APARITIA DREPTULUI SCRIS SI EVOLUTIA SA IN TIMPUL DOMNIILOR PAMANTENE

APARITIA DREPTULUI SCRIS SI EVOLUTIA SA IN TIMPUL DOMNIILOR PAMANTENE

SECTIUNEA I

PRAVILELE BISERICESTI

1. Izvoarele si importanta Pravilelor bisericesti

Se stie ca geto-dacii, desi au cunoscut scrisul, nu au avut o cultura scrisa. Nici mai tarziu, romanii nu au avut vreme indelungata o cultura scrisa. Tot ceea ce a reprezentat obicei juridic sau nejuridic la romani a constituit, tacit, o mostenire a neamului, transmisa generatiilor viitoare prin cuvantul auzit din batrani nu prin cel scris.

Constituirea statelor feudale, mai tarziu, ca forme cristalizate de organizare sociala; legaturile ulterioare cu lumea bizantina, pe de o parte, dar si cu cea din apus, pe de alta parte, au determinat orientarea bisericii si a domniei spre realizarea unei educatii si spre exprimarea in scris a creatiilor fie bisericesti sau laice, fie literare sau juridice.

De aceea, primele scoli, mai ales in Tara Romaneasca si Moldova, apar pe langa biserici si pe langa Curtea domneasca, accesul la instructie avandu-l, in primul rand, aceea care beneficiau de o buna situatie materiala.

In ceea ce priveste dreptul scris, acesta este, in egala masura, rodul initiativei bisericii, respectiv, a domniei. Pravilele bisericesti, ca prime creatii juridice scrise apar, incepand din secolul al XV-lea, initial, in limba slavona si apoi, in limba romana si reprezinta tendinta domnilor de a impune noi reglementari, cu un caracter uniform, prin care sa asigure consolidarea statului si centarlizarea puterii.

Biserica, in calitate de exponenta a aceluiasi grup, a fost cea care a materializat aceasta tendinta.

Initial, primele pravile nu au fost altceva decat copii ale legiuirilor imparatilor bizantini, cu un pronuntat caracter religios. Cea mai importanta sursa, in acest sens, circuland foarte mult in Tarile Romane a fost Sintagma lui Matei Vlastares, scrisa in greceste si aparuta in 1335 la Salonic. Aceasta era o compilatie in ordine alfabetica, cuprinzand 24 de capitole dupa cele 24 de litere ale alfabetului grecesc si continand dispozitii de drept bisericesc si laic.

Alte izvoare au mai fost: Legea agrara bizantina, aparuta spre sfarsitul secolului al VII-lea si care a fost folosita in redactarea primelor codificari laice: Carte Romaneasa de invatatura si Indreptarea legii; Ecloga; Prohiron si Epanagoga; Bazilicalele precum si unele Nomocanoane ale 'parintilor bisericii'.

Printre pravilele scrise in limba slavona se numara: Pravila de la Targoviste, scrisa in 1452 de gramaticul Dragomir la porunca domnului Tarii Romanesti, Vladislav; Pravila de la manastirea Neamtului, denumita si 'Pravila cea Mare', scrisa din porunca lui Stefan cel Mare de catre ieromonahul Ghervasie in anul 1474; Pravila scrisa la Iasi in anul 1495 de gramaticul Damian, tot din porunca lui Stefan cel Mare . Toate sunt traduceri ale Sintagmei lui Matei Vlastares. Alte pravile scrise in limba slavona sunt: Pravila de la manastirea Bisericani scrisa in 1512 de catre ierodiaconul Nicodem la porunca domnului Moldovei, Bogdan al III-lea; Pravila de la manastirea Neamtului aparuta in 1557 din porunca mitropolitului Moldovei, Grigore; Pravila de la manastirea Putna scrisa in 1581 la porunca episcopului Eustachie; Pravila de la manastirea Bistrita (Moldova) scrisa in 1618 de mitropolitul Teofan. Aparute toate sub forma de manuscris erau traduceri ale nomocanoanelor bizantine. Din aceeasi categorie de pravile scrise in slavona mai fac parte si Pravila de la Galati de la inceputul secolului al XVII-lea si Pravila de la manastirea Bistrita (Oltenia) din anul 1636 scrisa din porunca sotiei lui Matei Basarab.

