BIZANTUL LA SFARSITUL SECOLULUI AL V-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL VI-LEA

BIZANTUL LA SFARSITUL SECOLULUI AL V-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL VI-LEA

Perioada la care ne referim a fost impartita, din punct de vedere al domniei, intre imparatii Zenon (474-491) si Anastasie (491-518), exceptand o scurta perioada de un an, cand pe tron s-a aflat Basiliscus (475-476).

Dupa caderea, in 476, a Imperiului roman de Apus, cel din Rasarit a ramas singurul Imperiu care isi mai putea spune roman deoarece reprezenta o parte a fostului intreg. Pe aceasta baza, el era depozitarul unui mare prestigiu in ochii suveranilor barbari care taiasera din Imperiu regate in Gallia, Spania, Africa, Italia, ceea ce impunea in ochii lor, vagi idei de suzeranitate asupra partii de Rasarit. Evident, si invers. Suveranii bizantini, in virtutea gestului lui Odoacru care a trimis insemnele imperiale la Constantinopol, puteau emite pretentii si asupra portii occidentale a fostului Imperiu roman.

Bizantul cuprindea acum Peninsula Balcanica, cu exceptie partii de nord-vest, Asia Mica pana la Muntii Armeniei, Siria, pana la Eufrat, Egiptul si Cirenaica. Aceste teritorii formau 64 de provincii sau eparhii, repartizate intre doua prefecturi avand in frunte cate un pretor: cea de rasarit (dieceza de Tracia, Asia, Pont, Orient, Egipt) si cea din Illyricum (dieceza de Macedonia).

Tulburarile religioase au continuat si dupa Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon. Nu a fost suficient sa se condamne monofizismul pentru a-l face sa dispara. In Egipt, in Siria, in Palestina, majoritatea monahala disperata nu atat datorita infrangerii monofizismului cat mai ales obligatiei de a se supune episcopilor, au gasit in apararea credintei un pretext de a se revolta. In Alexandria revoltele erau permanente. Au fost masacrati preoti. O vie tendinta separatista se manifesta in principalele orase egiptene. Pericolul era cu atat mai mare cu cat imparatul Zenon si-a propus sa refaca pacea si unitatea din sanul Bisericii stabilind un compromis intre Ortodoxie si monofizism prin edictul de unire, Henotikon, din 482, care n-a mai mentionat formula adoptata la Sinodul de la Calcedon. Se stabilea in acest act ca Mantuitorul este de aceeasi natura cu Tatal in ipostasul Sau divin si de aceeasi natura cu oamenii in ipostasul Sau de om. Se ocoleau insa expresiile "o natura^" si "doua naturi", eludandu-se astfel deciziile celui de-al IV-lea Sinod ecumenic,

Actul a fost trimis la Alexandria unde patriarhul Petru Mongus l-a acceptat. In Antiohia, patriarhul Kalandion l-a respins dar fiind implicat intr-o revolta impotriva lui Zenon, a fost indepartat din scaun. Petru Piuarul (Knapheus), care i-a luat locul, l-a acceptat, Martyrius al Ierusalimului l-a acceptat si el. Papalitatea s-a aratat nemultumita si a cerut restaurarea autoritatii Sinodului de le Calcedon.

Desigur, lui Zenon nu i se putea reprosa incercarea de a se realiza pacea interna intre supusii sai prin mijloacele care ii stateau la dispozitie unui imparat, aducandu-i pe monofiziti la ortodoxie. Dar, evitandu-se reluarea hotararilor dogmatice stabilite la Calcedon, atat Zenon cat si patriarhul Acachios al Constantinopolului n-au urmat calea cea mai potrivita. Cu tot edictul de unitate lupta a continuat mai ales la nivelul paturii monahale intre care se detasau calugarii achimiti ( "cei neadormiti") din Constantinopol.

Papa Felix al III-lea (483-492), nemultumit de cresterea puterii patriarhului de Constantinopol, mentionata si in canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic, a considerat prilejul ca fiind foarte nimerit pentru a lua masuri unilaterale care sa vizeze micsorarea prestigiului autoritatii crescande a patriarhului de Constantinopol. El a convocat un sinod la Roma (iulie 484) prin care a anatemizat si a depus din scaun pe Acachios. Acesta a fost mai intai excomunicat apoi, inca odata, in octombrie 435, de catre un nou sinod. La randul sau, patriarhul a raspuns le anatemizare stergand numele papei din diptice si intrerupand orice legaturi cu Roma. Asa s-a declansat schisma acachiana care a durat aproape 35 de ani (484-519). Gravitatea gestului papei Felix a constat in faptul ca, pronuntand anatema asupra patriarhului Acachios, nu il inlatura numai pe acesta de la comuniunea cu Biserica Apusului ci, fapt mult mai grav, intreaga Biserica a Rasaritului, ceea ce era, in mod evident, o actiune insuficient cumpanita.

Ruptura s-a agravat atunci cand, pe scaunul imperial de la Constantinopol, in 491 a urcat Anastasie care a inclinat balanta in favoarea monofizismului. El a fost primul imparat care si-a dat seama ca destinul Imperiului nu se poate desparti de lumea greaca si de Asia. Impus la tron de Ariadna, vaduva lui Zenon, noul imparat care avea 60 de ani in momentul urcarii pe tron, a fost un bun administrator. A incurajat comertul si industria in orase. Prin politica sa fiscala abila a refacut finantele statului lasand visteria plina (320.000 livre de aur). A reorganizat sistemul de aparare al hotarelor Imperiului punand un accent deosebit pe corpul militar el limitaneilor. A construit zidul lung de 78 m lungime, intre Marea Marmara si Marea Neagra, care apara Constantinopolul de atacurile venite de pe uscat.

