IRANUL ANTIC

Cadrul geografic

Inaltul platou iranian, taiat de culmi paralele care ating o inaltime medie de 1500 m, este marginit aproape de jur imprejur lanturi muntoase abrupte: la vest si la sud-vest, Zagrosul, care ajunge pana la 4451 m, il separa de campiile Mesopotamiei si ale Susianei, apoi de Golful Persic, iar in cele din urma de marea Oman. In nordul platoului iranian, Elburzul, care atinge 5670 m, margineste Marea Caspica, iar apoi stepele Turkestanului. La est, muntii Belucistanului se prelungesc printr-o zona de coline joase ce domina valea Indusului.

Prezenta acestor bariere naturale a fost suficienta pentru a stavili o umiditate care nu patrunde decat rar in centrul platoului iranian. Dar, din muntii Zagros si Elburz, acoperiti timp indelungat de zapezi, iau nastere cateva cursuri de apa care se pierd in cele din urma in inima platoului, nu fara a da nastere in drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesita mari lucrari de irigatie. Centrul si sud-estul Iranului constituie un desert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-Lut), in aparenta lipsit de resurse naturale.

In podisul iranian s-au incrucisat numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si Asia rasariteana, pe de alta parte cu tarile din bazinul oriental al Mediteranei. Zona de contact intre Orient si Occident, Iranul antic a receptat si a asimilat numeroase influente, creand el insusi si difuzand forme culturale si de civilizatie originale.

1. Iranul preistoric

In cursul mileniului VII a. Chr. comunitati agricole ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-Chakmak (apartinand neoliticului preceramic), situata intre Elbruz si desert. In mileniile VI-IV a. Chr. sunt cunoscute numeroase asezari caracterizate prin ceramica pictata (Tepe Sialk, Tepe Hissar,), iar cele aflate in vecinatatea minelor de cupru, prin inceputurile metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel, topirea minereului si turnarea aramei, descoperire capitala, este datorata se pare, metalurgistilor iranieni.

In a doua jumatate a mileniului IV a. Chr., in cadrul acestor comunitati agricole se produc adevarate mutatii care vor conduce, cateva secole mai tarziu, la aparitia unor veritabile orase.

In nord, campia Gorgan este o zona de contact intre muntii Elbruz si stepa turkmena. In ultimul sfert al mileniului IV a. Chr., in siturile din aceasta zona apare ceramica cenusie lustruita care, la Shah Tepe, Yarim Tepe si Tureng Tepe inlocuieste ceramica pictata, Aceeasi schimbare se produce si la Tepe Hissar, pe piemontul meridional al Elbruzului. Aceste schimbari au fost, mult timp, puse in legatura cu venirea indo-europenilor ("protomezilor) in Iran. Astazi se considera insa ca avem de-a face cu un fenomen local, similar celui petrecut in Mesopotamia, cand ceramica pictata de tip Obeid este abandonata la inceputurile urbanizarii (perioada Uruk).

Oricum, in Iran se produce o restructurare a locuirii: multe din vechile asezari sunt abandonate si apar acum alte mari asezari - Tal-i-Malyan in valea fertila a fluviului Karun si Tepe Yahya, in valea adiacenta, Dowlatabad. Aceasta mutatie ramane dificil de explicat (deteriorarea climatului, care a devenit mai arid ?; transformarile economice ?).

In orice caz, catre 3000 a. Chr., apare un nou sistem de gestiune economica avandu-si originea in regiunea Susei, in Khuzistanul iranian. Incepand din aceasta perioada apar tablitele cu scriere proto-elamita, descoperite in mai multe situri: Tepe Sialk IV, Godin Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe Yahya IV etc. Vestigiile arheologice atesta intensificarea relatiilor comerciale dintre orasele mesopotamiene si Susiana. Inca din aceasta epoca timpurie Iranul detinea rolul de intermediar intre Mesopotamia, Asia Centrala si India. Toate acestea, asociate cu transformarile locale, marcheaza inceputul unei forme de urbanizare in Iranul de sud-vest.

Inca de la inceputul mileniului III a. Chr., Iranul occidental intra in istorie aproape in acelasi timp cu Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub dinastia Awan.

