Administratia Ronald Reagan pana in 1985

Administratia Ronald Reagan pana in 1985

Castigarea alegerilor de catre Ronald Reagan[1] a fost un succes diplomatic in evolutia Statelor Unite ale Americii in cadrul Razboilui Rece si in stabilirea unor relatii mai apropiate cu Uniunea Sovietica, mai ales dupa preluarea puterii de catre Mihail Gorbaciov in anul 1985, afirmand: "cred cu tarie ca istoria trece de la comunism in caldura solara a libertatii umane" .

Nascut in Tampico (statul Illinois), la 6 februarie 1911, dintr-o familie saraca, de mic copil a fost puternic influentat de mama sa si crescut in credinta lui Dumnezeu si a preceptelor crestinesti pe care l-a urmat ulterior. Dupa terminarea cursului primar, a intrat la Eureka College, unde a absolvit economia si sociologia. Ca sa poata sa-si plateasca taxele si intretinerea, in timpul anilor de studiu a primit o bursa jucand in echipa de fotbal american a colegiului si pe timpul vacantei s-a angajat ca salvamar, iar istoricii spun ca in cariera lui ar fi salvat 77 de vieti.

Dupa terminarea studiilor s-a angajat ca radio-comentator de emisiuni sportive. Faptul ca vorbea frumos, ca era atletic si chipes i-a permis sa se angajeze la Hollywood, iar in urmatorii douazeci de ani sa apara in 53 de filme, desi niciodata nu s-a bucurat de faima de mare vedeta[3].

Reagan devine presedintele sindicatului actorilor de filme si, in aceasta calitate, se trezeste pe neasteptate implicat in scandalul infiltrarii Partidului Comunist American in industria cinematografica. Aceasta a contribuit si mai mult ca ideile lui crestine si patriotice, in acelasi timp, sa devina o cauza pe care nu o va abandona pana la sfarsitul carierei politice, care va fi puternic influentata de aceste precepte. Aceasta incercare il face sa-si schimbe ideile: adeptul ideilor liberale adopta ideile conservatoare.

In Statele Unite ale Americii, de aproape 200 ani, sunt doua partide puternice a caror filosofie este diametral opusa, in special in ceea ce priveste politica interna si rolul guvernului in viata oamenilor.

Doctrina Partidului Democrat[4] prevede un control statal asupra vietii economice si veniturilor cetatenilor, legile si hotararile guvernului avand ca scop cu precadere ajutorarea oamenilor nevoiasi si a minoritatilor. Ideea de baza este de a redistribui veniturile cat mai egal intre oameni. Cu mici deosebiri, sistemul este similar cu al partidelor socialiste din statele europene.

Partidul Republican are o doctrina care doreste sa limiteze puterea statului si a guvernului asupra vietii cetatenilor, aceasta sa fie redusa la controlul fiscalitatii. Solutia este dezvoltarea initiativei particulare, care da posibilitati oricarui cetatean sa munceasca, sa castige mai mult si sa traiasca mai bine.

In 1966, Ronald Reagan a fost ales Guvernator al Californiei[5] (cel mai mare stat american, ca si populatie), depasindu-si adversarul cu 1.000.000 voturi si fiind reales in 1970 pentru inca patru ani. In anul 1980 va castiga alegerile cu 489 de voturi, fata de 49 cate obtinuse contracandidatul sau, fostul presedinte, Jimmy Carter.

In randul principalelor masuri pe care a incercat sa le realizeze noul lider de la Casa Alba a fost aducerea statului la un nivel cat mai inalt, promovarea unei politici americane la scara mondiala si rezolvarea problematicii Razboiului Rece, care devenea din ce in ce mai amenintator.

Programul de reinarmare a lui Carter[6] a fost continuat si amplificat, pentru a impiedica conflictul din Afghanistan. Bugetul militar a crescut cu 5-6% pe an, permitandu-i armatei americane sa se doteze cu material nou, bombardierele B1, rachetele MX, insa Statul Major a fost chiar mai putin dispus decat administratia sa angajeze trupele in lupta.

Pe de alta parte, s-a pus problema luptei impotriva inaintarii sovietice din Africa si din Asia, prin actiuni clandestine.

Astfel, americanii se vor implica, treptat, in sprijinirea organizatiei UNITA, care lupta in Angola contra puterii procomuniste sustinute de soldatii cubanezi, care au trimis arme afghanilor sa se opuna Armatei Rosii.

In America Latina, presedintele Reagan si oamenii lui au actionat mai deschis, in sensul ca au denuntat influenta comunista din interiorul gherilei din Salvador si de la nivelul puterii sandiniste din Nicaragua.

Aceasta schema de razboi rece i-a permis presedintelui sa obtina votarea creditelor pentru guvernul salvadorian si pentru sustinerea gruparilor antisandiniste contras prezentate, in graba, ca formate din discipoli ai patriotilor americani din 1776.

Aceasta politica in forta, care nu a vizat aproape deloc sa sprijine populatia saraca din aceste tari, a atins punctul culminant in octombrie 1983 prin ocuparea insulei Grenada de catre fortele americane. Trebuia sa se puna capat amenintarii cubaneze, pe cale de a se naste. Fidel Castro a ramas un adversar perseverent, republicanii descoperind influenta lui in toate miscarile revolutionare din America Centrala.

Desfasurarea rachetelor Pershing in Europa a intampinat dificultati, iar reactia americana fata de declararea starii de razboi in Polonia, in decembrie 1981, a ramas limitata. Relatiile stabilite cu China comunista[8] nu au dus la nimic concret, in afara de schimburi comerciale.

In Orientul Mijlociu, americanii s-au dovededit incapabili sa gaseasca o solutie problemei palestiniene, fiind tinta atentatelor criminale de la Beirut, de unde trupele lor au fost evacuate, fara succes, la inceputul anului 1984.