Din nefericire toate acestea au fost umbrite de tulburarile eterne dintre adeptii Ortodoxiei si monofiziti. Anastasie a sprijinit dema verzilor in Hipodrom, de nuanta monofizita, contra acelei albastre, reprezentata mai ales de marea aristocratie greco-romana si care era pentru Ortodoxie. Un episod semnificativ pentru conturarea atmosferei ce existe in Imperiu in timpul imparatului monofizit Atanasie a fost cel legat de incercarea de a se introduce un adaos la imnul Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) din Liturghie din partea monofizitilor. Ea a produs o revolta spontana capitala, care a amenintat insasi pozitia imparatului.

In 513-514 a izbucnit rascoala militara a generalului Vitalianus in Illyria. Originar din Scythia Minor, el s-a sprijinit partida ortodoxa impotriva lui Anastasie. Succesele sale militare in Peninsula Balcanica l-au pus pe ganduri pe imparat, acesta promitand ca va repune in aplicare hotararile Sinodului de la Calcedon. Nu s-a tinut insa de promisiune.

Tot mai mult, civilizatia Imperiului prindea o culoare orientala. Chiar si sub dominatia Romei, elenismul, in tot Orientul a fost viu si foarte puternic. Mari si infloritoare orase ca Alexandria, Antiohia, Efes, erau centre de cultura intelectuala artistica remarcabila. In sfera lor, in Egipt, in Siria, in Asia Mica, s-a nascut o civilizatie patrunsa de traditiile Greciei clasice. Constantinopolul, imbogatit de fondatorul sau cu capodopere ale lumii grecesti, a devenit unul din cele mai deosebite epopee ale lumii. Antichitatea elenistica a contribuit la crearea si specific al civilizatei aici. Contactul acestei civilizatii Persia a dus la trezire constiinta vechilor sale traditii. In Egipt, Siria, Mesopotamia, Asia Mica si Armenia, vechiul fond traditional a reaparut, reactionand impotriva spiritului elenistic. Din amestecul acestor traditii rivale s-a nascut in toata lumea orientala o activitate puternica si fecunda. Din punct de vedere economic, intelectual si artistic, in secolele IV si V, Siria, Egiptul si Anatolia, au avut o importanta deosebita in Imperiu. Arta crestina se dezvolta incetul cu incetul printr-o succesiune incercari si cercetari savante, ducand spre apogeul maret care a creat capodoperele secolului al VI-lea. In provincie se dezvoltau de asemenea, vechile traditii indigene si spiritualitatea usor separatista. Constantinopolul insusi capata un profil intelectual specific datorita intalnirii aici a tuturor tendintelor din Imperiu, creind o civilizatie originala.

Asa se realiza evolutia care orienta Bizantul spre Orient, spre conceptia unui Imperiu pur oriental, guvernat despotic, bine administrat, puternic aparat, neinteresandu-se politic de Occident, pentru a deveni el insusi, neezitand sa caute in Orient unitatea religioasa, de a rupe cu Roma si a constitui sub tutela statului o Biserica aproape independenta de papalitate.

Din nefericire pentru succesul acestei cauze, la sfarsitul veacului al V-lea si inceputul celui urmator, Imperiul se afla intr-o grava criza.

Dupa 502, persii au inceput razboaiele in est. Regele persan Kobad a atacat Imperiul dupa o lunga perioada de liniste, inceputa in 422, prin incheierea pacii de o suta de ani. Atacul a fost oprit insa atunci cand hunii heftaliti au invadat statul persan. Se reiau vechile relatii ale Armeniei cu Bizantul iar Anastasie construieste cetatea Dara (507), in fata orasului Nisibi, cetate care va avea un rol deosebit de important in sistemul defensiv al Imperiului, in aceasta parte.

In Europa, in primele doua decenii ale secolului al VI-lea apar, la linia Dunarii, slavii, iar mai tarziu, avarii. In interior anarhia era completa. Capitala era agitata de luptele intre factiunile circului, verzii si albastrii. Provinciile, nemultumite, ruinate de razboaie, apasate de impozite, cautau cu orice prilej sa-si manifeste revendicarile nationale. In epoca aceasta se constata o adevarata redesteptare nationala si se inregistreaza o ridicare a Orientului impotriva elenismului care, in ochii orientalilor, se prezenta sub forma ortodoxiei bizantine.

In sfarsit, amintirea persistenta a traditiei romane, intretinea ideea unitatii necesare a lumii romane, a "Romaniei", alimentandu-se astfel si o tendinta de apropiere fata de Occident. Pentru a se iesi din aceasta instabilitate era nevoie de o mana energica, de o politica clara, cu vederi precise si ferme. Toate acestea le-a adus domnia lui Iustinian I.

BIBLIOGRAFIE

J.E.Darras, Histoire gnrale de Eglise depuis la creation jusqu'a nos jours, vol. XIV, Paris,1869;

J.B.Bury, A History of the Later Roman Empire from Arcadius to Irenee (395 A.D. to A.D.), vol.I-II, London, 1899;

Ch.Diehl, Histoire de l'empire byzantin, Paris, 1969; J.Meyendorff, Hristos in gandirea crestina rasariteana, Bucuresti. 1997;

A.Franzen, R.Bumer, Istoria papilor, Bucuresti, 1996;

S.B.Daskov, Dictionar de imparati bizantini. Bucuresti, 1999;

Prof.Nicolae Banescu, Biserica in primele veacuri ele Bizantului. Politica religioasa a lui Anastasius I (491-518), in M. O., 1961, n nr.1-4.