Intrucat limba slavona nu era accesibila decat unui grup restrans din randul populatiei si, in mod special, clericilor s-a simtit nevoia scrierii pravilelor in limba nationala. De data aceasta unele dintre ele nu mai sunt realizate in manuscris ci tiparite. Asa sunt: Pravila sfintilor Apostoli sau Pravila de la Ieud, tiparita, intre 1560 - 1562, de diaconul Coresi, reprezentand o traducere a nomocanoanelor lui Ioan Postnicul; Pravila de la Govora sau Pravila cea mica; tiparita, la 1640, din porunca lui Matei Basarab .

In limba romana au fost scrise si Pravila Sfintilor Parinti dupa invatatura marelui Vasile, avand un continut asemanator cu Pravila tiparita de Coresi precum si Pravila aleasa, scrisa, in 1632, de catre logofatul Eustratie.

Toate aceste pravile au un pronuntat caracter religios. De la jumatatea secolului al XVII-lea, apar insa si primele legiuiri laice. Acestea sunt Cartea Romaneasca de invatatura, tiparita la Iasi in 1646, din porunca lui Vasile Lupu si Indreptarea Legii, tiparita in 1652 la Targoviste, la initiativa domnului Tarii Romanesti, Matei Basarab.

Pravilele bisericesti si, mai tarziu, cele laice au folosit, in mare masura, izvoare bizantine, nefiind altceva decat copii ale unor legiuiri straine necorespunzatoare realitatilor sociale romanesti. De aceea, in fapt, multa vreme domnii Tarilor Romane au continuat, asa cum reiese si din documente, sa aplice Legea Tarii si abia, mai tarziu, dispozitiile cuprinse in pravile.

In Transilvania, prin Statutele Tarii Fagarasului intocmite in 1508 si Constitutiile Tarii Fagarasului alcatuite in 1657 si 1690, populatia romaneasca a reusit sa impuna si sa aplice tot norme ale dreptului cutumiar romanesc.

Cu toate acestea, pravilele joaca un rol deosebit in Istoria dreptului romanesc, deschizand drumul formei scrise de exprimare a dreptului, forma necunoscuta pana in acel moment decat in perioada aplicarii dreptului roman in Dacia, dar aici este vorba despre un import si nu despre o creatie juridica proprie geto-dacilor. In ceea ce-i priveste pe acestia din urma, existenta unor legi scrise nu este atestata documentar.

2. Continutul Pravilelor bisericesti

Pravilele bisericesti au un continut eterogen, pe langa dispozitiile juridice cuprinzand si extrase din lucrari religioase, date istorice despre sinoade si despre parintii bisericii, tabele de calculare a timpului, formulare pentru intocmirea unor acte etc.

In privinta dispozitiilor juridice nu exista o sistematizare a acestora pe ramuri ale dreptului si pe institutii. Astfel, normele dreptului laic alterneaza cu cele ale dreptului canonic. La fel alterneaza si reglementarile de drept civil, familiei, penal sau procesual.

Majoritatea dispozitiilor sunt dominate de conceptia religioasa.

In materia casatoriei, logodna era considerata un contract, avand efectele unei semicasatorii. Impedimentele la casatorie vizau rudele de sange, prin alianta sau spirituale. De asemenea, nu se puteau casatori copii de suflet cu cei naturali. Alte interdictii priveau casatoria dezrobitului cu fosta stapana. Divortul era admis, prevazandu-se cauzele acceptate de biserica pentru desfacerea casatoriei. Ca si in dreptul cutumiar, era reglementata rudenia de sange pe linie directa si colaterala, prin alianta sau spirituala. Rudenia prin infratire, recunoscuta de pravile, se realiza respectandu-se anumite forme religioase.

In dreptul civil, principalele contracte reglementate erau: vanzarea-cumpararea, emfiteoza, imprumutul, zalogul, depozitul, iar in privinta succesiunilor, pravilele contineau dispozitii referitoare la clasele de mostenitori, procedura de impartire a bunurilor succesorale, cazurile de dezmostenire etc.

In materie penala, se resimte aceeasi influenta religioasa. Astfel, infractiunea era privita ca un pacat, iar pedeapsa, ca o ispasire. Infractiunile incriminate erau omorul, insulta, calomnia, vrajitoria etc. Pedepsele erau fizice (bataia, mutilarea, pedeapsa capitala) sau duhovnicesti (matanii, rugaciuni, posturi).

In unele pravile apar si dispozitii referitoare la probele care puteau fi administrate in justitie, in special marturia si juramantul.

