CADRUL NATURAL GEOGRAFIC SI EVOLUTIA HABITATULUI TARII FAGARASULUI INTRE SECOLELE XIV-XVI

CADRUL NATURAL GEOGRAFIC SI EVOLUTIA HABITATULUI TARII FAGARASULUI INTRE SECOLELE XIV-XVI

CADRUL NATURAL GEOGRAFIC.

Relatiile stranse dintre locuirea medievala din Tara Fagarasului si mediul natural in care s-au format si dezvoltat satele ei, impun cunoasterea elementelor peisajului geografic si a resurselor naturale care le-au sustinut existenta. Avem in vedere subunitatile geografice interne si componentele naturale ale hotarelor (padurea, pasunile, apele), precum si conditiile climatice, bogatiile naturale sau fertilitatea solurilor care au putut influenta repartizarea teritoriala precum si marimea sau activitatile productive ale comunitatilor umane. Reconstituirea situatiei este una usoara in cazul elementelor geografice care nu au suferit modificari substantiale fie pe cale naturala sau antropica, dar devine din ce in ce mai dificila in cazul in care natura a suferit modificari in decursul secolelor care ne despart de perioada cercetata.

Din punct de vedere geografic, Tara Fagarasului este o depresiune cu o suprafata de circa 2000 km², incadrata de forme de relief inalte. Limita sudica o reprezinta Muntiii Fagarasului si Muntiii Persani, acestia din urma constituind si hotarul de E al depresiun Partea de N si NE este inchisa de marginile inalte ale Podisului Tarnavelor.

Depresiunea propriu-zisa se prezinta sub forma unui piemont etajat in trei trepte. Prima treapta si cea mai inalta este reprezentata de zona colinara aflata sub munti, inaltimea acestei trepte fiind cuprinsa intre 600-800 m si este brazdata de numerosi afluenti ai Oltului. Daca muscelele Persanilor sunt impadurite, dealurile subfagarasene sunt acoperite de palcuri de copaci si de fanete. De aici reiese compartimentarile diferite ale Tarii Fagarasului. Din punctul de vedere al locuirii zonei, acest brau de dealuri marcheaza limita superioara a retelei de sate, nici o asezare stabila neaventurandu-se pana la aceste inaltimi (singurele exceptii fiind cele doua Sebesuri dinspre defileul Oltului). A doua treapta cuprinsa intre inaltimi de 400-600 m este reprezentata de campia de acumulare piemontana. Aceasta campie este intersectata de foarte multe vai care genereaza o serie de culmi, cultivate agricol, numite de localnici "poduri". Zona de campie piemontana se dezvolta pe directia E-V cu diferente majore in ceea ce priveste latimea ei. Mai ingusta spre V si aproape inexistenta spre E, ea se extinde in zona centrala a Tarii Fagarasului la o deschidere de peste 15 km. Aceasta campie piemontana afandu-se la inaltimi destul de ridicate si fiind datorita acestora ferita de inundatiile Oltului reprezinta zona de maxima concentrare demografica, forma ei determinand si repartizarea teritoriala diferita a satelor pe doua, trei sau mai multe etaje in functie de latime.

A treia treapta o formeaza lunca Oltului, fiind o treapta deosebit de extinsa si de o inaltime scazuta 380-450m. Panta redusa a Oltului favorizeaza inundatiile si mentinerea unui pronuntat exces de umiditate care a dus la formarea numeroaselor balti. Aceste conditii nefavorabile explica absenta satelor din aceasta zona, desi nu trebuie pierdut din vedere faptul ca in perioadele care preced secolul XIV, cercetarile arheologice au relevat prezenta si aici a unor asezari omenesti:

"Sumarea prezentare geomorfologica a depresiunii Fagarasului releva existenta a trei compartimente ale campiei piemontane care nu difera prin structura cadrului natural geografic, ca in cazul altor Tari".[1]

Compartimentele fagarasene difera doar prin llatimea locuibila dintre Olt si munti, mai clara in partea de E dintre Olt si Muntiii Persani.

