CIVILIZATIA ROMANA MODERNA

CIVILIZATIA ROMANA MODERNA

1. Notiuni introductive

Termenul istorie, insemnand cercetare, povestire, ancheta, dateaza din antichitatea greaca. Termenul civilizatie este mult mai recent. A pornit de la adjectivul civilizat, utilizat in secolul al XVI-lea in Franta, denotand persoana instruita, bine educata si binecrescuta; a inregistrat dupa aceea o metamorfoza incat abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea a fost folosit de catre omul de stat francez Turgot in intelesul sau modern. O intrebuintare similara a avut loc si in Anglia (civilisation) in vreme ce in Italia s-a pastrat frumosul cuvant de provenienta mai veche civilta.

Aceasta nu inseamna ca lucrarile mai vechi de cristalizarea conceptului nu contineau in expunerea lor aspecte de civilizatie. Chiar marea opera a lui Herodot Istorii apeleaza in expunerea sa la elemente de civilizatie, prezentand, dincolo de evenimente sau de fapte de arme, si traiul, obiceiurile, conditiile de existenta ale unor popoare, caracteristicile credintelor lor religioase.

Ganditorul, istoricul si dramaturgul francez Voltaire a conceput lucrarea sa Eseu asupra moravurilor si spiritului popoarelor ca pe un vast tablou (relativ universal) al vietii popoarelor cuprinzand nu numai evenimentele si faptele de ordin politic sau militar, ci, pe langa moravuri si legi, imbratisand domeniile artei, stiintei, filosofiei, oferind, prin urmare, o imagine cat mai larga asupra conditiei de existenta a umanitatii. Istoria coboara, am putea spune, din cerul varfurilor conducatoare, civile si militare, spre mase, spre totalitatea componentelor caracteristice unor popoare, unor arii de cultura.

Si frumoasa scriere a invatatului domn moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723) Descrierea Moldovei (1716) se prezinta de fapt ca un tablou de civilizatie.

Autorul care a dat un statut de maturitate problemei civilizatiei a fost istoricul francez Franois Guizot. El a scris doua lucrari: Istoria civilizatiei in Franta de la caderea imperiului roman pana la 1789, 5 volume, aparute intre 1829-1832, si Istoria civilizatiei europene, in aceste lucrari, Guizot cauta sa defineasca profilul societatii franceze in etapele succesive ale dezvoltarii sale, istoria vietii sociale, a sistemelor juridice si politice, ca si tabloul ideilor religioase, al literaturii si artelor. Savantul francez urma-reste, pe de o parte, sa explice societatea, iar pe de alta parte, sa sugereze felul in care componentele acesteia participa la ansamblul ei concret.

in Istoria civilizatiei europene, Franois Guizot evidentiaza ideea totalitatii istorice a Europei, in conditiile unor diferentieri inlauntrul acestei totalitati, a creatiei comune a popoarelor la edificiul european, a aerului comun care se regaseste in ideile si in faptele ce stau la temelia civilizatiei europene.

in Romania, Mihail Kogalniceanu si Nicolae Balcescu au folosit termenul de civilizatie in anii '40 ai secolului al XIX-lea intr-un dublu sens: ca fenomen care rezuma caracteristicile vietii poporului, specificitatea istoriei sale si ca o masura a dezvoltarii si orientarii pe calea progresului a societatii, in directia intocmirii unei istorii ca istorie a civilizatiei se cer, credem, a fi interpretate si tezele ambilor istorici potrivit carora istoria "trebuie sa ne arate poporul roman cu institutiile, ideile, sentimentele si obiceiurile lui in deosebite veacuri' (N. Balcescu, Opere, I, editia 1974, p. 95).

Preocuparea principala a istoricilor romani a constituit-o insa si la 1848, si in etapele urmatoare, scrierea istoriei nationale, conceperea istoriei ca istorie-natiune. De aceea, aspectele care vizeaza civilizatia au ramas oarecum in afara interesului special al istoricilor. Interesul a venit din partea unor autori cu preocupari sociologice, indiferent ca au fost literati ca Eugen Lovinescu, economisti si filosofi ca Stefan Zeletin, sau doctrinari politici cum a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea. Criticul literar si omul de cultura Eugen Lovinescu a si intitulat o lucrare a sa (publicata in trei volume in 1924-1925) Civilizatia romana moderna. Lucrarea cauta sa arate cum s-sau transformat politic si institutional Tarile Romane si apoi Romania in secolul al XIX-lea prin ideea liberala si actiunea politica a Partidului Liberal. Aceasta actiune a stat sub semnul ideilor apusene, prin urmare hotaratoare in opera de transformare a societatii sunt ideile si starile de spirit pe care ele le creeaza.

Dobrogeanu-Gherea, fruntas socialist si critic literar, a subliniat si el, intr-o lucrare aparuta in 1910 sub titlul Neoiobagia, ca tarile mici sunt influentate in dezvoltarea lor de contextul mondial, dar a aratat ca structurile agrare, covarsitoare in viata noastra economica si sociala, s-au sustras procesului de modernizare, problema agrara ramanand si dupa reforma infaptuita la 1864 sub pecetea neoiobagiei, adica a unui regim similar cu cel feudal, dar inovat mai curand sub aspect institutional-juridic decat in fondul sau. Dobrogeanu-Gherea contura astfel o fizionomie a civilizatiei romane moderne cu accentul excesiv pe raporturile agrare inapoiate, estompand elementele de civilizatie cu continut modern, capitalist, sau forme politice-institutionale in acord cu dezvoltarea europeana.

Dar ce intelegem prin civilizatie in genere (deci, si prin civilizatia moderna) si ce contributie aduce tratarea problemei civilizatiei la explicarea procesului istoric romanesc, a caracteristicilor si a specificului evolutiei sale?

intr-o formula generala, am defini civilizatia ca totalitatea componentelor configuratoare ale structurii (fizionomiei) unei societati. O societate (si o civilizatie) prezinta numeroase fapte de civilizatie, numeroase componente ale sale: economica, sociala, politico-institutionala, culturala, religioasa, moduri de manifestare ale mentalitatii, ale traditiilor etc.

Se intelege ca in paginile care urmeaza este imposibil sa tratam o arie foarte bogata si foarte diversa de fenomene. Ne vom opri doar la cateva - economic, social, institutional-politic - pe care le consideram esentiale.

Sunt, este drept, si abordari care prezinta componenta religioasa a civilizatiilor ca fiind factorul modelator al acestora. Asa procedeaza, de pilda, un savant englez, Arnold Toynbee, intr-o vasta opera, Studiul istoriei, in care identifica unele civilizatii cu ariile religioase: islamica, confucianista, budista etc. Un politolog american, Samuel P. Huntington scria, in lucrarea Ciocnirea civilizatiilor, ca intre civilizatia musulmana si cea occidentala, nord-atlantica, exista deosebiri fundamentale. De aceea, trebuie cautate forme de intelegere si de consens intre ele spre a nu se ajunge la ciocniri sau (si mai rau) la confruntari masive.

in cazul romanilor, biserica si ortodoxismul au jucat un rol foarte important mai ales in epoca feudala si cea premoderna. Viata culturala si cea spirituala au fost exprimate in mare masura prin faptele religioase si sub inraurirea lor. Si invatatii laici (Gr. Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) aveau o constiinta profund religioasa, in perioada de inceput a afirmarii natiunii, confesiunea ortodoxa si cea greco-catolica au actionat impreuna pentru afirmarea si promovarea valorilor nationale ale romanilor, in epoca moderna, religia a avut mai ales un rol moral si spiritual, desi s-a implicat si in unele miscari culturale si national-politice. Nu vom dezvolta aceasta fateta a civilizatiei noastre moderne, data fiind nevoia de a restrange la maximum analiza fenomenului civilizatiei romane moderne.

Studierea componentelor civilizatiei, deci si ale celei moderne, impune nu doar analiza separata si in sine a acestora, ci si punerea in evidenta a articularii lor, a convergentei si interconexiunii acestor componente pentru a releva unitatea ansamblului civilizational, caracterul sau de totalitate. Tocmai in aceasta rezida unul dintre aspectele semnificative ale abordarii realitatii sociale ca istorie a civilizatiei. Acest tip de abordare prezinta o valoare speciala si prin metoda analizei si cercetarii: ea diminueaza semnificativ descrierea si cronologia, tipul de expunere empirica a datelor si faptelor spre a descifra, in schimb, ceea ce este esential, caracteristic profilului unui fenomen, a focaliza atentia spre substanta lor. Sigur, un asemenea deziderat nu este usor de indeplinit. Are importanta insa si simplul fapt ca exista un asemenea obiectiv in constiinta cercetarii de acest tip. in unele tari -Franta, Italia, Spania -, abordarea istoriei ca istorie a civilizatiilor domina campul preocuparilor. Un cunoscut istoric francez, Fernand Braudel a si scris o carte, Gramatica civilizatiilor, pentru clasele terminale ale elevilor de liceu. Este o carte care trateaza modul in care trebuie inteleasa civilizatia si care prezinta, totodata, caracteristicile unor mari civilizatii, inclusiv ale civilizatiei europene - medievala si moderna.

2. Demarajul societatii moderne romanesti epoca lui Alexandru loan Cuza

Semnele innoirii istoriei romanilor s-au manifestat o data cu miscarea revolutionara condusa de Tudor Vladimirescu din anul 1821. Eveniment complex si difuz, exploziv si embrionar, miscarea revolutionara de la 1821 a accelerat caderea regimului fanariot, care semnifica o conducere politica intemeiata pe incurie si arbitrar a unor nuclee grecesti de favoriti din Fanar (cartier din Constantinopol), o dominatie brutala, nepasatoare si provocatoare a Portii Otomane asupra Principatelor Romane, exercitata umilitor prin interpusi. Un sistem de relatii economice vicios, spoliator si pradalnic, avand la un capat taranul roman asuprit, iar la celalalt trei straturi de beneficiari: boierii romani sau de alt neam, curtea domnitoare fanariota si Poarta Otomana nesatioasa.

Dupa zece ani de la caderea fanariotilor s-a instalat Regimul Regulamentar in Principate (1831-1832). Acesta a introdus o anumita ordine in administratia si in organizarea institutiilor tarii, dar n-a dislocat regimul politic feudal; a instituit, de asemenea, un sistem de relatii intre stapanii feudali si taranii aserviti inca mai apasator decat in veacul fanariot, in plus, Principatele se aflau nu numai sub suzeranitatea turca (ingradita, este drept, in abuzurile sale), ci si sub "protectoratul' Imperiului rus, care insemna mai mult decat o dominatie. Aparitia presei nationale, a invatamantului relativ evoluat, afirmarea constiintei nevoii de educatie, crearea unor societati cu caracter literar, dar si politic, disimulat sub valul operei de cultura, infiintarea unor societati secrete ca marturie a nemultumirii fata de puterea domneasca si de regim, toate erau semne ale unor cautari, insatisfactii sau stari de spirit de-a dreptul protestatare.

Era un teren prielnic ca o grupare de tineri formati in spiritul ideilor occidentale, avand un viu sentiment al nevoii de propasire a poporului nostru si entuziasmati de dezlantuirea evenimentelor in 1848 la scara europeana sa precipite in Principatele Dunarene, ca de altfel intr-o forma specifica si in Transilvania, declansarea revolutiei. Fruntasii revolutiei de la 1848 au fost europeni in toata puterea cuvantului, au deschis ochii Europei asupra Principatelor Romane, s-au gasit in raporturi stranse cu mari figuri ale timpului - Kossuth Layos sau Giuseppe Mazzini, in legaturi prietenesti cu spirite inalte ale vremii, ca de exemplu Jules Michelet si Edgar Quinet, istorici si scriitori francezi.

Figura cea mai proeminenta si mai profunda a momentului a fost Nicolae Balcescu.

Viziunea romantica de la jumatatea secolului al XIX-lea a fost novatoare si optimista. Ea s-a exprimat nu numai in sfera cultural-spirituala, in creatia literara si istoriografica. A inspirat, de asemenea, proiectul si programul revolutiei de la 1848. in centrul acestuia s-au aflat trei puncte cruciale: a) problema sociala, in fapt eliberarea taranilor de servitutile feudale si improprietarirea lor prin rascumparare; b) inlaturarea regimului politic-statal intemeiat pe principii si pe norme de tip feudal si intrarea in faza reconstructiei moderne a

organismului politic si a functiilor statului; c) renasterea vietii nationale si infaptuirea Unirii Principatelor Dunarene.

imprejurarile au facut ca revolutia sa izbandeasca numai in Tara Romaneasca; in Transilvania, miscarea romanilor, foarte energica a luat forma unei aspre confruntari chiar cu revolutia maghiara victorioasa; in Moldova, vocea revolutiei s-a auzit mai putin, domnitorul inabusind-o in fasa.

Oamenii revolutiei de la 1848 au cautat sa proiecteze un viitor pentru poporul roman si sa defineasca parametrii constructiei sale politice si ai vietii sale economice: un nou regim agrar si o taranime libera, o noua ordine constitutional-politica a statului si un regim de libertati si de drepturi ale individului si cetateanului, o implinire a nazuintelor nationale si a unirii politice-statale a Tarii Romanesti si a Moldovei ca faza importanta a intregirii romanilor intr-un singur stat.

intregul scenariu al momentului, in manifestarile exterioare si in corpul ideilor pe care le-a exprimat vadeste incercarea de a realiza o transformare globala a societatii romanesti, de a inscrie procesul nostru istoric intr-o noua paradigma. Sunt, ca atare, doua aspecte ale semnificatiei acestui moment: unul vizeaza prefacerile interne - sociale, politice institutionale si nationale, iar cel de-al doilea inscrierea procesului istoric, prin chiar prefacerile realizate, intr-un nou flux general al dezvoltarii modelat de Apusul european, de iradiatiile lui civilizatoare.

Prin doctrina, programul si opera de transformari demarata la 1848, fruntasii revolutiei au proiectat o varianta a procesului de innoire, de modernizare a societatii romanesti, in primul rand, datorita fortelor de presiune si de interventie exterioara - imperial ruseasca si autocrat turca, in al doilea rand, datorita fragilitatii fortelor si structurilor sociale si politice din interiorul Principatelor.

Sensul polarizator al transformarilor implicate in proiectul si in actiunea declarata la 1848 consta in modernizarea societatii romanesti, in trecerea la faza civilizatiei efectiv moderne. Nu era doar vorba de accelerarea unui parcurs; era vorba de un nou inceput, de un cap de serie al unei civilizatii cu atribute efectiv moderne. Bineinteles, numai inceputul, pe care ganditorii cei mai energici ai anului 1848, in primul rand Nicolae Balcescu, 1-au inteles cu o deschidere larga.

in istoria tarii noastre desprindem, asadar, anul 1848 ca prim moment al incercarii de a inscrie realitatea istorica romaneasca pe Jagasul civilizatiei moderne. Dupa deschiderea pe care au preconizat-o protagonistii ei, transformarea moderna a Romaniei s-ar fi produs intr-o varianta mai energica, mai larga decat cea care s-a facut dupa 1859, al doilea punct de reper al trecerii la civilizatia moderna, punct de reper definitoriu pentru ca atunci tara a intrat efectiv in noul tip de civilizatie.

Istoria retine anul 1859 ca an al infaptuirii Unirii Tarii Romanesti cu Moldova. Semnificatia lui in viata nationala este multipla: a revigorat natiunea ca si comunitate etnolingvistica si social-culturala, natiunea ca entitate in sine, prin chiar unirea a doua trunchiuri ale sale, i-a asigurat dimensiunea statala ca expresie politico-institutionala a intereselor natiunii. Statul nu era doar nou ca dimensiune. Era si un altfel de stat, anume unul modern prin modul in care era conceput si in care trebuia sa functioneze. Unirea avea, deci, o implicare directa in asezarea si constituirea statului, dar avea o implicare directa si in planul innoirii adanci a organismului social. Unirea, ca fapt national, "provoaca' emanciparea societatii, transformarea ei. Statul national roman trebuia sa se instituie ca stat modern. Nu doar pentru ca aceasta era nazuinta si dorinta romanilor, ci si pentru ca noua formatiune statala presupunea un cadru institutional in acord cu cerintele vremii. Era vorba de viabilitatea statului, de puterea lui de afirmare, de orizontul in care intelegea sa se situeze. Si apoi, societatea romaneasca nu se constituia doar de una singura. Era o creatie "asistata' de sapte puteri europene. Ideea unirii si cadrul constitutiv al noului stat au fost dezbatute la Congresul de pace de la Paris (1856), care a urmat razboiului Crimeii. Conventia de la Paris (1858) a servit drept cadru constitutional al noului stat. Factorii participanti la realizarea statului roman intelegeau, pe de o parte, sa vina cu vesmant nou pentru societate descifrand acest imperativ al vremii, dar, pe de alta parte, doreau sa se manifeste si in fata Europei care "sta cu ochii pe noi', cum se spunea in Divanurile Ad-hoc la 1857. Sa arate ca exponentii romanilor inteleg exigentele timpului. Oamenii Unirii au militat nu numai

pentru afirmarea ideii nationale; ei au contribuit totodata la formarea constiintei emancipatoare a societatii. Veneau in aceasta privinta pe filiera directa a anului 1848. Multi dintre ei au si fost militanti ai revolutiei. Iar domnul Unirii, Alexandru loan Cuza, a fost si domn al reconversiei societatii romane spre civilizatia moderna. Este drept, in "Epoca Unirii', cum o numeste istoricul Dan Berindei, transformarile nu au fost atat de profunde cum au cautat sa le promoveze unii militanti ai revolutiei de la 1848. Daca reformele social-agrare si politice preconizate la 1848 ar fi avut sansa transpunerii in practica la scara ambelor Principate, atunci procesul de modernizare a societatii ar fi fost probabil mai larg si mai intens.

