PRABUSIREA IMPERIULUI BIZANTIN

PRABUSIREA IMPERIULUI BIZANTIN

1. Criza otomana si prelungirea agoniei Bizantului (1402-1421)

La mijlocul anul 1402 puterea otomana era distrusa, izbucnind razboiul intre fiii lui Baiazid. Vasalii europeni ai turcilor s-au rasculat, emirii turci din Asia Mica au fost repusi in fruntea statelor lor, Bizantul a inceput sa revendice teritoriile care i-a fost smulse. In acelasi timp, rivalitatile dintre statele crestine, politica lor nefericita fata de pretendentii la tronul otoman, au permis turcilor ca in decurs de doua decenii sa se refaca si sa-si reia politica de cuceriri. Niciodata conditiile nu au fost atat de favorabile unei cruciade dar, pericolul odata trecut, nimeni nu s-a mai gandit la ea. Starea de anarhie din Occident, razboaiele din Anglia, razboiul husit din Cehia, luptele dintre statele italiene au facut imposibila o cruciada de amploare.

In Orient, Bizantul nu mai era decat un nume, teritoriile pe care le-a redobandit fiind imprastiate, el a ajuns la rangul unei puteri de mana a doua. Venetia si Ungaria, singurele care ar fi putut sa determine o ridicare, duceau o politica ingusta, fara o deschidere generala, cu interese strict proprii.

Dupa ce au traversat o perioada de criza, otomanii, folosindu-se de contradictiile dintre crestini, au reluat marsul lor distrugand ceea ce a mai ramas din Imperiul bizantin. La scurta vreme dupa moartea lui Baiazid (martie 1403), fiecare din fiii sai se instala pe un teritoriu: Isa la Brusa, Mahomed la Amasis, Soliman in Europa. Acesta din urma a semnat un tratat cu o liga formata din regentul Ioan al VII-lea Paleologul, despotul sarb Stefan Lazarovici, Venetia, Genova si cavalerii din Rhodos, prin care sultanul a acordat dreptul de negot liber, grecilor si latinilor din Imperiu. Turcii restituiau Bizantului Tesalonicul, peninsula Chalcidica cu Sf. Munte si o serie de insule din Arhipelag, renuntand si la obligatia de vasalitate si tribut a basileului.

Dar fiii lui Baiazid n-au reusit sa se inteleaga intre ei. Mahomed a alungat pe Isa din Brusa (1404) dar a fost si el alungat de catre Soliman, nelinistit de succesele fratelui sau. Astfel, au ramas doi concurenti: Mahomed si Soliman. A aparut insa si un al treilea: Musa, eliberat din detentia in care fusese cu tatal sau. Luand atitudine impotriva lui Soliman, Musa a trecut in Europa pe la Sinope si Caffa, pe tarmul romanesc, incheind un tratat cu Mircea cel Batran (iulie 1409). Cu ajutoare din partea voievodului roman, Musa a intrat in Bulgaria alungand trupele fidele lui Soliman si cucerind resedinta acestuia, Adrianopolul (13 februarie 1410). Un an mai tarziu, Soliman a fost batut si ucis iar Musa a ramas singur stapan pe Adrianopol si pe provinciile europene.

Existau, de acum, doua state otomane: unul in Europa, celalalt in Asia Mica. Unitatea Imperiului a fost rupta si nu mai ramanea decat la latitudinea tarilor crestine sa determine continuarea acestei divizari. Intre Musa si Manuel Paleologul conflictul era deschis, basileu atragand pe Mahomed in lupta impotriva lui Musa care incerca sa cucereasca Constantinopolul. Se oferea astfel straniul spectacol al unui sultan turc aparand capitala Bizantului, impotriva propriului sau frate. Musa a fost invins si ucis la 5 iulie 1413.

Singurul ramas in viata din cei sase fii ai lui Baiazid, Mahomed, a ajuns sultan. Cu ajutorul lui Manuel Paleologul si a altor suverani crestini din Balcani, el a reusit sa refaca unitatea otomana. In scurta vreme, cu sprijinul cavalerilor ospitalieri din Rhodos si a genovezilor, si-a impus autoritatea asupra Asiei Mici.

Datorita ajutorului pe care Manuel l-a oferit lui Mahomed, basileul a avut posibilitatea de a-si reorganiza fortele si de a beneficia de un ragaz pentru a-si consolida domnia.

In fata reconstituirii unitatii otomane, politica puterilor crestine din rasaritul Europei a fost ambigua. Razboiul dintre Venetia si Ungaria a facut imposibila orice regrupare de forte impotriva turcilor, situatie care s-a prelungit, cu unele armistitii, pana in 1437.

