ALTE STRUCTURI DE REGIMURI AUTORITARE, DICTATORIALE DIN TARILE EUROPENE

ALTE STRUCTURI DE REGIMURI AUTORITARE, DICTATORIALE DIN TARILE EUROPENE

Desi, aparent, primul razboi mondial s-a incheiat cu victoria principiilor liberale, in realitate marea conflagratie s-a derulat cu pretul unor renuntari permanente la aceste idealuri. Prima si cea mai graitoare dovada in acest sens a constituit-o lovitura de stat bolsevica din 7 noiembrie 1917, care a marcat instaurarea regimului totalitar comunist in Rusia, eveniment incurajator pentru lupta revolutionara a proletariatului international. Internationala a III-a Comunista, fondata la Moscova, in 1919, incurajeaza revoltele care zguduie Germania si Italia, grevele si demonstratiile care cuprind regiuni intinse din Franta. In scurt timp, in diferite tari europene s-au constituit partide comuniste, care isi insusesc ideologia si strategia de lupta a Sovietelor. Cu toate acestea, proiectul unei Europe bolsevice, imaginat de Lenin, parintele revolutiei ruse, nu va avea nici un viitor. In Ungaria, armatele romane si cehe zdrobesc fortele militare ale regimului comunist al Republicii Sfaturilor lui Kun Bela, cu o existenta de 133 de zile (21 martie-1 august 1919). Si in Germania ideile bolsevice au facut multi prozeliti, iar comunistii din cateva zone au incercat, ba chiar au reusit, efemer, sa proclame republici sovietice la Bremen (intre 10 ianuarie-4 februarie 1919) si in Bavaria (intre 13 aprilie-1 mai 1919). De precizat faptul ca, in timpul ofensivei armatei rosii ungare, care a culminat cu ocuparea intregii Slovacii, sub influenta regimului comunist maghiar s-a proclamat la Presov, la 16 iunie 1919 (cu o existenta pana la 7 iulie) Republica sovietica slovaca. Dupa zdrobirea acestor incercari comuniste de a prelua puterea si in afara granitelor Rusiei Sovietice, guvernele occidentale incearca sa formeze in Est un "cordon sanitar" de la Marea Baltica la Marea Neagra format din doua state tampon: Polonia si Romania, cu regimuri democratice, orientate politic spre Franta si Marea Britanie. De altminteri, tarile succesoare fostului imperiu asutro-ungar s-au plasat, una dupa alta, sub protectia Frantei: Polonia (in 1921), Cehoslovacia (1924), Romania (1926) si Iugoslavia (1927).

La polul opus, intr-un context international la fel de favorabil, are loc afirmarea fascismului; in Italia, Mussolini a preluat puterea la sfarsitul lunii octombrie 1922, dar in Germania, Hitler abia la 30 ianuarie 1933. Astfel, inca din deceniul trei, regimul fascist mussolinian a constituit o atractie pentru numerosi lideri politici cu veleitati autoritare sau candidati la dictatura, aflati pretutindeni in tarile europene. Inca de pe la mijlocul anilor '20, liderul fascist italian a acordat numeroase si importante subventii unor organizatii fasciste sau profasciste, ale caror actiuni i se pareau utile pentru realizarea obiectivelor sale internationale; primii beneficiari fiind printul Starhemberg din Austria, care a organizat detasamentele armate ale burgheziei (Heimwehr), iar in Spania generalul Primo de Rivera, care - in urma loviturii de stat de la 13 decembrie 1923 - instaureaza in aceasta tara dictatura militara. Cu regimul autoritar a lui Horthy Mikls din Ungaria, venit la putere inca in 1919, Mussolini colaboreaza si sprijina politica revizionista a acestuia, incheindu-se chiar (la 5 aprilie 1927) un tratat de prietenie italiano-ungar.

