalta de la 2 pana la 4 m. La fabricarea papirusului servea numai partea inferioara a plantei, lunga de 30-40 cm. Acest fragment al tijei fibroase, de grosimea unui bat, dupa ce era jupuit de coaja, era separat in lamele subtiri, asezate in straturi suprapuse, orizontale si verticale, puse la presare. Lamele aderau perfect, prin uscare se autoincleiau in sucul propriu, formand o retea subtire. Aceasta, dupa netezire si uscare, forma suportul de scris[24]. Uneori, pentru a i se spori rezistenta, era consolidata cu o panza de in. Foile de papirus se lipeau cap la cap si formau un sul. Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m, iar latimea de 30 cm. Papirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 i.Hr. si pana in secolul IX d.Hr.

Fabricarea sa a fost ,monopol de stat, monopol pe care romanii, bizantinii si arabii l-au mentinut cu strictete. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau ateliere specializate in finisarea papirusului brut.

Pergamentul se facea din piei de animale: oi, capre, vitei, iepuri si chiar din pieile mieilor nenascuti (cel mai fin pergament) dupa o laborioasa munca de tabacire. Cel mai important centru de prelucrare s-a aflat in orasul Pergam din Asia Mica. Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta pergamena, in amintirea acestei cetati.

Cand pergamentul era facut din piele de vitel purta denumirea de vellum. La fel si pentru cel facut din piele de miel sau ied nenascut. Vellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte buna calitate, dar foarte scump. Termenul exista si astazi: hartie velina.

Dupa sacrificarea animalului si jupuirea pielii urma spalarea si introducerea acesteia in apa de var. Pentru obtinerea unui pergament de buna calitate era important ca pielea sa fie tinuta un timp mai indelungat in solutia de tabacit; urma apoi intinderea pe o rama de lemn pentru a se usca si pentru a se finisa suprafata de scriere. Aceasta operatie a variat de la perioada la perioada, folosindu-se: piatra ponce sub forma de pudra sau pasta, saruri de aluminiu, cantitati mici de tanin, substante vegetale, pasta de var, albus de ou amestecat cu faina sau cu var stins.

In urma prelucrarii se putea scrie pe ambele fete. O reteta speciala avea pergamentul transparent utilizat ca material decorativ, suport pentru miniaturi si ca material de imbracat cartile.

Pergamentul putea fi si reutilizat in urma razuirii textului vechi. Pergamentul rescris se numeste palimpsest sau rescript; la el se pot citi ambele texte, folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a scrierii.

Hartia constituie suportul de scriere cu cea mai indelungata si larga folosire. Acest material a fost preparat prima data in China, in anii 104-105 d.Hr. Dupa aceea, tehnica de fabricare a hartiei s-a raspandit in Japonia (600 d.Hr.). In secolul al VIII-lea, arabii preiau secretul fabricarii si-l raspandesc in Europa, in secolele urmatoare. In secolul al XII-lea, Spania si Italia fabricau hartie. Din secolul al XII-lea, mestesugul s-a raspandit in toata Europa continentala si in Anglia.

Hartia se produce din diferite tipuri de fibre incleiate sub forma de coli (frunze de dud, in, canepa, bumbac, carpe recuperate). Pana in secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea manuala, singurul utilaj era moara de macinat fibrele (mori de hartie).

In cadrul tehnicii de preparare se efectuau operatiile: procurarea fibrelor, spalarea, defibrarea carpelor cu apa pana la obtinerea unei paste omogene, turnarea acesteia pe o sita de panza intinsa pe o rama, introducerea colii intr-o solutie de amidon sau gelatina, uscarea pe sarma prin atarnare cu clesti, netezirea colilor.

Din secolul al XVII-lea s-au aplicat tehnologiile moderne: masina de produs hartie, incleierea pe baza de alaun, inlocuirea carpelor cu pasta de lemn macinat. Transparenta hartiei s-a obtinut prin prelungirea timpului de macinare pana la dezintegrarea completa a fibrelor celulozice si obtinerea unei paste gelatinoase. S-a putut realiza astfel hartia pergament, pergamentul vegetal si hartia de calc.

Pentru scrierea pe acesti suporti grafici s-au folosit diferite materiale colorate, dintre care cele mai importante sunt cernelurile[25]:

In limba latina se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneala neagra, rosie, verde. Se mai folosea si pensula pentru scrierea cu cerneala din praf de aur sau pentru executarea initialelor si a miniaturilor. Cerneala se prepara din gogosi de ristic, acid sulfuric, otet sau bere.

Cele mai vechi carti pot fi socotite tablitele cuneiforme din argila arsa din Mesopotamia si sulurile de papirus din Egipt. Tablitele erau in general dreptunghiulare, de dimensiuni variate pana la 37 cm lungime. Cand a aparut necesitatea scrierii si pe a doua tablita a aparut si cartea. Textele comerciale se scriau pe tablite rotunde.