Totusi, Venetia, temandu-se de pozitiile sale in Mediterana, a constituit o liga compusa din Manuel al II-lea Paleologul, Mircea cel Batran si principele de Caramania. Ea a sustinut pe un pretendent, Mustafa, care afirma ca este fiul lui Baiazid si care s-a adapostit la curtea lui Mircea cel Batran. In toamna lui 1415, Mohamed I a echipat flota de o suta douasprezece nave si batalia s-a dat in mai 1416 langa peninsula Gallipoli, incheindu-se cu distrugerea flotei otomane. Acest rezultat a permis Venetiei negocierea unui tratat avantajos cu Mohamed si iesirea ei din liga antiotomana, lasand statele crestine singure in fata sultanului.

Mustafa, refugiat in Tara Romaneasca, n-a fost sustinut serios decat de Mircea si Manuel al II-lea. Drumurile sale la Constantinopol apoi la Tesalonic, pentru a castiga de partea sa pe emirii turci, au fost zadarnice. Razboiul a izbucnit intre Manuel si Mahomed incheindu-se cu eliberarea din lupta a lui Mustafa (toamna 1416). Tratatul semnat intre Manuel si sultan prevedea internarea lui Mustafa in insula Lemnos. Despre Mircea cel Batran nu s-a prevazut nimic, astfel ca basileu l-a lasat pe voievodul roman la discretia sultanului. Acesta l-a silit sa semneze un tratat care il obliga pe Mircea sa-i cedeze Dobrogea, l-a silit sa plateasca tribut marit si sa accepte construirea pe teritoriul romanesc a unor fortificatii turcesti, asa-numitele raiale, care sa controleze circulatia pe Dunare (1417).

Cu tot acest incident trecator, Mahomed a continuat sa-l menajeze pe Manuel si, in 1420, cei doi suverani au avut o intrevedere cordiala la Skutari. Sultanul a murit in anul urmator, in cursul unui accident de vanatoare, la 42 de ani. In acest moment situatia lui Manuel era inca buna datorita prieteniei reale a lui Mahomed fata de el. Cu venirea la tron a lui Murad al II-lea (1421-1451), fiul lui Mahomed, situatia lui Manuel Paleologul si a Bizantului s-a schimbat total.

2. Ultimele incercari de rezistenta (1421-1448)

Cu toate ca Murad al II-lea a fost ajutat de oameni politici si de generali de prima mana, statul sau era departe de a fi puterea dominanta in Orient si el cauta inca sa prelungeasca pacea, dar greselile si discordia dintre statele crestine nu au intarziat sa-i permita sa recastige pozitiile pierdute. In patru ani (1421-1425), Bizantul a pierdut toate avantajele pe care le-a obtinut in timpul crizei otomane ajungand din nou la dispozitia turcilor iar existenta sa fiind din nou amenintata. Manuel a facut greseala sa sprijine pe Mustafa impotriva lui Murad iar dupa ce sultanul si-a lichidat fratele, in iunie 1422, a inceput asediul Constantinopolului. El s-a incheiat printr-un inexplicabil esec, la 24 august, esec ce se datora, intre altele, si insuficientei fortelor otomane dar si eroismului cu care locuitorii, barbati si femei, sub conducerea noului basileu, Ioan al VIII-lea Paleologul, au organizat rezistenta.

Turcii au patruns in Moreea dar nu au reusit sa cucereasca Mistra, apoi au atacat Tesalonicul. Guvernatorul orasului, despotul Andronic, fiul lui Mihail Paleologul, pentru a-l salva, l-a vandut Venetiei (iulie 1423). In Tara Romaneasca, certurile izbucnite intre urmasii lui Mircea cel Batran, mort in 1418, au oferit turcilor ocazia sa patrunda prima oara in Transilvania (1421) si in Moldova, unde au atacat Cetatea Alba.

In Asia Mica, Murad a reusit sa-si elimine principalul adversar, pe Djunaid, si astfel, aici doar Caramania a ramas principat puternic. In fata acestui Imperiu refacut, Paleologii, abandonati de aliatii lor, au semnat un tratat prin care se obligau sa plateasca sultanului un tribut de trisute de mii de aspri anual si sa-i cedeze principalele porturi de la Marea Neagra (febr. 1424). In anul urmator Manuel a murit, la varsta de 77 de ani.

Stabilindu-si capitala la Adrianopol, dupa 1423, Murad a intervenit in toate regiunile Peninsulei Balcanice dar in loc sa anexeze teritoriile, precum facuse Baiazid, el a lasat invinsilor pe suveranii lor nationali, supunandu-i la tribut si obligatii militare. In martie 1430 a cucerit Tesalonicul. Bisericile de aici au fost transformate in moschei iar orasul, repopulat cu musulmani. Efectul produs in Europa a fost considerabil. In acelasi timp, Murad a intervenit victorios in Serbia, al carui despot, Gheorghe Brancovici, nepot si succesor al lui Stefan Lazarovici, ar fi trebuit sa se recunoasca vasal al sau si sa renunte la suzeranitatea ungara (1428). La fel sultanul si-a impus suzeranitatea in Epir si Acarnania iar dupa 1437 si asupra provinciilor sudice ale Ungariei. In 12 ani (1425-1437) Murad a reusit sa-si constituie un Imperiu continental mai intins si mai solid decat cel al lui Baiazid, reusind sa umileasca si Venetia, marea putere maritima a Orientului.

