BIZANTUL LA SFARSITUL SECOLULUI AL XII-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL XIII-LEA

BIZANTUL LA SFARSITUL SECOLULUI AL XII-LEA SI INCEPUTUL SECOLULUI AL XIII-LEA

In perioada indelungata de domnie a lui Manuel I Comnenul, inteligenta, energia, abilitatea sa, au asigurat prestigiul Bizantului in ochii lumii. Moartea sa a anulat insa totul.

Ca si pe vremea lui Iustinian I, politica imperiala a avut in veacul al XII-lea ambitii indraznete. Amestecand prea mult Imperiul in afacerile Occidentului, urmand visele irealizabile ale unui imperialism grandios, Manuel I Comnenul (1143-1180) a neglijat in Orient pericolele apropiate iar disputele cu latinii au epuizat monarhia. Alexios al II-lea, fiul lui Manuel, era un copil atunci cand, in 1180, a ramas singur in fruntea Imperiului. Mama sa, Maria de Antiohia, care a guvernat in timpul minoratului fiului ei si care se sprijinea pe latini, era lipsita de popularitate. Andronic Comnenul, varul lui Manuel a profitat de nemultumirea generala pentru a-l inlatura pe Alexios si a se proclama singur imparat (1183-1185). El ar fi avut toate sansele sa fie un imparat mare. Andronic a inteles ca puterea feudalilor reprezenta o amenintare pentru Imperiu si, de aceea, a lovit in ea cu putere. Insurectia lui Isaac Anghelos in Bithinia a fost inabusita in sange (1185). A reorganizat administratia, a redus cheltuielile si s-a facut foarte popular atunci cand pericolul normand a amenintat Tesalonicul (1185) si cand, tot atunci, a fost recucerita Dalmatia de la unguri.

O lovitura de palat, in 1185, l-a pus pe Isaac Anghelos pe tron si a grabit ruinarea Imperiului. Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195), n-a avut nici una din calitatile necesare pentru a evita criza tot mai amenintatoare. Fratele sau Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), care l-a detronat si l-a orbit, nu era cu nimic mai valoros. Statul era in pragul ruinei.

In interior, puterea imperiala, slabita de suita de revolte de palat si de permanentele conspiratii, a fost cea care a suferit cel mai mult. In capitala, populatia era cea care impunea legile. In provincie, aristocratia a ridicat pretentii si Imperiul era in dezmembrare. Sub Andronic I Comnenul, insula Cipru s-a proclamat independenta (1184), deslipindu-se astfel pentru totdeauna de Imperiu.

Peste tot, marile familii feudale, Cantacuzino, Vranas, Sguros, au desprins fasii din Imperiu. Pretutindeni era dezordine si mizerie. Impozitele erau impovaratoare, comertul ruinat, visteria goala.

Constituirea statului vlaho-bulgar

Proasta administrare a Imperiului n-a putut decat sa mareasca numarul revoltelor si sa incurajeze miscarile separative care au inceput deja de pe vremea lui Andronic I Comnenul. Un impozit asupra animalelor, stabilit pentru a compensa cheltuielile de nunta ale lui Isaac, a declansat rascoala vlahilor din Balcani a caror indeletinicire principala era pastoritul (1186).

Vlahii erau parte componenta a romanitatii orientale. Ei s-au format pe ambele maluri ale Dunarii in primele secole ale erei crestine iar etnonimul lor provine de la contactul cu slavii pe care l-au avut dupa secolul al VI-lea. In diverse izvoare istorice apar sub diferite forme potrivit pronuntiei popoarelor din jur dar definind aceeasi etnie: blahi, bleci, valahi, volohi, olahi, blasi, blazi, blok. In documentele bizantine vlahii apar prima oara in istorisirea unui episod din anul 976, din timpul razboiului bulgaro-bizantin, cand unul din fratii tarului bulgar Samuel, pe nume David, se spune ca a fost ucis de catre niste "vlahi calatori". Ei erau grupati pe zone unde erau foarte numerosi, in Epir, Tessalia, aceste teritorii numindu-se Vlahii (Vlahii de Sus, Vlahia Mare, Vlahia Mica). Indeletnicirea lor principala era pastoritul dar pe vaile mai largi ei practicau si agricultura.