Cartea antichitatii, in forma ei clasica, era scrisa pe piele de animale sau papirus si avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = infasurare, incolacire, miscare circulara). Banda de papirus era infasurata in jurul unui bat de lemn, os, fildes etc., care se numea si ,,ombilic". In Evul Mediu, s-au mai folosit rulourile de pergament si hartie, dar in mai mica masura. Foile de pergament sau de papirus, mai subtiri se puteau lega mai multe la un loc, rezultand codex-ul (secolele IV-V d. Hr.), stramosul cartii contemporane.

In Evul Mediu, forma generala a cartii era codexul (lat. codex, cis = scoarta, trunchi de copac), tablita de scris, condica, avand ca model tablele romane legate cu balamale. Codexul era mau usor de manuit si se putea scrie pe ambele fete ale papirusului, pergamentului sau hartiei. Forma de codice a cartii a facut necesara aparitia paginatiei si a titlului.

In Grecia si Roma, cartile erau copiate de scribi si sclavi, oameni de carte, plasati in fiecare oras intr-un loc fix, care va deveni editura. Lectorul le dicta scribilor, astfel explicandu-se existenta numeroaselor exemplare identice ale acelorasi opere. Urma operatia de verificare a textelor copiate (colationarea).

Antichitatea a fost preocupata intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte), constand in strangerea manuscriselor frumoase si rare si a textelor originale ale unor scriitori consacrati. In secolul V d.Hr. functionau deja institutii de invatamant superior in centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis (azi in Turcia), Cezareea (Palestina), Siracuza, Roma, Atena, Beirut[26]. Centrul tuturor acestor actiuni era Alexandria (Egipt), renumita fiind Universitatea de aici pentru studiul filosofiei, medicinei, dreptului, astronomiei. Biblioteca din Alexandria, deosebit de bogata, avea si un Indreptar, un ghid pentru bibliofili, continand lista autorilor clasici. Acesta este, de fapt, primul catalog de biblioteca servind si ca bibliografie de recomandare.

La Constantinopol exista o Universitate din secolul IV ce va fi reorganizata in secolul V d.Hr., cu 31 de catedre: 16 catedre grecesti si 15 latinesti, numeroase ateliere de copisti, unde se scriau carti laice si religioase. In secolul VI, in perioada imparatului Justinian (527-565), domeniile culturii, al cartii si al invatamantului au cunoscut o inflorire deosebita. Toate bibliotecile (laice si clericale) aveau un Scriptorium unde locuiau copistii care apartineau tuturor profesiunilor: medici, profesori, functionari etc. Aceasta spre deosebire de Occident, unde copistii erau calugari.

Chiar unii imparati s-au indeletnicit cu copierea si impodobirea manuscriselor, din secolul al XIV-lea. In manastiri se copiau numai texte religioase, iar in celelalte scriptorii se copiau operele lui Homer, Hesiod, Eschill, Sofocle, Euripide, Aristofan, Xenofon, Plutarh, Strabon[27]. Manuscrisele bizantine constituiau adevarate opere de arta, ,,de o mare vivacitate, savoare, fantezie, simt al observatiei si al pitorescului" .

Asadar, cartea din perioada bizantina era o carte noua prin formatul de codex, prin materialul sau - pergament - si mai ales prin conceptia asupra paginii care era nu numai suport de scris, ci si de pictura, cartea devenind astfel opera de arta. Din cele mai vechi timpuri cartii i-a fost rezervat un loc cultural important.

In secolul al XIV-lea au aparut si primele preocupari de bibliologie; intaiul tratat asupra cartii, intitulat Philobiblion[29], scris de Richard de Bury, unde se dadeau o serie de recomandari si informatii bibliofilice si cartea este considerata ,,fantana de apa vie a lui Abraham", ,,urna de aur plina de mana" sau ,,san plin de laptele vietii". La inceputul secolului al XVI-lea, Litania bibliographica afirma ca ,,Liber est lumen cordis, speculum corporis, virtutum . corona prudentium . hortus plenus fructibus, pratum floribus distinctum" - Cartea este lumina sufletului, oglinda trupului, dascal al virtutii . coroana celor intelepti . gradina plina de fructe, pajiste impodobita cu flori .

Cartile erau de format mai mic pana in secolul al XIV-lea, legate in scoarte de lemn imbracate in piele, uneori cu gravuri si decoratiuni. Principalele centre de copiere ale manuscriselor, erau in evul mediu manastirile, dintre care s-au remarcat: Cluny, Limoges, Liège, Kln, Salzburg, Canterbury, York, Malmesbury, Yarmouth, Monte Cassino.

In Tarile Romane, in secolele XIV-XV, se copiau manuscrise religioase, mai ales in manastirile Peri (Maramures), Tismana si Neamt. Acestea erau impodobite cu miniaturi de o rara frumusete, executate uneori chiar de copisti, distingandu-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) si Gavril Uric de la Neamt. Activitatea a continuat in perioadele urmatoare la manastirile de la Dragomirna, Bistrita (Oltenia), Hurezi, (Ramnicu Valcea), distingandu-se Popa Grigore din Mahaci, Anastasie Crimca, Ioan si Grigore Ramniceanu si altii.