Astfel, la inceputul anilor 1980, pozitia Statelor Unite ale Americii in lume nu se schimbase in mod fundamental. SUA puteau sa intervina pe terenul lor de actiune obisnuita, sa-si reafirme, cu tarie, hotararea de a se opune expansiunii sovietice, dar nu mai era superputerea de altadata.

Discursul si actiunile lui Reagan au fost, desigur, menite sa-i linisteasca pe aliati si sa-i avertizeze pe adversari, dar acestea au avut drept scop si convingerea americanilor ca sunt guvernati cu fermitate. Victoria clara pe care a obtinut-o Reagan la alegerile din 1984, a dovedit ca, in aceasta privinta, politica lui a avut succes.

Anii presedintiei lui Ronald Reagan (1981-1989) au fost marcati de apogeul Razboiului Rece, dar si de inceputul prabusirii blocului comunist.

In confruntarea politica si diplomatica cu URSS, Reagan a fost intransigent si nu a recunoscut niciodata legitimitatea sistemului sovietic si a depus toate eforturile pentru a submina puterea acesteia, lansand Razboiul Stelelor, program care a impus adversarului o costisitoare cursa a inarmarii, pentru a-i epuiza resursele si pentru a grabi deznodamantul. Reagan a condamnat interventia sovietica in Afganistan[9] si a sprijinit rezistenta mujahedinilor.

Razboiul Rece a inceput cand SUA se astepta la o era de pace si a luat sfarsit intr-un moment cand aceasta se pregatea pentru o noua era de conflict prelungit. Imperiul sovietic s-a prabusit chiar mai brusc decat izbucnise dintre granitele sale; cu aceeasi rapiditate, Washington-ul schimbandu-si complet atitudinea fata de Moscova.

Prabusirea Indochinei, in 1975[10], a fost urmata in America de o retragere din Angola si de o adancire a dezbinarilor interne, dar si de un val de expansionism din partea Uniunii Sovietice.

Fortele militare cubaneze se raspandisera din Angola pana in Etiopia, in tandem cu mii de consilieri militari sovietici. In Cambodgia, trupele vietnameze sustinute si aprovizionate de Uniunea Sovietica, au pus stapanire pe aceasta tara framantata.

Afghanistanul[11] era ocupat de mai bine de 100 000 de soldati sovietici. Guvernul prooccidental al sahului Iranului a fost inlaturat, inlocuit, ulterior, de un regim antiamerican, care a retinut ca ostatici cincizeci si doi de americani, a caror majoritate era formata din oficiali.

In timp ce SUA parea sa atinga apogeul pozitiei sale internationale, comunismul a inceput sa se dezvolte. La un moment dat, la inceputul anilor '80, comunismul era gata sa mature totul in calea lui ascensiune care, insa, nu durat mult. In momentul urmator, comunismul a devenit autodistructiv. In interval de un deceniu, orbita satelitilor est-europeni s-a dizolvat si statul sovietic s-a faramitat, restituind aproape toate cuceririle rusesti de la Petru cel Mare incoace. Nicio putere mondiala nu s-a dezintegrat vreodata atat de total sau atat de rapid fara sa piarda un razboi.

Imperiul sovietic a esuat, in parte, deoarece propria-i istorie il atrasese implacabil spre supraextindere. Statul sovietic s-a nascut impotriva oricarei probabilitati si a reusit apoi sa supravietuiasca razboiului civil[12], izolarii si unui sir de conducatori ticalosi.

In 1939-1945 a reusit sa faca fata celui de-Al Doilea Razboi Mondial, care parea amenintator, si a supravietuit macelului nazist cu ajutorul aliatilor occidentali. Dupa aceea, in fata monopolului atomic american, a reusit sa stabileasca o orbita de sateliti in Europa de Est si, in perioada poststalinista, sa se transforme intr-o putere globala.

La inceput, armatele sovietice au amenintat numai zonele imediat apropiate, insa mai tarziu si-au extins influenta asupra continentelor indepartate. Fortele rachetelor sovietice[13] cresteau intr-un ritm care i-a facut pe multi experti americani sa se teama ca superioritatea strategica sovietica, era iminenta. Asemenea conducatorilor britanici Palmerston si Disraeli in secolul al XIX-lea, oamenii de stat americani percepeau o Rusie care avansa in toate directiile. Aceste lucruri i-au determinat pe americani sa ia cateva masuri de siguranta in ceea ce priveste o inevitabila confruntare care nu era dorita de nimeni.

Deficienta acestui imperialism a fost aceea ca treptat liderii sovietici si-au pierdut pe drum simtul masurii, supraestimand abilitatea sistemului sovietic de a-si controla cuceririle, atat militare cat si economice, si uitand ca provocau practic toate celelalte mari puteri de pe o baza foarte slaba.

Totusi, liderii sovietici nu au putut admite ca sistemul lor avea dificultati in privinta capacitatii de a genera initiativa si creativitate, in ciuda puterii sale militare, Uniunea Sovietica era inca o tara foarte inapoiata.

Uniunea Sovietica nu era nici suficient de puternica si nici destul de dinamica pentru rolul pe care i-l atribuisera liderii sai. Este posibil ca Stalin sa fi presimtit adevarul despre echilibrul fortelor atunci cand a reactionat la intensificarea inarmarii americane in timpul Razboiului din Coreea, prin Nota de pace din 1952[14].