Rascoala vlahilor, izbucnita in 1186, s-a intins cu repeziciune in toata Bulgaria dunareana si a fost condusa de doi boieri vlahi din imprejurimile orasului Tarnovo, Petru si Asan, ale caror cereri prezentate personal imparatului au fost respinse cu violenta.

Bulgarii si vlahii au facut cauza comuna. Infranti intr-o prima ciocnire, cei doi conducatori au trecut in nordul Dunarii de unde au venit cu intariri din partea vlahilor de aici si a cumanilor. S-a realizat, de asemenea, o alianta cu marele jupan sarb, Stefan Nemanja.Tarnovo, unde fusese ridicata o biserica inchinata Sfantului Dumitru, a devenit centru insurectiei si, fara indoiala, acesta a fost momentul cand Asan si-a luat titlul de tar.

Dupa patru campanii (1186-1187), dintre care doua conduse chiar de in Isaac, acesta a reusit sa impiedice pe rasculati sa invadeze Tracia si le-a produs mai multe infrangeri, dar nu a putut inabusi rascoala lor. Mai mult, ei au opus o darza rezistenta, in 1187, generalului Alexios Vranas, dar acesta a reusit sa-i impinga la nord de Muntii Balcani. Dupa victoria sa, acest personaj care era la a doua tentativa de uzurpare a tronului imperial, a fost proclamat basileu de trupe sale, mergand apoi asupra Constantinopolului si supunandu-l unei riguroase blocade. Situatia lui Isaac ar fi putut sa fie disperata daca n-ar fi intervenit Conrad de Montferrat, aflat in drum spre Constantinopol. Un atac al cavalerilor sai apuseni a sustinut cu succes o incercare de iesire din oras a trupelor bizantine, initiata de Isaac al II-lea. Conrad s-a batut in duel cu Vranas si l-a strapuns cu lancea apoi l-a decapitat, ceea ce a grabi imprastierea armatei rebele.

Vlahii si bulgarii au profitat de aceasta diversiune pentru a invada din nou Tracia. Isaac al II-lea Anghelos a pornit in campanie, i-a fortat sa bata in retragere si sa-si paraseasca prada, apoi, in primavara lui 1188, i-a urmarit pana in campia Sofiei dar nefiind in stare sa poarte razboiul de durata, le-a acordat un armistitiu prin care le ceda partea dintre Dunare si Muntii Balcani.

Peninsula Balcanica a devenit un mozaic de state independente, cu atat mai mult cu cat marele jupan al Serbiei, Stefan Nemanja, se considera eliberat de promisiunile facute lui Manuel, dupa moartea acestuia. El si-a reluat cuceririle favorizand rascoala vlaho-bulgara Aliat cu regele Bla al III-lea, al Ungariei, care incercase sa intervina in momentul revoltei lui Andronic Comnenul pentru a o salva pe Maria de Antiohia, Stefan Nemanja a ocupat, in 1187, orasul Nis, important prin pozitia sa, apoi a cautat sa-si deschida un drum spre Marea Adriatica, ocupand Diocleea si teritoriile dalmate pana la Cattaro.

Dar adevarata ratiune care l-a determinat pe Isaac al II-lea Anghelos sa trateze cu Asanestii, cu toata victoria asupra acestora, era amploarea pe care a luat-o miscarea separatista din interiorul Imperiului. O expeditie navala impotriva Ciprului, in 1186, s-a soldat cu un esec total, flota siciliana trimisa de Wilhelm al II-lea pentru a-l apara pe Isaac al II-lea zdrobind flota imperiala. Isaac al II-lea s-a proclamat guvernator independent al Ciprului astfel Imperiul primind o noua lovitura grea.

In Asia Mica, Isaac al II-lea Anghelos nu a putut impiedica tentativa lui Teodor Mancaphas de a crea un stat separat, cuprinzand Philadelphia si Lydia. A fost nevoie de interventia ducelui Vasile Vatatzes pentru a alunga pe intrus care s-a refugiat la sultanul de Ikonion, de la care a obtinut dreptul de a strange osti cu care sa devasteze provinciile bizantine. In cele din urma, cu ajutorul unor sume de bani, basileul a obtinut predarea lui. Acest episod este un exemplu cu privire la neputinta imparatului de a opri dezagregarea progresiva a Imperiului.