Pe langa manastiri, cartile se copiau in incinta Universitatilor care urmareau si coordonau chiar aceasta activitate. Tot Universitatea fixa si pretul exemplarelor care se vindeau in librarii, ce existau pe langa fiecare dintre acestea.

In secolul al XV-lea, germanul Johann Genschfleisch, supranumit Guttenberg (? - 1468) a adus in lumea cartii ,,minunea tiparului"[31]. Catre anul 1440 a inceput sa fabrice litere mobile din metal, gasind si aliajul cel mai potrivit: plumb cu antimoniu. In 1456, impreuna cu asociatul sau J. Just, a tiparit la Mainz o Biblie latina, cunoscuta sub numele de Biblia de 42 de randuri sau Biblia lui Guttenberg. Era o carte de format mare, in folio, din pergament, iar caracterul literelor tiparite era la fel ca acela al manuscriselor. Pana la 1500 litera din cartea tiparita imita litera de manuscris, cartea purtand numele de incunabul (lat. Incunabulum,
i = leagan, inceput, obarsie, locul unde s-a nascut cineva aici cu sensul de carte de inceput).

Lupta dintre cartea tiparita si cea manuscrisa a fost de lunga durata si abia in secolul al XVII-lea se poate vorbi de o victorie completa a tiparului in Europa Apuseana. In Tarile Romane - chiar mai tarziu.

Din Mainz, tiparul s-a raspandit rapid in toate tarile Europei: Franta, Italia, Anglia, Tarile de Jos; mai lent s-a raspandit in teritoriile stapanite de Imperiul Otoman. In Tarile Romane tiparul a ajuns la inceputul secolului al XVI-lea. Prima carte tiparita in Tara Romaneasca, prin filiera venetiana si cu ajutor sarb a fost Liturghierul slavonesc (1508). Cetatea de scaun Targoviste s-a afirmat in mod deosebit in planul tipariturilor in secolul al XVI-lea, fiind dupa orasul Cracovia si Cetinije (Serbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante ale tiparului chirilic, cat si de difuzare a cartilor in Peninsula Balcanica si in secolele XVII-XVIII, chiar pana in Georgia si Peninsula Sinai.

Din acest punct de vedere, un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714), cand si-a desfasurat activitatea Antim Ivireanu.

In secolul al XVI-lea, in Transilvania functionau tipografii la Sibiu (1529), Alba Iulia, Orastie, Brasov, dar numarul foarte mare de centre tipografice va fi atins in Tarile Romane in secolul al XVII-lea, cand se vor deschide noi tiparnite si la Iasi, Bucuresti, Govora, Snagov, Cluj.

In perioada Renasterii, cartea s-a individualizat si a crescut din punct de vedere al numarului, astfel ca in anul 1500 in Europa existau peste 40000 de exemplare. Au aparut tot mai multi autori laici; critica de texte a capatat tot mai mult teren si atentia s-a indreptat spre cercetarea si descoperirea manuscriselor antice.

Biblioteca a existat, dupa cum s-a putut observa deja, inca din Antichitate. In epoca antica existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele. Cea mai veche biblioteca cunoscuta este aceea de la Ninive, datand din secolul VII i.Hr., biblioteca regelui Asurbanipal, care cuprindea doua incaperi cu numeroase lazi in care s-au gasit peste 22000 de tablite de lut. Aceasta avea si un bibliotecar si chiar cataloage din care, fragmente, au ajuns pana in epoca contemporana si au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor.

In Grecia au functionat, de asemenea, biblioteci. La Atena existau in scoli, in temple sau functionau biblioteci personale, cum a fost aceea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600 - 527 i.Hr.).

In epoca elenistica, la Alexandria functiona o biblioteca si un Museion (locul unde se adunau savantii si filozofii celebri si care adapostea si biblioteca), iar la Pergam exista o biblioteca celebra. Biblioteca din Alexandria cuprindea aproximativ 400000 de manuscrise care au fost sistematizate si catalogate de personalitati stiintifice ale vremii: Demetrios din Phaleron, Calimach, Eratostene.

Biblioteca din Pergam a ajuns in posesia reginei Egiptului, Cleopatra (51-30 i.Hr.), alaturandu-se apoi celei din Alexandria. Romanii au continuat traditia, creind si prima biblioteca publica in timpul lui Cezar (101-44 i.Hr.) si o biblioteca cu doua sectii, de limba greaca si latina in timpul imparatului Augustus (63 i.Hr -14 d. Hr.).

In anul 354, Constantin cel Mare a fondat la Constantinopol o biblioteca ce se va dovedi cea mai viabila dupa caderea orasului sub turci (1453). Treptat, colectia de carti a bibliotecii imperiale din Bizant a crescut necontenit si a fost consultata de carturarii vremii, dintre care s-a remarcat imparatul Constantin Porfirogenetul.

S-a distins activitatea lui Photias (cca. 828 - cca. 895), profesor la Universitatea din Constantinopol, bibliofil pasionat, posedand o biblioteca remarcabila, unul dintre cei mai eruditi oameni ai secolului IX. A lasat numeroase scrieri, dintre care un loc deosebit il ocupa una cu caracter enciclopedic: Myrabiblion, cunoscuta si ca Biblioteca lui Photias, unde au fost rezumate 279 de opere, cu adnotari, date bibliografice si note critice[32].