Vecinatatea muntilor in primul rand a masivului Fagaras, munte care are inaltimi care trec frecvent de 2000 m si care este caracterizat printr-o accentuata disimetrie a pantelor, a imprimat regimului hidrografic, climei, si vegetatiei trasaturi specifice care au putut influenta configuratia habitatului.

Regimul hidrografic, desi a suferit schimbari majore fata de perioada cercetata (sec XIV-XVI), prezinta o structura particulara care merita relevata. Oltul, de-a lungul cursului sau de circa 120km de pe teritoriul Tarii Fagarasului, primeste in sectorul sau NE (sectorul muntilor Persani) doar cativa afluenti mici: Bogata, Lupsa, Comana, Venetia si Paraul, situatia se schimba in flancul nordic (al muntilor Fagaras) care datorita pronuntatelor diferente de nivel intre zona de creasta si linia de contact cu depresiunea si umiditatii ridicate, face ca Oltul sa primeasca afluenti mult mai numerosi si mai importanti, care prezinta rupturi de panta, aluvionari frecvente, albiile lor schimbandu-si configuratia dupa fiecare viitura.

Datorita umiditatii excesive si a masivelor depuneri aluvionale cauzate de reteaua de apa extrem de densa, solurile Tarii Fagarasului sunt in general putin fertile exceptie facand solurile de lunca, acestea fiind destul de fertile dar totusi nisipurile si pietrisurile din care sunt alcatuite scazandu-le si acestora din valoarea agricola.

"extinderea solurilor brune arata ca in trecut Depresiunea Fagarasului era acoperita cu paduri de gorun, iar in zona dealurilor submontane cu paduri de amestec gorun-carpen-fag si fagete pure, acestea din urma dand poate si numele tarii".[2]

Intr-adevar putem afirma ca suprafata acoperita cu paduri a fost sensibil mai mare in Evul Mediu, desi sursele noastre nu ne pot da o imagine exacta asupra extinderii acestui element fundamental al habitatului. Evaluarea conditiilor naturale din Tara Fagarasului ne reda imaginea unei regiuni care sufera de o serie de deficiente in privinta solurilor si a resurselor de subsol care au fost totusi suplinite de prezenta campului piemontan imbinat cu terase si lunci propice pentru activitatile agricole, de fanetele si pasunile alpine, de padurile intinse si de o retea hidrografica bogata. Toate aceste elemente s-au armonizat intr-un complex natural care a influentat masiv dezvoltarea asezarilor umane din Tara Fagarasului.

Fiind o depresiune cu o pronuntata delimitare fata de regiunile din jur, delimitare facuta de forme de relief inalte, ne-am putea forma o imagine a unui teritoriu destul de izolat, insa prezenta Oltului si pozitia deosebita a Tarii in Transilvania i-au asigurat acesteia largi posibilitati de comunicare cu regiunile limitrofe sau mai indepartate. Muntiii, desi inalti, poseda suficiente locuri de trecere relativ joase care inlesnesc libera circulatie a persoanelor, iar drumurile care strabat Tara Fagarasului, au avut inca din Evul Mediu o mare importanta, importanta subliniata si de marii istorici si geografi care au studiat acest teritoriu. Referitor la partea estica, inaltimile relativ reduse ale Muntilor Persani permit accesul in Tara Barsei prin doua culoare importante. Primul culoar il reprezinta Saua Vladenilor (620m), care adaposteste drumul ce duce la Brasov. Prin bifurcatia terminalului fagarasan (Sercaia) se asigura legatura cu Podisul Tarnavei Mari in amonte pe Olt, si cu Sibiul in aval, atat la N pe vechiul drum roman care traversa raul la Fagaras, cat si la S de Olt prin Tara Fagarasului. Acesta din urma constituia cel mai important drum al Tarii urmand linia de contact dintre lunca si campia piemontana pe care s-au format cele mai vechi sate fagarasene. Importanta strategica si economica a drumului care venea de la Brasov la Sercaia a fost recunoscuta de timpuriu, castrul regal de la Halmeag avand rolul de a-l supraveghea inca din secolul al XII-lea. Accesul spre Tara Barsei era posibil si prin defileul Racosului. Spre V Tara Fagarasului flancheaza un culoar de trecere si anume defileul de la Turnu Rosu, defileu cu semnificatii majore deoarece facea legatura dintre Transilvania si Tara Romaneasca.