Totusi, si in cadrul in care s-au desfasurat, transformarile si reformele din vremea domniei lui Alexandru loan Cuza au configurat proiectul trecerii la civilizatia moderna cape o totalitate.

Socotim, deci, ca civilizatia romana moderna se desfasoara ca un curs real o data cu anul 1859, al Unirii Principatelor, intrucat de aici inainte societatea a cunoscut o ampla suita de transformari cu atribute moderne in plan politic-institutional, social-economic si cultural-spiritual. Ele sunt fundamente ale edificiului modern al societatii romanesti. Epoca domniei lui Alexandru loan Cuza a fost o perioada mai curand de transformari, de zidire, de reforme organice in vederea constituirii societatii moderne, inchegarea, ca atare, a cadrului societatii moderne, definirea chenarului ei aveau sa se faca abia dupa abdicarea lui Alexandru loan Cuza.

Asadar, in vremea domnitorului Unirii s-a initiat o opera intensa de reforme in toate domeniile. S-au pus bazele organismului politico-institutional modern. Pana la unirea deplina, in 1862, in Principate functionau doua Camere parlamentare si doua guverne - la Bucuresti si Iasi - sub acelasi domn. Dupa aceea, Principatele s-au unit efectiv, in sensul constituirii unui singur organism centralizat cu capitala la Bucuresti.

Actul cu valoare constitutionala potrivit caruia trebuia sa se calauzeasca Principatele Unite era Conventia de la Paris, inspirata de cabinetele francez si englez la 1858. Cum s-a observat cu justete (vezi Dan Berindei, Epoca Unirii, 2000, p. 157), dispozitiile Conventiei de la Paris au fost marcate de contradictii de fond: pe de o parte, prevedeau adoptarea unor importante reforme politice si institutionale, pe de alta parte, statuau o baza electorala extrem de restransa. La o populatie de 3,86-4,11 milioane din Principate, numarul alegatorilor era de o mie de ori mai mic: 3,8-4,1 mii pe parcursul alegerilor dintre 1859-1864. Adunarile legislative erau covarsitor mosieresti si conservatoare, in primii ani, instabilitatea guvernamentala perturba activitatea normala a Adunarilor parlamentare, ca si a guvernelor.

Se intrase, totusi, intr-un regim politic reprezentativ, in cadrul unor institutii moderne. Organele de conducere si comunale functionau si ele pe criterii similare, in justitie s-au adoptat coduri generale si coduri de procedura in materie civila si penala dupa codurile apusene (napoleoniene) si s-a infaptuit organizarea moderna judecatoreasca. S-a adoptat o reforma scolara moderna, cuprinzand toate treptele de invatamant (in anii 1860 si 1864 s-au infiintat universitati la Iasi si Bucuresti), in 1864 s-a legiferat introducerea invatamantului primar obligatoriu. Aceasta reglementare a fost insa iluzorie intrucat, in realitate, frecventa copiilor de varsta scolara a ramas foarte scazuta, iar dotarea scolilor si numarul invatatorilor au fost cu mult sub necesitatile elementare.

in vremea lui Cuza Voda s-a format un corp unitar de oaste, o institutie nationala. S-a preconizat realizarea unei ample reforme monetare prin stabilirea leului ca moneda nationala, reforma infaptuita la putina vreme dupa abdicarea lui Cuza. S-a adoptat, de asemenea, legea comunala. Curtea de conturi - creata tot atunci - trebuia sa supravegheze cum se cheltuiesc banii publici.

S-a facut incercarea crearii unor institutii bancare si s-a organizat CEC-ul, la 1864, prima institutie cu atribute bancare de la noi, dar si cu functie nationala si sociala. S-au adoptat instrumente moderne de schimb si circulatie (metrul, ca unitate de masura, kilogramul ca unitate de greutate) indispensabile armonizarii cu standardele europene si functionarii economiei libere de piata.

in 1863 s-a realizat secularizarea (trecerea in proprietatea statului) a averilor manastiresti, ampla schimbare de statut a circa 25% din teritoriul cultivabil si forestier al tarii. Statul devenea, astfel, posesorul unor intinse bunuri funciare insumand 2,9 milioane hectare. Ele au asigurat rezerva forestiera a statului, ca si rezervorul unor improprietariri ale taranilor incepand cu anul 1864.

in august 1864, dupa dizolvarea Adunarii legislative, domnitorul Alexandru loan Cuza si sfetnicul sau, primul ministru Mihail Kogalniceanu, au promulgat Legea rurala prin care se efectua o reforma agrara cu caracter structural. Reforma continea trei puncte esentiale strans corelate: a) taranii se eliberau de servitutile feudale; b) acestia se rascumparau pe sume care depindeau de suprafata de pamant primita; c) taranii dependenti se improprietareau in functie de numarul de vite pe care le detineau (trebuia adoptat un criteriu, nu?). Fondul funciar pentru improprietarire era foarte intins: mosiile boierimii, ca si terenurile statului, foste manastiresti; de fapt, pamanturile pe care muncisera pana atunci taranii aserviti. Dar in afara de o patura redusa de tarani (15,37%), asa-zisii "fruntasi', care au primit suprafete intre 5 si 7,5 ha, restul de 84,6% au primit loturi avand in medie 3 ha. "Neinsemnatatea intinderii de pamant atribuite sateanului - arata Radu Rosetti, unul dintre autorii de seama ai istoriei noastre agrare - alcatuieste cusurul de capetenie al legii rurale'.

Prin reforma, taranii supusi obligatiilor feudale au primit circa 1,9 milioane ha, repartizate la 467.000 de familii. Rascumpararea eliberarii a fost esalonata pe 15 ani, revenind anual intre 133 de lei pana la 70 de lei pe familie.

N-ar fi fost costuri prea mari daca gospodariile taranesti ar fi fost inzestrate cu mijloace de munca si bine organizate. Dar taranii au inceput sa resimta de la inceput lipsa terenurilor de munca si a pasunilor.

Situatia s-a complicat si prin faptul ca unele categorii marginale de tarani (vaduvele, nevolnicii, cei care nu aveau statut de clacasi si asa-zisii insuratei - tineri proaspat casatoriti, dar fara gospodarie proprie - au primit doar locuri de casa si gradina (1.500 mp), insurateii au fost improprietariti, este drept, peste 14 ani, cu circa 5 ha de familie.

Am staruit mai mult asupra acestui moment de hotar al vietii noastre agrare, pentru ca Romania era o tara profund rurala, taranii alcatuiau atunci, in vremea reformei din 1864, circa 85% din populatia tarii. Economia agrara ocupa un loc covarsitor in ansamblul economiei noastre nationale, exportul si veniturile statului se bazau pe agricultura, iar viata sociala a populatiei era marcata de relatiile mosier-taran si de ponderea mosierimii in sistemul politic al tarii. Problema agrara a fost o problema de destin al istoriei noastre, structura proprietatii inraurind dezvoltarea, sau mai bine spus subdezvoltarea ei.

Sa concluzionam in legatura cu reforma agrara din 1864. Aceasta reforma a marcat o deschidere in evolutia tarii, in trecerea de la feudalism la o noua ordine, moderna. Reforma a transformat pe tarani in cetateni liberi de obligatii; a fost o preconditie a patrunderii relatiilor capitaliste in agricultura; a pus raporturile taran-mosier pe baze contractuale, desi facea acest lucru doar formal; a inlesnit sistemul de schimburi comerciale pe piata interna si externa. Reforma a fost, insa, si un esec in masura in care a dat taranilor pamant putin, creand premisele unui draconic regim de invoieli. Toate

trasaturile vietii social-agrare si ale societatii in genere s-au resimtit de pe urma acestui regim.

Oricum, reforma agrara din 1864 a facut parte dintr-un amplu pachet de reforme si de transformari pe care domnia lui Alexandru loan Cuza si le-a asumat. Ajuns pe tron ca domn al Unirii, Alexandru loan Cuza a fost si domn al reconversiei societatii romane spre civilizatia moderna. Oamenii Unirii au militat nu numai pentru afirmarea ideii nationale; ei au contribuit totodata la formarea constiintei emancipatoare a societatii. I-a dat o expresie viguroasa chiar domnitorul Cuza intr-un mesaj adresat deputatilor la 6 decembrie 1859: "Avem tot de creat; avem a intemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a impodobi si sanatati orasele, a largi porturile, a inflori comertul, a incuraja industria, a intari armata si sapa canale, a intinde linii de drum de fier pe suprafata pamantului nostru pentru a inlesni comunicarile si, intr-un cuvant, a dezvolta toate stabilimentele publice'.

Iata o viziune innoitoare, gandul infaptuirii unei alte tari: un proiect al modernizarii.

in vremea lui Alexandru loan Cuza s-au fixat doar jaloanele necesare pasirii in faza modernizarii. S-a deschis drumul trecerii la civilizatia moderna.

Cum va arata imaginea societatii romane moderne, ce elemente caracteristice va prezenta ea, cat de inchisa sau de deschisa modernizarii va fi evolutia ei - iata aspecte pe care le-au rezervat deceniile care au urmat dupa epoca Unirii si pe care acum le cunoastem pentru ca s-au cristalizat cu peste un secol in urma.

3. O vasta opera legislativa de initiative economice, politice si financiare in interiorul unui chenar rigid

Dupa perioada in care s-a produs trecerea societatii romanesti in faza evolutiei sale moderne este cat se poate de caracteristic faptul ca ea si-a constituit un cadru care a ramas aproape neschimbat de la 1866 pana la 1918. in toata aceasta perioada au avut loc acumulari in economie, in procesul de urbanizare a tarii, in infrastructura, mai ales in legatura cu introducerea si dezvoltarea cailor ferate, in sistemul financiar-bancar, in dezvoltarea retelei de invatamant mediu si superior etc. Cu toate acestea, Romania a ramas tot o tara profund agrara si rurala, cu o industrie slab dezvoltata, cu un sistem politic avand aceeasi configuratie, cu o evidenta ruptura intre "tara legala si tara reala', cu o inapoiere de substanta fata de societatile moderne europene (fata de ,Apus', cum se spunea in epoca si se spune si acum), cu un ansamblu de caracteristici tipologice deosebite in raport cu aceste societati.

Vreme de cinci decenii nu s-a schimbat cadrul constitutiv al civilizatiei romane moderne. Imaginea Romaniei a ramas in acelasi chenar. Cu multe retusuri, cu modificari interioare insemnate, dar cu elemente de structura, in mare, neschimbate. A fost ca o cladire in care s-au facut destule amenajari interioare, dar s-a pastrat structura ei de ansamblu.

270

Sa aruncam o privire asupra componentelor principale ale societatii.

4. Modernizarea industriala - inceputul unui traseu dificil

in sfera economiei, continutul principal al noii etape a civilizatiei romane moderne il constituie dezvoltarea modului de productie capitalist, proces global insumand cresterea bazei materiale a productiei, inclusiv mutatiile calitative de ordin tehnico-productiv, cat si expansiunea muncii salariate si a raporturilor de piata.

Demarajul economiei industriale a Principatelor Unite s-a facut de la un punct foarte scazut. Potrivit unei statistici intocmite in 1860 de reputatul economist Dionisie Pop Martian, in Principate existau 12.867 de stabilimente industriale. Ce reprezentau ele o spun urmatorii indicatori: 10.381 erau asezate la sate si 2.486 la orase. Mai mult de jumatate erau mori (6.771); veneau in ordine povernele (1.687), apoi fierastraiele (608), olariile (463), pivele si darstele (417). Doar 170 de intreprinderi foloseau forta aburului, dintre care 103 erau poverne (instalatii pentru distilarea rachiului) si 33 mori. Valoarea productiei se cifra la circa 90 de milioane lei din care materia prima valora 62 milioane, in intreprinderile recenzate erau ocupati circa 23-25 de mii de salariati, la care se adaugau lucratorii din transporturi, confectii, pielarii etc., neinregistrati in statistica.

Dupa datele de mai sus putem spune ca, la momentul Unirii Principatelor, economia industriala a tarii se afla intr-o faza preindustriala. A trebuit sa se adopte o lege de incurajare a industriei, la 1888, sa se promoveze, incepand cu 1869, un amplu plan de constructie a cailor ferate, sa se treaca - mai tarziu - la exploatarea petrolului si a lemnului pentru ca industria romaneasca sa prinda consistenta si sa intre efectiv in faza dezvoltarii moderne.

Potrivit aceluiasi recensamant, la 1860 existau 684.160 de "agricultori' capi de familie, 59.000 de meseriasi, 30.400 de comercianti, 22.810 functionari.

Populatia ambelor Principate era de circa 3.860.000 locuitori. Datele sunt graitoare prin sine: peste 90% din "stabilimentele industriale' nu depaseau stadiul cooperatiei simple, aproape 75% lucrau doar o parte a anului, circa 80% dintre ele se aflau la sate. Lucratorii formau abia 1,4% din masa populatiei.

Prin urmare, la inceputul noii epoci, conditia economica a tarii era de asa natura incat abia daca ne ingaduie sa vorbim de un potential industrial.

in vreme ce lumea occidentala isi construise structuri economice moderne, se exploatau pe scara intinsa fierul si carbunele, simboluri ale vietii industriale, se produceau mutatii semnificative in structura sociala, lua un avant nemaicunoscut navigatia si se dezvolta reteaua de cai ferate, in Romania abia daca palpaiau inceputurile muncii in fabrica.

in Anglia, triumful decisiv al industriei asupra economiei agrare a avut loc intre 1830-1850; in Franta,

demarajul formelor industriale moderne s-a produs dupa 1850, iar in Germania abia dupa 1870. Ritmurile dezvoltarii in Germania, Japonia si SUA au fost insa fulgeratoare la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.

Si in Romania se pot observa progrese in aceasta perioada. Bineinteles, la scara si la dimensiunea unei tari grevate de structuri socio-economice inapoiate. Sunt totusi cateva domenii care s-au remarcat prin dinamica si prin conditia lor noua pe relieful economiei. Astfel, constructia cailor ferate a atins, la inceputul secolului al XX-lea, 3.150 de km (pe glob lungimea cailor ferate depasea 1,2 milioane de km, dintre care peste 80% in Europa si America de Nord). S-a constituit si in tara noastra sistemul bancar-financiar cu o retea de circa 200 de banci, dintre care sase banci mari avand ca pivot Banca Nationala, infiintata la 1880, institutie cu drept de emisiune a monedei si cu o insemnata participare la capital din zona Partidului Liberal. La inceputul secolului al XX-lea a inceput exploatarea pe scara larga a "aurului negru', productia petrolului inregistrand o crestere de la 257.000 tone la aproape 1,8 milioane tone in ajunul razboiului. Peste 80% din capitalul investit in industria petroliera era strain: german, anglo-olandez, american, in primul deceniu al secolului al XX-lea s-au extins considerabil exploatarea lemnului si productia de cherestea. Acestea sunt domeniile de succes ale vietii economice, in toate, un rol important 1-au avut investitiile statului si capitalul strain. De pilda, statul a investit in caile ferate circa 500 de

milioane de lei din imprumuturi. A participat la dezvoltarea retelei financiar-bancare, a sustinut opera de incurajare a industriei "mari' (socotita astfel dupa criteriile vremii).

O ancheta industriala infaptuita in anii 1901-1902 a aratat ca, la inceputul secolului al XX-lea, valoarea productiei acestui tip de intreprinderi era de 231 de milioane lei, iar capitalul investit era de 247 de milioane. Personalul angajat trecea de 45.000 de persoane.

in deceniul premergator primului razboi mondial, ritmul dezvoltarii industriale s-a accelerat, fiind impulsionat, cum am amintit, de exploatarea pe scara largita a petrolului si a lemnului, de cresterea investitiilor in sectorul constructiilor, in amenajarea Capitalei etc. Formele moderne ale economiei de piata si-au croit drum in organismul social-economic.