Este insa deosebit de semnificativ faptul ca, in Europa Centrala si de Sud-Est - dupa o scurta perioada de viata politica democratica, liberala - in lipsa unei baze solide socio-economice care sa sustina democratia parlamentara, liberalismul politic se va prabusi, inlocuit fiind de regimuri autoritare de dreapta, instaurate in general in urma unor lovituri de stat militare, care urmareau sa inlature amenintarea revolutionara de stanga si sa readuca la putere clasele conducatoare traditionale. Regimurile autoritare care pun capat liberalismului democratic nu se bazeaza pe aceleasi fundamente si nici pe acelasi model de societate, ca in Italia lui Mussolini, iar mai apoi in Germania nazista. Dimpotriva, dictaturile care apar in perioada interbelica in sud-estul Europei si in peninsula iberica au o cu totul alta baza sociala. In aceste state, burghezia industriala si financiara este slab reprezentata, iar clasele mijlocii nu au o pondere insemnata. In general, clasa conducatoare traditionala era formata din marii proprietari de latifundii, la care se adaugau elementele unei burghezii inca in formare, dar neconsolidata economic. Cu toate acestea, si in aceste zone apar si activeaza numeroase organizatii de esenta fascista, atat prin ideologia lor, cat si prin violenta metodelor folosite.

Spania de la dictatura generalului Primo de Rivera

la regimul franchist

In cazul Spaniei exista un context de imprejurari aparte, intrucat in perioada interbelica cunoaste trei forme de regim politic: dictatura militaro-monarhica (1923-1930), regimul republican (1931-1938) si regimul autoritar, dictatorial, profascist al generalului Franco, de la inceputul anului 1939. Astfel, mai intai, dupa reusita loviturii de stat a generalului Primo de Rivera, din 13 septembrie 1923, se instaureaza aici dictatura militara, loiala regelui Alphonso al XIII-lea. Dupa cum dorea si regele, Primo de Rivera a suspendat Constitutia din 1876, a constituit un directoriu militar format din generali si amirali, partidele politice si cortesurile au fost dizolvate, iar libertatile burghezo-democratice lichidate. Pentru a-si consolida dictatura, el a infiintat un partid al sau, Uniunea Patriotica. Pe plan economic, masurile intreprinse de dictatura militara (politica protectionista, construirea soselelor si cailor ferate, finantarea irigatiilor), desi au marcat un oarecare avant, n-au reusit sa anihileze puternicele ramasite feudale din agricultura. Din 1927 impotriva regimului dictatorial se vor manifesta, prin felurite actiuni, tot mai multe forte social-politice, determinandu-l pe rege, in ianuarie 1930, sa-l demita pe Primo de Rivera. Acestuia ii succede un guvern format din elemente conservatoare, condus de generalul Damaso Berenguer, considerat atunci "cel mai loial servitor al regelui si cetateanul cel mai respectuos al monarhiei constitutionale".

Dupa declansarea crizei economice, are loc o regrupare a fortelor republicane burgheze, care - in august 1930 - au creat la San Sebastian un Comitet revolutionar, la el aderand si socialistii. Fixandu-si ca obiectiv principal cucerirea puterii politice, Comitetul a organizat doua comploturi militare (la 12 decembrie, prin rascoala garnizoanei din Jaca; iar la 15 decembrie 1930, la Madrid), insa ambele au esuat. Totusi, doua luni mai tarziu, la 15 februarie 1931 guvernul Berenguer a demisionat. Dupa unele incercari nereusite ale suveranului de a instaura un guvern "constitutional", iar mai apoi a unui guvern "reformist", in urma boicotarii formarii lor de catre liderii opozitiei republicane, s-a constituit un cabinet condus de amiralul Aznar, in care au intrat si cativa politicieni liberali. Dar alegerile municipale fixate pentru ziua de 12 aprilie 1931 se transforma intr-un referendum asupra monarhiei. In marile orase ale Spaniei invingatori au iesit candidatii republicani, determinandu-l pe regele Alphonso al XIII-lea sa paraseasca tara la 14 aprilie 1931. In aceeasi zi s-a proclamat pentru a treia oara republica, eveniment care a marcat inceputul revolutiei burghezo-democratice, condusa de burghezia republicana. Alcal Zamora y Torres, liderul partidului liberal formeaza un guvern provizoriu de coalitie. La 9 decembrie 1931 cortesurile constituante adopta constitutia republicana (care prevede, printre altele, separarea bisericii de stat, introducerea votului universal s.a.), iar Alcal Zamora y Torres este ales presedinte al republicii.