SECTIUNEA A II-A

CARTEA ROMANEASCA DE INVATATURA SI

INDREPTAREA LEGII, PRIMELE CODIFICARI LAICE IN DREPTUL SCRIS ROMANESC

Cele doua pravile sunt considerate monumente ale dreptului scris, fiind primele codificari cu caracter laic. Aparute la jumatatea secolului al XVII-lea au un continut asemanator, folosind aproximativ aceleasi izvoare.

De fapt, Indreptarea legii care apare in Tara Romaneasca in anul 1652, din porunca domnului Matei Basarab, este versiunea muntenizata a Cartii Romanesti de Invatatura, aparuta in Moldova in anul 1646, la initiativa domnului Vasile Lupu.

Cartea Romaneasca de Invatatura, tiparita la Iasi, la manastirea Trei Ierarhi de catre logofatul Eustratie, s-a inspirat din Legea agrara bizantina precum si din Tratatul de drept penal al lui Prosper Farinaccius denumit 'Praxis et theoricae criminalis'. Indreptarea legii a fost tiparita la Targoviste de catre calugarul Daniil Panoneanul, ajuns mai tarziu mitropolit al Ardealului . Fata de Cartea Romaneasca de invatatura, Indreptarea legii mai cuprinde si traduceri si prelucrari ale unor acte din nomocanoanele bizantine precum si anumite probleme de filosofie, medicina, gramatica, etc.

Dispozitiile cuprinse in cele doua lucrari cunosc o anumita sistematizare si sunt structurate in pricini, glave si zaciale (capitole, sectiuni, articole).

Continutul celor doua pravile este variat, acoperind aproximativ tot domeniul dreptului. In primul rand sunt recunoscute ca izvoare ale dreptului legea si obiceiul.

Apoi se face distinctie intre ius humanum ('Pravila lumeasca'), ius divinum ('Pravila Dumnezeiasca') si ius naturale ('Pravila firii omenesti') .

Problema drepturilor, respectiv, clasificarea, exercitiul, dobandirea si pierderea acestora este abordata prin prisma conceptiilor de clasa, ca rezultat al ierarhizarii sociale. Astfel, persoanele fizice, denumite 'obraze', erau impartite in oameni liberi si robi, in prima categorie facandu-se distinctie intre boieri, tarani si saraci. In Cartea Romaneasca de Invatatura, in partea intai a acesteia, sunt reglementate raporturile dintre boieri si taranii aserviti, fiind stabilite drepturile boierilor si obligatiile taranilor aserviti precum si consecintele ce decurgeau din legarea taranilor de pamant . In privinta robilor, stapanii aveau un drept de corectie asupra lor. Dezrobirea se putea face la initiativa stapanului sau de catre domn, ca rasplata pentru denuntarea stapanului, in cazul in care acesta savarsise anumite infractiuni.

Exercitiul drepturilor cunostea, in general, limitari datorate clasei sociale, religiei, varstei, sexului, starii mintale a persoanelor etc. Varsta majoratului era stabilita la 25 de ani, insa raspunderea pentru faptele comise subzista de la 18 ani.

In relatiile de familie sunt preluate reglementari din pravilele anterioare. Casatoria era precedata de logodna, care avea anumite efecte juridice. Spre deosebire de dreptul cutumiar, potrivit caruia, sotia era stapana bunurilor dotale atat pe durata casatoriei cat si in urma unui posibil divort, in pravile, probabil, sub influenta romana, barbatul administra zestrea sotiei. In egala masura, acesta avea si un drept de corectie asupra sotiei. Casatoria putea fi desfacuta de catre biserica pentru cauze reglementate in pravile: adulter, betie, vrajitorie, rudenie, bataie peste masura. Anumite efecte i-au fost recunoscute si concubinajului cum ar fi, de exemplu, pierderea in caz de infidelitate a averii concubinei infidele sau a darurilor primite de la concubin.

In materia proprietatii, se facea in primul rand, o clasificare a bunurilor in mobile si imobile precum si intre bunurile laice si cele 'sfintite'. Cele sfintite, stapanite potrivit dreptului bisericesc, ca si cele imobile (case, mosii) erau o categorie aparte de bunuri, beneficiind de o protectie speciala. Erau reglementate si modurile de dobandire a proprietatii; uzucapiunea nefiind recunoscuta, ceea ce avea drept consecinta imprescriptibilitatea actiunii in revendicare.