Reconstituirea statului bulgar in care elementul vlah era predominant constituia, ca si cu trei secole inainte, un pericol permanent pentru Constantinopol. Asanestii, care nu-si ascundeau ambitiile, au respins propunerile de pace ale lui Alexios al III-lea la urcarea pe tron (1195) si au pus in deruta armata sebastocratorului Isaac, ginerele basileului, langa Amphipolis. La o intelegere nu se putea ajunge deoarece pretentiile vlaho-bulgarilor care isi dadeau seama de forta lor, erau mult prea mari iar Bizantul mult prea mandru pentru un compromis. Dar, o criza interna, a determinat oprirea dezvoltarii tanarului stat. Sebastocratul, facut prizonier, a reusit sa atraga de partea sa pe un boier influent, Ivancu. Acesta l-a asasinat pe Asan si a cucerit Tarnovo, unde Petru l-a asediat. Alexios al III-lea a facut doua incercari de a-l ajuta pe Ivancu dar, in ambele cazuri, ajunsa la poalele Muntilor Balcani, armata a refuzat sa intre in defileul si basileul a trebuit sa se reintoarca la Constantinopol.

Ivancu a scapat in cele din urma si s-a intalnit cu basileul care l-a numit guvernator de Philippopolis (1196). Un alt boier, Dobromir Chrysos, certandu-se cu Asanestii, a trecut in serviciul Imperiului cu cinci sute de luptatori devenind guvernator de Strumita, in Macedonia (1198).

Incovenientul unei astfel de politici pentru Imperiu era ca toti acesti conducatori care si-au parasit compatrotii, nu prezentau garantii deosebite. Putin dupa instalarea sa la Strumita, Dobromir s-a declarat independent si a inceput atacarea teritoriilor vecine. Dupa o expeditie nereusita impotriva lui, Alexios l-a casatorit cu una din verisoarele sale si i-a cedat ca feuda Macedonia de sus (1199).

In sfarsit, in martie 1200, Ivancu, dupa ce a inrolat multi vlahi si bulgari, a dat drumul trupelor imperiale ce le avea pe langa sine, s-a revoltat si el si a distrus armata trimisa impotriva lui. Alexios nu a reusit sa-l invinga decat determinand o tradare din partea celor apropiati lui. Dupa ce i-a atras la o intrevedere si i-a facut cele mai frumoase promisiuni, l-a arestat si intemnitat la Constantinopol. In 1197, Petru, succesorul lui Asan a fost ucis iar tronul statului vlaho-bulgar a fost preluat de Ioanichie sau Ionita, supranumit mai tarziu Caloian (Ioan cel Frumos), care fusese ostatic la Constantinopol, in timpul domniei lui Isaac al II-lea si a acumulat o deosebita ura fata de greci. Ramas singur la putere dupa moartea lui Petru, el a expulzat pe Dobromir din principatul sau de pe cursul superior al Vardarului si a invadat Imperiul. La 23 martie 1201, Ionita a asediat Varna daramandu-i zidurile. Alexios al III-lea nu a putut face altceva decat sa trateze cu el si sa-i recunoasca toate cuceririle. Intervenind apoi in razboiul civil din Serbia intre urmasii lui Nemanja, Ionita a cucerit Nis, Belgrad si Branicevo (1204).

Deci, in momentul in care Imperiul era in declin, o noua putere militara se nastea in Balcani. Pentru o mai temeinica legitimitate a Imperiului sau, coroana trebuia sa fie oferita de unul din cei doi capi ai Bisericii crestine. Pentru a-si sustrage tara oricarei influente bizantine, Ionita Caloian a dus tratative cu papa Inocentiu al III-lea. La 7 noiembrie, un legat papal investea pe arhiepiscopul Vasile ca patriarh al Bulgariei conferindu-i pallium-ul. A doua zi, Ionita Caloian era incoronat imparat vlaho-bulgar, in catedrala din Tarnovo, cu o coroana trimisa de papa (8 noiembrie 1204). Totul era o formalitate de ambitie imperiala neconforma cu ceea ce era Bulgaria atunci ca civilizatie.