Circulatia inspre S si E nu avea loc numai prin mijlocirea acestor drumuri mari ci si pe potecile de munte care urcau aproape din fiecare sat si unindu-se in cateva puncte mai importante coborau in Tara Barsei si in Tara Romaneasca. Peste culmile Persanilor se putea trece pe astfel de poteci la Crizbav si Tantari pornind din Comana si Venetia de Sus. Spre S, in ciuda inaltimilor considerabile ale muntilor Fagarasului, legaturile dintre regiunile situate de-o parte si de alta a Carpatilor erau asigurate si prin aceste poteci. Putem spune astfel ca acestea au favorizat intr-o mai mare masura miscarile de populatie decat au facut-o drumurile principale. Folosirea permanenta a acestor poteci rezulta din inregistrarea lor in urbariile din secolele XVII-XVIII, ca urmare a necesitatii organizarii unei mai stricte supravegheri pentru a putea controla mobilitatea supusilor de pe domeniul princiar al Fagarasului, masuri luate de Stefan Bathory. Urbariul din 1640 consemneaza la satul Copacel trecatorile peste munti in Tara Romaneasca . Trei poteci din Sercaita, Bucium si Sebes se uneau la fantana de pe muntele Namaia coborand de aici la Rucar si Campulung. Alte patru din Berivoi, Breaza, Dejani si Netot, se uneau pe muntele Bratila si ajungeau in Tara Romaneasca la vama Brata. O poteca ce pornea din Recea se unea cu celelalte pe varful Turcila iar o alta pe care se poate trece cu oile venea de la Vistea de Jos si Vistea de Sus ducand peste muntele Vistea Mare la vama de la Nucsoara. Din Arpasu de Sus exista o poteca, care cobora in satul Salatruc, iar o alta numita Cartisoreanu ajungea la Arefu. In final din Porumbacul de Sus exista o poteca, care ducea la Titesti

Multitudinea de drumuri si trecatori, au facut din Tara Fagarasului o zona de contact si de trecere care a sporit insemnatatea economica si strategica a regiunii si a fost benefica pentru dezvoltarea aici a comunitatilor omenest

2. EVOLUTIA HABITATULUI TARII FAGARASULUI INTRE SECOLELE XIV-XVI

Perioada cercetata se caracterizeaza printr-o explozie demografica documentele relatand un numar impresionant de noi asezari pe teritoriul transilvan, dovada a fenemonelui intemeierii de noi sate prin "roirea" populatiei din satele mai vechi si prin activitatea cnezilor si voievozilor. Este in acelasi timp si semnul extinderii relatiilor feudale. Referitor la acest teritoriu "daca inainte de mijlocul secolului al XIV-lea, deci intr-un rastimp de 275 de ani de la 1075 (prima mentiune documentara a unor asezari din Transilvania) si pana la 1350-, sunt pomenite circa 2500- 2600 asezari, in noua perioada care imbratiseaza un rastimp de 190 de ani (intre 1351 si 1451, transformarea voievodatului Transilvaniei in principat autonom sub suzeranitatea Portii), documentele cunoscute pomenesc peste 4000 de asezari". Facand un calcul, observam o crestere cu 130% a asezarilor pomenite anual in documente in perioada 1351-1541 in comparatie cu perioada precedenta. Aceste date raportate la fenomenul social- economic scot la iveala o puternica ofensiva a feudalismului in intreaga Transilvanie si mai ales in regiunile mai ferite pana atunci de feudalizare adica in zonele cu relief mai inalt sau in cele de ses cu umiditate excesiva. Revenind la Tara Fagarasului pentru reconstituirea dinamicii habitatului in secolele XIV-XVI am recurs nu o data la documente referitoare la sec XVII datorita importantelor informatii pe care acestea le contin cu referire la secolele anterioare, pentru descrieri de hotare etc.