Privitor la obligatii si contracte, apar noi reglementari ce completeaza materia. Sunt mentionate ca izvoare ale obligatiilor contractul si delictul. La incheierea contractelor vointa partilor putea fi viciata prin: violenta (sila) sau prin dol (amagire). Actele puteau fi incheiate fie individual, de catre parti, fie prin reprezentanti ai acestora, numiti 'ispravnici' sau 'pristavi'. Principalele contracte erau vanzarea-cumpararea, inchirierea, donatia, imprumutul. Obligatiile partilor erau garantate prin chezasi si prin zalog.

O deosebita importanta este acordata si succesiunii legale sau testamentare, cu cele doua forme ale sale: scrisa (zapis) si orala (limba de moarte). Aveau vocatie succesorala, descendentii, ascendentii si colateralii pana la gradul al 9 - lea. Copiii naturali veneau, ca si in dreptul consuetudinar, la mostenirea mamei. In raport de numarul copiilor, era stabilita rezerva succesorala si cotitatea disponibila. In egala masura, erau stabilite si cazurile de dezmostenire si anume: condamnarea pentru infractiuni contra moralei precum si asasinarea celor care urmau a fi mosteniti. Pentru ca testamentul sa fie valabil se cerea ca testatorul 'sa fie cu mintea intreaga si sanatoasa', iar in cazul testamentului oral se cerea prezenta martorilor.

Sub influenta tratatului lui Prospero Farinacci, in pravile sunt incluse dispozitii moderne. De exemplu, pentru prima oara este reglementata notiunea de infractiune flagranta denumita 'vina de fata'. De asemenea, apar in pravile notiuni evoluate ca: tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea si recidiva. Tentativa era pedepsita mai bland. Erau prevazute, in plus, faptele care inlatura raspunderea penala (nebunia, varsta sub 7 ani, legitima aparare, ordinul superiorului, obiceiul locului etc) precum si cele care micsoreaza pedeapsa (mania, betia, somnambulismul, ignoranta, pasiunea, greseala fara inselaciune, aprecierea judecatorului etc). In aprecierea pedepsei, importanta era si apartenenta sociala datorita careia pedeapsa putea fi micsorata, agravata sau inlaturata. Infractiunile denumite 'vini' sau 'greseli' puteau fi impartite in vini mari si vini mici. Erau reglementate in pravile: hiclenia, calpuzania, omorul, paricidul, ranirea, furtul, marturia mincinoasa, rapirea, incestul, adulterul, bigamia, erezia, sodomia, hotria (proxenetismul) etc.

Pedepsele prevazute erau fizice: (moartea prin decapitare, spanzuratoare, ardere de viu, tragere in teapa, mutilarea si bataia); privative de libertate (ocna, temnita, surghiunul la manastire); degradante (purtarea prin targ); religioase (afurisenia, oprirea de la biserica); pecuniare (amenzi, gloabe).

Instantele de judecata erau laice si bisericesti. In dreptul penal actiunea putea fi intentata fie de catre victima, fie de catre alta persoana (de sot pentru sotie, de parinte pentru copil, de stapan pentru sluga etc).

Mijloacele de proba reglementate erau inscrisurile, martorii, juramantul, expertizele, prezumtiile .

Notiunea de apel nu era cunoscuta, insa partea nemultumita se putea adresa unui dregator superior.

Noi reglementari apar si in privinta prescriptiei actiunii, stabilindu-se un termen de 30 de ani pentru creante, 40 de ani pentru reclamarea zalogului, 10 ani pentru ranire si 5 ani pentru furt.

SECTIUNEA A III-A

HRISOAVELE LEGISLATIVE

Nici dispozitiile cuprinse in dreptul cutumiar, nici cele cuprinse in pravile nu reprezinta acte normative emise de domn in virtutea prerogativelor sale legislative.

Hrisoavele domnesti, ca acte prin care domnul delibera asupra unor situatii de fapt dupa consultarea prealabila cu Sfatul domnesc, au avut, initial, un caracter individual de aplicare a Legii tarii la cazuri practice. Cu timpul, prin solutiile propuse de catre domn, hrisoavele modifica regulile de drept existente, fiind create adesea reguli noi. Valoare normativa propriu-zisa incep sa aiba spre sfarsitul secolului al XVI-lea, modificand dispozitii ale dreptului existent si avand totodata aplicabilitate generala, nu numai la o anumita situatie data . In acest sens, sunt cunoscute: Legatura lui Mihai din anul 1595; Hrisovul lui Miron Barnoski, privitor la manastiri din anul 1626; Hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 1741 referitor la tiganii robi; Hrisoavele date de Constantin Mavrocordat pentru desfiintarea serbiei in Tara Romaneasca (1746) si apoi, in Moldova, (1749), care cuprind noi dispozitii privitoare la raporturile dintre proprietari si rumani.