Sistemul economic modern al Romaniei era marcat insa de puternice insemne care il individualizeaza in raport cu societatile moderne avansate din Occident. Sa consemnam cateva din ele: nivelul tehnic-productiv in genere scazut al economiei, chiar in domeniile mai evoluate; ca urmare, dependenta aproape totala de tehnologia si de utilajul perfectionat din tarile inaintate, in vreme ce in tarile industrializate apusene se petreceau mutatii spectaculoase, care au propulsat domenii de varf: industria electrica, chimica, industria de automobile, sustinute de relansarea puternica a domeniilor clasice: industria carbunelui, metalurgiei, textila, Romania nu se putea gandi la asimilarea unor domenii de varf. Munca

sociala lipsita de complexitate si o productivitate scazuta in toate ramurile productive, dar mai ales in economia agrara, se totalizau intr-un venit national redus pe locuitor, situand tara noastra in zona inferioara pe scara europeana. Insuficienta surselor de acumulare interna facea necesar apelul la creditul extern, care greva la randul sau bugetul tarii pentru plata anuitatilor (plati anuale cuprinzand amortismentul si dobanda), ce reprezentau intre 17 si 40% din buget.

Preponderenta categorica a agriculturii in cadrul economiei nationale si a taranimii in structura populatiei, dar mai ales a populatiei active, semnalizeaza caracteristici esentiale ale dezvoltarii tarii. Daca in sectoarele neagricole carentele tin de nivel si decalaj in raport cu standardele si performantele tarilor occidentale avansate, in privinta agriculturii insuficientele erau organice, structurale.

5. Tranzitie fara modernizare efectiva in agricultura

Punctul vulnerabil al operei de innoire a societatii romanesti dupa angajarea acesteia pe fagasul modernizarii a fost, asadar, agricultura. Adica, realitatea covarsitoare sub aspectul economic, social si demografic a Romaniei.

Cum am mentionat, la inceputul seriei istorice care urma sa inraureasca evolutia agriculturii s-a aflat Legea rurala din august 1864 in baza careia s-a infaptuit reforma. Aceasta a insemnat o deschidere spre forme noi de productie si de viata sociala. Numai ca restructurarile si

prefacerile de dupa reforma au fost foarte limitate si au avut o capacitate transformatoare redusa. O cauza importanta care a generat aceasta situatie a fost ingustimea suprafetelor de pamant primite de tarani. S-a creat, astfel, o structura a proprietatii puternic polarizata: marea proprietate de peste 100 de hectare reprezenta circa 70% din suprafata cultivabila a tarii, in vreme ce taranii -numarand sute de mii - detineau doar 30%. Ulterior, s-a extins putin mica proprietate de pana la 10 ha, dar si asa ea abia daca detinea 50-52% din totalul suprafetelor cultivabile, iar marea proprietate - peste 48%. Numarul marilor proprietari era de 4.170 de persoane, iar al micilor proprietari, cu pana la 10 ha, de 920.000 de persoane. Existau, in plus, circa 300.000 de tarani lipsiti cu totul de pamant.

Pe acest fundal s-a nascut regimul de invoieli agricole, care a dominat economia rurala de la reforma si pana la primul razboi mondial. Taranul lua in arenda o suprafata determinata de pamant pentru hrana, iar de cele mai multe ori si pasuni pentru vite, in schimbul unor prestatii in munca, sau al unei parti de produse. Organizarea productiei reunea cele doua celule economice ale satului in forme traditionale semifeudale, necapitaliste. Contractul de invoiala era forma; prestatia pentru pamant de natura semifeudala era fondul. Unii economisti aratau ca in 1905-1906 numarul total al familiilor taranesti care au recurs la invoieli era de 520.000, cu o suprafata arendata de 1.260.000 ha. in total, in circuitul invoielilor au fost antrenate 1.837.000 ha de teren cultivabil.

Acest sistem a generat o suita de consecinte care s-au rasfrant asupra tuturor sferelor vietii agrare, iar intr-un plan mai general, asupra societatii in ansamblu. Sub aspect economic a franat procesul de inzestrare tehnica a agriculturii, deoarece mosierii, dispunand de mana de lucru ieftina si abundenta, nu erau interesati in reorganizarea productiei pe baze moderne, care presupuneau investitii insemnate si preocuparea pentru conducerea adecvata a exploatarii. La conacele boieresti existau vechili, paznici de holde, vatafi, mai rar administratori de mosii, dar foarte rar mecanici lucratori propriu-zis, specialisti in agronomie si zootehnie. O mentalitate de "boier', de "stapan', strain de spiritul intreprinzator, a generat pe scara intinsa absenteismul, favorizat si de ascensiunea extraordinara a marii arendari.

Catre 1905, din intreaga suprafata cultivabila mai mare de 100 de ha, circa 60% era exploatata de 3.332 de arendasi. Erau etnici romani, greci, armeni si evrei. Functia marelui arendas din Romania a fost in genere parazitara si speculativa.

Lipsa de pamant si cresterea demografica au marit presiunea cererii din partea taranimii, creand astfel premisele ascensiunii considerabile a arenzilor. Fenomenul s-a conjugat cu intensificarea cererii de cereale pe piata mondiala, creand oportunitati pentru exportul pe scara largita de catre marea proprietate, intre 1880-1914, Romania a exportat circa 80 de milioane de tone de cereale (in majoritate covarsitoare grau si porumb). A fost modalitatea principala de cuplare a Romaniei moderne la

circuitele de schimburi mondiale, tinand seama de faptul ca cerealele reprezentau circa 80% din exportul romanesc. Desi contribuiau cu 80% din totalul exportului, la sate nu se intorceau decat circa 20% din valoarea acestuia. Acolo unde continuau sa traiasca 80% din populatie, intr-o perioada de transformari rapide in toate sferele vietii materiale si spirituale, taranii nu s-au bucurat aproape de nici unul dintre avantajele lumii moderne. Satul romanesc a ramas cufundat in nepasare, decuplat parca de la circuitele civilizatiei din epoca.

6.1907. Revolta Romaniei profunde

Contradictiile din viata agrara au devenit foarte tensionate la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, ducand la izbucnirea a doua puternice rascoale taranesti: cea din 1888 si mai ales cea din 1907, eveniment de proportii si intensitate dramatica.

Izbucnita la 9 februarie 1907 in nordul Moldovei, judetul Botosani, in comuna cu nume fatidic Flamanzi, rascoala s-a aflat cam 2-3 saptamani intr-o faza de gestatie. S-a aprins insa ca o flacara imensa in judetele Moldovei de Sus: Botosani, Dorohoi, Iasi, apoi dara de foc a rascoalei a coborat in judetele invecinate si spre sud, pana la Galati.

Era o primavara rece, cu pamantul umed punctat de zapada, cu cerul vanat. Rascoala avea caracterul unei salbe de miscari la nivelul unor sate sau al catorva localitati. Forta ei era data de simultaneitatea izbucnirilor si de

impetuozitatea actiunii taranilor, care izbeau si ardeau conacele (mai rar in Moldova), devastau magaziile si patulele de cereale ale mosierilor sau arendasilor, imparteau uneori avutul curtilor boieresti. Primariile erau, de asemenea, punctele de raliere ale masei de tarani. Ele pastrau contractele de invoieli, actele cu obligatiile taranilor, marturiile nevoilor, supunerii la munca, la eforturi, la indatoriri. Chiar din primele zile ale lunii martie, taranii s-au grupat in coloane, au fortat barierele si au patruns in orase, in Botosani au avut loc devastari, in Iasi taranii au fost respinsi, in Vaslui s-au produs ciocniri puternice cu detasamentele militare chemate sa pastreze ordinea. La Galati, ceata taranilor ajunsa pe Strada Domneasca si pana la Palatul Administrativ a fost imprastiata de armata prin arme de foc. La comanda detasamentului de rosiori se afla si sublocotenentul Ion Antonescu. Au cazut 14 morti si mai multi raniti.

Spre 9-10 martie, cand valul rascoalei era in scadere in Moldova, aceasta a izbucnit cu o impetuozitate sporita in Muntenia. Principalele arii de raspandire a revoltelor au fost zona judetelor Buzau si Ramnicu Sarat, apoi marele areal al campiei muntene - Vlasca, Teleorman si Olt, in sfarsit, dar nu in ultimul rand, Dolj, Romanati si Mehedinti, in cateva zile, circa 500 de localitati din Muntenia si Oltenia s-au aflat sub perdeaua de foc a rascoalei, in Vlasca si Teleorman, rascoala a cuprins cate 50 de localitati, in Buzau 41, in Ramnicu Sarat 22, in Olt si Romanati peste 30 de fiecare judet, in Dolj 96, in Mehedinti 46 de localitati.

Revoltele se dezlantuiau cu o forta elementara, ca un tipat de deznadejde si disperare. Romania profunda se revarsa peste zagazuri, multimile patrunzand, cand puteau, in orase. Spre Bucuresti s-a indreptat o coloana de circa 4.000 de rasculati, imprastiati insa inainte de a intra intr-un oras panicat.

intr-un interval foarte scurt, mentalul taranesc a pus in circulatie simboluri, reprezentari ale unor nazuinte nedeslusite: ba ca "studentii' vin si li se alatura in lupta, ba ca regele ar fi si el de partea taranilor, dar "ciocoii' il impiedica sa le faca dreptate, ba ca ar fi si imparatii care le sunt favorabile Toate erau semne care exprimau nevoia de sprijin, de ajutor, de calauza.

in prima parte a rascoalei era la putere un guvern conservator prezidat de Gheorghe Gr. Cantacuzino, mare latifundiar, proprietarul somptuosului palat de pe Calea Victoriei care adaposteste astazi Muzeul "George Enescu'. Crezand ca rascoalele vor fi localizate si efemere si ezitand sa adopte drastice masuri represive, guvernul conservator s-a aratat nepregatit sa infrunte o miscare dezlantuita tumultuos. Cand unda ei de soc parea ca inghite tara intreaga, guvernul conservator s-a retras, la 12 martie 1907, fiind inlocuit cu unul liberal, condus de Dimitrie A. Sturdza si avand ca stalpi ai momentului pe Ion I.C. Bratianu, ca ministru de interne, si Alexandru Averescu, ca ministru de razboi. O urgenta mobilizare a catorva contingente militare si o puternica dezlantuire de forte represive au inabusit rascoala in circa o saptamana de la instaurarea guvernului liberal. Au cazut peste 4.000

de victime facute de armata, in unsprezece localitati, s-a recurs chiar si la artilerie. Peste satele ravasite s-au abatut arestarile si razbunarile, uneori salbatice, ale mosierilor si arendasilor. Unii prefecti - ca, de pilda, Constantin Stere sau N. Lupu - au procedat mai cu blandete, cautand sa impace spiritele.

Orasele au trecut repede din starea de panica in cea de acalmie; doar intelectualitatea a fost puternic marcata de fenomenul care semnaliza grave disfunctiuni ale societatii.

Peste douazeci si cinci de ani, un roman descins din Transilvania, din mediul unei literaturi militante, avea sa reveleze adevarul asupra conditiei taranimii antebelice, asupra societatii romanesti, in genere, in marele roman Rascoala. Era scriitorul Liviu Rebreanu.

Cat priveste cercurile dominante, ele inca nu s-au aratat dispuse, nu la mici concesii, ci la o opera de largi reforme. A trebuit sa treaca sapte ani pentru ca Partidul Liberal, prudent in jocurile politice si preocupat sa atraga toate fortele intr-un curs de prefaceri, sa declanseze, in 1914, era reformelor: realizarea unei improprietariri, conceputa si acum pe o scara redusa, si extinderea dreptului de vot la categoriile stiutorilor de carte.

7. Societate si putere politica

Intrarea Romaniei intr-un nou ciclu evolutiv a fost considerata mai ales in raport cu transformarile politice-institutionale care au avut loc in a doua jumatate a

secolului al XlX-lea. Romania moderna era identificata, pana la un punct, cu Romania noilor institutii politice, juridice, administrative, culturale, cu infrastructurile bancar-financiare, cu constituirea mecanismelor moderne ale functionarii economiei de piata. Ea s-a revendicat in acelasi timp si de la principalele evenimente care au prezidat consolidarea sa politica si statala si afirmarea in contextul vietii europene (Unirea Principatelor la 1859 si cucerirea independentei nationale la 1877).

Dupa Unirea din 1859, al doilea mare moment in seria faptelor din viata politica 1-a constituit venirea lui Carol I de Hohenzollern pe tronul tarii si adoptarea Constitutiei, la 1866. Carol I a cautat "sa construiasca imaginea unei dinastii nationale', cum se exprima un istoric francez. A facut-o prin stilul activitatii, prin comportamentul sau de monarh si prin sensibilitatea pentru afirmarea prestigiului tarii pe plan international.

A fost un om al ordinii si al lucrului bine facut. Dar nu a fost insufletit de o mare idee, cum arata I.G. Duca, barbatul de stat liberal legat afectiv de rege. Carol I s-a integrat regimului si conditiei societatii, ba o considera cumva prea impetuoasa, desi a avut ca om de stat preferat pe I.C. Bratianu, fruntasul Partidului Liberal. Actul care a statuat aproape sase decenii configuratia structurilor politico-institutionale din Romania a fost Constitutia din 1866. Ea este in multe privinte o oglinda a civilizatiei romane moderne; document de vitrina si de prevederi devenite doar partial operationale.

Constitutia punea temei unei guvernari moderne, reprezentative. Ea prevedea un larg regim de drepturi si libertati publice si cetatenesti, dar care erau ignorate si sfidate cand era in cauza covarsitoarea masa a taranimii, intr-o disputa prilejuita de initiativa unui grup de tineri care raspandeau Constitutia la sate, astfel ca taranii sa cunoasca prevederile ei, Take lonescu, om politic nu tocmai obtuz conservator, spunea totusi in Parlament: "Constitutia e o carte subversiva la sate'. Carte de directive pentru norme politice si drepturi cetatenesti, Constitutia era o opera juxtapusa unei realitati in raport cu care ea avea valoare de "forma fara fond'. "A existat la noi o deosebire imensa intre legea scrisa si starea de fapt -sublinia Paul Negulescu, un bun cunoscator al vietii constitutionale din Romania. Cand asemenea discrepanta exista intre realitate si legalitate, se naste imoralitatea'.

Pe terenul structurilor socio-economice date, taranii nu-si puteau forma o constiinta a drepturilor cetatenesti, incat problema nu consta doar in faptul ca li se incalcau aceste drepturi, ci si in limitarea obiectiva a posibilitatii de a dobandi a constiinta cetateneasca si a percepe sensul libertatilor inscrise in pravila tarii.

Oglinda starii de drept a societatii o constituia in fapt sistemul electoral statornicit prin Constitutie. Pe acest teren s-a operat o discriminare flagranta, care anula in fapt egalitatea cetatenilor in sfera politicului, adoptandu-se la 1866 un sistem cenzitar foarte restrictiv. Censul - altfel spus, cuantumul de impozit in functie de care se stabilea conditia cetateanului de elector sau eligibil - a fost grila care a scos, practic, masele muncitoare din mecanismul vietii politice.

Sistemul restrans de votare n-a fost propriu doar Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului al XX-lea. El s-a extins progresiv in Anglia, in Italia, in Germania, in Austria pana la nivelul votului universal. Romania a ramas, cum spunea un cunoscut om de cultura, Constantin Stere, cu "camera cea mai cenzitara din Europa'. Tot el o numea si "tara de latifundii'.

intr-adevar, potrivit sistemului nostru electoral, taranii, care formau 80% din populatie, aveau repartizat pentru vot colegiul al treilea, cu doar 38 de deputati din 183. Restul de 145 de deputati revenea claselor superioare, in special mosierimii. Si asa, cei 38 de deputati erau alesii guvernamentali, votati formal de reprezentantii taranimii, incat in Parlament nu s-a nimerit mai nici un taran in toata perioada din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea.

Lipsa de flexibilitate a sistemului politic constituia un semn distinctiv al cadrului civilizatiei moderne a Romaniei, al cristalizarii identitatii ei.

Parlamentul a fost dominat de la inceput, din 1859 si dupa aceea din 1866 si pana la 1918, de mosierime. Observam, asadar, o dominatie a mosierimii in sistemul agrar si a agriculturii in economia nationala, o criza sociala generata de sistemul agrar si exteriorizata in miscarile taranesti, culminand cu rascoala din 1907, o preponderenta mosiereasca in viata politica a tarii. Iata interconexiunea dintre marile componente ale societatii -economic, social, politic, componente care se integreaza in totalitatea civilizationala a Romaniei moderne intre ani 1866-1918. Tocmai interconexiunea componentelor amintite asigura structura organica a civilizatiei. A intelege, a explica ideea de civilizatie inseamna a percepe si interconexiunea, a surprinde articularea componentelor civilizatiei.