In epoca medievala, in Europa au continuat sa se creeze biblioteci personale ale intelectualilor vremii, precum si biblioteci de curte ale imparatilor, regilor, seniorilor. Pe de alta parte, au cunoscut o larga inflorire bibliotecile clericale si cele ale universitatilor. Cele clericale (ale manastirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lasat un fond de carte deosebit de bogat. S-au remarcat, in secolele VI-VIII: biblioteca Vaticanului, cea de la manastirile Monte-Cassino, Luxeuil, Canterbury, Saint Gallen, Westminster, Saint-Denis, Corbie, Fulda, manastirile de pe muntele Athos, Patmos, a Patriarhiei din Alexandria, din Ierusalim, din Antiohia si Bizant.

In secolul X s-a fondat la Bagdad o biblioteca cuprinzand 12000 volume: opere inedite, traduceri din greaca, sanscrita, chineza. La 1233 activitatea acesteia s-a largit considerabil, fiind construita aici o biblioteca pentru toate popoarele Orientului, si sute de mii de carti. De remarcat ca, in rastimpul secolelor X-XIII, Orientul a cunoscut foarte numeroase si bogate biblioteci particulare[33]. Celebra era biblioteca din Cairo, care in secolul X poseda un fond de 1600000 de volume de matematica, filosofie etc.

Universitatile au fost dotate si ele cu carti, dar acestea, fiind foarte scumpe si destul de rare pana la inventia tiparului, erau legate de pupitrele din sala de lectura (libri catenatae). Mentionam in acest sens cateva biblioteci ale unor universitati celebre: Kln, Viena, Cracovia, Praga, Basel, Padova.

In perioada secolelor XIV-XVI, bibliotecile publice si cele personale au cunoscut o dezvoltare deosebita. Biblioteca Corviniana de la Buda, creata de Matei Corvin, regele Ungariei (1458-1490), care la un moment dat continea intre 1000 si 1500 codexuri, in special italiene. La Florenta, regele Ungariei a intretinut permanent 4 copisti si a cumparat manuscrise in valoare de 33000 de galbeni. In 1540, biblioteca a fost jefuita de turci si multe carti risipite si distruse.

In aceeasi categorie de biblioteci trebuie amintita si cea creata de Laurentiu Magnificul (1447-1492), Biblioteca Laurenziana, la Florenta, in incaperea constituita special de Michelangelo si cea de la Venetia, Biblioteca Marciana, initiata de Petrarca in 1362 si devenita o adevarata biblioteca abia in 1468. Nucleul acesteia l-a constituit biblioteca cardinalului grec Bessarion, pe care acesta a daruit-o in 1467 Signoriei venetiene (19000 de volume).

In ceea ce priveste Tarile Romane, primele biblioteci au fost de asemenea cele manastiresti, care s-au format pe langa manastirile benedictine in secolul XI in Transilvania. In secolele urmatoare s-au alaturat cele ale manastirilor franciscane, dominicane si cele ale catedralelor. Orasele Alba Iulia, Sibiu, Brasov, Cluj erau renumite in Europa pentru colectiile acestor biblioteci in secolele XIV-XVI. La mijlocul secolului al XV-lea, manastirile franciscane de la Bacau si Baia posedau si ele biblioteci insemnate. In secolul al XVI-lea avem mentiuni in izvoarele scrise despre existenta unei biblioteci in Moldova, la Scoala de la Cotnari, in perioada domniei lui Despot-Voda (1561-1563).

O atentie deosebita s-a acordat bibliotecilor din Tarile Romane in secolul al XVIII-lea, remarcandu-se in acest sens: Constantin Brancoveanu (1688-1714), Antim Ivireanul (?-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Mavrocordat (1741-1743). Iar in Transilvania, in aceasta perioada, s-au creat marile colectii particulare ale caror fonduri se pot consulta si astazi la Biblioteca Battyaneum (Alba Iulia), Biblioteca Brukenthal (Sibiu), Biblioteca Teleki (Targu Mures)[34].

2. Bibliografia*

Din punct de vedere teoretic, prin bibliografie se inteleg cunostintele necesare pentru a se putea intocmi o lucrare, respectandu-se anumite norme. Din punct de vedere practic, ea reprezinta totalul informatiilor privind o anumita disciplina ori subiect sau activitatea unei persoane desfasurata in timp si spatiu, incluzand si descrierea cartilor si gruparea lor in diferite liste si repertorii.

Bibliografia este ,,firul destinat sa ne calauzeasca de-a lungul labirintului numeroaselor scrieri, a caror intensitate creste in fiecare zi, prin care se gaseste in presa un instrument de activitate aproape egal gandirii"; ,,o limba universala intre librarii si savantii din toate partile lumii stiintifice si literare".