Constantinopolul, care a iesit din obiectivul imediat al intentiilor otomane, a trebuit sa fie martorul unui nou razboi intre Venetia si Genova (1433). Pentru consolidarea situatiei capitalei, Ioan al VIII-lea (1425-1488) si fratele sau, Constantin, s-au gandit sa incerce obtinerea unui ajutor occidental prin realizarea unei uniuni religioase. Aceasta uniune a fost grabita de ocuparea Tesalonicului de catre turci dar, datorita tergiversarilor, rezultate din protocolul complicat, a diferentelor de vederi, ea s-a amanat mult. Prima ambasada a lui Ioan al VIII-lea la papa n-a revenit la Constantinopol decat dupa doi ani (1434). Discutiile au continuat pana in 1437. In cursul acestor negocieri complicate, chestiunea religioasa, care era cea mai importanta, a fost lasata pe ultimul plan dar, paralel cu activitatea cancelariilor si a numerosilor teologi de ambele parti, au fost studiate conditiile in care unirea ar fi fost posibila.

Sinodul ecumenic si-a inceput lucrarile la Ferrara, in ianuarie 1438 si in martie a sosit Ioan al VIII-lea cu suita sa. Spre marea deceptie a acestuia, care voia sa organizeze imediat cruciada antiotomana, suveranii occidentali nu au venit. Singur Filip cel Bun, ducele de Burgundia, a trimis o solie care a sosit insa la Ferrara abia in decembrie 1438. Izbucnind ciuma in oras, papa a transferat Sinodul la Florenta (ianuarie 1439). Discutiile s-au prelungit foarte mult si neintelegerile mari s-au manifestat numai cu privire la autoritatea universala a papei pe care imparatul nu voia s-o admita. S-a ajuns, in cele din urma, si in acest domeniu la o intelegere, prin acceptarea unei formulari vagi: i se recunostea papei puterea suprema, cu exceptia drepturilor si privilegiilor asupra Bisericii orientale. Ceremonia solemna a avut loc la 6 iulie 1439, in catedrala Santa Maria dei Fiori.

Reintors la Constantinopol, Ioan al VIII-lea a intampinat o asemenea rezistenta din partea clerului si a poporului incat a renuntat pentru moment la proclamarea solemna a unirii, la Sf. Sofia.

Dispute aprige erau si intre Paleologi cu privire la stapanirea unor teritorii si la succesiunea lui Ioan al VIII-lea. Cruciada apuseana intarzia si ea astfel , intre 1438 si 1442, Murad a putut sa-si continue ofensiva impotriva statelor crestine invadand Transilvania (1438), luand Serbiei cetatea Semendria (Smaderevo), in august 1439. Nu a putut insa cuceri Belgradul nici dupa doua asedii succesive, in 1440 si 1441. In iarna lui 1441 spre 1442, turcii au invadat din nou Transilvania incendiind Sibiul si pregatindu-se sa patrunda in Campia ungara, pe valea Muresului. Au intampinat insa rezistenta neasteptata a lui Iancu de Hunedoara, proaspatul voievod al Transilvaniei. In 1442 el i-a alungat pe turci nu numai din Ardeal ci si din Tara Romaneasca (batalia de pe Ialomita).

Vestea victoriei lui Iancu a grabit cruciada occidentala iar Ibrahim, principele de Caramania, s-a rasculat determinandu-l pe Murad sa inceapa o campanie militara in Anatolia, in vara lui 1443. In toamna aceluiasi an si in iarna lui 1444, Iancu a organizat "campania cea lunga" in sudul Dunarii, eliberand Serbia si producand grele infrangeri fortelor otomane.

In cele din urma cruciada a pornit sub conducerea regelui Ungariei, Vladislav. Acesta a trecut Dunarea la Nicopole, un prim obiectiv fiind portul Varna unde armata trebuia, si era strict necesar acest lucru, sa intalneasca flota crestina si sa se imbarce pentru Constantinopol. Invingand pe principele de Caramania, Murad s-a intoars in Europa si, la 10 noiembrie 1444 cele doua armate erau fata in fata. Lipsa de disciplina a crestinilor si divizarea comandei a dus la victoria categorica a sultanului. Insusi regele Ungariei a cazut in lupta.

In noiembrie 1446, Murad a invadat Moreea pustiind-o si obligand pe despoti la plata unui tribut greu. O ultima cruciada a fost incercata in 1448 dar ea a avut un caracter restrans. Iancu de Hunedoara si albanezul Gheorghe Castriotul (Skenderbeg) au fost singurii participanti iar Alfons de Aragon, singurul protector. Chiar daca ea nu a putut salva Constantinopolul, a avut ca efect oprirea inaintarii turcilor spre Occident. Infrangerea cruciatilor la Campia Mierlei, pe locul marii batalii din 1389, a grabit moartea lui Ioan al VIII-lea. Totusi, Iancu a reusit sa bareze calea otomanilor spre Europa centrala iar Skanderbeg, drumul acestora spre Adriatica.