Relatia dintre habitat si feudalizare, este una mai pronuntata in cazul districtelor romanesti, raspandite pe intreg teritoriul Transilvaniei, din sudul acestei tari (Almas si Fagaras) si pana in partile nord-estice (Nasaud) si de acolo pana in cele vestice (Chioar si Crasna). In districtele romanesti, denumire data de obicei districtelor acestea deoarece marea majoritate a populatiei era formata din romani, unde continua si vechile institutii politico-administrative ale populatiei bastinase romanesti, in "tarile" sau districtele Almas, Fagaras, Nasaud, Chioar si Crasna, sunt pomenite inainte de 1350 circa 24% asezari si intre mijlocul sec al XIV-lea si mijlocul sec al XVI-lea circa 76%. "De aceea abia 24% din asezarile acestor districte sunt pomenite in documente pana la aceasta data, cea de-a doua perioada dintre mijlocul sec al XIV-lea si mijlocul sec al XVI-lea, ,mandrindu-se ' cu largirea breslelor feudale si cu inlocuirea relatiilor obstesti cu relatii social-economice si social-juridice de caracter feudal."

In functie de pomenirea aszarilor in documente pentru intaia oara, revenind la Fagaras, putem spune ca inainte de 1350 acestea erau de 13,1% iar intre 1351 si 1541 raportul a crescut ajungandu-se la 86,9%. Raporturile arata cat de firave au fost relatiile feudale in teritoriile marginase ale Transilvaniei, locuite de romani, si cat de puternice, pana in a doua jumatate a sec al XIV-lea au fost organizatiile social-economice specifice romanesti, obstile satesti, cu taranimea lor libera din punct de vedere social juridic, si ce a insemnat ofensiva feudala din timpul celui de-al doilea rege Angevin, Ludovic (1342-1382) si in timpul regelui si urmasului sau, Sigismund de Luxemburg (1387-1437); ofensiva noi nobilimi sprijinita de monarhie, colaboratoare si sprijinitoare la randul ei a monarhiei.

Evolutia habitatului Tarii Fagarasului se afla in stransa legatura atat cu structura cat si cu dinamica acestuia. Pentru a putea urmarii dinamica habitatului trebuie mai intai sa identificam mijloacele, modaitatile si consecintele actiunilor infaptuite de om asupra cadrului natural-geografic, apoi sa vedem cum au influentat aceste actiuni repartitia teritoriala a satelor, morfologia si marimea satelor de pe teritoriul fagarasean.

1.a. Modificarile antropice ale cadrului natural

Dupa cum am spus la inceputul capitolului, modificarile antropice sunt foarte greu de surprins daca cercetam izvoarele contemporane. Din acest motiv incerc doar sa arat consecintele interventiilor umane prin inregistrarea unor toponime care au rezultat in urma unor astfel de actiuni. In prima perioada a mileniului nostru ofensiva asupra naturii a fost prezenta ca tendinta generala, fiind oprita doar de limitele impuse de puterea demografica a grupurilor umane si de nevoile unei economii complexe, agro-pastorale. Astfel putem spune ca desi cadrul natural a suferit modificari cauzate de interventia umana, acestea au fost pe o scara mult mult mai redusa in evul mediu decat actiunile suferite de mediul natural in perioada moderna si nu a afectat echilibrul natural dintre diferitele componente ale peisajului. Se poate afirma ca in perioada pe care o cercetam suprafetele acoperite cu paduri erau mult mai intinse, daca luam in seama doar marea padure de stejari de langa din hotarul satului Mandra, care, dupa aprecierea Urbarilor din 1632 si 1637 "putea hrani cu ghinda 1000 de porci,"[6] sau padurea de stejari traversata de drumul tarii in hotarul satului Dridif. Referitor la perioada sec XV-XVI defrisarile de paduri au fost efectuate mai cu seama in regiunile mai inalte ale campiei Piemontane, regiuni in care se vor forma sate noi care pastreaza chiar in numele lor amintirea vegetatiei silvestre (Branistea Urasei, Copacel, Breaza, Pojorta, Bucium). Atestare mai clara gasim doar intr-un singur document in toata perioada secolelor XIV-XVI si anume "consemnarea unui schimb pe care boierii Stoica cel Mic si Dobre din Berivoi l-au facut in fata castelanului Paul Tomori si a scaunului de judecata al tarii in 1509. Analizand Urbariile lui Prodan, descoperim ca documentul cuprinde extinderea suprafetelor cultivate in cadrul hotarului satului, din initiativa boierilor proprietari, ca urmare a unor actiuni care vizau rentabilizarea economica a boieronatelor.