In a doua jumatate a secolului al XV-lea, dupa raspandirea tiparului si cand s-au inmultit publicatiile s-a simtit nevoia alcatuirii unor liste de carti care au avut forma unor cataloage pentru vanzarea cartilor (Messkataloge), fie aceea a unor bibliografii universale, in care eruditia si minutiozitatea benedictrina isi avea idealul in cantitatea de informatii (Konrad Gesner, Bibliotheca universalis sive Catalogus omnium, Zrich, (1545-1555) - prima lucrare bibliografica cu caracter general).

Pana in secolul al XIX-lea a predominat aceasta tendinta de a cuprinde totul, de a crea bibliografii exhaustive. Din a doua jumatate a secolului XIX, publicatiile in diverse ramuri stiintifice au devenit extrem de numeroase, trecandu-se la bibliografii speciale (Ch. Langlois, Manuel de bibliographie historique, Paris, 1896).

Bibliografia se intocmeste de catre persoane specializate si autorizate care trebuie sa fie cunoscatori ai disciplinei in care lucreaza, pentru a putea selecta materialul sau sa-si poata exprima un punct de vedere in cadrul bibliografiei critice.

Bibliografiile pot fi universale si generale, individuale, critice, continand aprecieri la adresa cartii, de informare (aduc la cunostinta noutatile), de recomandare (pe grupuri de cititori, pe probleme). Mai pot exista bibliografii regionale, nationale si a periodicelor, bibliografie analitica.

Din punct de vedere al timpului, bibliografia poate fi: retrospectiva si curenta. Cea retrospectiva se opreste la o anumita data, citeaza cartile aparute pana atunci. Cealalta le mentioneaza pe cele aparute in timpul de fata.

In 1867 s-a creat pe langa Societatea Academica Romana o biblioteca ce va deveni in 1879, cand s-a creat Academia, Biblioteca Academiei Romane. Tot atunci s-a elaborat si proiectul Bibliografiei romanesti. Aceasta din urma a fost initiativa lui B. P. Hasdeu, Al Odobescu, D. A Sturdza si Ioan Bianu. Incepand din anul 1898 s-a trecut la elaborarea unor publicatii cu caracter bibliografic: Bibliografia romaneasca veche (1508-1830) de Ioan Bianu, Nerva Hodos, Bucuresti, 1903; Dan Simionescu a continuat-o intre anii 1903-1944, 4 volume. Pentru periodice au aparut: Publicatiilor periodice romanesti (ziare, gazete, reviste), in 3 volume, Calendare si almanahuri romanesti (1731-1918), de Georgeta si Neonil Raduica, Bibliografia romaneasca veche a fost continuata de Bibliografia romaneasca moderna, 1831-1918, din care au aparut literele[35] A-C, D-K, L-Q si R-Z. Urmeaza volumul de Anexe. A mai aparut Dictionarul presei romane, realizat de Georgeta si Neonil Raduica.

O importanta realizare in domeniu o constituie Bibliografia istorica a Romaniei, intocmita de Institutul de Istorie din Cluj (vol. I, 1944-1969, Bucuresti, E.A., !970; vol. IV, 1969-1974, Bucuresti, E.A., 1975; vol. V, 1974-1979, Bucuresti, E.A., 1980; vol. VI, 1979-1984, Bucuresti, E.A., 1985; vol. VII, 1984-1989, Bucuresti, E.A., 1990. In acelasi timp s-a inceput si publicarea volumelor bibliografiei istorice romane din secolul al XIX-lea.

Bibliotecile judetene publica bibliografiile locale.

3. Biblioteconomia

In sensul larg al cuvantului, biblioteconomia reprezinta stiinta bibliotecii. Ea inglobeaza totalitatea cunostintelor stiintifice si tehnice necesare organizarii bibliotecii, a clasificarii cartilor si a conducerii ei.

Biblioteconomia include in preocuparile ei tot ceea ce priveste evolutia istorica a bibliotecilor, alcatuirea fiselor, intocmirea diferitelor cataloage, alegerea, achizitionarea si pastrarea cartilor, contactul cu publicul in sala de lectura, diferitele probleme de ordin administrativ, precum si constructia si amenajarea cladirii unei biblioteci.

Una dintre sectiunile cele mai importante ale unei biblioteci este serviciul catalogari. Aici se identifica cartile incomplete, anonime, aici se pretuiesc cartile rare sau vechi; tot aici se alcatuiesc listele pentru preocuparea de carti valoroase si inexistente in fondul bibliotecii respective. Exista doua sisteme de catalogare: in registru si pe fise mobile. Catalogul trebuie sa individualizeze fiecare carte printr-o descriere proprie. Este ceea ce se numeste fisa de carte (plansa 5). Daca se alcatuieste pe fise mobile, acestea se scriu in asa fel incat sa raspunda cat mai bine cerintelor cititorului si bibliografului. Fisa de carte care cuprinde datele bibliografice se alcatuieste dupa anumite reguli de catalogare si sunt inscrise pe fise de carton de dimensiuni standard international, oranduite dupa anumite reguli in sertare speciale numite fisiere.