Viata politica din Romania celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului XX a fost dominata de doua "partide istorice': Partidul National Liberal si Partidul Conservator. Obarsia acestor partide suie spre perioada revolutiei lui Tudor Vladimirescu. Ele s-au desenat la inceput ca stare de spirit si ca atitudini ideologice. La 1848, protagonistii miscarii considerau ca apartin unei "tinere partide nationale'. Dupa aceea, curentele de idei, de orientari si de atitudini politice s-au delimitat mai limpede: in cadrul orientarii nationale si liberale s-au profilat cateva grupari, dupa cum si nuantele conservatoare vadeau, de asemenea, tendinte moderate sau pronuntat conservatoare, in functie de pozitia fata de proiectul noii structuri politico-statale, de randuielile social-economice, de figura domnitoare a tarii.

Partidul National Liberal si Partidul Conservator s-au cristalizat mai ales dupa 1866. Lungul drum al celor doua curente si miscari politice s-a finalizat o data cu formarea Partidului National-Liberal, la 1875, si constituirea Partidului Conservator, la 1880.

Autoritatea si puterea lor de inraurire se datorau sprijinirii pe singurele forte politice active care beneficiau de atuurile averii, culturii, traditiei, influentei in mass-media, pregatirii pentru exercitarea functiilor publice, inrauririi asupra opiniei publice, stapanirii parghiilor administrativ-institutionale.

Partidele Liberal si Conservator nu trebuie considerate in registrul unor categorii de clasa. Ele sunt distincte, sunt diferite, dar nu intemeiate pe deosebiri organice. Cele doua partide exprimau interesele blocului social-istoric format pe terenul dezvoltarii civilizatiei romane moderne. Liberalii cautau prin doctrina, viziune si actiune politica sa favorizeze intr-o mai mare masura afirmarea relatiilor economice si sociale capitaliste. " Da, noi Romanii - spunea la 1883 I.C. Bratianu, arhitectul liberalismului roman - avem sa facem fapte mari; avem sa cream conditiunile societatii moderne romanesti'. O frumoasa idee, ca aspiratie, in ordinea realitatii curente, politica liberala nu a depasit insa niciodata cadrul structurilor date ale proprietatii funciare, pana la 1914, spre a lua cursul unei alte politici agrare si electorale abia din 1917-1918. La randul sau, Partidul Conservator a fost grefat pe interesele mosierimii, ale marii proprietati, dar si acesta era deschis unor transformari cerute de opera de modernizare a societatii. Modernizare, dar cu o mare proprietate mosiereasca, cu o politica fiscala si financiara orientata spre agricultura, cu resemnarea la conditia de "tara eminamente agricola', cu initiative industriale si urbane parcimonioase. Conservatorismul roman a fost

vetust, atasat ideii cresterii lente, organice, dar respectuos fata de regimul constitutional reprezentativ, pus in situatia de a face, la nevoie, si o mica improprietarire a taranilor la 1888 (din mosiile statului), de a adopta o lege a minelor (1895) prin care bogatiile subsolului (cu exceptia petrolului) treceau in proprietatea statului, chiar de a extinde prevederile Legii de incurajare a industriei (1912) atunci cand situatia devenise presanta.

Asadar, cele doua partide de guvernamant reflectau cadrul civilizatiei romane moderne in parametrii constituirii ei in a doua jumatate a secolului XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea. Ambele operau pe terenul acesteia cu deosebirea ca liberalii urmareau s-o dezvolte in sensul modernizarii, iar conservatorii s-o conserve si s-o lase sa se miste pe cat posibil de la sine.

8. Cultura si educatie scolara

Toate culturile din lume au constiinta propriilor valori pe care le revendica, in chip firesc, ca pe un titlu de noblete. Asa se manifesta si cultura romana. Mai ales in legatura cu fenomenul cultural din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului al XX-lea, cand s-a infiintat si au inceput sa se afirme forte creatoare in Academia Romana, cand s-au creat institutii specializate pe langa facultati si in cadrul Academiei, cand literatura si arta, dupa ce intrasera in mondenitate prin romantism, au propus in circuitul universal de valori figurile lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ion

Creanga in literatura, personalitati de prim rang in arta, in muzica, in istorie si sociologie. Culturii inalte, savante, ii sunt specifice fenomenul sincronismului, o mare sensibilitate fata de manifestarile din cultura europeana, fata de innoirile produse pe marea scena a culturii europene. Criticul literar si omul de cultura Eugen Lovinescu a facut din ideea sincronismului si a mutatiei valorilor o lege sociologica dupa care s-ar fi dezvoltat intreaga noastra civilizatie moderna. Cu atat mai mult domeniul culturii, artei, literaturii. Un alt interpret al civilizatiei si culturii noastre, Pompiliu Eliade, a subliniat ca influenta franceza asupra Principatelor Romane si mai tarziu a Romaniei a fost atat de puternica incat Romania moderna este o creatie a acestei influente, iar ideile, stilul elitelor, viata culturala (in special literara) au fost influentate decisiv de iradiatiile Frantei. Autorul are multa dreptate.

Dar, ceea ce se cuvine precizat este caprin spiritul si caracteristicile sale dominante, cultura romana a fost, in planul viziunii sale o cultura organica si istorica de tipul spiritualitatii germane, iar nu rationalista si dinamica, de tipul celei franceze. Istorismul este prin definitie traditional-evolutionist. Are vocatia conservarii, a perpetuarii insemnelor originare in durata istoriei. Potrivit acestei viziuni, dezvoltarea suie din sine in acord cu natura proprie a matricei istorice, cu impulsurile sale preexistente. Nu adera la ideea rupturilor dinamice in istorie, ci numai la prefaceri lente.

Aceasta viziune a venit si prin filiera ganditorilor si marilor oameni de cultura cum au fost Titu Maiorescu si Minai Eminescu, a unei intregi pleiade de filosofi, literati, economisti sau istorici (Nicolae lorga, Dimitrie Onciul, Vasile Parvan), formati in mediile culturale germane. Dar spiritualitatea de acest tip a crescut pe insasi matricea realitatii profunde romanesti, a ruralismului si imobilismului vietii agrare, care au marcat conditiile istorice ale tarii.

Acesta este cadrul formativ-spiritual al conceptiei junimiste, al poeziei si gandirii lui Mihai Eminescu, ca si al viziunii istorice a lui Nicolae lorga. De asemenea, al romanelor lui Mihail Sadoveanu si al filosofici lui Lucian Blaga... Un fapt plin de inteles: cand a fost sa rosteasca gandul lor cel mai inalt, la primirea in Academia Romana, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga si Liviu Rebreanu 1-au indreptat catre sat si catre taranul roman.

in domeniul educatiei scolare, societatea romaneasca a lasat sa se manifeste un fenomen inadmisibil, rezonant inapoierii agrare si elitismului politic. Este vorba, bineinteles, de analfabetism, de stigmatul nestiintei de carte, in 1899, la trei decenii si jumatate de la adoptarea legii lui Cuza asupra invatamantului obligatoriu de patru clase, aproape 80% din populatia Romaniei era analfabeta. Noroc cu energicul ministru al invatamantului, Spiru Haret, care a ridicat pana la moartea lui, in 1912, numarul stiutorilor de carte la 36%. Ceea ce s-a petrecut insa in sfera educatiei si invatamantului pana la 1900 nu ingaduie nici un fel de circumstante atenuante care ar pune la adapost un stat modern si o clasa politica culta si superior instruita, intreaga problema se reduce la 4.000 de sali de clasa (sau de scoli) si la 4.000-5.000 de invatatori. Este de prisos sa insistam asupra faptului ca modernizarea in sfera invatamantului si educatiei ar fi putut urma alt traseu. Dar, in ansamblul realitatii romanesti, era destinata sa fie o modernizare ciuntita, in rezonanta si interconexiune cu conditia regimului agrar si a regimului politic. Componentele agrar, politic, scolar-educational sunt interdependente, definind, intr-un fel, conditia civilizatiei romane moderne.

9. Mentiuni finale

in prima faza a civilizatiei romane moderne, organismul socio-economic si politic s-a structurat intr-un ansamblu care si-a perpetuat caracteristicile esentiale de la Unirea din 1859 si instaurarea monarhiei (1866) si pana la primul razboi mondial. Considerata ca totalitate socio-istorica, ea (civilizatia in perioada data) s-ar putea defini ca o forma a evolutiei capitaliste cu o puternica componenta mosiereasca ce se rasfrangea asupra tuturor domeniilor de viata a societatii - economica, sociala si politica. Datele specifice ale componentelor sociale si agregarea lor globala rezuma cu elocventa individualitatea caracteristicilor evolutive ale societatii romanesti.

intr-o formula globala, putem caracteriza evolutia Romaniei de la 1860 la 1916 ca o perioada care configureaza o structura a unei societati moderne diferentiata tipologic de Apusul modern prin multipli factori de ordin economic, social, politic si cultural; este modernitatea unei tari inapoiate. Expresia nu cultiva un paradox, ci tine efectiv de realitatea situatiei. Iar inapoierea nu se raporteaza doar la situarea in timp a demararii procesului de modernizare (nu este, deci, o intarziere) sau la diferentele cantitative ale unor indicatori economici. Ea cere ca realitatea de ansamblu sa fie perceputa intr-o perspectiva distincta fata de modelul societatii moderne occidentale.

Ca tip de dezvoltare socio-economica, Romania nu era insa singulara. Similaritati, mai mult sau mai putin pronuntate, se regasesc in linia evolutiva a Ungariei, a Rusiei, a Poloniei, pe fondul unor elemente de diferentiere ce subliniaza diversitatea procesului istoric.

Prefacerile si transformarile petrecute in aceasta epoca nu au modificat marile linii de rezistenta ale cadrului dat, trasaturile sale configuratoare. Senzatia de precipitare a multor fenomene trebuie privita in dimensiunea ei reala, adica in limitele prescrise de cadrul existent.

O "ardere a etapelor'? Da, in raport cu starile anterioare, dar o ardere care n-a impus un nou model al modernizarii.

A trebuit sa vina primul razboi mondial, sa se schimbe radical atmosfera sociala si politica a epocii, sa aiba loc evenimente capitale de ordin national si mutatii structurale in viata politica pentru ca civilizatia romana moderna sa intre intr-un nou ciclu evolutiv.

10. Romania dintre cele doua razboaie mondiale. Un nou prag istoric al modernizarii

Primul razboi mondial a taiat o brazda adanca in istoria Europei. A antrenat prefaceri considerabile in existenta unor popoare, in geografia politica a continentului, in raporturile militar-diplomatice, in viata natiunilor.

Vectorii transformarilor de dupa razboi au marcat intens si realitatea istorica romaneasca. Ei s-au exercitat deopotriva pe plan national-statal, social si politic, cristalizand o noua conditie a acesteia.

Un mare proiect national a purtat germeni stimulativi pentru innoiri in plan social, economic, politic, in ascensiunea pe calea civilizatiei. Ca si la 1859, constiinta nevoii de transformare si de modernizare a societatii a devenit mai vie si a iradiat in transformarile care au avut loc, in special in perioada 1919-1921. Scadenta acestor transformari venise de mult, iar magnitudinea lor se datoreaza, deopotriva, presiunilor ivite inauntrul organismului social, atmosferei istorice generale create in legatura cu sfarsitul razboiului, cu radicalizarea starii de spirit peste tot in Europa, cu dezlantuirea furtunoasa a Revolutiei din Octombrie in Rusia si cu modificarile istorice induse de Unirea din 1918 si in Romania. Asadar, proiectul national romanesc s-a realizat in 1918 intr-o forma integrala, prin unirea (in ordine cronologica) a Basarabiei, Bucovinei si Transilvaniei cu Romania. Cele

trei acte ale Unirii, consfintite ulterior prin tratate internationale, au configurat, laolalta cu vechea Romanie, un nou cadru teritorial-statal.

Sub aspect teritorial si demografic, al resurselor naturale si materiale, al totalitatii factorilor de viata economica si culturala, Romania de dupa primul razboi mondial se prezentau la alti parametri fata de cea antebelica.

Sintetic, datele comparative ale catorva indicatori esentiali ai potentialului de resurse umane si materiale, de forte de productie si de mijloace de transport, se prezinta astfel:

Noua conditie a Romaniei a pus intr-o perspectiva favorabila dezvoltarea societatii in toate compartimentele sale. Pentru cadrul activitatii economice, acest lucru este de domeniul evidentei prin sporirea complexitatii organismului social-economic si al elementelor potentiale de care dispunea sub raportul surselor de energie, materii prime, al complementaritatii lor, al capacitatilor de productie, al interconectarii lor functionale, al extinderii pietii interne a circulatiei de bunuri si servicii. Volumul si multilateralitatea resurselor materiale ale Romaniei interbelice i-ar fi permis o crestere a productiei de 6-7 ori din resurse proprii.

Si ca intindere geografica, si ca populatie, Romania se situa pe locul 7-8 in Europa. O tara cu un relief distribuit armonios, cu o campie si cu un teren generos facand din ea a doua sau a treia din Europa (daca exceptam imensa Rusie), cu paduri de mare frumusete, cu ape curgatoare nu prea abundente, dar atunci inca limpezi si curate, cu o viata pastorala nascuta din veacuri, formand ea insasi o civilizatie.

Romania postbelica avea toate motivele sa fie increzatoare in viitor, sa se bucure de unitate.

Sigur, Romania nu era etnic omogena, dar niciunde ea nu obtinuse etnic mase mai numeroase de minoritati decat erau asezati romanii pe teritoriile reunite. Potrivit recensamantului din 1930, minoritatile reprezentau 28,1% din populatia totala a tarii. La orase, ponderea lor trecea de

41%. in mediul urban din provinciile reunite ele prevalau asupra elementului romanesc: 69% in Basarabia, 67% in Bucovina, 65% in Banat, 64% in Transilvania.

Chiar diferenta oras-sat a locuirii pe nationalitati este un indiciu al autohtoniei si vechimii romanilor in provinciile reunite, pentru ca satul este o asezare a permanentei in vreme ce orasele sunt creatii mai noi, cu propensiune spre forme de viata evoluate, moderne. Intervine, in plus, faptul ca in unele provincii - de pilda, in Transilvania - romanii nu aveau dreptul sa patrunda la orase. La fel, populatia neromaneasca in provincii ca Bucovina sau Basarabia este venita covarsitor dupa intrarea acestor provincii sub stapanire straina: austriaca sau ruseasca.

Sigur, indicele general de marime a nationalitatilor, la orase ca si la sate, este foarte important. Trebuie sa tinem insa seama de diversitatea relativ mare a nationalitatilor, de disparitatea asezarii lor teritoriale, de aspectul enclavatic al locuirii, acolo unde este vorba de zone compacte.

Maghiarii, germanii, evreii si populatia ruso-ucraineana prezentau, prin masa lor, un interes special pentru construirea raporturilor nationale si sociale in noul cadru politic-statal. Tocmai pentru ca beneficiau de un nivel material si educatie in general mai buna decat romanii cu care convietuisera inainte si convietuiau dupa Unire, fenomenele integrarii erau sensibile si complexe. Ca sa nu mai vorbim de politica revizionista a statelor vecine, care tensiona relatiile interetnice din Romania.

Dupa primul razboi mondial a aparut, prin urmare, o problema noua in raport cu care viziunea asupra natiunii, asa cum era ea definita in veacurile anterioare, trebuia sa suporte modificari in sensul deschiderii catre celalalt, al preocuparii pentru amenajarea unui spatiu social-politic integrator, al armonizarii intereselor si aspiratiilor identitare.

Romania dintre cele doua razboaie mondiale nu a contat pe certitudinea granitelor (tinand seama de atitudinea si tendintele unor state vecine). Aceasta s-a resimtit in unele practici in problema minoritatilor in interior, pe langa anumite deficiente ale cercurilor dominante romanesti in amenajarea raporturilor interetnice.