Cruciada a III-a (1187-1192)

Antecedentele celei de a treia cruciade trebuie cautate in primul rand in evolutia situatia din interiorul lumii musulmane. Inca din 1147, Egiptul si Siria au fost unite intr-un singur stat de catre sultanul Saladin, astfel ca micile state din orientul Apropiat erau inconjurate de musulmani. Regatul Ierusalimului, prin asezarea sa, impiedica legaturile dintre Siria si Egipt. Ele se realizau si prin desertul Transiordaniei dar si aici se afla o seniorie latina detinuta de Renaud de Chatillon care, nefiind multumit cu veniturile realizate din taxele vamale, ataca drumul caravanelor. El si-a o organizat flota in Marea Mediterana cu care a pradat Egiptul si Siria.

Acestea au fost motivele razboiului dintre musulmani si statele cruciate, in 1187, la Hattin, langa lacul Tiberiadei, in care Guy de Lusignan, regele Ierusalimului, a fost infrant. In urma acestei infrangeri, latinii au pierdut regatul cu capitala in Orasul Sfant si o serie de localitati mai mici. Aflarea vestii a determinat initiativa unei noi cruciade in Occident. La ea au participat si suveranii celor trei mari state europene: Frederic I Barbarosa, imparatul romano-german, Filip al II-lea August, regele Frantei si Richard Inima de Leu, regele Angliei.

In vara anului 1190, o armata uriasa (circa 180.000 de oameni), bine echipata, era gata de razboi. Filip al II-lea s-a imbarcat cu oastea sa la Genova iar Richard, la Marsilia. Frederic I a urmat drumul pe uscat. Primii doi suverani au facut o escala mai lunga, de un an, in Sicilia. Frederic I Barbarosa a urmat obisnuita cale pe uscat, traversand Ungaria si Peninsula Balcanica. Aici il intampinau insa noi realitati. La 1188, cu capitala la Tarnovo, exista o formatiune statala noua, ostila Bizantului, statul vlaho-bulgar. In fruntea statului sarb se afla, de asemenea, un suveran cu intentii vadite de independenta, Stefan Nemanja.

Ajuns in sudul Dunarii, Frederic I Barbarosa a purtat tratativele la Nis cu Stefan Nemanja si cu o solie vlaho-bulgara. Cele doua state balcanice s-au oferit sa dea ajutor imparatului german pentru cucerirea Bizantului. Astfel Frederic I a intrat pe teritoriul Imperiului in calitate de dusman, a fortat Balcanii si a cucerit Adrianopolul (22 noiembrie). Germanii au ocupat Tracia si Macedonia orientala determinand pe Isaac al II-lea sa consimta incheierea pacii. Basileul a trebuit sa accepte conditii grele: obligatia de a aproviziona armata cruciata, plata unor despagubiri, oferirea de ostateci etc. Cruciatii si-au continuat drumul si, dupa trecerea Hellespontului, au luat cu asalt Ikonion, reusind sa-l cucereasca. Victoria n-a reusit insa sa fie fructificata deoarece, la 10 iunie, Frederic I Barbarosa, s-a inecat intr-un rau iar oastea s-a dezorganizat.

Regii Angliei si Frantei, in drumul lor pe mare au cucerit insula Cipru de la Bizantini si Messina. Cipriotii au fost siliti de Richard a vandut insula cavalerilor templieri apoi, in luna mai 1192, a instalat aici pe Guy de Lusignan, fostul rege al Ierusalimului.

Ajunsi in Palestina, cei doi regi au cucerit Acra. Impartirea prazii a dat insa nastere la nemultumiri care au avut la baza unele neintelegeri izbucnite inca inainte de cruciada. Richard Inima de Leu, prin posesiunile pe care le avea in Franta, era vasal lui Filip al II-lea. Aici, insa, acesta n-a mai voit sa recunoasca aceasta stare de subordonare. Suparat, Filip al II-lea s-a intors in Franta. Richard, dupa multe bravuri inutile, s-a imbarcat pentru Europa, dupa ce a incheiat un armistitiu cu sultanul Saladin. Aceasta expeditie a salvat regatul Ierusalimului, capitala sa devenind acum Acra, singura cucerire a cruciatilor. S-a intemeiat un nou stat latin, regatul Ciprului, care, prin pozitia sa strategica a devenit o baza importanta pentru expeditiile urmatoare.