Pamanturile care se aflau in Lunca Oltului erau considerate cele mai fertile pamanturi pentru agricultura in ciuda inundatiilor frecvente si a vegetatiei luxuriante. In aceste "insule" din lunca, Urbariile inregistreaza stradaniile oamenilor de a exploata sub toate formele posibilitatile oferite de natura: arabil, fanete, pasuni, gradini, helestee (aceasta informatie o gasim in Urbarii II, p.1002)

Unitatea geo-morfologica a campiei piemontane, in special, si a intregii Tari a Fagarasului ca unitate generala, confera societatii fagarasene o remarcabila omogenitate, un echilibru perfect intre ocupatia agricola si cea pastorala, ocupatii adaptate intr-un mod aproape complementar conditiilor naturale existente. Intemeierea de noi sate a avut loc prin poienirea padurilor si transformarea unor locuiri sezoniere sau temporare in sate de sine-statatoare cu vetre stabile, structurate in jurul bisericii si a necropolei. Amploarea modificarilor antropice ale cadrului natural, produse de aceste roiri, este practic imposibil de cuantificat si de departajat pe intervale cronologice mici, dar trebuie sa fi fost semnificativa daca avem in vedere incontestabila crestere demografica ce a avut loc intre secolele XIV-XVI .

1.b. Repartitia teritoriala a satelor si trasaturile morfologice ale acestora.

Perimetrul in care sunt asezate satele din perioada pe care o cercetam se identifica aproape perfect cu campia de acumulare piemontana. Configuratia acestei fasii, a carei latime variaza intre 5-6 si 15-20 km, determina in buna masura si repartitia teritoriala a satelor fagarasene. In regiunile din marginile de Est si de Vest ale Tarii Fagarasului, spre deosebire de cele centrale, imaginea habitatului prezinta o anumita regularitate, manifestata in dispunerea satelor pe doua linii paralele, una dintre ele aflata la limita inferioara, iar cealalta la limita superioara a Campiei piemontane. Perechile de sate poarta nume identice, pozitia amintita (aceea de sat in linie) fiind marcata prin atributele: de Jos-de Sus: Arpasul de Jos- Arpasul de Sus, Porumbacul de Jos- Porumbacul de Sus, Ucea de Jos- Ucea de Sus, Vistea de Jos- Vistea de Sus, Sambata de Jos- Sambata de Sus, Venetia de Jos- Venetia de Sus, Comana de Jos- Comana de Sus, sau nume diferite cum ar fi: Cuciulata- Lupsa, Parau- Grid, Carta- Cartisoara (unele sate sunt formate inainte de secolul XIV, dar sunt date ca exemple pentru a scoate mai bine in evidenta regularitatea asezarii acestora pe cele doua aliniamente paralele). In zona centrala in afara de vetrele de pe aliniamentul Oltului, pe fiecare afluent se insira o salba de trei-patru sau chiar cinci asezari, punctele de maxima concentrare demografica situandu-se pe "podurile" de sub dealurile submontane. Aici se inregistreaza si fenomenul dedublarii comunitatilor de o parte si alta a vaii: Voievodenii Mari- Voievodenii Mici, Berivoii Mari- Berivoii Mici, Vaida Recea- Teleki Recea.