Pe plan social-economic, momentul transformator este dominat de reforma agrara din 1918-1921. A fost perceputa ca etalon al capacitatii de deschidere la schimbare a societatii romanesti. Principalele date ale reformei se exprima astfel: din cele circa 8,1 milioane de hectare detinute de proprietatea mai mare de 100 ha, s-au expropriat peste 5,8 milioane ha. S-au impartit peste 3,8 milioane ha la aproape 1,4 milioane de tarani, s-au creat izlazuri comunale pe circa 990.000 ha, au fost expropriate circa 540 mii ha de padure. Marea proprietate s-a redus considerabil, incat mosierimea, desi mai detinea in medie circa 155 ha arabile de persoana, si-a pierdut rolul dominant in societate. O clasa dainuind, sub diverse forme, de secole a intrat in conul de umbra al istoriei. Reforma a produs o considerabila deplasare in structura

proprietatii. Ea a redus substantial regimul de invoieli agricole devenit simbol al Romaniei antebelice, cu toate consecintele sociale si economice ce decurgeau din acest regim. Dar nici noua structura a proprietatii nu a satisfacut pe toti taranii cu proprietate de natura sa le asigure o norma considerata de ei necesara - 4-5 ha.

O asemenea asteptare era obiectiv irealizabila, intrucat, chiar intr-o repartizare egalitara a pamantului cultivabil, suprafata totala era mai mica decat optimul gandit de tarani. Ideea egalitara si civilizatia moderna foarte stratificata sunt dimensiuni situate in cadre diferite ale realului dezvoltat economic si ale orizontului spiritual traditional. Ca factor de civilizatie, reforma din 1918/1921 a restructurat relatiile de proprietate, zdruncinand sistemul invoielilor bazat pe dijma, a scos taranii din Vechiul Regat de sub povara acestui sistem, echivaland, de fapt, cu a doua eliberare a lor, dupa cea din 1864, si a instituit un nou peisaj agrar in care taranimea si mica economie rurala precumpaneau in cadrul acestuia.

Pe langa dimensiunea social-economica, reforma din 1918-1921 a avut si o dimensiune nationala, intr-adevar, reforma a creat structuri similare de proprietate agrara pe intreg cuprinsul tarii. Sigur, si inainte de reforma structurile de proprietate se asemanau: marea si mica proprietate erau polarizate. Ele se integrau insa in alte medii socio-istorice, in alte contexte nationale, chiar in alte regimuri de exploatare economica in agricultura. Prin reforma, regimul agrar din Romania s-a limpezit, conditiile exploatarii din Vechiul Regat, din Transilvania,

Basarabia si Bucovina s-au apropiat, fara sa dispara, bineinteles, unele diferente provinciale si zonale. Reforma in sine a fost insa un factor integrator al vietii agrare si de coeziune a organismului politic-statal.

in concluzie, trebuie retinut ca progresul dezvoltarii civilizatiei moderne in Romania nu se putea realiza jara infaptuirea unei largi reforme a structurii agrare a tarii.

Dar, pe cat de justificata era reforma ca act care incheia un ciclu evolutiv ineficient si apasator in viata agrara a tarii, pe atat de mari s-au vadit dificultatile demarajului economic al agriculturii in noua conditie.

O economie agrara puternica nu se putea cladi pe un regim care miza pe mana de lucru ieftina a taranilor si pe nevoia lor de pamant, asa cum a fost pana la 1921. La randul ei, mica proprietate nu are resurse interioare pentru o agricultura de randament si productivitate ridicate. Un nou ciclu agrar ar fi trebuit sa parcurga un traseu temporal relativ indelungat (o noua etapa istorica) spre a se ajunge la o structura economica functionala moderna, dezvoltata, in Romania dintre cele doua razboaie mondiale, productia si productivitatea muncii in agricultura au scazut chiar fata de perioada dinaintea primului razboi mondial. Productia medie de cereale la hectar, in etapa 1920-1940, s-a situat intre 800-1000 kg la hectar, avand ca tendinta o usoara crestere intre 1936-1940. Aceasta productie era cu 60-70% mai mica decat in tari europene avansate, in S.U.A., diferenta era data mai ales de productivitatea muncii foarte ridicata, obtinuta prin extinderea mijloacelor mecanizate. Tractoarele si utilajele mecanizate au devenit o

componenta insemnata a utilajului agricol. Ele au fost introduse pe scara relativ larga in Anglia, Germania, Franta si nordul Italiei, in Romania, functionau intre 3.000 si 5.000 de tractoare, ingrasaminte chimice se foloseau pe o scara cu totul redusa.

Dificultatile create de criza economica din 1929-1933, care au dus la scaderea catastrofala mai ales a preturilor la produsele agrare (in special cerealiere), au impiedicat procesul acumularilor productive in sfera economiei agrare si au grevat veniturile bugetare si financiare, au impietat asupra dezvoltarii economice a tarii, in general.

Civilizatia agrara din Romania a continuat si dupa reforma, sa-si pastreze caracterul traditional. Au aparut mai evidente unele fenomene cu pondere insemnata in ansamblul vietii economice si sociale, care existau si inainte. Reforma le-a dezvaluit insa acuitatea si dimensiunea. Asa era suprapopularea agricola, foarte dificil de atenuat in conditiile unui spor demografic rural foarte ridicat si ale unor debuseuri restranse ale fortei de munca la orase. O mai larga oferta ocupationala la orase si un nivel mai ridicat de educatie scolara si profesionala ar fi absorbit o parte din mana de lucru excedentara si ar fi redus presiunea demografica asupra pamantului. Dar cand pamantul ramane izvorul principal de existenta si de avutie, se intelege ca asupra lui se exercita o presiune. Traditia se perpetua, se relua ciclul ocupatiilor si formelor de trai, iar sursele de bunastare si de proprietate ramaneau limitate.

O deschidere industriala a Romaniei constituia un dublu deziderat: al importantei in sine a domeniului si al resurselor sale transformatoare in directia modernizarii societatii si a descongestionarii unor fenomene pe care agricultura, in conditia in care se afla, nu le putea inlatura prin miscarea propriilor mecanisme.

11. Industria in noua faza a romaniei moderne.

Cresc ritmurile dezvoltarii, ramane inapoierea

(decalajul)

Pana la primul razboi mondial, Romania a avut un organism social-economic cu o singura viteza constituita -agricultura - si cu o a doua viteza aflata in curs de structurare ca organism modern. Dupa primul razboi mondial s-a constituit si cea de-a doua viteza, care si-a afirmat prezenta (in drepturi depline) in organismul social, dar nu in masura sa antreneze si sa reconfigureze intregul organism. Pornindu-se de la ponderea productiei bunurilor de capital in totalul valorii productiei nationale s-a considerat, in literatura noastra istorica-economica, ca Romania a atins inaintea celui de-al doilea razboi mondial pragul de tara industrial-agrara. in realitate, perceptia lumii si specialistilor din Apus despre Romania era cea a unei tari rurale, subdezvoltata economic. Pe de alta parte, invocatul procent de 49/51% al ponderii sectoarelor industrial-agrare vadea nu performantele primului, cat insuficientele de structura ale ambelor, in legatura cu dezvoltarea industrial-bancara a Romaniei intre cele doua razboaie mondiale se cuvin subliniate urmatoarele: aceasta dezvoltare nu s-a petrecut ca o linie continua, vreme de douazeci de ani. Infrastructura Romaniei (mai ales caile ferate), economia industriala, sistemul financiar-bancar au iesit sleite din razboi. Ca, de altfel, si agricultura, nemaivorbind de pierderile umane, de suferintele si privatiunile atroce indurate de populatie. Primul razboi mondial, ca si cea de a doua conflagratie mondiala au supus popoarele, in special pe cele europene, la mari incercari, la incredibile pierderi materiale, la teribile tragedii si dezastre umane.

in ce priveste transporturile, restabilirea legaturilor economice, asigurarea unei anumite functionalitati a sistemului financiar-bancar, in toate aceste domenii procesul de refacere a durat patru-cinci ani, sau si mai mult. Abia din 1924 s-a produs demarajul economiei, care a inregistrat pana in 1929 o crestere cu circa 40% fata de nivelul antebelic. Este un ritm sustinut inregistrat de putine tari europene.

Criza economica din 1929-1933 a lovit puternic economia romaneasca. Fapt semnificativ, insa, criza nu a generat si comprimarea productiei industriale, cum s-a petrecut, de pilda, in statele puternic industrializate ale lumii ca S.U.A. si Germania, unde efectele crizei au fost dezastruoase in industrie.

in Romania s-a inregistrat o masiva crestere a extractiei petroliere, care a atins in 1934 o cantitate de 7,9 milioane tone. Aceasta a salvat bugetul si finantele statului de pericolul prabusirii. Criza a lovit insa puternic sistemul

bancar, agricultura si exporturile tarii, creditul intern si extern.

Romania a intrat abia acum, in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, intr-o faza de industrializare desfasurata. Daca privim evolutia civilizatiei materiale moderne intr-o perspectiva temporala mai larga, vom observa ca, spre mijlocul secolului al XIX-lea, cand s-a trecut masiv in tarile avansate la productia mansinista, s-a produs o ruptura dramatica intre aceste tari si zonele periferice, a caror dezvoltare industriala nu a mai putut asimila modelul nucleului puternic industrializat, nici ritmul si rezultatele acestuia.

Iesirea din conditia de "subaltern' (de tari inapoiate, subdezvoltate sau in curs de dezvoltare) este foarte dificila. Ea devine o tinta mai curand ideala decat una reala. Reusesc doar putine tari, cum a fost Japonia. Sau cum s-a petrecut in Rusia Sovietica si se petrece astazi in China. Deci, in state imense, cu un enorm potential economic si uman si cu o drastica politica de investitii, chiar si pe seama consumului populatiei.

Tarile central-est europene n-au putut participa la fluxul marii dezvoltari industriale si tehnologice ca "Apusul European' datorita antecedentelor lor istorice, datorita structurilor socio-economice si politice, datorita includerii tarzii a tarii in fluxul civilizatiei moderne. Romania nu a avut decat cinci decenii si jumatate de evolutie in faza civilizatiei moderne, in etapa 1859-1914 (de la unire la primul razboi mondial), evolutie in care reformele si transformarea moderna au fost grevate de

inertii si carente. A mai dispus de doua reprize in perioada interbelica in care, de asemenea, s-au promovat, la inceput, insemnate reforme si transformari si s-a accelerat ritmul dezvoltarii. Dar numai cu cateva sectoare dinamice nu se puteau realiza recuperari spectaculoase.

in industrie s-a remarcat ca tendinte specifice un anumit dinamism al industriei metalurgice; s-au inregistrat progrese in sectorul industriei textile, al materialelor de constructii, al fortei motrice. A aparut domeniul industriei producatoare de masini. S-au afirmat spectaculos unele uzine mari la Bucuresti, Brasov, Timisoara, Arad. Aria noilor industrii era insa restransa. Este greu de spus cat de pregatita era Romania sa creeze un peisaj manufacturier de natura sa o smulga din conditia de minorat, din dependenta, inca severa, fata de tehnica si de liniile tehnologice avansate din Apus. Echipamentul industrial al Romaniei era restrans, volumul productiei de carbune si de otel era neinsemnat. Doar productia de petrol se mentinea la cote ridicate. Or, aceste trei produse reprezentau inca simbolul lumii noi. Despre expansiunea automobilismului, a aviatiei, despre mecanizarea si chimizarea agriculturii nu putea fi vorba la noi. Ele vor intra in circuitul economiei noastre abia cu 40-50 de ani mai tarziu.

S-au organizat, este drept, linii de transport aeriene, iar la Brasov s-a creat o uzina aviatica destinata constructiei de avioane militare cu motoare de import.

Sigur, unele performante frumoase trebuie retinute... Dar o economie divizata in falii, grevata de structuri greu

aderente la impulsuri novatoare, nu este o economie moderna, un sistem functional integrat. Au existat initiative menite sa dezvolte productia manufacturiera, si dezvoltarea bancar-financiara si investitionala, si pentru pregatirea cadrelor economice si ingineresti, si pentru importurile de tehnica si tehnologie. Transformarile petrecute in industrie si in sistemul bancar au semnificatia deschiderii unui nou ciclu in evolutia economiei romanesti. Dar tinta modernizarii, a reconstructiei efective a economiei la nivelul celor realmente inaintate era inca departe. Potential, s-ar fi putut obtine rezultate mai bune daca arcul de timp al dezvoltarii ar fi fost mai mare decat reprizele favorabile interbelice si daca s-ar fi extins considerabil valorificarea bazei de materii prime. Pe langa aceasta, era necesara chiar refondarea strategiei dezvoltarii intregii economii nationale. Progresele economiei industriale nu puteau inrauri semnificativ marea componenta rurala a economiei romanesti.

12. Reconfigurarea vietii politice

Primul razboi mondial a zdruncinat edificiile politice ale Europei din Germania si pana la Urali. S-a prabusit structura imperiala austro-ungara, s-a spulberat regimul autocratic tarist, a trecut prin mari framantari Germania, unde a fost inlaturata coroana imperiala, in Italia a ramas numai fatada regalitatii dupa instaurarea regimului lui Mussolini (l922).

in raport cu aceste friguri transformatoare, in Romania prefacerile sistemului politic s-au petrecut relativ pasnic. Au fost semnificative si rapide, dar nu abrupte. Au existat elemente de continuitate. Dar chiar si fara nici o modificare politica-statala, sistemul politic impunea o ampla reforma. Cu atat mai mult in conditiile constituirii noului organism statal.

in dezvoltarea vietii politice din Romania un rol important 1-a avut adoptarea votului universal, pentru barbati, in noiembrie 1918. Legea electorala din acest an a pus capat sistemului cenzitar de vot, a transformat taranimea in factor al vietii politice si, pe aceasta baza, s-a putut constitui Partidul Taranesc, cu rosturi implantate adanc in realitatea noastra sociala.

Reforma electorala s-a aflat intr-o perfecta corespondenta de semnificatii si de efecte cu cea agrara. Orice modificare a regimului agrar presupunea si schimbarea regimului politic bazat pe stratificarea cenzitara, dupa cum modificarea esentiala a conditiei politice a taranimii a creat incompatibilitati evidente cu conditia in sfera raporturilor agrare. Schimbarea regimului electoral juca si un rol politic integrator in noua Romanie, inainte de 1918, votul universal nu functiona nici in Transilvania, nici in Basarabia, in Transilvania existau restrictii cenzitare, completate cu elemente de discriminare pentru romani, iar in Basarabia nu functiona, practic, pana in 1917, vreun drept normal de vot.

in Romania, populatia evreiasca nu avea, de asemenea, drepturi politice. Era bine situata sub raport

material si avea un nivel de instructie ridicat, dar resimtea ca o adanca frustrare lipsa drepturilor politice, in vechea Romanie, populatia evreiasca era relativ redusa (in jur de 200.000 de persoane), dar dupa Unirea din 1918 numarul total al locuitorilor evrei trecea de 700.000 de persoane. Nazuinta emanciparii, straduinta Marilor Puteri pentru schimbarea statutului politic si cetatenesc al evreilor, efervescenta nationala si sociala caracteristica epocii si disponibilitatea cercurilor diriguitoare din Romania de a promova legislatia emanciparii evreilor au dus la acordarea drepturilor politice si cetatenesti pentru evrei. Evreii se puteau exprima si in calitate de cetateni cu drepturi politice, asa cum s-au integrat, de fapt, in organismul social-economic, manifestandu-se activ in banci si in sistemul financiar, in comert, in sfera profesiunilor libere si participand cu contributii notabile la viata culturala a tarii si, bineinteles, la viata culturala si religioasa a propriei comunitati. Existau, este drept, unele cercuri politice si intelectuale, mai ales de tineret, care contestau acordarea de drepturi politice si cetatenesti evreilor. Erau manifestari inguste si obtuze. Principiile organizarii moderne si democratice a statului roman impuneau cu necesitate promovarea acestor drepturi.

Cand in 1920 s-a putut totaliza pentru prima data pe intreaga tara masa electoratului, au fost inregistrati peste 2.920.000 de votanti, fata de 200.000, cati ar fi putut sa participe in conditiile sistemului cenzitar dinaintea razboiului. Cifrele indica o crestere de aproape 15 ori, cea mai mare din Europa, a numarului de alegatori. Masa

electorala s-a extins intr-un ritm mai accentuat chiar decat cresterea demografica, ajungand in 1937 la 4,65 milioane de persoane cu drept de vot.

Reforma electorala, conjugata cu fenomenele care au decurs din ansamblul imprejurarilor razboiului, cu efectele procesului de unificare politica-statala a tarii, au remodelat peisajul partidelor politice, au generat o noua configuratie a acestora. Dupa cateva timide si tardive incercari de renovare, s-au prabusit partidele conservatoare si o data cu ele ideea conservatoare, asa cum se constituise ea in interiorul regimului reprezentativ antebelic, fiind altoita, ca fenomen politic, pe forta economica si pe rolul social al mosierimii.