In perioada de tranzitie de dupa moartea lui Stalin, succesorii acestuia au interpretat in mod gresit capacitatea pe care o aveau de a supravietui fara a fi pusi la incercare de Occident drept o dovada de slabiciune a Occidentului. Si s-au inselat singuri cu ceea ce ei percepeau a fi insemnatele realizari sovietice in lumea in curs de dezvoltare. Decat sa divizeze lumea capitalista, care fusese strategia de baza a lui Stalin, ei aveau sa o invinga prin ultimatumuri asupra Berlinului, rachete plasate in Cuba[15] si aventurism in lumea in curs de dezvoltare. Acest efort a depasit, insa atat de mult capacitatea sovietica, incat a transformat stagnarea in prabusire.

Dezintegrarea comunista a devenit vizibila in timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan si s-a dovedit a fi ireversibila in perioada cand acesta se apropia de expirare. Multe se datoreaza presedintiei care a precedat-o pe a lui Reagan si celei a succesorului acestuia, George Bush, care a prezidat cu talent deznodamantul. Presedintia lui Ronald Reagan este insa cea care a marcat punctul de cotitura.

Performanta lui Reagan a fost uimitoare, iar pentru teoreticieni aproape inexplicabila. Reagan nu stia aproape deloc istorie, iar putinul pe care-l stia iI adaptase pentru a-i sustine prejudecatile ferme. El trata referirile biblice la Armagedon drept previziuni operationale.

Multe dintre povestirile istorice pe care ii placea atat de mult sa le relateze nu aveau nicio baza reala, asa cum sunt faptele intelese in general. Intr-o conversatie particulara, a pus semnul egalitatii intre Gorbaciov si Bismarck[16], sustinand ca amandoi au depasit obstacole interne identice, renuntand la o economie planificata centralizata si indreptandu-se catre piata libera.

Detaliile politicii externe il plictiseau pe Reagan. El asimilase cateva idei de baza despre pericolul pacificarii, racilele comunismului si maretia propriei sale tari, dar analizele de substanta nu erau punctul lui forte. Intersanta este descrierea diplomatului Kissinger: "Cand stai de vorba cu Reagan te miri uneori cum de i-a putut trece cuiva prin cap ca el sa fie presedinte sau chiar guvernator. Dar ceea ce trebuie, dumneavoastra, istoricii, sa explicati cum a putut un om atat de departe de ceea ce inseamna un intelectual sa domine California timp de opt ani si Washingtonul timp de aproape sapte"[17].

Dincolo de orice speculatie, s-a dovedit ca un presedinte, dispunand de cea mai superficiala pregatire academica, avea sa dezvolte o politica externa de o extraordinara consecventa si relevanta. Reagan nu detinea decat cateva idei elementare, dar acestea sa constituie miezul problemelor de politica externa din vremea sa, ceea ce demonstreaza ca un bun simt al orientarii si taria propriilor convingeri sunt elementele cheie ale actului conducerii.

Se pare ca Reagan era unealta celor care ii scriau discursurile, dar aceasta este iluzia pe care o nutresc multi dintre scriitorii de discursuri. Ii alesese el insusi pe cei care ii concepeau discursurile si le prezenta cu o extraordinara hotarare si forta de convingere. Oricine il cunostea pe Reagan nu avea vreo indoiala ca ele nu i-ar fi exprimat vederile, iar in anumite probleme, cum ar fi Initiativa de Aparare Strategica, el devansa cu mult anturajul.

In sistemul de guvernare american, in care presedintele este singurul oficial ales la scara nationala, coerenta in politica externa rezulta din declaratiile presedintelui. Acestea constituie cea mai eficienta directiva pentru birocratia atotstapanitoare si furnizeaza criteriile pentru dezbaterile publice sau ale Congresului.

Reagan a promovat o doctrina a politicii externe[18] de o deosebita coerenta si de o mare putere intelectuala. In acelasi timp el a inteles fragilitatea esentiala a sistemului sovietic, o perceptie care contrazicea opinia celor mai multi experti, chiar si din propria sa tabara conservatoare.

Reagan avea un talent supranatural de a uni poporul american printr-o personalitate neobisnuit de placuta si de lipsita de rautati. Chiar si cei care erau acuzati de fapte de vinovatie nu ii puteau purta pica. Era in acelasi timp apropiat si distant, plin de buna dispozitie, dar, in cele din urma, rezervat. Chiar daca trata pe toata lumea cu egala prietenie si ii regala pe toti cu aceleasi povesti nimeni nu putea pretinde ca se bucura de o pozitie speciala in fata lui. Colectia de glume pe care le recicla de la o conversatie la alta ii servea ca protectie impotriva atacurilor prin surprindere. Asemeni multor actori, Reagan era chintesenta singuraticului la fel de fermecator pe cat era de egoist.

Dincolo de retorica particulara a campaniei lui Reagan din 1976, nu exista o diferenta conceptuala semnificativa intre diversele evaluari ale situatiei internationale facute de administratiile Nixon, Ford si Reagan[19]. Toti trei erau hotarati sa se opuna ofensivei geopolitice sovietice si considerau ca istoria era de partea democratiilor. Exista insa o diferenta enorma intre tacticile lor si in modul in care fiecare dintre aceste administratii si-a explicat politica in fata poporului american.

Aflat la conducerea unei tari care era satula de retrageri, Reagan si-a justificat rezistenta in fata expansionismului sovietic printr-un stil ce insista pe confruntare.

Asemenea lui Woodrow Wilson, Reagan a inteles ca poporul american, dupa ce marsaluise de-a lungul istoriei sale in sunetul de toba al exceptionalismului, isi va afla adevarata inspiratie in idealuri istorice si nu in analize geopolitice.

In acest sens, Nixon a fost pentru Reagan ceea ce Roosevelt fusese pentru Woodrow Wilson. Ca si Roosevelt, Nixon intelesese mult mai bine mecanismul relatiilor internationale, ca si Wilson. Reagan avea o patrundere mult mai sigura a mecanismelor sufletului american.