3. Biserica bizantina in ultimul deceniu de existenta a Imperiului

Dupa sinodul de la Ferrara-Florenta societatea bizantina a cunoscut o puternica criza interna. Ea se datora in buna parte divizarii paturii conducatoare dar si a credinciosilor in doua tabere ireconciliabile: adeptii unirii cu Biserica latina si adversarii acestei uniri. Intorsi acasa, unionistii s-au gasit in fata unei opozitii inversunate. In frunte ei s-a aflat vestitul teolog Marcu Eugenicul mitropolit de Efes pana la 23 ianuarie 1444, cand a survenit moartea sa si cand, la recomandarea mitropolitului aflat pe patul de moarte, locul sau a fost luat de Gheorghios Scholarios. Personalitatea acestuia din urma domina intreaga viata bisericeasca din ultimul deceniu de existenta al Imperiului.

Gheorghios Kurteses Scholarios s-a nascut la Constantinopol in 1405, ca fiu a unor parinti cu stare. Din tinerete a primit o educatie deosebita, avandu-l ca profesor pe Marcu Eugenicul, influenta sa asupra tanarului invatacel fiind hotaratoare. Prin 1435 era un important personaj in conducerea statului bizantin fiind "primul secretar imperial" si profesor de teologie la Palatul imperial. A participat la sinodul de la Ferrara-Florenta in calitate de sfatuitor al imparatului Ioan al VIII-lea si cu toate ca, laic fiind n-a participat direct la lucrari, a contribuit substantial la discutarea unor probleme controversate scriind discursurile unor inalte fete bisericesti.

Scholarios a facut parte din randul celor ce au parasit Florenta inainte de incheierea lucrarilor sinodului pentru a nu fi nevoit sa semneze actul de unire. Pentru acest gest el a fost indepartat din toate functiile pe care le avea la Palatul imperial. Moartea imparatului Ioan al VIII-lea si venirea la tron a lui Constantin al XI-lea Dragases nu a adus nici o schimbare in atitudinea curtii fata de el. S-a retras la manastirea Pantocrator apoi la Charsianit unde, la implinirea varstei de 30 de ani a fost tuns in monahism luand numele de Ghenadios.

Momentul mortii lui Marcu Eugenicul a marcat, se pare, o radicalizare a activitatii antiunionistilor din Bizant. Din 1444, Ghenadios Scholarios a devinit "conducatorul adunarii ortodocsilor", investit de Marcu Eugenicul pe patul de moarte. Aceasta "adunare" a fost deosebit de activa, redactand chiar o scrisoare adresata papei in care se propunea reluarea discutiilor intr-un sinod ecumenic mai cuprinzator. Se argumenta ca la Florenta reprezentarea Bisericii latine n-a fost canonica deoarece, in paralel, ea isi desfasura un conciliu propriu la Basel. De asemenea, mai multi patriarhi si mitropoliti orientali n-au recunoscut valabilitatea semnaturilor puse pe actul unirii de catre trimisii lor. Papa n-a dat nici un raspuns acestei scrisori continuandu-si presiunile asupra imparatului in vederea declararii oficiale a unirii si la Constantinopol.

Pentru a grabi acest act, in octombrie 1452, papa a trimis in capitala Imperiului bizantin pe Isidor, grec de origine, fost mitropolit de Kiev. El a venit cu un ajutor militar de doua sute de oameni care trebuiau sa constituie un argument in ceea ce priveste intentiile papei. Dar chiar si acesti soldati erau angajati pe banii lui Isidor si nu pe cei oferiti de pontiful roman. Aceasta misiune a determinat o contrareactie a antiunionistilor care se temeau ca, pe scaunul vacant al Patriarhiei, sa nu fie numit acest trimis al papei. In noiembrie 1452, Ghenadios Scholarios s-a adresat tuturor locuitorilor din Constantinopol printr-un Manifest impotriva unirii cu latinii.

Istoricul contemporan Ducas afirma ca in aceasta perioada s-ar fi rostit chiar o afurisenie impotriva sinodului de la Florenta, probabil de catre aceasta comunitate a ortodocsilor. In noiembrie 1452 "adunarea ortodocsilor" a alcatuit un Raport contra sinodului din Florenta, adresat imparatului Constantin al XI-lea si care a fost semnat, intre altii, si de catre mitropolitul Damian al Moldovei, care a participat la sinodul cu pricina si a semnat actul de unire cu latinii.