De asemenea, in ceea ce priveste familia, hrisovul relativ la casatoria fetelor sarace din 1742 al lui Mihail Constantin Sutu; cel privitor la adoptiune din 1800, al lui Alexandru Constantin Moruzi; la orfani si tutela din 1817, al lui Scarlat Calimach. In materia contractelor, hrisovul din 1755, al lui Matei Ghica, in Moldova referitor la probe si cel din 1775, al lui Alexandru Ipsilanti referitor la preemtiune[9].

Dintre toate acestea, primul si care a generat diferite interpretari a fost Legatura sau Asezamantul lui Mihai Viteazul, considerandu-se, ca, prin aceasta masura a fost pentru prima data legiferata 'rumania'[10]. In realitate, 'masura lui Mihai nu modifica intru nimic situatia rumanilor care in momentul decretarii se aflau pe mosiile stapanilor lor' . Este adevarat, insa, ca prin acest hrisov se crea o noua categorie de rumani si anume, 'rumanii de legatura', acestia fiind oameni liberi pe care Legatura lui Mihai ii prinsese in acel moment asezati pe o anumita mosie.

In privinta motivelor care l-au determinat pe Mihai sa ia aceasta masura, se arata ca 'intretinerea armatei il costa multe parale. Mihai trebuia sa crute boierii, caci altminteri ei s-ar fi razvratit. Dari grele asupra locuitorilor din Ardeal nu putea sa puna, pentru ca avea nevoie de simpatia lor. Ramaneau numai taranii liberi, proprietarii de pamant din Muntenia.

Documentele vremii arata, intr-adevar, numeroase cazuri in care Mihai isi implinea nevoile sale impunand mosnenilor dari grele, incat acestia erau nevoiti sa-si vanda mosiile catre boieri sau deveneau mosii domnesti cu locuitori pe ele, din cauza neplatii darilor. Din pricina aceasta, foarte multi oameni, din proprietari devenisera tarani supusi. Supusenia lor devine din ce in ce mai grea cu vremea, prin exploatarea muncii lor. Ca sa scape de boierii proprietari necrutatori, taranii fugeau de pe o mosie pe alta apartinand unui proprietar mai bun, fie boiereasca, fie manastireasca. Starea aceasta nu folosea statului, pentru ca incasarea darilor devenea grea; nu folosea taranilor, pentru ca partea lor contributiva la cota se sporea si cu partea taranilor fugari; nu folosea nici boierilor, pentru ca pamanturile lor ramaneau nelocuite. Din aceasta nevoie, boierii ii aduceau cu sila la locurile lor pe fugari. Cu vremea, aceasta stare devenise o stare de drept, un obicei al pamantului'[12].

Prin Asezamantul lui Mihai Viteazul taranii fugiti inainte de adoptarea acestuia nu mai puteau fi urmariti de fostii lor stapani, fiind obligati sa ramana acolo unde se aflau 'care pe unde va fi, sa fie vecin pe veci'.

Masuri similare au fost luate si de Stefan Tomsa si Miron Barnovschi, in Moldova.

SECTIUNEA A IV-A

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA

In perioada voievodatului, decretele legale au reprezentat principala forma de exprimare a dreptului scris. Cuprinzand dispozitii de drept public dar si de drept privat cele mai importante au fost elaborate in timpul regilor Stefan I, Ladislau I, Andrei al II-lea, Bela al IV-lea, Carol Robert, Ludovic I, Sigismund, Matei Corvin. O parte dintre acestea au fost publicate intr-o colectie denumita 'Corpus Iuris Hungarici' .

Expresie a autoritatii legale si a tendintei de centralizare promovata de Ungaria, prin reglementarile referitoare la organizarea de stat sau la statutul juridic al diferitelor clase si categorii sociale, decretele au exercitat mai degraba o autoritate teoretica , ocupand un loc secundar in sistemul de drept al Transilvaniei .

Intre anii 1504 - 1517, a fost elaborata de catre juristul Stefan Werbczi, la initiativa lui Vladislav al III-lea, o colectie de drept, avand ca izvoare atat reglementari ale dreptului cutumiar, cat si ale dreptului scris . Lucrarea este denumita Tripartitului lui Werbczi, intrucat este sistematizata pe trei parti, in care alaturi de anumite principii generale, inspirate din dreptul roman si incluse intr-un prolog, sunt cuprinse dispozitii de drept civil, penal, procesual etc. In partea a III-a a colectiei, se face distinctie intre dreptul aplicat in Transilvania si cel al regatului Ungariei .

