CONSTANTIN AL VII-LEA PORFIROGENETUL SINGUR IMPARAT (27 ian. 945 - nov. 959)

CONSTANTIN AL VII-LEA PORFIROGENETUL SINGUR IMPARAT (27 ian. 945 - nov. 959)

Cand a preluat conducerea imperiului Constantin avea 39 de ani. Pana la aceasta varsta el fusese tinut departe de conducere, imparatul Roman Lekapenul neincredintandu-i nici o misiune importanta. In aceasta izolare fortata Constantin s-a dedicat familiei si scrisului. El avea o instructie scolara frumoasa si, in plus, inclinatia spre cercetare, stiinta si arta. Ca si altadata Teodosie al II-lea si-a gasit placerea studiind, copiind manuscrise, cercetand arhivele si redactand lucrari moral-stiintifice, care sunt astazi izvoare pretioase ale istoriei bizantine. La Manastirea Varlaam de la Meteora se pastreaza un Tetraevanghel scris de mana imparatului si semnat la sfarsit cu cerneala rosie (purpura). Frumusetea scrierii justifica sa i se atribuie si lui calificativul de "caligraful". Activitatea aceasta cultural-stiintifica a continuat-o si dupa ce si-a luat tronul imperial in primire. A incredintat sarcinile politice si militare unor oameni capabili, care fac din domnia lui o perioada de mari realizari. Desi lucrarile pe care le-a scris Constantin nu se disting prin prea multa originalitate si unitate, totusi au valoare pentru faptul ca se bazeaza pe documente credibile, gasite in arhivele imperiale, unde el avea acces usor. Unele din documentele care au stat la baza informarii lui s-au pierdut in cursul timpului, asa ca opera sa capata valoare si prin transmiterea pana la noi a unor izvoare disparute.

Patru lucrari sunt considerate opere personale ale lui Constantin VII, chiar daca pentru redactarea lor el s-a folosit de ajutoare, care i-au adunat materialul din arhive.

1. De administrando imperio (Despre cum trebuie guvernat imperiul), tradusa si in limba romana de Vasile Grecu sub titlul: Sfaturi catre fiul sau Romanos. Este vorba de o lucrare destinata instruirii pentru domnie a fiului sau Roman, singurul baiat din cei 6 copii ai sai. Roman fusese asociat la tron si incoronat la 6 aprilie 945, in ziua de Pasti. In lucrarea Constantin da sfaturi fiului sau aratandu-i cum trebuie sa domneasca. Sunt aici informatii de natura politica, asupra popoarelor cu care imperiul avea bune legaturi diplomatice ori erau in dusmanie dincolo de granite. Se vorbeste, astfel, de obiceiurile acestora, de modul de lupta, de teritoriile pe care le ocupa etc. Unele dintre popoarele barbare, despre care scrie imparatul (pecenegi, cumani) se aflau si pe teritoriul de azi al Romaniei, incat lucrarea devine un izvor pretios si pentru noi. Alte sfaturi se refera la eticheta si tinuta imparatului: cum trebuie sa se imbrace, sa mearga, cand trebuie sa zambeasca ori sa rada, sa vorbeasca, sa stea in picioare ori sa se aseze. Toate acestea erau importante nu numai in raporturile sale cu supusii, ci mai cu seama cu ambasadorii popoarelor straine.

Lucrarea a fost alcatuita intre anii 948 - 952 (sau 951), dupa datarea lui J.B.Bury si acceptata de Arnold Toynbee (p. 576 - 577).

2. De ceremoniis aulae byzantinae (Despre ceremoniile de la curtea bizantina), o lucrare compozita, fara contributie originala deosebita a imparatului, dar foarte valoroasa prin informatiile pe care le contine. Autorul insusi declara ca cea mai mare parte este o compilatie de scrieri vechi. Se vorbeste in ea de ceremoniile religioase, civile si militare, de la Sfanta Sofia si Palatul Imperial ori din alte parti ale capitalei, despre modul lor de desfasurare. Din punct de vedere istoric relatarile prezinta interes major.