Semnul cel mai caracteristic al vremurilor noi a fost formarea unui viguros Partid Taranesc (decembrie 1918), exprimand accesul taranimii la viata politica si transformarea ei in factor politic.

in alt plan, ca semn specific unor stari de spirit ale momentului istoric dat, se afla ascensiunea spectaculoasa, dar fulguranta, a Partidului Poporului (creat in 1918 sub denumirea de Liga Poporului) condus de generalul Alexandru Averescu. Liga a catalizat pentru moment nazuinta spre determinarea unor transformari, nutrita de oamenii din transee, a captat intregul conglomerat de aspiratii venite din toate componentele spectrului social spre innoire, spre un curs apt sa asigure o noua deschidere a societatii. A fost, deci, rod al unei conjuncturi istorice, tasnit din acestea. Ulterior, isi va pierde importanta in viata publica.

in miscarea politica de dupa razboi s-au inclus formatiuni din provinciile reunite. Cea mai importanta a fost Partidul National, din Transilvania, organism politic cu o traditie de cinci decenii, cu structuri implantate in provincia de peste munti, cu rol proeminent in realizarea Unirii si cu o pleiada de figuri remarcabile, care aspirau, si dupa Unire, la un loc insemnat pe scena politica, in Basarabia, pe valul unei stari de spirit favorabile si al efervescentei lumii rurale s-au impus curentele de nuanta radical-taranista. Ulterior, schimbarea la varf a lumii politice basarabene a dus la orientarea spre liberali a gruparii conduse de Ion Inculet (1923) si la articularea puternicului segment taranesc din Basarabia (reprezentat prin Pantelimon Halippa) cu cel din Vechea Romanie -1922. in Bucovina, in prim-plan se afla Partidul Democrat al Unirii, care va fuziona (in 1923) cu Partidul National-Liberal. Policromia partidelor politice din Romania a adaugat noi nuante prin alcatuirea unor formatiuni pe criterii etnice.

Uneori, partidele etnice - maghiar, evreiesc, german au intrat in cartel electoral cu partidele de guvernamant: Partidul Poporului, Partidul National-Taranesc, Partidul Liberal. Fuziuni, amalgamari, structurari si destructurari, perioada 1918-1926 a fost din punct de vedere al vietii de partid una de cautari febrile, de definire a liniilor politice si a orientarii de ansamblu, de constructie a edificiului politic postbelic. Societatea ar fi dorit nu numai schimbari in spectrul politic, dar si o altfel de politica.

in aceasta vreme a castigat teren ideea partidelor de clasa, in sensul exprimarii si promovarii, cu prioritate, a unor interese adecvate anumitor segmente si straturi ale societatii, in ciuda diversitatii de nuante si de orientari, viata politica dintre cele doua razboaie mondiale a pivotat, la inceput, in jurul a trei formatiuni: Partidul National-Liberal, Partidul Taranesc si Partidul National din Transilvania, iar dupa fuziunea, din octombrie 1926, a Partidului National cu Partidul Taranesc s-a constituit de fapt dualitatea: Partidul National-Liberal si Partidul National-Taranesc. Acestea erau partidele cu cea mai mare pondere si influenta, constituind, in consecinta, alternativele reale de guvernare a tarii.

De fapt, configuratia partidelor politice s-a alcatuit si dupa razboi pe structura formatiunilor din vechea Romanie - ca in cazul Partidului Liberal - sau a tendintelor si cerintelor politice resimtite acut de taranimea din vechea Romanie si din Basarabia. Pe aceste segmente politice s-au aglutinat celelalte nuante si particularitati existente in provinciile reunite cu tara. Ele raspundeau chemarii vremii, nevoii de a da curs procesului de modernizare a civilizatiei noii Romanii. Cu un adaus insemnat: in Transilvania exista un puternic Partid National. O alta formatiune politica nu putea face o fuziune cu Partidul National prin subsumarea acestuia. Atunci, Partidul Taranesc si Partidul National-Taranesc au urmarit sa creeze si o alternativa la Partidul Liberal si cele doua partide sa fuzioneze de pe pozitii relativ egale, desi la fuziunea din 1926 Partidul Taranesc a cedat din unele

repere doctrinare si chiar din prioritatea in organismele de conducere. Or, pana la fuziune, Partidul Taranesc avea cea mai limpede platforma doctrinara. Radicalismul acesteia era insa o piedica in calea ascensiunii la putere. Diluarea doctrinei a estompat identitatea taranismului roman, dar 1-a facut mai adaptat luptei politice. Si asa au existat deosebiri intre nationali si taranisti in cadrul Partidului National-Taranesc.

Dupa liniile de orientare, telurile politice, mediile sociale carora li se adresau si pozitiile directoare, asa cum am mentionat, a aparut in mod obiectiv in viata politica din Romania posibilitatea conturarii a doua mari directii: de centru-stanga, exteriorizata de Partidul National-Taranesc, si o alta de centru-dreapta, pe care o exprima Partidul Liberal. Ar fi fost un model politic care ar fi raspuns conditiilor societatii romanesti, fara sa insemne mimarea vietii politice franceze, sau schema "albi-rosii' cum erau denumiti, in chip gratuit de altfel, conservatorii si liberalii inainte de primul razboi mondial. Din pacate, aceste alternative in dezvoltarea politica a Romaniei n-au reusit sa devina functionale.

in conditiile crizei economice din 1929-1933, cand national-taranistii s-au aflat la putere, ei s-au izbit de serioase dificultati de parcurs si n-au avut nici experienta necesara spre a stapani optim actiunea guvernarii. Liberalii erau mai bine echipati in acest sens, aveau mai multe parghii institutionale la dispozitie, o mai mare capacitate de coagulare a actiunilor de conducere, de finalizare a lor. Si un partid, si celalalt aveau la varf o

componenta formata din cadre vechi. Nu exista tendinta contestarii sefilor "istorici' si nici nu era cazul. Ionel Bratianu era o figura proeminenta a politicii romanesti inca inainte de 1918, iar dupa razboi, el si-a sporit prestigiul si capacitatea de inraurire a vietii politice. La fel luliu Maniu, liderul partidului National-Taranesc, venit in fruntea partidului pe filiera Partidului National din Transilvania, se bucura de o mare consideratie prin prestigiul dobandit in miscarea nationala a romanilor, prin acuitatea perceperii problemelor tarii, a situatiei ei interne si internationale.

in interiorul celor doua partide n-au existat, cel putin pana in 1934, dispute intre generatii. Structurile conducatoare erau relativ stabile, urmasii prezumtivi se stiau. Dizidentele se formau in afara formatiunilor mari propriu-zise. Uneori, aceste dizidente se coagulau ceva mai consistent. Alteori, erau cu totul marginale, in vesnica alerta dupa efemere coalizari de partizani, dornici sa profite de conjuncturi, erau putine figuri marcante din viata politica. A recurs la asemenea viraje Constantin Argetoianu, un cunoscut om politic al vremii.

Capacitatea de afirmare a partidelor politice mari se datora suportului lor social si parghiilor institutionale pe care le puteau pune in miscare. Analizele statistice si sociologice efectuate in epoca aratau ca masa alegatorilor statornici potentiali ar fi reprezentat, in cazul unor alegeri libere, neinfluentate de puterea executiva, circa 30-40% pentru Partidul National-Taranesc si 18-20% pentru Partidul National-Liberal. Adeziunea protaraneasca la

Partidul National-Taranesc explica diferenta. Sigur, spectrul social al adeziunilor era mult mai larg in cazul ambelor mari partide de guvernamant.

Romania de dupa prima conflagratie mondiala a construit un alt sistem politic si un alt cadru de manifestare a drepturilor alegatorilor. Dar regimul democratic era inca fragil. O democratie ideala, democratie model nu exista niciunde in lume. Democratia este o constructie continua si un concept complex mai profund decat libertatea alegerilor. Ea are si o dimensiune sociala si culturala. Depinde de mediul de civilizatie in care functioneaza, de mentalitati si traditii istorice.

in Romania de dupa primul razboi mondial, functionarea efectiva a regimului democratic era grevata de vicii formale si de neajunsuri izvorate din mentalitati. Astfel, prin Constitutie, regele avea dreptul sa dizolve Camerele legiuitoare si sa revoce guvernul. Prin acest procedeu se constituia un guvern nou care organiza alegeri parlamentare influentate de acest guvern abia venit la putere. Drept consecinta, se obtinea o componenta a Parlamentului favorabila proaspatului guvern, in acest mod era inversat raportul surselor de putere, parlamentul devenind creatia guvernului. Asa se face ca in Romania s-au produs paradoxale variatii ale curbelor electorale. De exemplu, Partidul Liberal, care obtinea de obicei in opozitie 6-7% si nu obtinea niciodata peste 13,5%, obtinea, ca partid de guvernamant, circa 50-60% din voturi, sau chiar mai multe. Si variatia curbei electorale a Partidului National-Taranesc prezinta oscilatii considerabile, desi nu atat de intense ca amplitudine. Asemenea situatii nu se datorau doar presiunii guvernamentale si a aparatului administrativ. Este o chestiune de mentalitate, care se datoreaza si pregatirii intelectuale modeste, dar mai ales versatilitatii masei alegatorilor, care se orienta spre cel aflat la putere.

Obiceiul, comoditatea, supunerea ancestrala, asteptarea a ceva mai bun de la o noua formatie guvernamentala explica balansul orientarilor electorale. Opozitia incrimina fraudele si incorectitudinile puterii. Fraude existau, dar ponderea lor in ansamblul votului era insignifianta.

Cu acest sistem in transferul puterii, in care regele era resortul declansator al procesului, se intelege ca el era cultivat, adulat si cautat de oamenii politici, in jurnalele unor personalitati marcante ale vietii politice, in memoriile lor revin aproape obsesiv persoana regelui, mentiunile cu privire la de cate ori a fost primit de rege, cum a fost primit si ce sperante de guvernare i s-au dat. Desigur, suveranul nu putea sa procedeze cu totul arbitrar. Trebuia sa tina seama de atmosfera publica, de asteptarile electoratului si de reusita sau esecurile guvernarii in curs, de combinatiile si intrigile parlamentare, de schimbarile in cotele de popularitate ale oamenilor politici, dar si de prieteniile si slabiciunile monarhului, in vremea lui Carol I, preferatul era I.C. Bratianu - personalitate intr-adevar bine selectata de aprecierea suveranului. Totodata, respectandu-si statutul regal, Carol I il prefera, dar nu-1 impunea cu orice pret. A incercat la 1888 sa-1 apere, dar a renuntat la el cand a inteles fermitatea opozitiei. Si regele Ferdinand pretuia in chip special pe Ionel Bratianu-fiul "parintelui' liberalismului roman. I.I.C. Bratianu exercita chiar o inraurire asupra Coroanei. Un favoritism ca semn al pretuirii obiective si corelat cu interesele tarii este de inteles, desi chiar in acest caz apar indoieli asupra corectitudinii sau incorectitudinii unui monarh. Cand insa monarhul se implica in actele de guvernare si tinteste scopuri de natura sa prejudicieze climatul democratic al vietii publice, atunci preferintele sale sunt prejudiciabile, generatoare de tensiuni sau de-a dreptul destabilizatoare. Asa s-a intamplat in timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-1940), un rege cu putere de patrundere a starilor de lucruri din tara, dar cu o corectitudine morala nepotrivita pentru un monarh si ispitit de tentatia puterii personale. Regele n-a destabilizat singur viata politica, dar nici n-a consolidat-o, dimpotriva, a creat frictiuni inutile, iar cand scena politica s-a deteriorat semnificativ, a instituit propria guvernare autoritara (1938).

Pentru crearea unei stabilitati guvernamentale, carmuirea liberala a adoptat in 1926 o lege electorala care a stirbit serios proportionalitatea matematica a rezultatului alegerilor. Prin acordarea unei "prime electorale' si redistribuirea mandatelor de deputat, partidul sau formatiunea care obtinea cel putin 40% din voturi in urma scrutinului obtinea o prima de 10% si participa, de asemenea, la redistribuirea celorlalte 50% proportional cu ponderea procentuala pe care o inregistrase la alegeri. Pe aceasta cale, un partid care ar fi obtinut, ipotetic, 40% isi

adauga 10% ca prima electorala si alte 20% din mandate, prin redistribuire, cumuland, astfel, 70% din totalul mandatelor parlamentare. Sistemul nu era democratic in sensul respectarii egalitatii valorii unui vot obtinut de partidul invingator in alegeri cu al celorlalte partide. Se accentuau insa numai diferentele de pondere ale partidelor in Parlament, in esenta, cadrul putere-opozitie se pastra. Trecerea legilor prin Parlament devenea astfel o formalitate, dar se pastra acuitatea confruntarilor in dezbateri, care nu depindea de numarul interventiilor, ci de valoarea lor. Considerata din perspectiva raporturilor de putere in stat, legea nu era total benigna. Ea reducea rolul Parlamentului in cadrul acestor raporturi si intarea pe cel al guvernului, care era beneficiarul votarii liniei sale politice si al masurilor sale administrative. Legea raspundea, de fapt, filosofici politice a liberalilor romani, ca si practicii lor guvernamentale, in care exista tentatii autoritare.

13. Grila liberala si cea national-taranista a modernizarii Romaniei

Marii castigatori ai imprejurarilor care favorizau desemnarea invingatorilor in competitia pentru putere in perioada interbelica au fost liberalii. Partidul Liberal era experimentat in organizarea unor "alegeri tari', dispunea de cadre administrative cu experienta, de mijloace financiare insemnate, de elemente logistice bine puse la punct. Din cei 15 ani de evolutie politica "normala' (1922-1937) a societatii romanesti, liberalii au guvernat peste 9 ani. Au facut doua legislaturi "pline', de fapt singurele de acest fel dintre cele doua razboaie. Aceasta circumstanta a avut o mare importanta pentru configurarea cadrului democratiei romane, in genere, care a pastrat o pecete liberala.

Plamadit in retorta proceselor evolutive ale vechiului Regat, Partidul Liberal a cautat sa alinieze la sistemul sau de valori sau de principii si provinciile reunite. Nu era prea greu intrucat in aceste provincii nu existase o viata politica moderna, iar anumite idei-forta ale partidului conveneau, in grila liberala, unor structuri ale populatiei din noile provincii. Intrarea in perioada stabilizarii (1922-1923) a adus vant prielnic politicii liberale, a facut-o suportabila si, intr-un fel, eficienta. Liberalii au intrat in "gratiile epocii' pentru ca si tendintele dezvoltarii si fenomenele specifice din economie si puternica ascensiune a capitalului financiar, a formelor speculative ale capitalului, se regaseau in plan politic in sfera intereselor liberale. Partidul avea aureola legitimitatii istorice.

in vorbe, Partidul National-Liberal se declara partidul care rezuma interesele de ansamblu ale societatii, avand contacte cu toate clasele si paturile sociale, in realitate, era evident ca partidul era purtatorul intereselor claselor privilegiate material, in special ale capitalului financiar si bancar. A cautat sa contopeasca intr-un suvoi comun acumularile traditionale de capital cu cele speculative de dupa razboi si sa articuleze interesele capitalului din

Vechiul Regat cu cele ale capitalului din provinciile reunite, urmarind sa asigure in acest cadru preponderenta si prioritatea propriilor pozitii.

in noua etapa istorica a fost reluata, extinsa si aprofundata ideea liberala "prin noi insine'. Ea a devenit ideea cheie a programului economic liberal avand ca protagonist pe Vintila Bratianu.

Politica economica si bugetara a liberalilor a defavorizat vizibil interesele agriculturii, lasand-o, pana la criza agrara din 1929-1934, pe seama resurselor proprii de dezvoltare. Nu este mai putin adevarat ca Partidul Liberal a ramas inca o citadela a resturilor aristocratiei traditionale, deschisa lumii afacerilor, preocupata de surse noi de venituri, dar impartita in clanuri si cercuri inchise, rivale si unite prin nenumarate legaturi de interese.

Partidul National-Libral nu mai reprezenta blocul social-istoric cladit pe matricea modernizarii Romaniei in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. O reprezentare impartita cu Partidul Conservator, fiecare din cele doua partide exprimand in felul sau caracteristicile acestui bloc.

in conditiile de dupa razboi, blocul cel vechi n-a mai existat, iar constituirea altuia nu s-a cristalizat si nici nu era posibila o cristalizare de tipul celor antebelice. Problema care se punea era aceea a integrarii componentelor corpului social, a gradului de reprezentativitate a acestei integrari. Liberalii au urmarit sa realizeze integrarea, dar au favorizat prea evident clasele avute si paturile material privilegiate. Au si fost invinuiti de politica "oligarhica', sintagma folosita de reprezentantii unor cercuri politice si sociale

317

neliberale. Ea avea un ascutis polemic, dar releva si un continut real.