In ciuda acestei atitudini categorice a marii majoritati a clerului bizantin, la 12 decembrie 1452, unirea a fost proclamata in catedra Sf. Sofia. De acum tulburarile manifestate in dispute dogmatice s-au mutat in biserici, intre slujitorii altarului, afectand grav relatiile cu credinciosii. Acestia din urma au devenit si mai intransigenti, ei fiind cei ce dadeau, din acest moment orientarea credintei, in functie de increderea pe care o acordau unuia sau altuia dintre pastorii lor sufletesti.

Tot Ducas mentioneaza ca, din ziua in care biserica Sf. Sofia a fost locul in care s-a proclamat unirea "locuitorii Constantinopolului . se fereau de aceasta ca de o sinagoga a iudeilor si nu era intransa nici aducerea de jertfa, nici ardere de tot, nici tamaie . Si biserica o considerau ca altar pagan si jertfa ca fiind adusa lui Apolon".

4. Caderea (1448-1453)

Ioan al VIII-lea Paleologul a murit la 31 octombrie 1448, la varsta de 65 de ani, dupa o domnie de mai bine de douazeci si trei de ani, perioada in care a luptat cu curaj pentru salvarea Bizantului dar a fost depasit de evenimente si a lasat succesorului sau o situatie tragica. Discordia dintre fratii sai, izbucnita inca in timpul vietii basileului, prevesteau iminenta unui razboi civil dupa moartea sa. Dar, acest razboi a fost evitat deoarece Ioan al VIII-lea si-a desemnat ca succesor pe cel mai in varsta dintre fratii sai, pe Constantin Dragases, care a fost incoronat la 6 ianuarie 1449 in catedrala de la Mistra, iar la 12 martie si-a facut intrarea in Constantinopol. Toma si Demetrios, ceilalti doi frati, despoti de Moreea, nu au incetat cu certurile si razboaiele intre ei, apeland, fiecare, la ajutorul otomanilor.

La urcarea pe tron a lui Constantin al XI-lea, situatia Constantinopolului era disperata. Ideea de cruciada apuseana era ratata si numai Iancu de Hunedoara si Skanderbeg mai luptau, dar ajutorul lor nu putea sa fie unul direct. Cu exceptia Albaniei, Murad a pus stapanire pe toate punctele cheie ale Peninsulei Balcanice de la sud de Dunare.

In 1451, sultanul Murad s-a stins din viata, la Adrianopol. Mahmed al II-lea Fatih ("Cuceritorul") care a domnit treizeci de ani, 1451-1481, urmasul lui Murad era foarte ambitios si, cu toate ca avea numai 21 de ani, dispunea de o bogata experienta de razboi, fiind hotarat sa ocupe Constantinopolul . Actiunea a inceput printr-o abila ofensiva diplomatica, menita sa izoleze complet Bizantul de eventualii sai aliati. Apoi, pe tarmul european al Bosforului, in cel mai stramt loc al trecatorii, Mahmed al II-lea a pus sa se construiasca fortificatia de la Rumeli-Hissar, prevazuta cu o artilerie puternica, in stare sa opreasca complet navigatia in zona. Lucrarea a fost terminata in cateva luni (martie-august 1452), in mijlocul entuziasmului general al turcilor. La inceputul lui septembrie, ienicerii au masacrat taranii din suburbii care au vrut sa-si stranga recolta. Constantin a inchis portile orasului si a trimis o nota plina de demnitate sultanului care a raspuns printr-o declaratie de razboi.

La 10 noiembrie, nave venetiene incarcate cu grau, venind din Marea Neagra, au fost scufundate in fata fortaretei Rumeli-Hissar. Blocada orasului era completa.

Abandonat de toate statele din Occident si de toti aliatii, Constantin se afla in fata celei mai puternice forte militare a Europei din secolul al XV-lea. Asupra aparatorilor orasului, turcii aveau superioritatea efectivelor, a unitatii, a disciplinei, a armamentului, a tacticii. Metoda lor de lupta era deja cea a timpurilor moderne.

Pana in ultimul moment Constantin al XI-lea a incercat sa obtina ajutoare occidentale si asediul incepuse deja cand ambasadorii sai mai strabateau Europa. Venetia a hotarit sa trimita nave si trupe dar la 15 mai 1453, cu cateva zile inainte de caderea Constantinopolului, senatul mai delibera inca. Papa Nicolae al V-lea a hotarit si el sa trimita o flota in capitala Imperiului dar s-a marginit numai la exprimarea intentiei.

Constantinopolul a fost, deci, constrans sa apeleze la propriile sale resurse si la unele trupe auxiliare particulare pe care basileul le-a putut determina sa ajute la aparare. Asa au fost cei doua sute de soldati trimisi la Leonard de Chios si cardinalul Isidor (noiembrie 1452) sau galerele venetiene care au adus pe legatii papali la Constantinopol (decembrie). In ianuarie 1453 a sosit un ajutor compus din doua nave si sapte sute de soldati in frunte cu un om de renume, genovezul Giovanni Giustiniani. Imparatul i-a facut cea mai calduroasa primire si l-a insarcinat cu apararea orasului.