Compromiterea unei idei:deturnarea Cruciadei a IV-a si cucerirea Constantinopolului (1204)

Primele trei cruciade au familiarizat lumea occidentala cu Orientul si cu problemele sale si au demonstrat tendintele de acaparare teritoriala a initiatorilor ei. Tot mai mult spiritul nobil al crestinismului va fi inlocuit cu pragmatismul unor actiuni de cucerire temeinic gandite, planuite cu mult timp inainte. Ierusalimul nu va mai constitui unica tinta a acestor expeditii. Multitudinea formatiunilor statale latine infiintate aici, situatia lor incerta in mijlocul lumii musulmane, a facut ca problemele sa se diversifice si sa se complice. In plus, orasele-republici italiene, in primul rand Venetia, care si pana acum au fost transportatorii pe mare ai cruciatilor, au devenit mai interesate in aceasta forma de a obtine profituri si avantaje. De acum obiectivul nu a mai fost numai lupta impotriva necredinciosilor ci si impotriva "schismaticilor" greci care nu au participat cu prea mult interes la aceste expeditii de care s-au simtit intotdeauna straini. Ideea nobila a cruciadei a fost astfel deviata si deturnata spre scopuri pur materiale.

Henric al VI-lea, fiul si urmasul lui Frederic I Barbarosa, a fost un adversar si mai periculos pentru Imperiu decat tatal sau, mai ales cand si-a manifestat dorinta de a mosteni domeniile si ambitiile regilor normanzi. El voia sa unifice cele doua Imperii si l-a somat pe Alexios al III-lea Anghelos sa-i restituie toate teritoriile cucerite odinioara de nomanzi si sa-i plateasca tribut (1196).

Dar cea mai nelinistitoare era Venetia. Ea dorea, pe langa largirea privilegiilor sale in Imperiu si razbunarea pentru masacrele din 1182 cand in Constantinopol o rascoala spontana a dus la macelarirea tuturor latinilor si la alungarea Mariei de Antiohia. Pentru a-i linisti pe venetieni, Isaac a fost nevoit sa le acorde, in 1187, largi privilegii. Alexios al III-lea, in 1198, a marit aceste concesii dar, pentru a le atenua efectul, a acordat genovezilor si pisanilor prerogative asemanatoare. Cu toate acestea, venetienii si-au simtit comertul si siguranta amenintate de ura grecilor si, in plus, dupa ce Enrico Dandolo a ajuns doge (1193), s-a nascut ideea ca singura rezolvare a crizei putea fi numai cucerirea Imperiului bizantin. Numai astfel se vedea posibilitatea asigurarii intereselor Republicii in Orient.

La toate acestea se adaugau ostilitatea papalitatii, ura intregii lumi latine, toate determinand, in cele din urma, deturnarea cruciadei. Contra atacului formidabil al popoarelor Occidentului, Bizantul slabit si epuizat, a fost incapabil sa se apere.

Trebuie sa precizam insa ca provocarea deturnarii cruciadei a venit, totusi, din interiorul lumii bizantine. In 1195, Alexios al III-lea, detronand si orbind pe fratele sau Isaac, a inchis impreuna cu suveranul destituit si pe fiul acestuia, Alexios. In 1202, tanarul principe a reusit sa scape, a fugit in Occident si a cerut ajutor impotriva imparatului. Acesta era momentul cand armatele celei de a patra cruciade se stransesera la Venetia. Venetienii si-au dat seama imediat de pretextul ce li se oferea pentru a interveni in treburile interne ale bizantinilor si propunerile foarte generoase facute de Alexios i-a determinat repede sa actioneze.

Initierea celei de a patra cruciade a fost legata de numele puternicului pontif Inocentiu al III-lea si de tendintele sale ambitioase de a-si impune suprematia asupra intregii lumi crestine, occidentale si orientale. Au fost chemati si clericii din apusul Europei sa contribuie cu veniturile lor la o parte din cheltuieli. Monarhii apuseni, preocupati de luptele lor interne, s-au tinut departe de aceasta noua cruciada. Apelul papei a fost ascultat doar de nobilimea franceza si de popor, dar oamenii simpli au participat in numar mult mai redus decat in cazul expeditiilor anterioare.