Retorica lui Reagan despre reputatia morala unica a Americii oglindea ceea ce aproape fiecare presedinte a spus, intr-un moment sau altul, in cursul acestui secol.

In timp ce predecesorii lui Reagan invocasera principiile americane ca structura de sprijin pentru o anumita initiativa de exemplu Liga Natiunilor sau Planul Marshall, Reagan le-a mobilizat ca arme in lupta de fiecare zi impotriva comunismului, ca in acest discurs pronuntat in fata Legiuni Americane, la 22 februarie 1983: "noi am faurit inceputul unei directii in esenta noi in politica externa americana, o politica bazata pe explicarea, fara vreun sentiment de rusine si fara scuze, a nepretuitelor noastre institutii libere "[20].

Reagan a respins "complexul de vinovatie"[21] pe care el il identifica cu administratia Carter si a aparat cu mandrie recordul Americii de a fi "cea mai importanta forta a pacii din intreaga lume de astazi". Chiar in prima sa conferinta de presa a calificat Uniunea Sovietica drept un imperiu nelegiuit, gata "sa comita orice crima, sa minta, sa insele", cu scopul de a-si atinge obiectivele. Aceasta avea sa fie urmata in 1983 de descrierea Uniunii Sovietice drept "imperiul raului", o provocare morala directa de la care s-ar fi abtinut oricare dintre predecesorii sai.

Totodata, a incercat sa convinga poporul american de importanta conflictului ideologic Est-Vest si ca in anumite batalii internationale este vorba despre invingatori si invinsi, nu despre mentinerea la putere sau despre diplomatie.

Gandirea lui Reagan in cursul primului sau mandat a marcat incheierea oficiala a perioadei de destindere. Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor, ci cruciada si convertirea. Reagan fusese ales in baza promisiunii unui anticomunism militant si el si-a respectat cuvantul. Aflandu-se in situatia fericita de a trata cu o Uniunea Sovietica in declin accelerat, el a respins accentul pe care il pusese Nixon pe interesul national, considerandu-l prea relativ.

Presedintele american a prezentat o viziune apocaliptica a conflictului, pe care inevitabilitatea istorica a rezultatului o facea mai suportabila. Intr-un discurs la Royal Gallery[22] din Camera Comunelor, la Londra, in iunie 1982, a descris modul in care percepea el Uniunea Sovietica: "Suntem astazi martorii unei extraordinare crize revolutionare, o criza in care cerintele de ordin economic vin in conflict direct cu acelea ale ordinii politice. Dar criza se intampla nu in Occidentul liber, nemarxist, ci in casa marxism-leninismului, Uniunea Sovietica".

Sistemul sovietic isi crea an dupa an cele mai bune resurse pentru a crea instrumente de distrugere. Reducerea constanta a cresterii economice combinata cu cresterea productiei militare pune la grea incercare poporul sovietic.

In ceea ce priveste conceptia conservatorilor manifestau neincredere atunci cand se invoca evolutia istorica in slujba destinderii, deoarece se temeau ca negocierile cu comunistii ar fi putut conduce la dezarmare morala.

Reagan credea ca relatiile cu Uniunea Sovietica[23] aveau sa se imbunatateasca daca reusea sa o determine sa-i impartaseasca teama referitoare la un conflict nuclear.

EI era hotarat sa faca Moscova constienta de riscurile continuarii expansionismului. Un deceniu mai devreme, doctrina sa ar fi provocat in tara dezordine civila si ar fi putut duce la confruntare cu o Uniune Sovietica, inca increzatoare in propriile forte. Totusi, aceasta ar fi aparut depasita, dar se pare ca in conditiile anilor '80, ea a pus temelia unei perioade de dialog Est-Vest fara precedent.

In mod inevitabil, retorica lui Reagan a devenit obiectul unor atacuri din partea celor care credeau in cele stabilite. In "The New Republic", din 11 aprilie 1983, a fost scandalizat de descrierea pe care Reagan a facut-o Uniunii Sovietice, de "imperiu al raului", calificand-o drept "proza primitiva si simbolism apocaliptic"; "primitiva" a fost si reactia lui Anthony Lewis, in The New York Times din 10 martie 1983[24].

In 1981, distinsul profesor de la Harvard, Stanley Hoffmann, a denuntat stilul militant al lui Reagan ca fiind "neonationalism" si asemenea unei forme de "reactie fundamentalista" care nu avea prea multe de oferit unei lumi complexe[25].

Dupa cum s-a dovedit, retorica lui Reagan nu a fost o piedica in calea unor negocieri importante, asa cum se prevazusera. Dimpotriva, in timpul celui de-al doilea mandat al lui Reagan, a avut loc un dialog Est-Vest de o amploare si o intensitate nemaiintalnita din perioada de destindere a lui Nixon. De aceasta data, insa, negocierile s-au bucurat de sprijinul opiniei publice si au fost aplaudate de conservatori.

Daca abordarea de catre Reagan a conflictului ideologic a fost o versiune simplificata a teoriei lui Wilson, conceptia sa despre rezolvarea acestei lupte a fost in egala masura inradacinata in utopismul american.

Desi aceasta problema fusese prezentata ca o lupta intre bine si rau, Reagan era departe de a sustine ca lupta trebuia dusa pana la capat.

Mai curand, in maniera tipic americana, el era convins ca intransigenta comunista se baza mai mult pe ignoranta decat pe rea vointa innascuta, mai mult pe neintelegere decat pe ostilitate intentionata. Prin urmare, in opinia lui Reagan, era foarte probabil ca acest conflict sa se incheie prin convertirea adversarului.