Inegalitatea repartitiei teritoriale se explica prin conditiile cadrului natural. Partea centrala a depresiunii este mult mai larga si depunerile aluvionale suficient de roditoare pentru a adaposti un numar important de sate, spre deosebire de partile de est si de vest unde restrangerea suprafetei locuibile la o fasie de numai 5-10 km determina o densitate mai redusa.

Referitor la morfologia satelor, acestea se impart in doua tipuri esentiale: satele de tip adunat, acestea se gasesc in limita inferioara a habitatului, si tipul rasfirat care se gaseste de-a lungul vailor fiind specific pentru satele de sus. Exista insa si exceptii pentru ambele cazuri-una dintre aceste exceptii o reprezinta asezarea satului Ucea de Jos (sat cu o structura alungita), iar sate de sus ca de exemplu Arpasul de Sus sau Vad care se incadreaza in tipul adunat.

Dupa cum am prezentat si la inceputul capitolului, satele fagarasene s-au dezvoltat in special in punctele de confluenta a paraurilor, intre cursurile parazitare ale unor afluenti mai importanti, aproape fiecare strada avand un mic curs de apa. Recompunerea unui tablou veridic al societatii fagarasene in secolele XIV-XVI nu se poate lipsi de coordonata demografica. Din nefericire, reconstituirea evolutiei potentialului demografic se loveste de opacitatea descurajanta a izvoarelor. Piesele pe care le putem include in dosarul problemei sunt foarte putine si sarace, obligandu-ne la analogii, concluziile trebuind sa fie receptate cu rezervele cuvenite. Astfel, datele fiind foarte putine, putem aprecia marimea satelor si a populatiei Tarii Fagarasului doar cu aproximatie si folosind documente referitoare doar la secolul al XVII-lea precum ar fi Urbariile lui David Prodan care avanseaza cifra de 30 de mii de locuitori, in conditiile unei medii de 70-80 de gospodarii pe sat. [8] Informatii mai concrete avem doar pentru cateva din satele cuprinse temporar sau definitiv in cadrele administrativ-juridice ale scaunelor sasesti. Astfel, in anul 1468, satul Avrig numara 23 de familii, pentru ca in anul 1488 sa fie inregistrate 22 de gospodarii, casa invatatorului si doua case parasite. Marimi similare sunt calculate si pentru Porcesti si Sercaia, toate situandu-se sub nivelul mediei de 60-70 de unitati calculate pe ansamblul scaunelor si districtelor sasesti. La nivelul veacului al XV-lea, cea mai plauzibila cifra referitoare la numarul de gospodarii per sat este de 25-30 de gospodar

Avand ca surse de cercetare doar foarte putine documente, nu putem spune cu exactitate ca aceste cifre sunt cifre reale insa, desi sunt cifre aproximative, ele ne pot da o imagine cat de cat veridica a habitatului Fagarasan in secolele cercetate.

In concluzie, putem spune ca evolutia habitatului fagarasean a fost influentata de o multitudine de factori , atat de natura politica(ofensiva noii nobilimi sprijinita de monarhie si ofensiva feudala din timpul celui de-al doilea rege Angevin Ludovic) cat si de tipul de teren pe care acestea au aparut(influenta cadrului natural asupra repartizarii sau a morfologiei satelor), importanta cursurilor de apa in practicarea propice a activitatilor de orice tip, din viata locuitorilor acestor sate si, nu in ultimul rand fertilitatea solurilor(agricultura si pastoritul erau ocupatiile de baza ale socetatii fagarasene). Referitor la demografie esentiale in prezentarea facuta mi-au fost Urbariile lui David Prodan, care desi cerceteaza o perioada posterioara (sec. XVII) celei pe care o analizam( sec.XIV-XVI), ofera informatii de un real ajutor,dar si lucrarea lui Stefan Pascu "Voievodatul Transilvaniei.