Conducatorii cruciadei doreau deplasarea pe mare astfel ca au inchiriat o flota de la venetieni, tinta finala fiind Egiptul. In fruntea Venetiei se afla atunci cel mai de seama doge din istoria Republicii din lagune, Enrico Dandolo. Pe atunci avea aproape 90 de ani, era aproape orb, dar era dotat cu o mare abilitate diplomatica si deosebit de viclean in urmarirea intereselor orasului. El a fost de acord sa asigure transportul cruciatilor dar a cerut pentru aceasta o suma, enorma, optzeci si cinci de mii de marci de argint. Cruciatii au acceptat, dar cand s-au adunat cu totii, au constatat ca banii le erau insuficienti. Neputand plati decat o parte a cheltuielilor de transport, au fost nevoiti sa accepte propunerea dogelui de a ocupa cetatea Zara, pe coasta Dalmatiei, revoltata contra Venetiei si supusa Ungariei, din 1185. Dupa un scurt asediu, cruciatii au cucerit cetatea (noiembrie 1202), in ciuda interdictiei categorice a lui Inocentiu al III-lea, deoarece regele ungur Emeric, era el insusi cruciat.

In ianuarie 1203, cruciatii au acceptat propunerile definitive ale lui Alexios al IV-lea Anghelos in schimbul ajutorului pentru restabilirea pe tron a tatalui sau, Isaac. Printul bizantin se obliga la plata a doua sute de mii de marci de argint, la unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romei si recunoasterea suprematiei papale, la participarea la cruciada cu zece mii de soldati si la intretinerea in Palestina a unei armate permanente de cinci sute de cavaleri. Era, probabil, evident pana si pentru Alexios, ca aceste conditii, statul bizantin, in situatia in care se afla, nu le putea indeplini.

Inocentiu al III-lea s-a aratat indignat de ocuparea Zarei si a excomunicat doar pe venetieni, ingaduind cruciatilor sa-si continue drumul pe vasele excomunicatilor. Este semnificativ faptul ca venetienii nu au cerut iertare papei, asa ca au ramas excomunicati. Profitand de slabiciunea Imperiului bizantin, la 27 iunie 1203, flota latina a ancorat fara sa intampine nici un fel de rezistenta deosebita, nu departe de Constantinopol.

Orasul a fost luat cu asalt (18 iulie 1203) si Isaac Anghelos a fost repus pe tron, impreuna cu fiul sau, Alexios IV (1 august).

Dar bucuria victoriei a fot de scurta durata. Noul imparat n-a putut sa-si respecte promisiunile banesti si a cerut o amanare pana la plecarea cruciatilor, hotarata in ziua Sfintilor Arhangheli.

In timp ce erau ocupate orase si cetati din Tracia, au izbucnit certuri si s-au produs ciocniri intre greci si cruciati, care au dus la incendierea unor localitati. La 11 noiembrie, Alexios al IV-lea, presat de marii nobili latini sa-si tina promisiunile, a fugit. Ura dintre greci si occidentali crestea pe zi ce trece. Grecii au incercat sa incendieze flota venetiana. La 5 februarie 1204, o ruda alungata a imparatilor din Constantinopol, Alexios al V-lea Ducas, zis Murzuphlos, a provocat o rascoala, s-a proclamat el insusi imparat, a reinchis pe Isaac in temnita unde acesta a murit indata si a ordonat strangularea lui Alexios al IV-lea. Apoi a pus fortificatiile orasului in stare de aparare.