Insa in anii 1932-1933, intrucat regimul republican a recurs doar la jumatati de masura in rezolvarea sarcinilor revolutiei, s-au creat conditii favorabile aparitiei primelor organizatii fasciste spaniole, printre care Falanga si Confederatia Autonoma de Dreapta (CEDA), aceasta din urma condusa de Gil Robles si constituind centrul coordonator al reactiunii spaniole. Folosindu-se de starea de nemultumire a populatiei fata de unele masuri ale guvernelor republicane, organizatiile fasciste au declansat o puternica propaganda antirepublicana, iar la 10 august 1932 au incercat puciuri militare la Sevilla (condus de generalul Jos Sanjurjo) si la Madrid, esuate insa. La 13 februarie 1934 Falanga Spaniola se uneste cu partidul fascist Junta National-Sindicalista de of de R. Ledesma si O. Redondo.

Perioada de guvernare a lui Lerroux (1934-1935), cunoscuta sub numele de "bienio negro" ("anii negri"), a fost o perioada de reactiune clericala si de masuri represive. Mai intai si mai presus de toate, aplicarea reformei agrare a fost suspendata, iar libertatile democratice suprimate. Cel mai puternic om politic al Spaniei de atunci nu era nici Zamora y Torres, presedintele republicii, nici Lerroux, seful guvernului, ci Gil Robles, liderul organizatiei clericalo-fasciste CEDA, care actiona vadit pentru transformarea Spaniei in stat fascist. Sesizand acest pericol, pe intreg cuprinsul tarii au izbucnit numeroase greve si demonstratii (din februarie pana in aprilie 1934), continuand apoi cu grevele muncitorilor agricoli din iunie, si culminand cu rascoala armata a muncitorilor din Asturia (5-20 octombrie 1934). Insurectia armata din regiunea miniera Asturia a putut fi innabusita de guvern numai dupa ce a apelat la ajutorul legiunii straine si a unitatilor marocane; mii de insurgenti au fost arestati si aruncati in inchisori. Reactiunea biruitoare a cautat sa-si consolideze puterea, liderul clerical Robles primind portofoliul Ministerului de Razboi, unde i-a avut ca ajutoare pe generalii Fancisco Franco si Emilio Mola.

Cabinetul a dizolvat in toamna anului 1935 cortesurile si a fixat alegeri parlamentare pe ziua de 16 februarie 1936. Pana la alegeri, insa, au avut loc noi regrupari ale fortelor politice. Presedintele Zamora, de pilda, spera ca noile alegeri sa aduca in parlament o majoritate a republicanilor de centru, cu rol de arbitru intre stanga si dreapta parlamentara. Dar, dupa infaptuirea unitatii sindicale prin unificarea Confederatiei Unitare a Muncii cu Uniunea Generala a Muncitorilor (decembrie 1935), fortele politice de stanga (comunisti, socialisti si republicani de stanga) creeaza la 15 ianuarie 1936 un puternic Front Popular. Programul Frontului Popular isi propunea restabilirea si consolidarea democratiei, amnistierea detinutilor politici, pedepsirea celor vinovati de atrocitatile comise in regiunea miniera Asturia, legislatie in favoarea muncitorilor, realizarea unei adevarate reforme agrare, scaderea arenzilor la proprietatile agricole, reducerea impozitelor, asistenta sociala, masuri de sprijinire a intereselor economice ale meseriasilor, comerciantilor si a intreprinzatorilor mici si mijlocii etc.

Prezentandu-se la alegerile din 16 februarie 1936 cu acest program, Frontul Popular a obtinut 263 mandate de deputati (158 republicani burghezi, 88 socialisti si 17 comunisti), fata de cele 205 ale fortelor de dreapta. Drept urmare, la 19 februarie, liderul republican de stanga, Manuel Azaa, formeaza un guvern de coalitie, pentru ca la 10 mai sa fie ales presedinte al republicii, iar in locul lui, ca premier, va fi desemnat Casares Quiroga. Curand, insa, in zilele de 17-18 iulie se declanseaza rebeliunea franchista, deopotriva in Maroc si in peninsula, impotriva republicii. Incepe astfel razboiul civil din Spania (iulie 1936-martie 1939), care a luat caracterul unui razboi national-revolutionar. In atari imprejurari, depasit de evenimente, Casares Quiroga demisioneaza, noul guvern fiind constituit tot de un lider republican de stanga, Jos Giral y Pereira.