In 1981, in timp ce se refacea dupa un atentat la viata sa, Reagan i-a trimis lui Leonid Brejnev o scrisoare scrisa de mana, prin care incerca sa inlature suspiciunile sovieticilor la adresa Statelor Unite ca si cum saptezeci si cinci de ani de ideologie comunista puteau fi stersi printr-un apel personal. A fost aproape cuvant cu cuvant, aceeasi asigurare pe care Truman i-o trimisese lui Stalin la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

Randurile acestui apel sugereaza, adeseori, ca "noi avem planuri imperialiste si ca, in felul acesta, constituim o amenintare la adresa securitatii tarii dumneavoastra si a statelor nou create. Nu numai ca nu exista nicio dovada care sa sprijine aceasta acuzatie, dar exista chiar proba solida a faptului ca Statele Unite, chiar atunci cand ar fi putut domina lumea fara pericolul vreunui risc, nu au facut nici un efort pentru aceasta. Mi-as permite sa spun ca nu exista absolut niciun temei pentru acuzatia ca Statele Unite sunt vinovate de imperialism sau de incercari de a-si impune vointa altor tari, prin folosirea fortei"[27].

Raspunsul la aceasta scrisoare nu s-a lasat asteptat: "Domnule presedinte, oare nu ar trebui sa ne intereseze eliminarea obstacolelor care impiedica popoarele noastre, pe care dumneavoastra si eu le reprezentam, sa-si realizeze cele mai scumpe idealuri ?"[28].

Cert este ca Reagan nu a simtit deloc nevoia sa explice aceasta scrisoare deoarece el credea cu tarie in ambele presupuneri atat in raul din comportamentul sovietic, cat si susceptibilitatea liderilor sovietici de la a fi convertiti ideologic.

Dupa moartea lui Brejnev, in noiembrie 1982, Reagan a trimis o nota scrisa de mana, in 2 iulie 1983, succesorului acestuia, Iuri Andropov, tagaduind, inca o data, orice planuri agresive. Asemenea primei scrisori, nici aceasta nu a avut vreun efect. Konstantin Cernenko, varstnic si infirm, i-a devenit succesor lui Andropov (un interimat evident).

Reagan nota in jurnalul sau, care era in mod clar destinat publicarii: "Ceva imi spune ca mi-ar placea sa stau de vorba cu el in legatura cu problemele noastre, de la barbat la barbat, si sa vad daca as putea sa-l conving ca ar fi un beneficiu material pentru sovietici daca s-ar alatura familiei natiunilor"[29]. Sase luni mai tarziu, la 28 septembrie 1984, Gromiko a facut prima sa vizita la Casa Alba, din timpul administratiei Reagan.

Referitor la aceasta gasim afirmatia facuta in jurnalul sau: "Am sentimentul ca nu vom ajunge nicaieri cu reducerile de armament cata vreme ei sunt la fel de suspiciosi in privinta motivatiei noastre pe cat suntem si noi in legatura cu a lor. Cred ca este nevoie de o intalnire pentru a vedea daca nu ii putem face sa inteleaga ca nu avem planuri impotriva lor, dar credem ca ei au impotriva noastra"[30]. Reagan condamna comunismul si nu a considerat ca ar fi ceva nefiresc sa descrie noaptea dinaintea primei sale intalniri cu Gorbaciov, in 1985 , precum si nelinistea cu care o anticipa ca pe expresia sperantei ca intalnirea va solutiona conflictele a doua generatii.

Acesta a afisat o atitudine mai apropiata de cea a lui Jimmy Carter decat de cea a lui Richard Nixon: "inca din timpul lui Brejnev, visasem la o intalnire fata in fata cu un lider sovietic, deoarece credeam ca am putea reusi sa realizam lucruri pe care diplomatii tarilor noastre nu le puteau face, pentru ca nu aveau autoritatea. Altfel spus, simteam ca daca se reusea ca oamenii de la varf sa fie adusi la negocieri si sa discute la un summit, iar apoi cei doi sa iasa brat la brat spunand: ne-am inteles asupra acestei chestiuni, birocratii nu ar mai putea impiedica acordul. Pana la Gorbaciov nu am avut niciodata prilejul sa-mi pun ideea in aplicare. Acum mi se ivise ocazia"[32].

In pofida retoricii sale privind confruntarea ideologica si a realitatii controlarii unui conflict geopolitic, Reagan nu a crezut niciodata, in sinea lui, in cauzele de natura structurala sau geopolitica ale tensiunilor. El si asociatii sai considerau ca preocuparea legata de echilibrul puterii era prea ingusta si prea pesimista. Eforturile lor nu vizau obtinerea unor progrese, ci un rezultat final. Aceasta conceptie a asigurat echipei lui Reagan o extraordinara flexibilitate tactica prea pesimista.

Inca de la instalarea lui Reagan, ei au urmarit simultan doua obiective: sa combata presiunea geopolitica sovietica pana cand procesul de expansiune avea sa fie franat si apoi suprimat: si, in al doilea rand, sa lanseze un program de reinarmare menit sa omoare din fasa aspiratiile sovietice la superioritate strategica, pe care sa iI transforme in garantie strategica. Instrumentul ideologic[33] pentru aceasta inversare de roluri era problema drepturilor omului, pe care Reagan si consilierii sai au invocat-o in incercarea de a submina sistemul sovietic.

Astfel, Reagan si consilierii sai au facut inca un pas inainte, tratand drepturile omului ca pe un mijloc de inlaturare a comunismului si democratizare a Uniunii Sovietice, deci ca pe cheia unei lumi pasnice dupa cum a subliniat in discursul sau Starea Uniunii, din 25 ianuarie 1984: "Guvernele care se sprijina pe consimtamantul celor guvernati nu poarta razboaie cu vecinii".