Tot ca izvoare ale dreptului scris sunt considerate si privilegiile legale si mai tarziu princiale acordate unor persoane, corporatii, comunitati, straturi sociale sau grupuri de populatie, prin care erau stabilite in favoarea beneficiarilor diferite drepturi sau scutiri , aplicate numai acestora.

Dupa ce Transilvania a devenit principat autonom, decretele legale au fost inlocuite cu legile elaborate de principi in colaborare cu dietele, care, ulterior, au fost grupate in 'sinteze' . Prima cuprinde legile adoptate intre 1540 si 1563 si poata denumirea de Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae eidem anexarum, iar cea de a doua, incorporeaza legile adoptate intre anii 1653-1669 si este denumita Compilatae Constitutiones.

Prin legile cuprinse in Approbatae si Compilatae se mentinea pentru romanii din Transilvania acelasi regim discriminatoriu prin care 'natiunea valaha' nu era socotita printre statele tarii si nici religia ortodoxa, intre religiile recepte . Populatia romaneasca si cu precadere taranii aserviti erau admisi sa traiasca numai in interesul 'binelui public' , intelegand prin aceasta conservarea privilegiilor clasei dominanate. Preotii romani erau, in egala masura, asimilati taranilor aserviti si supusi unor indatoriri iobagesti.

Decretele legale, in timpul voievodatului, hotararile Dietelor, pe perioada principatului, legile generale ale imperiului, sub Habsburgi nu au constituit un sistem legislativ complet, vizand mai mult organizarea de stat si privilegiile de clasa ale celor trei natiuni minoritare: nobilimea maghiara, patriciatul sasesc si mica nobilime secuiasca. Aplicarea acestora a intampinat rezistenta populatiei majoritare, pentru ca romanii din Transilvania au continuat sa traiasca dupa vechile traditii si norme de conduita, acestea nefiind altceva decat regulile stravechi ale lui Ius Valachicum.

O dovada o constituie Statutele , respectiv, Constitutiile Tarii Fagarasului din anii 1508, 1657 si 1690, reprezentand codificari ale principalelor institutii juridice consacrate de Legea tarii. Redactate in limba latina, Statutele cuprind, intr-o forma nesistematizata, dispozitii de drept civil, familiei, penal si procesual.

Ca si in Tara Romaneasca si Moldova, nobilii romani sunt numiti boieri (boyarones).

In privinta casatoriei, era cerut consimtamantul parintilor. Casatoria putea fi valabila si fara acordul acestora, caz in care era simulata rapirea fetei, urmata de plata unei amenzi simbolice. La casatorie, fata primea zestre. In situatia in care parintii fetei murisera, obligatia de inzestrare revenea fratilor. Casatoria putea fi desfacuta prin repudiere, in urma divortului, bunurile dotale ramanand sotului care respectase obligatiile casatoriei.

Statutele reglementeaza obiceiul romanilor derivat din proprietatea devalmasa, de a paste animalele pe terenul altuia. In egala masura, este consacrat sistemul raspunderii colective in materie penala. Ca si in Tara Romaneasca si Moldova, era prevazuta in cazul transferurilor de proprietate institutia 'darii calului', alternativ cu o suma de bani.

In materie succesorala, fetele primeau numai bunuri mobile si o patrime din valoarea pamantului. Daca fusesera inzestrate nu mai veneau la succesiunea parintilor. Privilegiul masculinitatii era inlaturat, ca si in Tara Romaneasca, prin intermediul infratirii. Statutele mai prevad ca boierul, care nu avea descendenti, nu putea sa dispuna prin testament decat de o treime din bunurile mobile; restul acestora, precum si bunurile imobile, revenind seniorului feudal.

In dreptul penal au fost incriminate infractiuni ca: furtul, denuntarea, juramantul fals, vatamarea corporala etc. Infractiunile considerate grave erau pedepsite cu moartea, existand si posibilitatea rascumpararii. De exemplu, in cazul furtului de animale erau restituite 12 animale pentru un animal furat. De asemenea, erau prevazute pedepse pecuniare (amenda, confiscari), Statutele stabilind in mod amanuntit cuantumul amenzilor pentru fiecare caz in parte.