Pentru a infrange rebeliunea militara a lui Franco, guvernul republican avea la dispozitie o parte a garzii civile, trupele din metropola, detasamentele inarmate ale Confederatiei Generale a Muncii si ale Federatiei Anarhiste Iberice, detasamentele minerilor din Asturia, ale nationalistilor catalani si basci. In schimb, rebelii contau pe o parte din garnizoanele militare din metropola si pe trupele din Maroc.

Rebelii generalului Franco au trecut din Maroc in Spania cu sprijinul aviatiei germane si al vaselor militare italiene, reusind sa ocupe in cateva zile Cadiz, Sevilla, Granada, pe litoralul sudic; in nord, rebelii, condusi de generalul Emilio Mola, au pus stapanire pe Navara si Galicia. A esuat insa incercarea rebelilor de a cuceri capitala, printr-o rascoala, datorita - in special - interventiei decise a muncitorilor. Pentru a bara actiunile ofensive ale rebelilor, cabinetul Giral a creat militia populara, in care au fost cuprinsi 300.000 de voluntari. Drept urmare, la sfarsitul lunii iulie si inceputul lui august 1936 rebeliunea franchista era izolata in zonele ocupate initial din sudul si nordul tarii, iar guvernul republican avea suficiente forte si posibilitati de a o anihila total. Dar sustinatorii din afara ai lui Franco, Hitler si Mussolini, au intervenit masiv, mai ales ca politica de "neinterventie", conciliatorista, a Marii Britanii si Frantei, le era cat se poate de favorabila. Amestecul puterilor fasciste in razboiul civil din Spania a transformat acest conflict in razboi national-revolutionar al poporului spaniol, pentru apararea independentei si democratiei, impotriva fascizarii tarii.

Beneficiind de sprijinul aerian al aviatiei germane, prin actiuni ofensive conjugate, din nord si din sud, rebelii au reusit sa cucereasca Badajos si Talavera, amenintand capitala. In fata acestei primejdii, la 4 septembrie cabinetul Giral a fost inlocuit cu guvernul prezidat de socialistul Largo Caballero, in care au intrat si doi comunisti. Din nou, cu sprijinul aviatiei de bombardament germana si italiana, rebelii au declansat la 6 noiembrie 1936 ofensiva pentru cucerirea Madridului. Dar, dinspre nord, ofensiva generalului Mola a fost oprita, indeosebi datorita rezistentei darze a celor 21.000 de comunisti madrileni aflati pe acest front.

Dupa lichidarea puciului anarhist de la Barcelona, la 15 mai 1937, s-a format un nou guvern, condus de Juan Negrin, in componenta caruia au intrat socialisti, comunisti, republicani de stanga si nationalisti. Noul cabinet a luat masuri de pedepsire a vinovatilor de puciul antirepublican de la Barcelona, a destituit Consiliul Aragonului, infiintat ilegal de anarhisti, si a desfiintat unitatile militare ale acestora, a instituit comandamentul unic in armata, a extins autoritatea guvernului asupra intregii zone republicane, au fost infaptuite masuri in favoarea muncitorilor. In atari imprejurari, s-au creat premisele trecerii de la republica burghezo-democratica la republica democratica, intrucat revolutia burghezo-democratica se transformase in revolutie populara.

Dar in timp ce in sprijinul armatei republicane sosisera, inca din toamna anului 1936, un numar de 35.000 de voluntari internationali, printre care si 600 de antifascisti romani, rebelii generalului Franco erau tot mai intens sprijiniti material si financiar, dar mai ales pe cale armata, de Germania nazista si Italia mussoliniana. Drept urmare, in martie 1937, rebelii - cu sprijinul a 50.000 de soldati italieni, dotati cu artilerie si tancuri, precum si al aviatiei germane - au pornit din regiunea Guadalajara intr-o noua ofensiva impotriva Madridului. Esuand si aceasta ofensiva, rebelii si-au concentrat atunci eforturile spre nord, unde au reusit sa cucereasca zona industriala a Tarii Bascilor, Asturiei si Biscaiei. La inceputul anului 1938, rebelii franchisti au dezlantuit o ofensiva si in Aragon, pentru a ajunge la Mediterana, izbutind in aprilie sa taie teritoriul republican in doua. In lunile din vara, unitatile rebele au incercat sa cucereasca Catalonia, dar prin contraofensiva republicana de pe Ebru, care a durat 113 zile, ele au fost oprite. Totusi, la 15 noiembrie 1938, inferioara numericeste, armata republicana a trebuit sa se retraga. Drept urmare, trupele franchiste au reluat ofensiva la 28 decembrie 1938, reusind la 26 ianuarie 1939 - dupa lupte deosebit de crancene - sa cucereasca Barcelona, iar la inceputul lui februarie intreaga Catalonie era in mana rebelilor. Armata republicana din nord s-a retras in Franta, unde a fost internata in lagare.