Fisa de carte trebuie sa cuprinda: a) autorul (in vedeta sau rubrica), intai numele si apoi prenumele. Cand o carte are mai mult de trei autori se considera anonima si in acest caz se pun doua-trei cuvinte din titlul cartii, care sa serveasca la clasare; b) titlul lucrarii, subtitlul, daca exista, reproducandu-se exact dupa foaia de titlu si nu dupa coperta; c) editia, volumul, localitatea, editura, anul de tiparire, numarul de pagini, volumele in intregime ale publicatiei, formatul tipografic, planse, harti, figuri in afara textului, daca sunt; d) institutia sau organizatia sub egida careia a aparut lucrarea, colectia din care face parte, cu numarul de ordine pe care-l detine; e) cota volumului - care arata locul cartii respective in depozit - se inscrie in stanga fisei, sus, insotita si de indicele de clasificare dupa sistemul zecimal.

Dupa modul de asezare a fiselor in catalog, exista cataloage alfabetice sau nominale, cataloage pe subiecte sau metodice, cataloage sistematice sau analitice, pe ramuri de cunostinte dupa continutul lor. Alte tipuri de cataloage ar fi: catalogul general sistematic, catalogul general alfabetic, ambele destinate publicului cititor, cataloage colective, cataloage tematice, cataloage speciale.

In prezent, la biblioteci exista si sistemul de catalogare automatizata (Cataloage on-line). Intr-o biblioteca trebuie sa existe un minim de cataloage; catalog alfabetic, pe autori si titluri, catalog pe materii si catalog topografic (alcatuit dupa un plan prestabilit, cuprinzand descrierea cartilor in ordinea locului pe care-l ocupa in rafturi).

Cel mai complet catalog al unei biblioteci este catalogul alfabetic de serviciu care este oglinda cartilor existente intr-o biblioteca.

Necesitatea gasirii si regasirii rapide a informatiilor a determinat importante schimbari in problematica catalogului de biblioteca[36]. Formele traditionale de cataloage pe fise de carton sunt cele mai frecvent inlocuite in marile biblioteci, cu cataloagele pe microformate sau minicalculator. In general, in aceste biblioteci coexista cataloagele traditionale - mai accesibile publicului - cu cataloagele automatizate total sau partial. Se discuta, chiar la scara internationala, realizarea unui catalog computerizat care sa inglobeze cataloagele vechi, oferind un rapid acces la informatii.

Bibliotecile si-au diversificat colectiile, avand la ora actuala, alaturi de fondurile de carte si periodice, o serie de alti purtatori de informatii de natura audio-vizuala: diafilme, discuri si benzi magnetice (bibliotecile din Capitala si cateva din tara poseda un numar important de discuri). Mai mult chiar, in ultimii ani, bibliotecile au inceput sa introduca in fondurile lor si informatii bazate pe electronica[37].

Au fost automatizate in special operatiile bazate pe catalogare si imprumut, bibliotecile universitare constituind principalele centre de experimentare a noilor tehnologii.

Incercarile de catalogare automata au debutat in anul 1952 la Biblioteca Publica din Los Angeles (cataloagele obtinute prezentand unele neajunsuri), iar cea dintai bibliografie nationala curenta a fost intocmita cu ajutorul calculatorului in 1966. Dupa aceea, timp de cateva decenii, calculatorul s-a introdus treptat, bibliotecarii dobandind o anume experienta in manuirea lui. In deceniile sapte si opt, numarul bibliotecilor care au preluat calculatorul a crescut simtitor, la ora actuala aproximativ toate tarile din lume il folosesc. (Romania il foloseste din 1976, la Institutul de Petrol si Gaze din Ploiesti, iar Biblioteca Nationala din Bucuresti, din anul 1979). Prin folosirea calculatorului, se obtin automat: evidenta fondurilor, prelucrarea automata a solicitarilor, intocmirea situatiilor de care are nevoie biblioteca respectiva, urmarirea circulatiei cartii, situatia achizitiilor, a multiplicarilor, a casarilor, tipariri de bibliografii etc.

Functia de conservare a colectiilor de publicatii au avut-o bibliotecile din cele mai vechi timpuri. Din punct de vedere teoretic, aceasta activitate presupune o serie intreaga de metodologii, tehnici de programe administrative menite sa asigure pastrarea tuturor fondurilor sale, precum si a localului si a mobilierului. Aceste sarcini revin bibliotecarului-conservator care trebuie sa anihileze factorii si cauzele care duc la deteriorarea cartilor si sa le ,,insanatoseasca". Deteriorarile si imbatranirea colectiilor de publicatii se pot grupa in trei categorii, in functie de cauzele care le pot determina:

1. Deteriorari mecanice - datorate unei depozitari necorespunzatoare, neglijentei personalului de biblioteca, precum si cititorilor care manuiesc neglijent cartile etc.

2. Procese fizico-chimice de deteriorare cauzate de influenta luminii solare, a temperaturii (prea ridicate sau prea scazute), a umiditatii din atmosfera (praf mai ales).

Materialul suport (hartie, pergament, piele etc.) va ,,imbatrani" in urma actiunii acestor agenti fizico-chimici, soldandu-se cu decolorari, dezagregari, pulverizare.