Sub aspect doctrinar, Partidul Liberal gravita in jurul catorva idei: nationalitate, patriotism, democratie, monarhie, progres, asumarea intereselor societatii in ansamblu. Dezbatere efectiva a problemelor dezvoltarii Romaniei prin prisma rolului de forta modelatoare al burgheziei si a actiunii liberale a fost intreprinsa de analisti din "afara partidului' - Stefan Zeletin si Eugen Lovinescu. Cum am aratat, operele lor Burghezia romana. Originea si rolul ei istoric, respectiv, Istoria civilizatiei romane moderne inseamna o pledoarie pentru modernizare, dar identificata cu o forta politica si istorica dominanta, nu insa si suficient de hotarata in sfera accelerarii modernizarii sociale.

Conceptia de guvernamant a liberalilor, viziunea lor asupra modernizarii publice si institutionale a tarii se exprima graitor in Constitutia din 1923 si in Legea electorala (martie 1926) pe care am prezentat-o mai sus.

Partidul Liberal n-a fost lipsit de anvergura unor proiecte si a unor programe, dar a conceput de pe pozitii pronuntat partizane demersurile sale economice si politice. Liberalii au suportat metamorfoza necesara cerintelor lumii de dupa razboi, dar au adus cu sine si au perpetuat destule procedee si comportamente, destule elemente de viziune din sedimentarile anterioare: tentatia de a margini democratia la aspectele sale formale, cultivarea clientelismului si a relatiilor bazate pe grupuri restranse de interese, recurgerea la metode autoritare de conducere.

S-a abordat si in dezbaterea internationala de idei si in cea romaneasca problema neoliberalismului, a unui altfel de liberalism. Acest proiect n-a apucat sa devina operational in cuprinsul liberalismului roman de dupa razboi. El a suportat insa modificari si a devenit generator de transformari in dezvoltarea civilizatiei romane moderne.

Interesant este ca intr-o tara cu un suport social relativ restrans pentru liberalism si cu o burghezie capitalista redusa numeric, dar puternica sub raport economic (la scara realitatii noastre) PNL s-a impus si dupa razboiul mondial ca o forta redutabila. Este drept, celalalt mare partid - P.N.T. - i-a disputat locul, dar n-a apucat sa transeze intaietatea in favoarea sa. Societatea romaneasca a suit prin istorie in faza dezvoltarii sale moderne mai ales cu Partidul Liberal. Si, pentru a masura amplitudinea mutatiilor petrecute in viata politica a Romaniei si a dezvoltarii sale politice moderne trebuie subliniat ca in ce priveste al doilea contrafort al miscarii politice s-a inregistrat trecerea de la Partidul Conservator la Partidul Taranesc (respectiv National-Taranesc).

14. Alternativa taranista, national-taranista a modernizarii

Dintre formatiunile politice ale vremii, Partidul Taranesc era plasat in pozitia cea mai favorabila spre a indeplini un rol de prim-plan in viata politica a tarii. Curente puternice de innoire il propulsau cu o forta care

surprindea pe factorii de putere, obisnuiti cu ritmurile abia perceptibile ale transformarilor anterioare.

La randul sau, Partidul Taranesc ducea o sustinuta campanie pentru a-si pune in valoare identitatea specifica. De aici, rolul deosebit care revenea manifestarilor sale doctrinare si de propaganda. Aceasta permeabilitate a unor structuri sociale cu radacini intinse in realitatea romaneasca la mesajele partidului, in special sentimentul taranimii ca se regaseste in partidul care-i purta numele, explica ascensiunea rapida a noii formatiuni politice.

Partidul sublinia rostul sau adanc, organic, validat de structura societatii, de necesitatea innoirii corpului social-economic in sensul nazuintelor si intereselor maselor rurale. Pentru prima data, un partid politic de guvernamant se revendica "de jos', isi intemeia legitimitatea pe structurile precumpanitoare ale tarii. El isi asuma aspiratiile sociale ale taranimii si in acest sens se considera un partid de clasa.

Elementele esentiale ale doctrinei taraniste isi afla originea in ideile lui Constantin Stere, fondatorul curentului cultural-ideologic poporanist de la inceputul secolului al XX-lea. in doctrina si propaganda taranista a circulat ideea structurii specifice a economiei taraniste, a primatului taranimii intr-o tara covarsitor rurala, a posibilitatii modernizarii tarii prin modernizarea economiei taranesti si a micii proprietati agrare pe temeiul cresterii potentialului ei productiv si al unei intense opere de educare si culturalizare. Dupa taranisti, dezvoltarea industriei si a centrelor industriale urbane era de dorit, dar

numai in sectoarele producatoare de profituri certe (ca industria petroliera), ale celor cerute de interesele statului si de solicitarile agriculturii. O civilizatie preponderent agrara, o cultura inspirata din valorile spirituale ale poporului, a democratiei care nu numai proclama libertatea, dar si asigura posibilitatea exercitarii ei.

Taranimea ca detinatoare de proprietate, dar si ca lume muncitoare se simtea, in viziunea doctrinei taraniste, solidara cu restul maselor muncitoare.

intr-o perioada a radicalizarii generale a starii de spirit de dupa razboi si a afirmarii sperantelor taranimii intr-o viata noua, Partidul Taranesc a tasnit in primele linii ale fortelor politice din tara. Dar prin forte proprii nu era si o formatiune de "cursa lunga' daca tinem seama de nevoia de a dispune de numeroasele puncte de sprijin -institutii, administratie, resurse financiare - pe care le presupun activitatea si lupta politica curenta. Nici Partidul National, formatiunea transilvaneana, nu se putea afirma la nivel national daca nu fuziona cu un partid din "Regat'. Risca sa ramana o miscare politica regionala. Aceste imprejurari si destule altele de conjunctura au condus la fuziunea celor doua partide in octombrie 1926. S-a creat in acest fel un puternic organism politic apt sa se includa in cursa pentru guvernare. Pe temeiul actiunii critice pe care a desfasurat-o la adresa Partidului Liberal si al propagandei valorilor proprii, al unui program care imbina principii democratice cu promisiuni de prosperitate materiala, Partidul National-Taranesc a ajuns la guvernare intre 1928-1933. Criza economica din aceasta perioada si

dificultatile concrete pe care le ridica orice guvernare au restrans parametrii programului democratic si social al national-taranistilor, transformandu-1 intr-o rutina de guvernamant. Dupa 1935, odata cu alegerea lui Ion Mihalache la conducerea P.N.T., s-a incercat relansarea doctrinara a partidului prin ideea "statului taranesc'. Continutul real al acestei idei semnifica sporirea preocuparilor pentru taranime si o deschidere mai larga pentru asigurarea conditiilor de infaptuire a libertatilor democratice. Altfel, principiul statului taranesc nu avea o cota inalta la bursa vremii. Se spera ca se poate ajunge prin el la un mai autentic prag al civilizatiei moderne, dar calea era prea ocolitoare, iar directia usor de contestat.

intre 1934-1937, national-taranistii se asteptau sa ajunga la putere chiar prin schimbarea guvernarii liberale conduse de Gheorghe Tatarescu. Regele era insa de doua ori precaut in legatura cu o eventuala chemare la guvernare a national-taranistilor: avea retineri fata de radicalismul lui Ion Mihalache si de "statul lui taranesc', iar cu luliu Maniu era in relatii reci pentru ca fruntasul transilvanean ii pretindea, ca monarh, un alt comportament moral.

15. Anii prabusirii

Guvernarea la care aspira Partidul National-Taranist, de altfel indreptatit spre sfarsitul anului 1937 cand se incheia mandatul guvernului liberal Gheorghe Tatarescu, n-a mai apucat sa vina. Monarhul insusi 1-a preferat in

continuare tot pe Gheorghe Tatarescu. Prin aceasta preferinta s-au blocat, in fapt, ambele partide: Partidul Liberal n-a fost suficient de puternic pentru a castiga majoritatea de 40% din voturi chiar desemnat fiind de Carol al II-lea sa organizeze alegerile, iar Partidul National-Taranesc pentru ca, neputand beneficia el de desemnare, n-a intrunit voturile necesare pentru a obtine victoria in alegeri.

in perioada dintre cele doua mari razboaie, regimul parlamentar din Romania a fost inca fragil, traditia democratica insuficient de inradacinata spre a rezista zguduirilor care s-au declansat prin ascensiunea fascismului in Europa, in timpul guvernarii liberale din 1934-1937, o aparenta stare de normalitate ascundea precipitarea crizei. Pe un fundal de profunzime avea loc o mutatie a starii de spirit spre curentele de extrema dreapta si lansarea rapida a curentelor fasciste sau de tip fascist (dupa 1935, in special, miscarea legionara). Devansand oarecum acest fenomen, se observa un proces de erodare si de faramitare a marilor partide de guvernamant - P.N.L. si P.N.T. - in vreme ce regele si camarila din jurul sau, atragandu-si oameni politici obedienti, urmarea sa-si instaureze propria dictatura.

Istoria moderna recenta vadeste faptul ca miscarile politice sau sociale de tip dictatorial au o ascensiune rapida, chiar exploziva. Civilizatia moderna cladeste edificiul democratiilor vreme indelungata. Miscarile de dictatura izbucnesc uneori exploziv, alteori invadeaza in cativa ani scena politica. Asa a fost cazul revolutiei din Octombrie 1917 - fenomen de eruptie prin chiar caracterul ei de revolutie, asa a fost cazul miscarii fasciste mussoliniene, al ascensiunii lui Hitler la putere, al unor rasturnari de regim din jurul tarii noastre: Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia. O miscare de extrema dreapta sau stanga nu se dezvolta si nu creste gradual. Este exploziva. Ea pune in evidenta semnificatia starilor de spirit in istorie.

in tara noastra, la sfarsitul guvernarii liberale (decembrie 1937), scena vietii politice a fost invadata de vuietul extremei drepte. Fenomenul nu era, bineinteles, absolut nou. Pentru a explica prezenta extremei drepte in Romania in epoca (in special a miscarii legionare), trebuie tinut seama de contextul general al societatii romanesti. Ea prezenta drept caracteristica expansiunea procesului de modernizare economica in conditiile prezentei unor considerabile structuri traditionale. Modernizarea nu a fost suficient de puternica incat "sa digere' formele traditionale din sfera economiei si a structurilor sociale, dar a fost destul de intensa pentru ca impactul ei sa produca tensiuni, sa genereze contradictii, sa creeze crize de identitate, stari de alienare. Toate aceste fenomene au fost preluate si transpuse intr-un registru specific de miscarile de extrema dreapta.

O data cu schimbarea polilor de putere in Europa pe plan mondial si cu dobandirea pozitiei hegemonice de catre Germania hitlerista, tarile din centrul si sud-estul Europei s-au vadit prea plapande spre a rezista presiunii si seismelor declansate de cel de-al Ill-lea Reich. Fiecare

tara din aceasta zona a pornit in cautarea propriului destin sub puterea vointei de fier a fortei de decizie a Reichului.

Pentru doi ani si jumatate, Romania si-a gasit "refugiul' in dictatura regala (februarie 1938 - septembrie 1940). Din institutiile regimului politic parlamentar au mai ramas doar rudimente. Improvizatia si incertitudinea s-au instapanit in societate, in cercurile politice patronate de un monarh megaloman, fanfaron si fara taria marilor caractere in fata incercarilor capitale. Asemenea incercari s-au rostogolit peste tara in vara anului 1940. Sub puterea ultimatumului sau a dictatului, Romania a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei si partea de nord a Transilvaniei. Doua judete din Dobrogea, cele din sud, au fost revendicate de Bulgaria, in total, pierderile teritoriale insumau o treime din suprafata tarii (circa 100.000 km²); la o treime se ridicau si pierderile populatiei (circa 6,7 milioane de locuitori dintre care aproximativ 42-45% nu erau etnici romani).

Cu granitele prabusite, cu viata de stat dezorganizata si angajata intr-o cursa continua de "adaptare' la standardele si obiectivele Reichului si Fuhrer-ului sau, Romania "se plafoneaza' la regimul totalitar al "conducatorului' si deschide drum aliantei cu Germania in razboiul antisovietic. Acest interval istoric este unul de exceptie; el nu ofera o linie de continuitate cu procesele evolutive anterioare in directia modernizarii, a procesului social, politic si economic. El potenteaza, in schimb, tendintele fortelor conservatoare si de regres din societate, impingand in adancurile corpului social ideea democratica

si perspectiva modernizarii. Totalitar in structura sa launtrica, intrat pe fagasul unei aliante care angaja Romania intr-un razboi peste capacitatea ei de implicare si de efort, regimul antonescian s-a prabusit, lasand ipoteci grele asupra problemelor societatii romanesti in etapele ulterioare.

Cristalizarile procesului istoric mondial rezultate din marea conflagratie a anilor 1939-1945 aveau sa antreneze Romania intr-un nou flux evolutiv, s-o inscrie, pentru patru decenii si jumatate, intr-o alta paradigma socio-istorica.

Consecutiv, datele modernizarii societatii vor cunoaste o dialectica extrem de complexa si de un intens dramatism.

16. Peisaj social

Transformarile petrecute in economie s-au asociat cu cele din structura societatii. De fapt, ele erau sudate organic, intre categoriile sociale dinamice au fost muncitorii din fabrici, cei din intreprinderile mici si mijlocii, de asemenea, mestesugarii, lumea pestrita din sfera serviciilor.

Toate transformarile ar fi trebuit sa diminueze ponderea taranimii in structura demografica a tarii, dar efectele lor s-au resimtit in mica masura datorita faptului ca la sate coeficientul natalitatii a ramas foarte ridicat. Astfel ca taranimea a continuat sa detina peste 78% din totalul populatiei, inregistrand doar o scadere de 2-3% dupa 1920. Totusi, numarul muncitorilor din industrie si transporturi aproape s-a dublat in deceniul 1920-1930, ajungand la circa 750.000 de persoane. Procentul acesta insemna cam 7,2 % din populatia activa. Spre a aprecia comparativ, amintim ca in Ungaria industria absorbea 24,1% din populatia ocupata, Italia 22,8 %, Franta 27,1%, Germania 35,4%. intre 1930-1940, personalul ocupat in industrie a crescut cu aproape 190.000 de salariati, ceea ce insemna 62% fata de anul referinta (1930). Sigur, segmentul acesta de "muncitori' era el insusi diversificat: doar 22% erau lucratori calificati, in vreme ce muncitorii necalificati si ucenicii alcatuiau 48%, restul de 30% fiind reprezentat de "intreprinzatori patroni' (meseriasi, mestesugari etc.). Ca atare, putem spune ca muncitorimea industriala se afla inca in curs de plamadire. Nu in sensul unei mutatii generale de ample transformari tehnice (desi exista si un asemenea fenomen), ci in acela al constituirii unor componente distincte, specifice procesului de industrializare, in faza sa cristalizata.

Un proces de inevitabila stratificare si totodata de lenta absorbtie din randurile ucenicilor in masa lucratorilor calificati era insuficient pentru a schimba radical fizionomia mozaicata si enclavatica a lumii muncitoare. Presiunea satului suprapopulat alimenta succesiv mana de lucru ieftina pentru indeletniciri de ordin industrial si comercial. O "ruptura de dig' dinspre sat catre oras nu avea insa cum sa se produca, in primul rand, pentru ca centrele urbane erau in mod obiectiv limitate, iar in al doilea rand, pentru ca lumea rurala conserva un puternic

sedentarism. Era adanc inradacinata in realitatea data si circumscrisa, intr-un fel, orizontului ei. Daca satul n-a oferit oportunitati pentru modernizare, in sens larg, al vietii sociale si economice, el a ferit cel putin societatea romaneasca de acele vaste fluxuri migratoare de dezradacinati catre orase, cum s-a intamplat in atatea zone ale globului.

Cele mai semnificative mutatii in componentele sociale ale societatii le-au inregistrat insa intelectualitatea si burghezia. Dezvoltarea invatamantului, in special a celui secundar si superior, a dus la cresterea exploziva a numarului de studenti. Daca inainte de primul razboi mondial erau in vechea Romanie intre 4.000 -5.000 de studenti si doar doua centre universitare - este drept cu traditie - dupa prima conflagratie s-au inmultit aceste centre: Cluj, Chisinau, Cernauti, Timisoara. Mai semnificative sunt afluxul tinerilor spre universitati, dorinta de a dobandi un statut social pe temeiul instruirii, al afirmarii valorice si profesionale prin invatamantul superior. Propensiunea spre invatatura a pulsat intotdeauna in interiorul societatii romanesti. Admiratia si respectul pentru oamenii "invatati' erau cu atat mai mari cu cat a existat in realitatea romaneasca o cumplita falie intre cei care puteau sa sustina "luxul' invataturii si cei care nu se puteau gandi macar la asa ceva.