2. Imperiul med

Mezii erau, probabil, urmasii unei populatii indo-europene care, in mileniul al III-lea, intemeiase o civilizatie urbana in sud-estul Turkestanului, la poalele muntilor Elbruz, in jurul centrelor de la Tureng Tepe si Tepe Hissar, parasind apoi aceasta regiune catre 1700 a. Chr., poate datorita salinizarii excesive a solului.

In orice caz, mezii (mamdai - in analele asiriene) si persii (parsua) constituiau cele doua grupari mai importante de triburi ariene (arya) care au aparut la finele mileniului II pe platoul iranian.

Imperialismul asirian, deosebit de agresiv in sec. VIII, a accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatarii lui Herodot (I, 95-102), un anume Deiokes (Daiukku) - care a organizat rezistenta impotriva lui Sargon II - ar fi jucat un rol esential in cursul acestui proces.

Constituirea statului med, la finele sec VIII a. Chr., a fost facilitata de declinul regatului manneenilor in urma repetatelor incursiuni asiriene si urarteene. Adevaratul fondator al regatului med pare a fi Phraortes (Kastariti). Sub fiul si succesorul sau Cyaxare (Uaksatar, ?-584), nevoit sa accepte o vreme suzeranitatea regelui scit Madyas, Media devine una din marile puteri ale lumii orientale. Cyaxare si-a reorganizat armata dupa modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului med asupra mannenilor si persilor, a cucerit Assurul in 614 si, coalizandu-se cu regele Nabopalassar al Babilonului, a distrus Imperiul asirian in 612. Astfel, in foarte scurta vreme, Statul med constituit in jurul Ecbatanei, a devenit un imperiu gigantic care se intindea pana la Halys.

Catre mijlocul sec. VI a. Chr., intre cele 4 puteri care dominau lumea orientala - Media, Babilonul, Egiptul sait si Lydia - se stabilea un anume echilibru. Cativa ani mai tarziu, trei dintre acestea disparusera de pe scena politica, iar caderea Egiptului era iminenta. Cyrus cel Mare - fondatorul imperiului ahemenid - avea sa realizeze pentru prima data, unitatea lumii orientale. Caderea lui Astyage (Istuvegu, 584-550), abandonat de aristocratia meda in ajunul confruntarii decisive cu Cyrus II, a marcat sfarsitul efemerului Imperiu med.

3. Imperiul persan

La inceputul secolului VII a. Chr., Ahaimenes /(H)achamanis - fondatorul dinastiei ahemenide - unifica triburile persilor si, profitand de dificultatile Elamului, angajat in indelungatul conflict cu Asiria, extinde frontierele regatului persan.

Catre 675 a. Chr., fiul sau, Teipes (Hispis) ocupa partea muntoasa a Elamului si isi asuma titlul de rege al Anshanului. La moartea lui Teipes, in 640 a. Chr., regatul persan este impartit intre cei doi fii: Cyrus I (Kuras) domneste in Parsumas, iar Ariaramnes (Aryaramna) in Parsa. Cambyse I (Kamburdjiya, 600-559), fiul lui Cyrus I si ginerele lui Astyage, reunindu-i din nou pe persi sub o singura coroana, pune bazele ascensiunii puterii persane.

La inceputul sec. VI, Zarathustra a reformat vechea religie iraniana intr-un sens monoteist. Potrivit traditiei consemnata, un mileniu mai tarziu, in Avesta, Zarathustra primeste revelatia noii religii direct de la Ahura-Mazda. Esentialul reformei zoroastriene consta intr-o imitatio dei. Omul este sortit sa urmeze exemplul lui Ahura-Mazda, dar el este liber in alegerea sa.

Invataturile denumite Gathas constituie partea cea mai veche a culegerii de texte proto-iraniene numita Apasta ("Culegere"), iar in neo-persana Avesta. Avesta cuprinde: 1) Yasna -"jertfele"- texte rituale ce cuprind si cele saptesprezece Gathas; 2) Yasts -cantece de jertfe, pe vremuri treizeci la numar; 3) Videvdat, o culegere de legi religioase, care ar fi unul din cei douazeci si unu de nask mentionati de traditie.

Prin ideile pe care le-a pus in circulatie - mitul Mantuitorului, doctrina escatologica optimista care proclama triumful Binelui si salvarea universala, doctrina invierii trupurilor etc. - mazdeismul a avut o influenta considerabila in evolutia gandirii religioase.

Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va transforma regatul persan intr-un veritabil imperiu universal. Tanarul suveran din Anshan repurteaza in 550 o victorie decisiva asupra lui Astyage si se instaleaza in Ecbatana ca rege al persilor si al mezilor.

Dupa constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus cel Mare se lanseaza intr-o veritabila politica de expansiune mondiala. In Est cucereste vaste teritorii populate de iranieni - Margiana, Sogdiana, Bactriana, Drangiana, Arachosia si Gedrosia - extinzand frontiera Imperiului pana la Indus, iar in Vest il invinge pe Cressus, ultimul rege din dinastia Mermnazilor, ocupa Sardesul si anexeaza Lydia (546).

Dupa victoria asupra Imperiului neobabilonian (535), Syria, Palestina si Fenicia au intrat in orbita puterii lui Cyrus cel Mare care, in numai 28 de ani, constituie cel mai vast imperiu cunoscut in lumea orientala.

Cucerirea Babilonului, facilitata de descompunerea interna a statului babilonian - macinat de rivalitatea dintre diferitele tagme preotesti - a insemnat mult mai mult decat caderea unui imperiu. Desi monarhia ahemenida se va inspira din modelele asiriene si babiloniene, ruptura este evidenta. Pentru prima data organizarea imperiului era axata pe o conceptie cvasiuniversala. Fata de statele invinse si inglobate in Imperiu, Cyrus a inaugurat o politica de toleranta cu totul noua, care i-a adus o mare popularitate, asigurandu-i pentru un timp soliditatea cuceririlor.

Prin urmare, inceputurile Imperiului ahemenid se situeaza intr-o perspectiva morala si politica noua. Vechea lume orientala parea sa se fi prabusit definitiv.

Cyrus cel Mare a fixat si principiile esentiale ale viitoarei organizari a Imperiului, intemeind primele strapii. Vechile state orientale erau legate de suveranul ahemenid prin traditionala forma a uniunii personale, in vreme ce orasele feniciene, ca si cele ioniene s-a mentinut      formele locale de guvernamant. In fruntea fiecareia dintre provinciile in care a fost impartit Imperiul se afla cate un satrap, reprezentant al Marelui Rege. In fine, tributul constituia elementul esential al legaturii care unea fiecare dintre provincii cu suveranul ahemenid. Toate resursele financiare al Imperiului erau canalizate astfel catre resedintele imperiale - Susa, Ecbatana, Pasargade si Persepolis, capitala intemeiata de Darius I.

Dupa disparitia lui lui Cyrus II (530-522) - ucis in luptele contra messagetilor - Imperiul persan va sfarsi prin a semana tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea diferenta esentiala, totusi, ca genocidul sistematic n-a fost pus in practica de nici unul dintre suveranii ahemenizi.

Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost in intregime ocupata de cucerirea Egiptului sait (525), iar sfarsitul fiului lui Cyrus II este legat de revolta magilor (controversatul episod Gautama-Bardiya, relatat de inscriptia lui Darius I de la Behistun, precum si de Herodot).

Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) - care apartinea unei ramuri colaterale a Ahemenizilor - pare a fi rodul unei conjuratii care l-a inlaturat pe succesorul legitim. In orice caz, inceputul domniei lui Darius I a fost marcat de o serie de revolte izbucnite in mai multe parti ale Imperiului - Media, Bbilon, Susiana, Armenia si Arachosia. Dupa reprimarea acestor revolte, catre finele anului 521 a. Chr., Darius a reluat si a desavarsit opera de organizare initiata de Cyrus cel Mare, conferind astfel Imperiului ahemenid adevarata sa fizionomie. Sistemul satrapiilor a fost fixat in mod definitiv si, pentru ca guvernatorii provinciilor sa poata fi mai indeaproape supravegheati, Darius a creat o veritabila retea de spionaj. Totusi, veleitatile autonomiste si politica prea personala a multor satrapi vor constitui unul dintre factorii de dezagregare a Imperiului ahemenid; insusi Darius va fi confruntat catre finele domniei cu revolta oraselor ioniene din Asia Mica si cu secesiunea Egiptului.

Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius - combinand numerotarea sexagesimala a babilonienilor si cea zecimala a asirienilor si arameenilor, si utilizand ca unitati atat siclul din Babilon cat si mana arameeana - a impus un nou etalon, karsa: 1 mana valora 6 karsa, iar 1 karsa valora 10 sicli; ansamblul a fost corelat cu sistemul ionian: 60 de mana echivalau cu 1 talant euboic. In materie monetara, suveranul ahemenid a impus un etalon - aur (darika -      8,42 g), masura prin care a corelat sistemul babilonian cu cel al oraselor ioniene.

Darius a initiat si edificarea unei remarcabile retele rutiere - axata pe faimoasa cale regala - care a favorizat propasirea economica a Imperiului. Totodata, pentru a-si asigura monopolul comertului cu Extremul Orient, Darius I intentiona sa termine constructia canalului inceput de faraonul Nechao II cu un secol in urma; canalul, care trebuia sa lege bratul pelusiac al Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni in acelasi sistem economic Egiptul, Mesopotamia si India.

Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul expansiunii sale teritoriale: intre 519-512 a. Chr. nord-vestul Indiei, Thracia si Macedonia ajung sub controlul Marelui Rege, a carui autoritate, la sfarsitul secolului VI a. Chr., se intinde de la Indus la Marea Egee si din Armenia pana la prima cataracta a Nilului.

Revolta oraselor ioniene din Asia Mica inaugureaza indelungatul conflict dintre Imperiul persan si lumea greaca, cunoscut sub numele de razboaiele medice (500-449 a. Chr.). In zadarnica lui incercare de a cuceri Grecia, Darius I a fost infrant la Marathon (12 septembrie 490), in Attica, de athenienii si plateenii condusi de Miltiades. Esecul din primul razboi medic a fost urmat de un eveniment mult mai grav: secesiunea Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu inceputul declinului Imperiului ahemenid, prea universal pentru a fi cu adevarat viabil.

Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marcheaza un moment de turnura in politica Ahemenizilor. Xerxes reprima cu brutalitate revoltele din Egipt si Babilon - unde a distrus templul lui Marduk - punand capat politicii de toleranta a predecesorilor sai. A doilea razboi medic se incheie cu un esec lamentabil (Salamina - 28 septembrie 480; Plateea si Mycale - 479 a. Chr.).

Aceste esecuri au dus la accentuarea absolutismului monarhiei ahemenide. Nimic nu mai aminteste de politica generoasa preconizata de Cyrus cel Mare sau de preocuparea pentru dreptate ordine si prosperitate care se aflase la temelia domniei lui Darius I. Politica opresiva si intoleranta inaugurata de Xerxes I va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea sentimentelor nationale ale diverselor populatii inglobate in Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat asadar nu numai victoria Greciei asupra Orientului, dar si inceputul unei decadente care, un secol si jumatate mai tarziu, avea sa expuna un imperiu lipsit de aparare agresiunii lui Alexandru cel Mare.

Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a. Chr.) incearca zadarnic sa stopeze declinul Imperiului care se va accelera sub mediocrii sai urmasi. Astfel, sub Artaxerxes II (404-359 a. Chr.) monarhia ahemenida decade la statutul despotismelor opresive de altadata din epocile cele mai sinistre.

In pofida diverselor tentative de redresare, Imperiul ahemenid se descompune, diversele satrapii emancipandu-se de sub autoritatea unei puteri centrale subminata de interminabile conflicte dinastice. Sinistra cronica a ultimilor ahemenizi se incheie cu nimicirea aproape totala a familiei regale de catre Artaxerxes III (359-338 a. Chr.), el insusi, in cele din urma, victima a intrigilor eunucilor din harem. Ultimul suveran al Imperiului ahemenid, Darius III (336-330), confruntat cu agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arata incapabil de a face fata situatiei.

Alexandru cel Mare - victorios la Granicos (334), in Asia Mica, la Issos (333), in Syria si la Gaugamela (331), in Mesopotamia - a fost primit pretutindeni, precum odinioara Cyrus cel Mare, ca un eliberator. Media, Babilonul si Persia s-au predat invingatorului fara a opune rezistenta. Ocuparea capitalelor Imperiului - Susa si Persepolis, care a fost dat prada soldatilor lui Alexandru (330) - marca, deopotriva, sfarsitul "razboiului de razbunare" si prabusirea monarhiei ahemenide.