La Westminster, in 1982, salutand schimbarile democratice din intreaga lume, Reagan a facut un apel la natiunile libere: sa incurajeze dezvoltarea infrastructurii democratiei, sistemul unei prese libere, sindicatele, partidele politice, universitatile, care permit oamenilor sa-si aleaga propriul drum, sa-si dezvolte propria cultura, sa-si rezolve dezacordurile prin mijloace pasnice.

De fapt, Reagan a dus teoria lui Wilson[34] pana la concluzia finala. America nu avea sa astepte pasiva aparitia institutiilor libere si nici nu avea sa se rezume la a rezista amenintarilor directe la adresa securitatii sale.

Dimpotriva, avea sa promoveze in mod activ democratia, rasplatind tarile care ii indeplineau idealurile si pedepsindu-le pe cele care nu reuseau chiar daca nu prezentau nici o provocare sau amenintare vizibila la adresa Americii. Echipa lui Reagan a intors astfel pe dos propaganda bolsevica: valorile democratice, nu cele cuprinse in manifestul comunist aveau sa fie curentul viitorului. El a facut presiuni in directia reformei atat asupra regimului conservator al lui Pinochet, din Chile, cat si asupra celui autoritar al lui Marcos, din Filipine; primul a fost obligat sa accepte un referendum si alegeri libere, care l-au si inlocuit; cel de-al doilea a fost rasturnat cu cooperare americana.

In acelasi timp, cruciada in numele democratiei a ocolit intrebari fundamentale, de o relevanta speciala pentru perioada de dupa Razboiul rece. La inceputul mandatului sau, Reagan nu era preocupat de astfel de ambiguitati[35], cat de a gasi strategia adecvata pentru a intrerupe continua inaintare a sovieticilor din anii anteriori.

Scopul ofensivei geostrategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici sa inteleaga ca ajunsesera prea departe. Respingand doctrina lui Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceriri lor comuniste, strategia lui Reagan exprima convingerea in posibilitatea de a infrange comunismul, nu numai de a-l ingradi. Reagan a reusit anularea amendamentului .

Statele Unite ale Americii fusera impiedicate sa acorde ajutor fortelor anticomuniste din Angola[36] si au dezvoltat un program important de rezistenta impotriva gherilelor comuniste din America Centrala si chiar au extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei. A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela ca, la putin mai mult de cinci ani de la luptele din Indochina, un presedinte hotarat sa conteste expansiunea sovietica in lume, de asta data cu succes.

Cele mai multe dintre cuceririle sovietice ale anilor '70 au fost rasturnate desi multe dintre aceste retrageri nu au avut loc pana in timpul administraie Bush. In 1980 s-a pus capat ocuparii Cambodgiei de catre Vietnam[37], in 1993 s-au desfasurat alegeri, iar refugiatii au inceput sa se pregateasca sa se intoarca acasa: trupele cubaneze s-au retras din Angola pana la sfarsitul anului 1991. Guvernul sprijinit de comunisti din Etiopia s-a prabusit in 1991.

In 1990, sandinistii din Nicaragua au fost obligati sa accepte alegeri libere, un risc pe care nici un partid comunist aflat la guvernare nu fusese vreodata dispus sa si-l asume: si poate cel mai important, armatele sovietice s-au retras din Afghanistan in 1989.

Toate aceste evenimente au contribuit la declinul elanului ideologic si al convingerilor geopolitice comuniste. Observand scaderea influentei sovietice in asa-numita Lume a Treia, reformatorii sovietici au gasit in curand in aventurile costisitoare si inutile ale lui Brejnev dovada falimentului sistemului comunist, al carui stil nedemocratic de luare a deciziilor, in opinia lor, trebuia urgent revizuit.

Administratia Reagan a inregistrat aceste succese punand in practica ceea ce devenise cunoscut sub numele de doctrina Reagan, care sustinea ca Statele Unite trebuiau sa ajute contrainsurgentele anticomuniste sa-si smulga, fiecare in parte tarile din sfera de influenta sovietica[38]. Aceasta a insemnat inarmarea mujahedinilor afgani in lupta lor impotriva rusilor, sprijinirea fortelor de opozitie din Nicaragua si acordarea de ajutoare fortelor anticomuniste din Etiopia si Angola .

Pe parcursul anilor '60 si '70, sovieticii instigasera revoltele comuniste impotriva guvernelor care manifestau simpatie fata de Statele Unite. Acum, in anii '80, America oferea sovieticilor o inghititura din propriul lor leac. Secretarul de stat George Shultz a explicat conceptul intr-un discurs rostit la San Francisco in februarie 1985: "Ani de-a randul i-am vazut pe adversarii nostri actionand fara nicio limita in sprijinul fortelor insurgente din lume, pentru raspandirea dictaturii comuniste, orice victorie a comunismului era considerata ireversibila. Astazi insa, imperiul sovietic este slabit de povara propriilor probleme interne si a complicatiilor externe. Fortele democratiei din intreaga lume merita sprijinul nostru. A le abandona ar insemna o tradare rusinoasa o tradare nu numai a acelor femei si barbati curajosi, ci si a celor mai inalte idealuri ale noastre"[40].

America nu mergea "in afara granitelor in cautarea unor monstri pe care sa-i distruga", fusese fraza memorabila a lui John Quincy Adams . Mai degraba, doctrina Reagan reprezenta o strategie de a ajuta dusmanul dusmanului propriu idee pe care Richelieu ar fi aprobat-o din toata inima.

Administratia Reagan a acordat ajutoare nu numai democratilor autentici (cazul Poloniei), ci si fundamentalisti lor musulmani (aflati de aceeasi parte cu iranienii) din Afghanistan, activistilor de dreapta din America Centrala si conducatorilor militari tribali din Africa. Statele Unite nu aveau mai mult in comun cu mujahedinii decat avusese Richelieu cu sultanul Imperiului otoman. Aveau, insa, un dusman comun si, intr-o lume a interesului national, asta i-a facut aliati.