Dupa razboi a crescut emulatia in cadrul unor medii mai largi si mai diverse ale populatiei "sa-si trimita copiii la scoli inalte, sa-i faca oameni'. Porneau acum mult mai multi din randurile taranimii instarite, ale functionarilor,

ale intelectualilor, inclusiv de la sate: preoti si invatatori. Numarul studentilor a ajuns de la circa 20.000 dupa primul razboi mondial la 30.000 inaintea celui de-al doilea razboi mondial.

Conditiile materiale nu erau deloc usoare: putine camine si cantine, lipseau bani pentru taxe, carti, uneori chiar pentru imbracaminte in randurile studentilor neavuti. Examenele nu erau deloc formale; catedrele erau onorate de profesori de faima. Se impuneau peste tot, la facultatile umaniste, la politehnici si Academia de studii economice, in institutele de medicina, in cele de agronomie si de medicina veterinara etc. Erau asaltate facultatile de drept, ca si acum. Uneori, studentii petreceau 7-8 ani pana la terminarea facultatii. Majoritatea invatau insa serios: la orele de curs, la seminalii, la lucrari practice. Dupa tratate si pe temeiul seminariilor menite sa adanceasca studiul izvoarelor si sa dezvolte capacitatea de analiza critica individuala.

Anii asteptarilor, ai idealurilor si nazuintelor lor de implinire erau si ani de insatisfactii, de lipsuri, de frustrari, chiar de privatiuni, pentru studentii proveniti din medii modeste. Studentimea era un teren prielnic pentru manifestari si curente radicale. Sentimentul inegalitatii dadea nastere unor izbucniri violente. Apareau curente sau miscari contestatare.

intr-o societate cu o clasa liberal-burgheza destul de puternica, osciland intre tentatia autoritara in sfera politica si cea integratoare a organismului social si a natiunii, studentimea isi punea pata specifica de culoare.

Clasa cea mai puternica sub aspect economic, avand corespondent politic in Partidul Liberal, era, cum am aratat, burghezia romana. Oameni de afaceri prosperi si cu o forta economica relativ insemnata erau numeric restransi. Un economist si om politic al vremii (Mihail Manoilescu) aprecia la aproximativ 10.000 de persoane, patronii de intreprinderi mari si mijlocii, finantistii, bancherii si personalul superior al bancilor, marii comercianti, proprietarii unor edituri, unor organe de presa etc. Probabil ca patura superioara a burgheziei era mai mare. Oricum, acest segment social avea o functie esentiala in dezvoltarea economica a tarii, in definirea directiei sale evolutive, in gestionarea parghiilor materiale ale societatii. Sociologii si oamenii de cultura, in genere cei care reflectau asupra conditiei societatii romane si a liniei sale de miscare, apreciau ca burghezia este destinata sa imprime pentru multa vreme nota caracteristica a hegemoniei ale. Sunt cunoscute in acest sens, cum am mai mentionat, scrierile lui Stefan Zeletin, Burghezia romana. Originea si rolul ei istoric (1925), Eugen Lovinescu, Civilizatia romana moderna (1924-1925), Mihail Manoilescu, Destinul burgheziei romane (1942).

Bineinteles, conceptul de clasa conducatoare nu includea doar comunitatea persoanelor legate nemijlocit de capital si de managementul lui. Iradierile acestui concept sunt mult mai largi, patrunzand in sfera politicii, in diplomatie, in straturile superioare liber-profesioniste si intelectuale.

Judecand comparativ cu structura sociala a Romaniei antebelice, deosebirea este evidenta si semnificativa: de unde pana la 1918 clasa precumpanitoare social, economic si politic era mosierimea, dupa conflagratia din 1916-1918 si reforma agrara, ea isi pierde insemnatatea. Sub aspect politic se retranseaza in alte formatiuni politice, mai ales in cea liberala, nemaiavand un reprezentant politic in partidul conservator (devenite, cum se stie, niste factiuni lipsite de importanta). Mosierimea si-a pierdut pozitiile economice anterioare, a pierdut foarte mult din despagubirile primite in urma reformei agrare, datorita devalorizarii severe a leului. Din banii primiti nu a investit decat putin pentru reorganizarea moderna a exploatarilor cu care a ramas. A cheltuit uneori peste masura veniturilor, a incercat sa perpetueze viata de lux cu care era deprinsa, s-a hranit, ca orice clasa in declin, cu himerele trecutului, cu nostalgii si frustrari nejustificate. A beneficiat, desigur, de avantajele traditiei, educatiei si manierelor, devenite acum desuete. Mosierimea, ca si corp global, gasea cu greu calea integrarii in ritmurile mai alerte de viata, in cerintele unei societati orientate spre alte valori, spre un alt fel de trai. Ea trebuia sa se grefeze pe burghezie, sa se integreze intr-un mediu si intr-o atmosfera pe care nu le mai putea domina. Acomodarea la liberalism ca forta politica si mentalitate ideologica ar fi fost cea mai buna solutie; mai complicata era situatia cand frustrari si insatisfactii generate de noua situatie o impingeau spre curentele radicale de dreapta sau, in plan intelectual, spre o viziune organica, traditionalista,

conservatoare. Cand gasea nise pentru servicii in diplomatie, in corpul ofiteresc, in lumea afacerilor, perspectivele erau, desigur, foarte bune. Odraslele mosierilor stiau doar limbi straine, erau instruite, stilate, unii dintre mosiei isi pastrasera inca proprietati intinse si proveneau din familii ilustre. Familii ca Bibestii, Sturza, Stirbey, Argetoianu, Bratienii pastrau inca influenta si prestigiu.

O fresca sugestiva a claselor conducatoare din Romania pe parcursul catorva generatii a realizat-o scriitorul Petru Dumitriu in romanul Cronica de familie. Dar mentalitatea specifica pentru romanul obisnuit, sa spunem romanul standard, este surprinsa admirabil in tonuri critice de Ion Luca Caragiale. in dramaturgia sa, in schitele si nuvelele sale. Ea se regaseste mai ales in straturile micii burghezii, in lumea diversa a negustorilor, meseriasilor, a functionarilor, mai mici sau mai mari, a oamenilor din administratie si din institutii cu rost si fara rost, a grosului clientelei politice etc. Conditiile si situatiile s-au schimbat mult dupa primul razboi mondial fata de perioada in care I.L. Caragiale a scris opera sa. Tipurile surprinse de el, ca mentalitate, manifestari, orizont intelectual, ca mod de a percepe si de a reactiona, de a intelege societatea si oamenii s-au perpetuat. Mica burghezie romana era cu un ochi atintit spre parvenitism si capatuire, cu altul spre flecareala si lipsa de profunzime, in straturile profunde era insa harnica, preocupata de ameliorarea propriei conditii, perseverenta. Acestia traiau viata intens si dramatic, foarte multi traiau epidermic.

17. Habitat, sanatate, invatamant

Transformarile petrecute in societate de-a lungul intregii perioade de dupa 1859 s-au regasit in conditiile de viata ale populatiei dar nu in masura sa redimensioneze noile probleme cu care aceasta se confrunta in domeniul habitatului, sanatatii publice si al invatamantului rural. Romania s-a izbavit de plaga bordeielor, care numarau circa 50.000 la inceputul secolului al XX-lea, si a pelagrei - boala porumbului stricat -, de care erau atinsi tot circa 50.000 de persoane - tributul regimului invoielilor agricole din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului al XX-lea.

in deceniile dintre cele doua razboaie mondiale, Romania a depasit faza cea mai dificila a conditiilor de locuit la sate. Transilvania si Bucovina aduceau cu ele un spor de spatiu, de soliditate in confort in materie de constructii rurale. Basarabia se afla insa intr-o situatie precara la care concurau traditia, vicisitudinile istorice si absenta materialelor de constructie.

La recensamantul din 1930, in Romania existau circa 3078 mii de locuinte rurale, dintre care 31,3% din pamant (peste un milion) si 34,9 din lemn. Se construia mult din pamant in Campia Romana si in Basarabia, deseori fara temelie si ca atare fara beciuri sau incaperi de subsol. De etaje nu putea fi vorba la asemenea locuinte. Din totalul locuintelor, aproape trei sferturi aveau 1-2 camere. Restul aveau trei sau mai multe camere.

O comparatie facuta cu realitatea satului romanesc contemporan ar releva enormul progres inregistrat in cei 70 de ani care ne despart de recensamantul din 1930. Si asa, conditia satului nostru este mult sub cea a locuintelor din zonele rurale in Europa apuseana unde nu stii daca in tari ca Franta, Anglia, Germania etc. exista sau nu sate in intelesul nostru.

Din totalul localitatilor tarii - 15.372 (intre care 171 orase si 8.704 comune) erau alimentate cu energie electrica, in 1939, doar 565, acoperind circa 25% din populatie. Posturi telefonice erau putine, in genere constituiau o raritate in mediul rural, intre 1930-1940, reteaua posturilor telefonice a crescut de la 5.000 la 10.000, majoritatea covarsitoare fiind instalate la orase.

in invatamantul primar, situatia a continuat sa se amelioreze, prin cresterea numarului de invatatori si dezvoltarea retelei scolare. Impulsurile nu au fost insa suficient de energice. Or, problema nu era a cresterii graduale, ci a unei abordari frontale in spirit radical. Practic, in 1930, numarul stiutorilor de carte era de 57%. Existau diferente de provincii, zone urbane si rurale, sex etc. in deceniul IV al secolului XX s-au facut noi progrese in dezvoltarea invatamantului, insuficiente insa pentru eradicarea analfabetismului si stergerea amprentei lui pronuntat sociale, intrucat taranimea ii suporta, mai ales, consecintele. Este drept, nu eram singulari in Europa: Spania, Grecia, Bulgaria aveau cifre comparabile la capitolul stiutorilor de carte. Dar, pe fondul situatiei

generale de pe continent, fenomenul indica un deficit de civilizatie.

in domeniul invatamantului secundar si universitar s-a produs insa intre cele doua razboaie mondiale o ridicare de plafon, in 1930 existau in tara 705.100 persoane cu studii secundare, 262, 200 cu scoli profesionale, 90.650 cu studii universitare si 42.350 absolventi ai altor tipuri de scoli superioare (revenind cam o persoana cu studii superioare la 150 de locuitori). Personalul antrenat in instruire era de 8.018 persoane.

Sanatatea publica si fenomenele de ordin demografic se inscriau si ele in aceiasi parametri ai civilizatiei moderne de tranzitie. Legea din 1930 a constituit, de pilda, un instrument notabil in organizarea si dezvoltarea asistentei medicale. Obstacolele erau insa mari, reteaua sanitara redusa, mai ales la sate. in circumscriptiile rurale, la o populatie de peste 15 milioane de locuitori, activau doar 1.140 de medici in circumscriptii sanitare si spitale satesti (l medic la 19.000 persoane), in reteaua asigurarilor sociale functionau intre 1.500-1.800 de medici; o situatie ceva mai buna decat in zonele rurale. Totalul lucratorilor din sfera sanatatii, muncii si ocrotirilor sociale se ridica, in ajunul celui de-al doilea razboi mondial, la 7.765 persoane.

Romania a inregistrat intre cele doua razboaie mondiale o rata relativ ridicata a cresterii demografice -12,9-14,l%o, insa intr-o conjunctura in care natalitatea era de 34-36%o, iar mortalitatea de 21%o. Detineam (dupa U.R.S.S.) al doilea loc in Europa la natalitate. Dar si primul loc la mortalitate, in vreme ce la excedentul nasterilor ne situam pe locul sapte in lume. intre 1920-1940, populatia Romaniei a crescut cu circa 5 milioane de locuitori, in ultimii 15 ani, din 1989 pana la 2004, a scazut cu aproximativ 1,5 milioane.

Se observau variatii considerabile pe provincii (excedent foarte ridicat in Vechiul Regat si destul de scazut in Transilvania si Banat).

Romania era inca tara natalitatii intense, dar si a mortalitatii foarte ridicate. Nici asistenta sanitara, nici efectele reglatoare si contradictorii ale civilizatiei n-au inraurit semnificativ fenomenele de ordin demografic. Acestea se miscau intr-o ordine specifica epocilor de inceput ale ciclurilor de civilizatie moderna.

18. Repere culturale

Perioada dintre cele doua razboaie mondiale a fost marcata, in planul culturii inalte, de remarcabile realizari. Exista sentimentul ca Romania trebuie sa se afirme prin cultura. Aceasta exigenta si-a asumat-o generatia matura -perseverent si sistematic; a afirmat-o cu fervoare, facand din ea un crez, dar si urmarind prin aceasta sa ocupe pozitii de prim-plan in cultura, tanara generatie a lui Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, cercul unor tineri scriitori grupati in jurul revistei "Kriterion'. Centrele de iradiere a stiintei si culturii erau Academia Romana, catedrele universitare, institutele stiintifice de pe langa universitati sau fundatii. S-au afirmat scoli stiintifice remarcabile, cu contributii de rezonanta internationala in istoriografie - dominata de Nicolae lorga -, in sociologie - dominata de Dimitrie Gusti -, in domeniul matematicii, chimiei, medicinii, agronomiei, geografiei, al lingvisticii etc. S-a maturizat si s-a exprimat filosofia prin sisteme de gandire proprii (Lucian Blaga, C. Radulescu-Motru, Mircea Florian) si prin lucrari semnificative de istoria filozofiei (P.P. Negulescu, Nicolae Bagdasar etc.).

Literatura si critica literara au probat remarcabil forta originalitatii, capacitatea de conectare la noile forme de expresie a sensibilitatii. Minail Sadoveanu si Liviu Rebreanu au creat fresce ample ale vietii poporului roman; in ipostaza duratei istorice sau a problemelor redutabile pe care abia le infruntase (rascoala din 1907 si primul razboi mondial). Critica literara a fost cultivata cu finete si o exceptionala capacitate de interpretare a fenomenului literar si cultural romanesc si universal. George Calinescu a ramas o figura emblematica in acest sens, intocmind o monumentala Istorie a literaturii romane. De la origini pana m prezent (1941). Contemporan cu el au fost Pompiliu Constantinescu, Serban Cioculescu si mai varstnicul Eugen Lovinescu, de asemenea o personalitate proteica a criticii literare si culturii romane in genere.

O dezbatere tensionata de ordin doctrinar si ideologic s-a purtat in jurul descifrarii si interpretarii fenomenului romanesc, al explicarii caracteristicilor evolutiei sale. Aceste dezbateri sunt revelatoare pentru substanta culturii romane, in cadrul lor s-au confruntat mai ales purtatorii viziunii organice si istoriciste, care sustineau teza ca societatea trebuie inteleasa ca un organism, ca o totalitate

care se dezvolta din sine gradual, evolutionist, ca un stejar din ghinda din care rasare. De aici atasamentul la traditie, la formele date ale societatii, la pastrarea identitatii prin refuzul inrauririlor modelatoare moderne din afara. Un exponent al acestei viziuni a fost chiar Nicolae lorga. Acest curent are radacini mai vechi in cultura romana. Ideile exprimate de unii reprezentanti ai acestei directii in cultura romana, ca, de pilda, Nae lonescu, au fost un pat germinativ chiar pentru doctrine politice de extrema dreapta.

Alti ganditori - economisti si sociologi (ca, de pilda, Stefan Zeletin) erau adeptii dezvoltarii dinamice a societatii romane, ai conectarii realitatii noastre la fluxurile civilizatiei moderne de tip occidental.

in acest cadru s-au manifestat liniile de tensiune ale culturii romane, nu numai intre cele doua razboaie mondiale, ci si inaintea conflagratiei din 1916-1918. Tocmai de aceea, retinerea acestui aspect este importanta, fiindca el ne ajuta sa intelegem nu doar dezbaterea de idei din epoca noastra moderna, dar si realitatea obiectiva a civilizatiei romane moderne.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

.         Braudel Fernand, Gramatica civilizatiilor, voi. I, II,
in romaneste de Dinu Moarcas, Bucuresti, 1994.

.         Bulei Ion, Viata cotidiana in timpul lui Carol I.
Lumea romaneasca 1900-1908, Bucuresti, 2004.

.         Hurezeanu Damian, Civilizatia romana moderna si
problema tranzitiei, in Radu Florian, Damian Hurezeanu,
Alexandru Florian, Tranzitii in modernitate, Bucuresti,
1997, p. 83-215.

.         Lovinescu E., Istoria civilizatiei romane moderne,
editie de Z. Ornea, Bucuresti, 1972.

.         Scurtu loan, Buzatu Gheorghe, Istoria romanilor in
secolulXX(1918-1948), Bucuresti, 1999, p. 53-92.

.         Zeletin Stefan, Burghezia romana. Originea si
rolul ei istoric, Bucuresti, 1925.