In aceste imprejurari, guvernul republican - mutat inca din noiembrie 1936 la Valencia - mai avea sub controlul sau doar regiunile din partea centrala si de sud-est a Spaniei, locuite de aproximativ 10 milioane de oameni, si mai dispunea de o armata de cateva sute de mii de soldati si ofiteri si de intreaga flota militara. Intre timp, guvernul generalului Franco a fost recunoscut, la 18 noiembrie 1938 de Germania si Italia. Dupa caderea Cataloniei, la 11 februarie 1939, guvernul republican Juan Negrin revine la Madrid. Dar, numai dupa doua saptamani, primeste o dura lovitura externa, intrucat Anglia si Franta rup relatiile diplomatice cu republicanii si recunosc guvernul lui Franco. In ultimele zile de agonie si tradarile din tara se tin lant; la 5 martie 1939 flota republicana pleaca din Cartagena in Tunis; iar a doua zi (6 martie) are loc o lovitura contrarevolutionara la Madrid, in urma careia colonelul Segismundo Casado creeaza o junta nationala care capituleaza fara conditii. Din acest moment, guvernul generalului Franco controleaza intregul teritoriu al tarii, dar regimul pe care il instaureaza nu vizeaza sa creeze o "noua ordine", asa cum doreau falangistii, ci mai degraba sa reinvie o Spanie traditionala, dar intr-un cadru autoritar si corporatist, care se apropie mai mult de Portugalia lui Salazar, decat de Italia lui Mussolini. Totusi, Falanga va fi nu numai un partid de guvernamant, ci si "o miscare militarista, inspiratoare si baza a statului spaniol", foarte eficient ierarhizata si bine structurata.

Dupa ce a fost lichidata republica democratica si a fost instaurata dictatura lui Franco, a inceput o crunta rafuiala politica: 9.000 de sustinatori ai regimului republican au fost ucisi, iar peste 12.000 au fost inchisi. Guvernul franchist a dat de indata satisfactie marilor proprietari, retrocedand mosierilor (intre 25 martie-7 septembrie 1939) toate pamanturile impartite taranilor de catre republicani. Drept multumire pentru sprijinul acordat de puterile fasciste, Spania adera la 27 martie la Pactul anticomintern, iar la 8 mai 1939 paraseste Liga Natiunilor.

In Spania nu are loc o inregimentare a maselor in Falanga si nici nu se manifesta intentia generalului Franco de a remodela societatea, impunandu-i un regim de viata fascist. E adevarat insa ca a instaurat un regim autoritar, dictatorial, profascist, bazandu-se pe institutiile traditionale ale tarii (biserica, armata, scoala), care au servit cel mai eficace suport regimului sau, prin controlul exercitat asupra formatiei intelectuale, morale si civice a tineretului in special, asupra tuturor categoriilor sociale in general. Pentru a-si infrange adversarii, Franco a avut nevoie - pe plan intern - de sprijinul marilor proprietari dar si a claselor mijlocii, de serviciile Falangei, iar pe plan extern de ajutorul militar si diplomatic al Germaniei naziste si Italiei mussoliniene.

Regimul dictatorial din Portugalia

Portugalia, care in anii primului razboi mondial a avut o prezenta militara de partea Antantei, mai mult simbolica, atat in Flandra cat si in Africa impotriva germanilor, a fost teatrul unor lovituri de stat pe plan intern, care au zdruncinat serios spectrul vietii politice. Mai intai, la 5 decembrie 1917, printr-o lovitura de stat puterea a fost preluata de generalul Sidonio Paes ca presedinte dictator. Acesta a fost asasinat insa in decembrie 1918, iar criza politica din tara a fost exploatata de cercurile monarhiste. Restaurarea monarhiei a fost de scurta durata, caci in cele din urma miscarea monarhista va fi inabusita de fortele armate republicane.