Rezultatele au contribuit la grabirea caderii comunismului. Provocarea fundamentala adresata de Reagan sovieticilor s-a dovedit a fi intarirea de catre el a capacitatii militare americane. Pe parcursul intregii sale campanii eletorale Reagan deplansese starea inadecvata a apararii americane si avertizase asupra apropiatei superioritati sovietice.

Reagan a refacut sistemele de arme abandonate de administratia Carter, cum ar fi bombardierul B1, si a inceput amplasarea rachetelor MX, prima noua racheta americana intercontinentala[42] cu lansare de la sol pe parcursul unui deceniu.

Cele doua decizii strategice care au contribuit cel mai mult la incheierea Razboiului rece au fost amplasarea de catre NATO in Europa a rachetelor americane cu raza medie de actiune si angajarea Americii in Initiativa de Aparare Strategica (SDI).

Decizia NATO de a amplasa rachete cu raza medie de actiune (1 500 mile) in Europa data din timpul administratiei Carter. Scopul era acela de a atenua furia cancelarului vest-german Helmut Schmidt fata de anularea unilaterala de catre America a planului asa-numitei bombe cu neutroni[43] conceputa sa faca razboiul nuclear mai putin distructiv, plan pe care Schmidt il sustinuse in pofida opozitiei propriului sau Partid Social Democrat.

Armele cu raza medie de actiune (in parte rachete balistice, in parte rachete de croaziera lansate de la sol) erau de fapt proiectate cu o alta destinatie sa contracareze marele numar al noilor rachete sovietice (SS-20) capabile sa atinga orice tinta europeana, lansate fiind din adancul teritoriului sovietic.

Oskar Lafontaine, a cerut Germaniei sa se desprinda de sub comanda integrata NATO. Demonstratii masive impotriva amplasarii de rachete au zguduit atunci Republica Federala. Sesizand prilejul de a slabi legaturile Germaniei cu NATO, Brejnev si succesorul sau Andropov[44] au facut din opozitia fata de amplasarea rachetelor cu raza medie de actiune axul central al politicii externe sovietice. La inceputul anului 1983 Gromiko a vizitat Bonnul pentru a avertiza ca sovieticii vor parasi discutiile privind controlul armamentului in ziua in care rachetele Pershing ar sosi in Germania de Vest, amenintare care nu putea decat sa sporeasca protestele germanilor.

Atunci cand Helmut Kohl a vizitat Kremlinul in iulie 1983, Andropov l-a prevenit pe cancelarul german ca daca accepta rachetele Pershing II, amenintarea militara la adresa Germaniei se va amplifica: "Relatiile dintre tarile noastre vor suferi si ele, in mod inevitabil, anumite complicatii. Cat despre germanii din Republica Federala Germania si cei din Republica Democrata Germana, acestia vor trebui, dupa cum a aratat cineva de curand, sa priveasca unii la altii prin garduri groase alcatuite din rachete" .

Masina de propaganda a Moscovei a dezlantuit o mare campanie in toate tarile europene. Demonstratiile de masa ale diferitelor grupuri pacifiste cereau sa se acorde prioritate dezarmarii mai curand decat amplasarii de noi rachete, si sa fie imediat instituita inghetarea nucleara.

Ori de cate ori Germania a parut tentata de neutralitate, care, in conceptia francezilor insemna nationalism, presedintii Frantei au incercat sa ofere Bonnului o alternativa europeana sau atlantica.

In anii '60, de Gaulle[46] fusese un ferm aparator al punctului de vedere german in problema Berlinului.

In 1983, Mitterand a aparut in mod neasteptat ca principalul suporter european al planului american de amplasare a rachetelor cu raza medie de actiune. Mitterand a desfasurat in Germania o campanie in favoarea rachetelor. "Oricine se aventureaza sa decupleze continentul european de cel american pericliteaza, dupa parerea noastra, echilibrul fortelor si, prin urmare, mentinerea pacii", a spus Mitterand in Bundestagul german. In mod clar, pentru presedintele francez, interesul national al Frantei de a vedea rachetele cu raza medie de actiune in Germania depasea orice afinitate ideologica pe care socialistii sai francezi ar fi simtit-o fata de fratii lor social democrati germani.

Reagan a venit cu propriul lui plan pentru domolirea ofensivei diplomatice sovietice[47], oferind un schimb intre rachetele americane cu raza medie de actiune si rachetele sovietice SS-20. Deoarece SS-20 erau mai mult un pretext decat cauza amplasarii rachetelor americane, propunerea a ridicat intrebari grave privind "decuplarea" devensivei Europei de cea a Statelor Unite.

Propunerea de a desfiinta o intreaga categorie de arme era usor de inteles. Si pentru ca sovieticii isi supraestimau pozitia de negociator si refuzau sa discute orice parte a ofertei lui Reagan, asa-numita optiune zero a inlesnit continuarea actiunii de amplasare a rachetelor de catre guvernele europene. A fost o victorie uluitoare pentru Reagan si pentru cancelarul german Helmut Kohl[48], care fusese un ferm sustinator al planului american.

Si ea a demonstrat ca infirma conducere sovietica era pe cale de a-si pierde capacitatea de a intimida Europa de Vest.

Amplasarea rachetelor cu raza medie de actiune a imbunatatit strategia descurajarii; dar in momentul in care, la 23 martie 1983, Reagan si-a anuntat intentia de a dezvolta o aparare strategica impotriva rachetelor sovietice, el ameninta o eventuala reusita strategica: "Arsenalul nuclear sovietic[49] era cheia de bolta a structurii intre superputeri a Uniunii Sovietice in timpul celor douazeci de ani cat s-a aflat Brejnev la conducere, atingerea unei paritati strategice cu Statele Unite a fost obiectivul principal al sovieticilor. Acum, printr-o singura lovitura Reagan propunea distrugerea a tot ce se straduise Uniunea Sovietica sa realize cu riscul ruinarii".