3. Deteriorari datorate factorilor biologici - mucegaiuri, insecte, animale. De cele mai multe ori, acesti factori actioneaza concomitent, rezultatul fiind dezastruos pentru carti.

Trebuie sa creeze un microclimat special de temperatura, luminozitate, umiditate, care sa asigure pastrarea publicatiilor din colectiile bibliotecilor.

Bibliotecarul - contemporan cu revolutia informationala, nu mai poate fi doar un custode, ci el trebuie sa fie un element activ in difuzare, a informatiei si ,,implantarea" ei in randurile diferitelor categorii de cititori: cercetatori, tehnicieni, cadre didactice, studenti etc.[38].

Cele 1200 de discipline stiintifice existente la ora actuala dupa datele UNESCO si care, la randul lor, se amplifica si se diversifica, nu mai pot fi ,,stapanite", prin mijloace clasice, respectiv puse la indemana cititorilor. In prezent, calculatorul a devenit o necesitate in practicarea meseriei de bibliotecar. Intr-o serie de probleme, cum ar fi prelucrarea textelor in araba, greaca, ebraica, latica etc., prelucrarea deosebit de utila in sectiile de manuscrise ale bibliotecilor, calculatorul aduce reale servicii. Astazi se apeleaza frecvent la calculator, nu numai pentru domeniul matematicii, ci si pentru chestiuni de istorie, geografie, economie, lingvistica, arheologie, demografie, biblioteconomie etc.

Societatea actuala necesita mai mult ca oricand instrumente de informare si documentare care sa difuzeze cunostintele cat mai rapid si cat mai accesibil. De aici necesitatea introducerii in biblioteca a sistemelor moderne de inmagazinare, prelucrare si regasire a informatiilor. Avand in vedere multitudinea si complexitatea categoriilor de informatii, a aparut necesitatea crearii unor evidente centralizate privind fondurile documentare si apoi asigurandu-se transferul informational. Spre exemplu, inregistrarea textului pe videodisc va atinge catre sfarsitul secolului valori impresionante. Astfel, intregul fond de carte al cunoscutei ,,Library of Congress" din Washington va putea fi transpus, pagina cu pagina, pe aproximativ 100 de videoclipuri[39], ceea ce ar rezolva problemele spatiului de depozitare, a conservarii dubletelor, deoarece uzura discurilor cu lectura laser este neglijabila. Teletextul si videotextul sunt alte doua procedee informatice care se folosesc la ora actuala mai ales pentru periodice si pentru documentele fundamentale in informarea stiintifica de specialitate. Telecopia poate prezenta cercetatorilor nu numai continutul semantic al unui document, ci chiar imaginea exacta a documentului respectiv, prin convertirea acestei imagini in date numerice. Aceasta noua tehnica nu exclude prezenta in colectiile bibliotecile a discurilor si benzilor magnetice, a cartilor, revistelor si a manuscriselor.

In prezent, statele care detin cea mai avansata tehnica informatica au si cea mai mare productie de carte si de publicatii periodice: Anglia, Japonia, au peste 80000 de exemplare pe an. Cu cele 7000 de titluri pe an (in 1987), Romania se situa, raportat la numarul de locuitori, la nivelul tarilor cu civilizatie industriala avansata[40].

Biblioteca, mai mult decat aceasta cetate a ideii, mereu pradata si niciodata cucerita, este in spatele piramidelor si al Coloseum-ului, sub cercurile lui Arhimede, dincolo de revolutia lui Copernic si in simplitatea formulelor lui Newton, in semnalele primului satelit si in mandria si frica primilor pasi pe luna, rezultat si masura. Nu o biblioteca anume, ci toate la un loc, pentru ca ele reprezinta impreuna omenirea gandului infrigurat si scormonitor, fiind totodata oglinzile unei lumi asezata deplin in linistea comunitatii si a duratei. Bibliotecile au facut sensibila in societate legea fundamentala a conservarii materiei. Odata cu ele nimic nu se poate pierde, lumea aduna si cerne mereu, construindu-se destinul"[41].

Bibliotecile au fost si continua sa fie in epoca contemporana, izvoare de cultura. De la aparitia televiziunii si a calculatorului numarul cartilor in lume nu a scazut, ci, dimpotriva, a crescut de aproape patru ori. Asadar, in viitor cartea va fi principalul mijloc de invatare, de educatie, de creatie, de cercetare[42].

Accesul universal la publicatii, sistemul international de informare bazat pe sistemele nationale de informare, unde sunt incluse si bibliotecile, schimbarile interbibliotecare, sunt doar cateva dintre problemele actuale ale bibliologiei, care se pun la diverse consfatuiri internationale, desfasurate in continuare sub egida UNESCO.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

ANDRONESCU, SERBAN, Originea alfabetelor. In: ,,Studia bibliologica", III, 1969.

BERCIU-DRAGHICESCU, ADINA, Stiintele auxiliare ale istoriei, part.I, Curs, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1988.

Bibliografia Academiei Republicii Socialiste Romania (1857-1967), Cartea Centenarului, Bucuresti, E.A., 1968.