Puternica instabilitate guvernamentala in anii de dupa razboi a permis totusi fortelor reactionare sa se coalizeze si, dupa mai multe incercari, sa izbuteasca - prin lovitura de stat din 26 mai 1926 - sa-l inlature pe presedintele republicii si sa incredinteze puterea unui triumvirat militar in frunte cu generalul Gomes da Costa. Dar la 9 iulie 1926, Antonio Oscar de Fragoso Carmona, unul din membrii triumviratului militar, si-a asumat prerogativele unei puteri dictatoriale. Acesta, pentru a da iluzia legalitati s-a autoales presedinte al Portugaliei la 25 martie 1928. Nu si-a dezmintit insa intentiile dictatoriale atunci cand a abrogat Constitutia din 1911 si prevederile ei liberale.

Tot in primavara anului 1928 (la 27 aprilie), Antonio de Oliveira Salazar, reprezentant al cercurilor financiare, intra in guvern ca ministru de finante, cu puteri exceptionale. Acesta, incercand sa consolideze regimul dictatorial, a creat (la 30 iulie 1930) Uniunea Nationala, un partid profascist. Cu sprijinul acestui partid, Salazar da o lovitura de stat in 1932, in urma careia - ca prim-ministru - a concentrat in mainile sale intreaga putere, devenind adevaratul dictator al Portugaliei.

In "estado novo" ("statul nou"), de tip corporatist, Salazar a admis doar existenta Uniunii Nationale, ca partid unic, a interzis sindicatele, creand in locul acestora corporatiile, unelte docile ale regimului. De asemenea, au fost interzise grevele si orice actiuni revendicative muncitoresti. In timpul razboiului civil din Spania, la 9 septembrie 1936 - in semn de protest impotriva sprijinului acordat rebeliunii franchistilor - a avut loc o rascoala a flotei portugheze stationata la Lisabona, inabusita insa de trupele regimului lui Salazar. Si acest regim dictatorial din peninsula iberica a supravietuit si celui de-al doilea razboi mondial, fiind rasturnat abia dupa patru decenii de la instaurarea sa, la 25 aprilie 1974, printr-o insurectie militara ("revolutia garoafelor rosii").

Polonia de la regimul "sanatiei" al maresalului Pilsudski

la regimul autoritar, dictatorial al maresalului Rydz Smigly

Sfarsitul primului razboi mondial in toamna anului 1918 n-a adus pentru polonezi decat inceputul refacerii statului lor national independent, ale carui granite n-au putut fi definitivate nici in anul urmator, atat din cauza mentinerii unor teritorii poloneze sub ocupatie germana, cat si datorita tendintelor claselor dominante de expansiune spre est, peste limitele etnice poloneze. In aceste conditii, in tinuturile vestice, prin rascoalele populatiei poloneze din Poznania si Silezia (1918-1921), ocupantii germani sunt izgoniti din cea mai mare parte a acestor regiuni, determinand Conferinta de Pace de la Paris sa delibereze favorabil pentru unirea celor doua foste provincii germane cu restul teritoriilor poloneze. Pe de alta parte, cercurile conducatoare poloneze au manifestat si o tendinta de cotropire a unor teritorii din rasarit, pe calea armelor, in timpul razboiului polono-sovietic din anii 1919-1920.