In loc de armata si flota de razboi de care ar fi fost nevoie pentru a apara un zid atat de lung precum cel al Constantinopolului, basileul nu dispunea decat de trupe slabe si dispersate, al caror curaj nu putea completa inferioritatea lor numerica. Cronicarul Georgios Sphrantzes, incredintat de Constantin sa faca o evaluare a luptatorilor, aprecia la patru mii noua sute saptezeci si trei de mii numarul lor, inclusiv calugarii si voluntarii, la care se adaugau intre doua mii si tri mii de straini. Armamentul acestor trupe era insuficient. Cea mai mare parte a grecilor lupta cu arme albe iar artileria era mediocra. Apararea navala dispunea de sapte-opt vase de razboi. Munitiile erau de proasta calitate si distribuite cu zgarcenie. Resursele financiare lipseau aproape complet. Cererea de bani se lovea de refuzul locuitorilor si imparatul trebui sa bata moneda din odoarele bisericesti pentru a-si putea plati trupele.

Intre aceasta mana de curajosi si masa asediatorilor disproportia era uriasa. Sultanul a mobilizat toate contingentele pe care le puteau oferi vasalii sai, musulmani sau crestini, intre care si un corp de cavaleri trimisi de Gheorghe Brancovici. Estimarea acestor forte variaza de la cronicar la cronicar si pare exagerata. Intre cei o suta saizecide mii sau doua sute de mii de oameni care formau tabara turca, puteau fi circa saizeci de mii de luptatori, intre care multe trupe de stransura. Restul era format din imami si dervi si sustineau moralul trupei si negustori atrasi de speranta unei prazi bogate. Corpurile de elita erau formate din contingente din Anatolia si, mai ales, din zece mii de ieniceri, infanterie ce nu avea egal, recent reorganizata de Mahmed al II-lea, remarcabila mai ales prin fanatismul ei religios, spiritul de trupa, disciplina, ordinea impecabila, mobilitatea si usurinta in manevrare.

Un loc important in armata otomana il avea artileria. Niciodata pana atunci n-a fost folosita in asemenea masura. Ceea ce era absolut nou era calibrul deosebit, greutatea pieselor de artilerie, multe din ele fiind turnate chiar la fata locului, acolo unde erau sa fie folosite, la fel si ghiulele, mai ales din piatra, aveau dimensiuni apreciabile. G. Sphrantzes a numarat paisprezece baterii compuse din cate patru tunuri fiecare. Cel mai vestit a fost tunul urias, fabricat la Adrianopol de catre mesterul ungur Urban (sau Orban), transfug din Constantinopol, trecut in serviciul sultanului. Diametrul tevii acestei piese colosale masura 99 cm si lansa ghiulele cu o circumferinta de 1,86m. Au trebuit doua luni ca sa fie transportat de la Adrianopol cu un atelaj de saizeci de boi.

In sfarsit, Mehmed al II-lea dispunea de flota cea mai importanta pe care marina otomana a avut-o vreodata. Alaturi de cincisprezece galere inarmate, suficiente pentru a zdrobi flota crestina, actionau si alte nave, plasate dispersat. Ele erau comandate de generalul Baltoglu, un renegat bulgar.

Impresurarea orasului a avut loc intre 2 si 6 aprilie. Constantin al XI-lea si-a plasat fortele pe ziduri. Giovanni Giustiniani cu patru sute de cavaleri era postat la poarta Sf. Roman - Topkapi, cea mai expusa atacurilor turcesti. Dupa un bombardament prealabil, la 18 aprilie, Mehmed al II-lea a apreciat ca suficiente numarul breselor in zid si a ordonat un atac dar aparatorii i-au respins folosind focul grecesc impotriva lor.

Apoi razboiul s-a mutat pe mare. Otomanii si-au propus si au atacat intrarea in Cornul de Aur fortand lanturile ce inchideau intrarea, dar au fost respinsi (19 aprilie). Hotarat sa intre in golf, Mehmed al II-lea a transportat, in cursul unei nopti, pe uscat, navele in Cornul de Aur, tragandu-se pana in varful dealului Pera pentru a le lansa apoi de acolo in port si a prinde din spate flota crestina care pazea lanturile.

Aceasta operatiune a fost executata cu o promptitudine extraordinara in noaptea de 22 spre 23 aprilie: saptezeci de de vase intre 17 si 20m lungime a fost transportate pe o distanta de mai bine de un km, la patruzeci si unu de metri altitudine, apoi lansate in Cornul de Aur.

Efectul moral al operatiunii asupra aparatorilor a fost urias. In plus, o parte a lor a trebuit sa fie dislocata si de-a lungul zidurilor maritime ale Cornului de Aur. Stratagema cu transportarea navelor pe uscat nu a reusit deoarece odata ajunse in golf ele au ramas aici imobilizate, fara a mai putea fi folosite in cursul asediului.