Biblioteca Universitara - laborator de munca intelectuala. Lucrarile celui de-al II-lea simpozion din 25-26 noiembrie 1977, B.C.U., Bucuresti, 1979, coordonator dr. Ion Stoica.

BOGDAN P. DAMIAN, Paleografia romano-slava. Tratat. Album. D.G.A.S., Bucuresti, 1978.

BOROIANU, C. Texte de paleografie romano-chirilica. Album. Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1971.

BULUTA, GHEORGHE, Civilizatia bibiotecilor, Edit. Encicop. Bucuresti, 1998.

COHN, MARCEL, La grande invention de l'criture et son volution, Paris, 1958.

DEMNY, LAJOS; DEMNY A. LIDIA. Carte, tipar si societate la romani in secolul al XVI-lea. Studii, articole, comunicari, Bucuresti, Ed. Kriterion, 1968, Introducere de prof. dr. Dan Simionescu.

DIMA DRAGAN, CORNELIU. Biblioteca unui umanist, roman, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Bucuresti 1967.

DIMA DRAGAN, CORNELIU, Ex. libris, Bibliologie si bibliografie, Bucuresti, Ed. Litera, 1973.

DIMA DRAGAN, CORNELIU. Bibliologie generala. Fascicula I: Organizarea si prelucrarea colectiilor, Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1976.

DIMA, ELENA; BULUTA, GH; CEAUSU, SIMONA. Cartea romaneasca veche in bibliotecile documentare ale arhivelor statului. Catalog. Bucuresti, D.G.A.S., 1985.

EDROIU, NICOLAE. Introducere in stiintele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca, Tipografia Universitatii ,,Babes-Bolyai, 1992.

FLOCON, ALBERT, Universul cartilor. Studiu istoric de la origini pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, traducere de Radu Berceanu, cu o postfata de Barbu Theodorescu, Bucuresti, Edit. Stiintifica si Enciclopedica 1976.

GEORGESCU TISTU, N. Orientari bibliologice, Bucuresti, 1938.

GEORGESCU TISTU, N. Cartea si bibliotecile. Studii de bibliologie. Bucuresti, Editura Stiintifica, 1972.

GHETIE, ION; MARES, AL. Originile scrisului in limba romana, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985.

HERING, ELISABETA, Povestea scrisului, Bucuresti, Edit. Tineretului, 1960.

JAK, SIGISMUND; RADU MANOLESCU, Scrierea latina in evul mediu, Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1971.

IORDAN, ALEXANDRU. Importanta bibliografiei, Bucuresti, 1943.

MANEA, ALEXA; ION STOICA. Informare-cercetare-dezvoltare, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1977.

MASSON, ANDR; PALLIER, DENIS. Les bibliotheques, 5-eme, ed. Paris, 1982.

OPRIS, IOAN, Ocrotirea patrimoniului cultural. Traditii, destin, valoare, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1986.

PAPACOSTEA-DANIELOPOLU, CORNELIA; DEMNY, LIDIA. Carte si tipar, in societatea romaneasca si sud-est europeana (secolele XVII-XIX), Bucuresti, Edit. Eminescu, 1985.

POPESCU GH., Formarea conceptiei biblioteconomiei romanesti si pregatirea profesionala a bibliotecarilor. In: ,,Probleme de bibliologie", 1967.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Cursul de stiinte auxiliare, dactilografiat, Bucuresti 1958-1959.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Biblioteca Academiei si Istoria scrisului in Romania. In: ,,Studii si cercetari de documentare si bibliologie", 1967, nr. 2-3.

SCHIAU, OCTAVIAN, Carturari si carti in spatiu romanesc medieval. Editura Dacia, Cluj, 1976.

SIMONESCU, DAN; BULUTA, GH. Pagini din istoria cartii romanesti, Bucuresti, Ed. Ion Creanga, 1981.

SIMONESCU, DAN; BULUTA, GH. Scurta istorie a cartii romanesti, Bucuresti, Edit. Demiurg, 1994.

SPERANTIA, EUGENIU. Cartea despre carte. Bucuresti, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, 1984.

STREMPEL, GABRIEL, Copisti de manuscrise romanesti pana la 1800, vol. II, Bucuresti, E.A., 1959.

THEODORESCU, BARBU. Istoria bibliografiei romane, Bucuresti, Ed. Enciclopedica Romana, 1972.

Texte romanesti din secolul al XVI-lea. Ed. critica, coordonator Ion Ghetie, E.A., 1982.

TOMESCU, MIRCEA, Istoria cartii romanesti de la inceputuri pana la 1918, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1968.

VASILESCU, VERONICA; BOIANGIU, ANETA. Scrierea chirilica romaneasca. Bucuresti, D.G.A.S., 1982.

VARTOSU, EMIL. Paleografia romaneasca chirilica, Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1968. Introducere.

Plansa 2. Diverse tipuri de scriere.

Plansa 3. Evolutia scrisului (schita).

Plansa 4. A. Scriere latina; B. Codice.

Plansa 5. Fise aflate in cataloagele de la Biblioteca Nationala si Biblioteca
Universitatii Bucuresti