Superioritatea strategica americana devenea o realitate, o prima lovitura data de americani ar fi putut reusi atunci, deoarece sistemul defensiv ar fi avut capacitatea sa stavileasca acea forta relativ mica si dezorganizata a rachetelor sovietice care ar fi supravietuit.

Anuntarea de catre Reagan a Initiativei de Aparare Strategica (SDI) atragea atentia conducerii sovietice asupra faptului ca angajarea in cursa inarmailor, pe care o incepusera atat de nechibzuit in anii '60, avea sa le epuizeze resursele, fie sa conduca la un important avans strategic american.

Propunerea lui Reagan privind SDI a atins un punct dureros in dezbaterea politicii americane de aparare. Inaintea erei nucleare ar fi parut absurd ca apararea unei tari sa se bazeze pe vulnerabilitatea populatiei sale. Strategia militara era discutata la nivelul statului major sau al colegiilor militare, cu participarea unui numar restrans de colaboratori .

Reagan era insensibil la multe dintre criticile de natura tehnica deoarece el nu sustinuse Initiativa de Aparare Strategica. In primul rand in termeni strategici in loc de asa ceva, el o prezentase in spiritul cauzei "liberale" de desfiintare a razboiului nuclear.

Presedintele din perioada postbelica cel mai atasat ideii de a spori forta militara a Americii, inclusiv capacitatea ei nucleara, a sustinut in acelasi timp viziunea pacifista a unei lumi fara arme nucleare. Teoria prea des folosita de Reagan ca "un razboi nuclear nu poate fi niciodata castigat si nu trebuie niciodata purtat", nu se deosebea de obiectivele declarate ale criticilor sai radicali. Dualitate cu care a tratat cu Uniunea Sovietic, Reagan era extrem de serios atat in privinta dezvoltarii armamentului, cat si a pacifismului sau. Reagan si-a descris atitudinea fata de armele nucleare in memoriile sale:

"Nimeni nu ar putea "castiga" un razboi nuclear. Totusi, atata vreme cat ar exista arme nucleare, ar exista permanent si riscul ca ele sa fie folosite si o data lansata o arma nucleara, cine stie pana unde s-ar ajunge? Visul meu a devenit atunci o lume fara arme nucleare"[51].

Niciun membru al Miscarii pentru Pace nu ar fi putut condamna folosirea armelor nucleare in mod mai elocvent decat Ronald Reagan. La 16 mai 1983 el a insotit anuntul ca urma sa amplaseze rachetele intercontinentale MX cu expresia sperantei sale fierbinti ca, undeva, pe parcursul evenimentelor, procesul avea sa fie inversat si toate armele nucleare sa fie eliminate: "Nu pot sa cred ca aceasta lume poate sa mearga mai departe dupa generatia noastra si generatiile urmatoare cu acest tip de arme pe care ambele parti le indreapta una impotriva celeilalte fara ca intr-o buna zi un nebun sau un maniac sau un accident oarecare sa nu declanseze acel gen de razboi care inseamna cap de linie pentru noi toti"[52].

Cand Reagan a avansat Initiativa de Aparare Strategica, aceasta a fost la fel de patimasa in limbaj pe cat era de neortodoxa, chiar si dupa ce fusese filtrata prin acel birocratic "proces de limpezire" la care sunt supusi toti presedintii. Negocierile privind controlul armamentului ar fi durat prea mult timp, America ar fi pus capat in mod unilateral pericolului nuclear, dezvoltand Initiativa de Aparare Strategica.

Liderii sovietici[53] nu au fost impresionati de apelurile morale ale lui Reagan, dar au fost obligati sa priveasca cu seriozitate potentialul tehnologic al Americii si impactul strategic al unei aparari chiar imperfecte.

Asa cum se intamplase cu propunerile lui Nixon privind rachetele antibalistice[54] cu paisprezece ani mai devreme, reactia sovietica a fost contrariul a ceea ce prevazusera avocatii controlului asupra armamentului; SDI a contribuit la deschiderea caii spre controlul armamentului. Sovieticii s-au intors la convorbirile privind controlul asupra armamentului, pe care le intrerupsesera din cauza chestiunii rachetelor cu raza medie de actiune.

Criticii pretindeau ca Reagan era cinic si ca perspectiva deschisa de el privind eliminarea tuturor armelor nucleare era o acoperire pentru eforturile sale de a impulsiona cursa inarmarii.

Insa, Reagan era, oricum, numai cinic nu cand exprima increderea optimista a tuturor americanilor ca ceea ce este necesar este si realizabil. Declaratiile sale cele mai elocvente privind abolirea armelor nucleare au fost toate pronuntate fara sa fi fost pregatite dinainte. Asa a aparut paradoxul ca presedintele care a facut atat de mult pentru modernizarea arsenalului strategic al Americii a contribuit in acelasi timp intr-o masura importanta la pierderea legitimitatii acestuia.

Adversarii sau aliatii care au preluat ad literam ceea ce Reagan declara public despre armele nucleare[55] nu au putut decat sa traga concluzia ca aveau de-a face cu un presedinte care era foarte putin probabil sa recurga exact la armele in jurul carora se construise sistemul de aparare american.

Convins ca abolirea razboiului nuclear era in mod obiectiv de o asemenea importanta covarsitoare incat orice persoana rezonabila trebuia sa fie de acord cu el, Reagan era gata sa treaca la actiuni bilaterale cu sovieticii privitoare la cele mai de esenta chestiuni fara sa-si consulte aliatii, ale caror interese nationale puteau fi implicate in egala masura.