In timpul luptelor navale, bombardarea zidurilor terestre a continuat si rezistenta asediatorilor a slabit. Certurile insotite de batai intre venetieni si genovezi divizau tabara. Nu exista intelegere nici intre greci si latini.

Doua asalturi comandate de sultan, la 7 si 12 mai, au fost inca respinse de asediatii care aveau in frunte pe imparat. La 21 mai, turcii au incercat o fortare a lanturilor de la Cornul de Aur dar fara nici un rezultat. Au fost zadarnicite paisprezece tentative de minare a zidurilor, dintre care patru intre 21 si 25 mai.

La 26 mai, dupa un consiliu de razboi ale carui deliberari au fost lungi si unde fiecare comandant de oaste a putut sa-si expuna punctul de vedere, Mehmed al II-lea a decis atacul general. A doua zi a inspectat trupele, a incredintat fiecarui comandant postul sau, a promis soldatilor ca toate comorile Constantinopolului le vor apartine si ca el nu-si rezerva decat zidurile. A dispus ca asaltul zidurilor sa se faca in valuri succesive, astfel incat el sa fie neintrerupt si sustinut mereu de forte proaspete.

Ziua de 28 mai a fost deosebit de emotionanta pentru asediati. Constantin al XI-lea a dispus sa se tina slujbe religioase solemne, icoanele cele mai vestite au fost duse pe ziduri. Basileul a mers apoi la Sf. Sofia, a retras proclamatia de unire religioasa si, dupa suveran, toti demnitarii, potrivit credintei lor, au primit Sfanta Euharistie, s-au imbratisat si s-au intors pe metereze. In urma lor au incuiat portile care dadeau spre oras pentru a impiedica orice tentativa de fuga.

Asaltul final a inceput in noaptea de 28 spre 29 mai, aproximativ la ora 1,30. El s-a dat pe toate cele trei laturi ale triunghiului care forma orasul dar intens n-a fost decat pe latura zidului terestru, intre Tekfur-Serai si poarta Sf. Roman.

Primele doua valuri au fost respinse. Disperat, Mahmed al II-lea a ordonat folosirea rezervelor. Se facea ziua cand, epuizati, ienicerii, scotand strigate asurzitoare, s-au aruncat asupra sparturilor. Giustiniani a primit o rana in piept si s-a retras. Lupta a continuat si asediatii opuneau inca rezistenta cand au vazut steagul sultanului fluturand deasupra orasului. Aparatorii portii Sf. Roman cu imparatul in frunte, au continuat sa se bata dar, atacati si din spate, ei au fost coplesiti . A inceput o lupta corp la corp, in care imparatul a fost ranit mortal.

Turcii au intrat in Constantinopol masacrand pe toti locuitorii pe care i-au intalnit, apoi au trecut la jefuirea sistematica a caselor, palatelor, manastirilor. Mehmed al II-lea si-a facut intrarea in oras si s-a dus direct la Sf. Sofia, insotit de un imam. Aici si-a rostit rugaciunea, apoi a patruns in altar, s-a urcat pe masa altarului, calcand in picioare tot ce se afla pe ea. Aceste doua gesturi simbolice incheiau istoria de peste un mileniu a Imperiului roman de Rasarit.

Statul bizantin nu mai exista, dar doua centre elene mai infloreau inca. Unul era despotatul de Moreea iar celalalt, statul de Trapezunt, complet independent. Ele au mai supravietuit cativa ani caderii Constantinopolului, dar era clar ca sultanul nu va tolera in Imperiul sau aceste enclave capabile oricand sa devina centru de refugiu al natiunii elene, iar stangacia si neintelegerile dintre conducatori, au grabit deznodamantul.

In 1461, Moreea intreaga a fost transformata in pasalac turcesc. Un singur oras, republica autonoma Monembasia, si-a pastrat independenta, datorita puterii fortificatiilor sale, marinei pe care o avea si vitejiei guvernatorului ei, Manuel Paleologul. Ceva mai tarziu ea s-a predat Venetiei care a pastrat-o pana in 1540.

La un an dupa Moreea bizantina, statul Trapezunt a disparut si el. Situat intre lumea elena, tarile Caucazului si statele musulmane din Anatolia, el s-a bucurat in timpul celor doua secole de existenta de o remarcabila prosperitate economica. Ea se datora, in primul rand, asezarii, la intretaierea drumurilor de caravane din Asia Centrala, cu cai maritime care au facut din acest oras, metropola unei thalassocratii, resedinta unei culturi originale, bazata pe civilizatia greaca si pe aporturi asiatice.

Ultimul imparat de Trapezunt si-a incheiat existenta la Constantinopol, impreuna cu cei sapte fii ai sai, executati prin decapitare, nevoind sa treaca la islamism. Era o moarte tot atat de demna ca si cea a lui Constantin al XI-lea Dragases, ultimul imparat al Bizantului.