Ostilitatile militare au fost declansate inca la 11 februarie 1919, deci inainte de semnarea Tratatului de Pace de la Versailles, cand Polonia va fi recunoscuta pe plan international ca stat independent. Dupa un atac, bine pregatit, trupele poloneze ocupa orasul Brest-Litovsk, apoi (pana in iulie) intreaga Ucraina apuseana. La 25 aprilie 1920, importante forte militare poloneze invadeaza Ucraina centrala, cucerind, in cateva zile, Kievul. In ajutorul ei, cooperand, vine armata generalului albgardist Vrangel, din Crimeea. Doua luni mai tarziu, in iunie 1920, Armata I de cavalerie comandata de Budionii rupe frontul polon si elibereaza Kievul. In iulie, Armata Rosie elibereaza si Minskul, iar in ofensiva din august ajunge pana la "portile" Varsoviei. Dupa lupte extrem de violente in "Batalia Varsoviei", trupele poloneze resping - spre sfarsitul lunii august - Armata Rosie, iar in contraofensiva lor ajung din nou in Bielorusia. Operatiunile militare inceteaza in toamna prin semnarea armistitiului la 12 octombrie 1920. Datorita acestor evenimente, granitele Poloniei s-au definitivat mai lent; cele cu Germania au fost fixate conform prevederilor tratatului de la Versailles (28 iunie 1919), iar litigiul din Silezia Superioara prin plebiscitul din 20 martie 1921; cele cu Cehoslovacia in 1920, prin arbitrajul puterilor occidentale; iar cele cu republicile sovietice Rusia, Ucraina si Bielorusia prin tratatul de la Riga din 18 martie 1921, in urma caruia Ucraina apuseana si Bielorusia apuseana au intrat in componenta Poloniei. Dupa rezolvarea ultimelor litigii de frontiera, prin tratative sau pe calea armelor, statul polonez independent se intindea in toamna anului 1921 pe o suprafata de 380.600 km² si avea o populatie de 27.177.000 locuitori, dintre care 69,2% erau polonezi, iar 30,8% alte nationalitati (ucraineni, bielorusi, germani, evrei etc.)

Pe plan politic intern, la 17 martie 1921 a fost adoptata constitutia, care a instaurat regimul democratiei parlamentare. Presedintele tarii, ales de Adunarea Nationala (compusa din dieta si senat) pe o perioada de sapte ani, avea insa puteri limitate. Erau stipulate o serie de libertati democratice, cetatenesti, si se garanta dreptul de proprietate. La 20 decembrie 1922, presedinte al republicii a fost ales Stanislaw Woyciechowski.

Intre timp, fortele conservatoare, reactionare, se activizeaza, iar pentru a impiedeca o lovitura de stat a extremei drepte, maresalul Pilsudski (care fusese conducator al statului intre 14 noiembrie 1918-9 decembrie 1922) a organizat in zilele de 12-14 mai 1926, impreuna cu o parte a armatei, un "Mars asupra Varsoviei". In aceste imprejurari, guvernul a demisionat la 14 mai, iar presedintele republicii si-a depus functiile. S-a constituit un nou guvern in care Pilsudski a detinut portofoliul Ministerului de Razboi. Regimul nou instaurat (mai-august 1926) a fost numit de "Sanacja", adica de asanare morala. Sprijinit la inceput de formatiunile politice de stanga, maresalul a trebuit sa renunte destul de repede la aliantele sale "populiste" si sa se apropie de conservatori, asa incat regimul instaurat de el "s-a orientat catre o forma clasica de dictatura militara" (Serge Bernstein, Pierre Milza). Burghezia industriala si oligarhia financiara a acordat de indata concursul noului regim.

Deoarece constitutia din 1922 acorda presedintelui puteri limitate, Pilsudski a refuzat la 31 mai fotoliul prezidential, asa cum votase Seimul, iar in aceasta situatie a fost ales omul propus de el, Ignacy Mosciski (1 august 1926 - 29 septembrie 1939). La 16 iunie 1926, guvernul a propus modificarea constitutiei, cerere acceptata de forul legiuitor prin votul din 2 august. Potrivit modificarilor facute, atributiile presedintelui au fost mult largite; el avea dreptul sa dizolve parlamentul si sa legifereze intre sesiunile ei. Pilsudski si-a intemeiat propriul partid (Blocul fara de partide) si - avand sprijinul marelui capital si al ofiterilor superiori din armata - a concentrat, de fapt, puterea in mainile sale.

Alegerile parlamentare din 4 martie 1928 au favorizat fortele de stanga (socialisti, comunisti si aripa radicala a partidului taranesc), care au obtinut majoritatea mandatelor in Seim. In atari imprejurari, raporturile dintre parlament si regimul lui Pilsudski s-au inasprit. Guvernul a primit, in toamna anului 1929, un vot de neincredere si a trebuit sa demisioneze. Pilsudski a reactionat prompt, reusind sa impuna un nou cabinet, fidel lui. Dar nici partidele de centru (partidul taranesc-piast si alte formatii) si de stanga n-au renuntat la lupta politica, constituind la Cracovia un front comun (Centrolew), intensificand campania antiguvernamentala. Pilsudski a actionat acum si mai ferm, dizolvand Seimul si ordonand arestarea, la 10 septembrie 1930, a numerosi lideri politici, care au fost actionati in procese si condamnati la detentie. Drept urmare, noile alegeri pentru Seim, desfasurate intr-o atmosfera de teroare in noiembrie 1930, au dat castig de cauza Blocului guvernamental al lui Pilsudski, care a obtinut 55,6% din voturi.