Un al doilea asediu al Constantinopolului era iminent, dar, de aceasta data, nu s-a mai pus problema restaurarii unui membru al dinastiei legitime, pe tron. Prin tratatul semnat in martie intre Venetia si cruciati, s-a prevazut o impartire echitabila a prazii, a capitalei si a Imperiului. Un colegiu format din sase venetieni si sase francezi urmau sa aleaga pe imparat. Venetia isi mai rezerva catedrala Sf. Sofia si alegerea patriarhului. Actul solemn numit Partitio Romaniae prevedea ca Baldouin I, noul imparat, sa primeasca un sfert din teritoriul bizantin, adica 5/8 din Constantinopol, regiunea traca din jurul capitalei si intreaga Asie Mica bizantina. Jumatate din rest era oferita latinilor ca feude imperiale, in partea europeana a statului bizantin. Cealalta jumatate revenea Venetiei, adica 3/8 din Constantinopol, coasta si insulele adriatice, Creta si insulele arhipelagului. Ea avea, de asemenea, controlul stramtorilor.

La 12 aprilie 1204, dupa trei zile de asediu, Constantinopolul a fost luat cu asalt si jefuit inspaimantator de catre cruciati. Si, in timp ce mare parte din aristocratia si clerul grecesc s-a refugiat la Niceea, pentru a incerca sa reconstituie Imperiul, invingatorii, conform tratatului semnat in martie 1204, si-au impartit intre ei cuceririle.

Vestea despre evenimentele de la Constantinopol a umplut de manie pe Inocentiu al III-lea care si-a dat seama ca ideea reunificarii religioase era definitiv compromisa si, mai ales, sub conducerea Apusului. Intr-o scrisoare adresata lui Bonifaciu de Montferrat, el a izbucnit in invective: "neavand nici drept nici putere asupra Greciei, v-ati abatut imprudent si in mod nechibzuit de la planul vostru, indreptadu-va privirea spre Constantinopol, in loc de Ierusalim". Din aceasta cauza s-a ajuns la situatia ca "Biserica greceasca sa nu mai vrea sa se supuna tronului apostolic, vazand din partea latinilor numai fapte diabolice si criminale, ceea ce le da dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe niste caini".

Dar, toate acestea, nu-i mai afectau pe cruciati. Un imparat latin, Baldouin de Flandra, s-a urcat pe tronul Comnenilor (mai 1204). Un rege latin, Bonifaciu de Montferrat, si-a inceput domnia la Tesalonic. Un patriarh venetian, Thomas Morosini a fost instalat in fruntea ierarhiei bisericesti din Constantinopol. Pe toata intinderea Imperiului au luat nastere o sumedenie de seniorii feudale. Venetienii, mai ales, au dobandit in intregul Orient puncte importante in dezvoltarea pe mai departe a comertului lor. Parea ca Imperiul bizantin s-a prabusit pentru totdeauna.

BIBLIOGRAFIE

N. Banescu, O problema de istorie medievala: cresterea si caracterul statului Asanestilor (1185), Bucuresti, 1943

N. Banescu, L'ancien tat bulgare ez les pays roumains, Bucuresti, 1947

Al. Barcacila, Protagonistii eliberarii Bulgariei de sub dominatia bizantina (sfarsitul sec.XII), in S.T., 1977, nr. 9-10

E. Stanescu, Byzantinovlahica, I: Les Vlaques à la fin du X^e siècle - debut du XI^e siècle, in Revue des Etudes Sud-Est Europennes, 1968, nr.3

P.S. Nasturel, Valaques, Coumans et Byzantins sous le règne de Manuel Comnène, Thssalonique, 1969

L. Brhier, Le monde bzyantin. Vie et mort de byzance, Paris, 1969

Pr. lect. C. Pistrui, Imperiul vlaho-bulgar si Patriarhia de Tarnovo, in M.A., 1972, nr.3-4

S. Brezeanu, Cruciada a IV-a si Imperiul latin din Constantinopol, in Studii si Articole de Istorie, 1974, nr. 27-28

Fontes Historiae Daco-Romanae, vol.III, Bucuresti, 1976

St. Brezeanu, De la populatia romanizata la vlahii balcanici, in Revista de Istorie, 1976, nr.2

Gh.I.Bratianu,Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti, Bucuresti, 1980

B.G. Spiridonakis, Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 à 1453: quatre siècle 'histoire de relations internationales, Thessaloniki, 1990

Fl. Cazan, Cruciadele. Momente de confluenta intre doua civilizatii si culturi, Bucuresti, 1990

S. Papacostea, Romanii in secolul al XIII-lea. Intre cruciata si imperiul mongol, Bucuresti, 1993