Ultimul deceniu al existentei sale Bizantul l-a petrecut osciland intre speranta in Occident si amenintarea otomana. Istoriografia mai veche, dar si cea mai noua, s-a obisnuit sa priveasca cucerirea turceasca a Bizantului ca pe o calamitate istorica. Fara indoiala, ca orice impilare, stapanirea straina, de limba si religie diferita de cea a autohtonilor, a insemnat o grea povara. Bizantinii si-au dat seama ca turcii insemnau stagnare, suferinta, dar latinii insemnau moarte. Ei insemnau sugrumarea Bisericii Ortodoxe care reprezenta duhul poporului bizantin si, de aceea, credinciosii au vazut in stapanirea otomana mai putin rau decat in concesiile pe care ar fi trebuit sa le faca latinilor.

Faptul ca puterea de stat otomana nu s-a amestecat in problemele de dogma de care Ortodoxia era atat de legata, spre deosebire de occidentalii care o faceau cu orice prilej, i-a determinat pe crestinii din Imperiu sa prefere supunerea fata de noii stapanitori. Indata dupa caderea Constantinopolului, in constiinta vremii, a existat la bizantini convingerea ca statul lor n-a fost distrus de turci ci de occidentali, ca turcii n-au fost decat cei ce au profitat de pe urma conflictului religios, economic si politic dintre Orientul bizantin si Occidentul latin.

Dar, prabusirea Bizantului n-a fost decat una politica, intreaga sa decadere, mai ales in timpul Paleologilor, fiind dublata de o inflorire a culturii si civilizatiei. Ultima perioada a existentei sale a oferit lumii intregi feeria unei adevarate renasteri spirituale. Umanismul bizantin a luat avant sub Andronic al II-lea (1282-1328), iar dupa incheierea razboaielor civile, o noua si ultima stralucire, sub Manuel al II-lea (1391-1425). Se poate afirma ca Umanismul si Renasterea din Europa apuseana s-au nascut in partea de Rasarit a continentului, ca s-au adapat de la traditia civilizatiei grecesti preluata prin marile scoli din Constantinopol, Mistra sau Trapezunt. Prabusirea edificiului bizantin nu s-a datorat, deci unei crize ideologice. Ortodoxia a supravietuit si a continuat traditia celei mai autentice civilizatii, fiind liantul lumii crestine pe fostul teritoriu al Imperiului. Patriarhul de Constantinopol a devenit conducatorul spiritual al unei comunitati mult mai mari decat a fost Imperiul in vremurile sale cele mai bune. Bizantul n-a murit odata cu dezintegrarea politica. Civilizatia sa a continuat pe teritoriul statelor succesoare, influenta atotputernica a spiritualitatii sale fiind sesizabila pana in zilele noastre.

B I B L I O G R A F I E

Fr. Pall, Les relations entre la Hongrie et Scanderbeg, in Revue Historique du Sud-Est Europen, X, 1933, nr. 4-6;

Prof. T.M.Popescu, Cinci sute de ani de la caderea Constantinopolului sub turci, in Ortodoxia, 1953, nr. 3;

L. Chalcocondil, Expuneri istorice. Cresterea puterii turcesti. Caderea imparatiei bizantine si alte istorii despre felurile tarii si popoare, Bucuresti, 1958;

M.Ducas, Istorie turco-bizantina. 1341-1462, Bucuresti, 1958;

Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451- 1467, Bucuresti, 1963;

Fr. Pall, Stapanirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei si problema ajutorarii Bizantului, in: Studii de Istorie, 1965, nr. 3;

G. Sphrantzes, Memorii (1401-1477). In anexa Pseudo-Phrantzes: Macarie Mellisenos, Cronica (1258-1481), Bucuresti, 1966;

L.Brhier, Le monde byzantin. Vie et mort de Byzance, Paris, 1969;

S. Runciman, Caderea Constantinopolului. 1453, Bucuresti, 1971;

Gheorghe Kastriotul Skanderbeg si lupta albanezo-turca in secolul al XV-lea, Bucuresti, 1972;

A. Ducellier, L'Islam et les Musulmans vus de Byzance au XIV^e siècle, in Actes du XIV^e Congres International des tudes byzantines, II, Bucuresti, 1976;

A.Decei, Istoria Imperiului otoman pana la 1650, Bucuresti, 1978;

Idem, Relatii romano-orientale, Bucuresti, 1978;

Pr.prof.dr.I. Ramureanu, Marturisirea de credinta a patriarhului ecumenic Ghenadie II Scolarios, in Ortodoxia, 1984, nr.4:

Pr. prof. dr.A.Moraru, Sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1439) si urmarile lui in Rasarit, reflectate la istoricii bizantini Ducas si Giorgios Sphrantzes, in S. T. 1987, nr.2

A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara si romanii din vremea lui, Cluj- Napoca, 1999