Fara participarea partidelor de opozitie (care se grupasera in Centrolew), la 26 ianuarie 1934 constitutia a fost din nou modificata si promulgata in aprilie 1935. Dar aparitia din 1934 a lagarelor de concentrare, in care erau detinuti in special comunistii si militantii ucraineni si bielorusi, a umbrit si mai mult regimul de asanare morala.

La 12 mai 1935 Pilsudski a incetat din viata; moartea lui prilejuind in scurt timp aprige dispute politice, in care s-au infruntat partizanii revenirii la un regim mai liberal si adeptii consolidarii dictaturii. Ii succede "regimul coloneilor" dominat de maresalul Edward Rydz Smigly, numit la 15 iulie 1936 conducator al statului. Sub indrumarea lui, la 21 februarie 1937 se organizeaza un partid de guvernamant, Lagarul Uniunii Nationale, al carui program ultraconservator consemneaza existenta unor tendinte populiste, dar si totalitare. Pe de alta pare, influenta fascismului european se rasfrange si in Polonia asupra unor miscari reactionare, cum ar fi Partidul National Radical, a carui aripa extremista, "Falanga", capata la sfarsitul anilor '30 o evidenta amprenta fascista. Organizata si structurata dupa model militar, aceasta formatiune si-a recrutat majoritatea membrilor din randurile micii burghezii si a studentilor din capitala, atrasi de programul sau care prevedea limitarea proprietatii private si existenta unei economii dirijate. O vreme, Falanga intretine raporturi destul de bune cu guvernarea, chiar daca atrage de partea ei mai multi membri ai partidului de guvernamant si isi creeaza o trista reputatie prin actiunile sale violente indreptate impotriva evreilor. Cand, insa, e suspectata ca pune la cale o lovitura de stat pronazista, este abandonata si interzisa de guvern.

Pe plan extern, Polonia - desi a incheiat in 1934 pacte de neagresiune cu Germania si URSS - va fi in cele din urma victima agresiunii acestora. Pana atunci sa consemnam neghiobia politica a guvernantilor polonezi, care s-au lasat atrasi in cursa fascistilor germani si italieni, participand in toamna anului 1938 la dezmembrarea Cehoslovaciei.

Regimurile autoritare din tarile baltice

Fostele gubernii tariste, Estonia, Letonia si Lituania, cu populatii majoritare de origine germana, si-au proclamat independenta la sfarsitul primului razboi mondial, recunoscuta ulterior de Rusia Sovietica. In 1922 cele trei republici baltice devin membre ale Ligii Natiunilor. La inceput aici au functionat regimuri democratice, parlamentare.

Prin lovitura de stat din 17 decembrie 1926, Antanas Smetona, liderul Partidului Nationalist (Tautininku), monopolizeaza puterea in Lituania, instaurand in tara un regim de stare de asediu. Constitutia a fost suspendata, dieta dizolvata, Smetona devenind practic dictator. In Estonia, desi fortele conservatoare actioneaza mai lent, ele reusesc totusi s-o ia inaintea miscarii corporatiste si antisemite a generalului Larka si sa instaureze o stare de urgenta. Astfel, printr-o lovitura de stat, Konstantin Paets, ajutat de generalul J. Laidoner, a devenit la 12 martie 1934 dictator. Parlamentul a fost dizolvat, libertatile democratice suprimate. In cea de-a treia republica baltica, Letonia, puterea este acaparata prin lovitura de stat din 15 mai 1934 de Karlis Ulmanis, liderul Uniunii Taranesti, care conduce autoritar un stat militarizat, opunandu-se cu duritate atat socialistilor, cat si "fascistilor" din Perkonkrust al carui sef, Zelmin, fost membru al garzilor voluntare este atras de influenta Reichului nazist.

Avand interese similare, guvernele Estoniei, Letoniei si Lituaniei au incheiat in septembrie 1934 un Pact de intelegere, defensiv, care insa s-a dovedit a fi complet neputincios in fata pactului sovieto-german din 23 august 1939.