Dar in afara de ceremoniile propriu-zise sunt in lucrare numeroase alte date despre imparati, patriarhi, personalitati bizantine ori chiar straine. Aflam ,de pilda, de modul in care au ajuns la domnie Imparatii Leon I, Anastasius I, Iustin I, Iustinian I, Nichifor Focas , despre mormintele imparatilor din Biserica Sfintii Apostoli si alte biserici din Constantinopol, despre cheltuielile facute pentru expeditiile in Creta in timpul imparatului Leon VI si Constantin al VII-lea, despre primirea ambasadorilor etc. Lucrarea a fost inceputa in timpul cand era imparat Roman I si continuata cand Constantin a fost singur la domnie pana in anul 959. dupa moarte s-au mai facut adaosuri, sigure fiind cele privitoare la decesul imparatului, asa incat ni se prezinta azi in acest fel. Adaosurile nu seaca valoarea ei documentara.

3. De thematibus (Despre theme). In esenta, este o expunere a impartirii administrative in theme a imperiului Bizantin, dar ea cuprinde si informatii istorice, care depasesc cadrul strict administrativ, indicat in titlu. Ca si in celelalte lucrari mentionate mai sus, si aici informatiile istorice nu sunt prezentate in stricta ordine cronologica, ci cele vechi coexista cu cele mai noi. De pilda pentru anumite zone este folosit ca izvor de informare pentru ordinea administrativa a imperiului Synecdemus al lui Hierokles , lucrare alcatuita la mijlocul sec. al V-lea, dar reactualizata in sec. la VI-lea in timpul lui Iustinian. In aceasta situatie se afla Dobrogea (Scythia Minor), pentru care se copiaza ca ordine administrativa valabila in sec. al X-lea situatia aflata in Synecdemus. Tot De thematibus ne informeaza insa ca Dobrogea devenise in ultimul sfert al sec. la VII-lea o parte constitutiva a themei Thracia, intemeiata de Constantin al IV-lea dupa instalarea bulgarilor in Peninsula Balcanica. In cadrul themei Thracia, Dobrogea constituia o turma, adica o subdiviziune a ei.

De thematibus a fost alcatuita (dupa H. Ahrweiler) catre sfarsitul domniei si n-ar fi fost terminata (cu siguranta in ce priveste occidentul). J.B. Bury si Arnold Toynbee (p. 576) propun ca perioada de alcatuire a lucrarii anii 934 - 944.

4. O alta lucrare considerata printre cele mai de seama realizari ale lui Constantin VII Porfirogenetul este: Istoria vietii si activitatii lui Vasile, celebru imparat, pe care Constantin nepotul sau prin gratia divina imparat al romanilor a compus-o din diferite povestiri si a dictat-o unui scrib. In fond, avem de a face cu o apologie a imparatului Vasile I Macedoneanul, bunicul lui Constantin si intemeietorul dinastiei. Lucrarea a fost alcatuita (dupa Toynbee) dupa anul 948 pana spre 950. Faptele sunt relatate in asa fel incat Vasile apare ca provenind dintr-o familie nobila, iar intreaga sa activitate plina de realizari.

In prima parte expune istoria lui Vasile pana la urcarea sa pe tron, in a doua vorbeste de politica interna; iar in a treia, despre razboaiele duse in Orient si Occident; in a patra, despre activitatea edilitara; in a cincea, despre istoria personala din ultimii ai imparatului. Planul este remarcabil si prin aceasta lucrarea se ridica deasupra operelor istorice realizate in sec. al X-lea, atat in rasarit, cat si in apus.

5. O alta categorie de lucrari a fost realizata cu sprijinul, la initiativa sau chiar cu contributia personala a imparatului. Istoria lui Genesius, alcatuita intre anii 944 - 948 si cartile I - IV a lui Theofanes Continuatus, redactate intre anii 949 - 950 intra in aceasta grupa. Dar mai numeroase sunt lucrarile cu caracter enciclopedic inspirate si sprijinite de imparat, dar realizate de echipe de specialisti. Numarul lor este mare nu numai in timpul lui Constantin ci si in intreg sec. al X-lea, care a si fost numit din aceasta cauza secolul "Enciclopedismului"..

In alt capitol dedicat vietii cultura-stiintifice vor reveni asupra acestor enciclopedii. Deocamdata ne oprim asupra enciclopediilor la care Constantin al VII-lea a avut un rol direct. Enciclopedia istorica in 53 de carti, din care nu au mai ramas decat Extrasele despre ambasade (Excerpta, cartile 26 - 27) cu materiale culese din arhivele imperiale.

Geoponice (Γεωπονικά), enciclopedie agricola si Iatrica (Ιατρικά), enciclopedie medicala sunt privite ca remanieri ale unor lucrari anterioare.

In cadrul preocuparilor sale cultural-stiintifice se inscrie si grija pe care Constantin al VII-lea a avut-o pentru invatamantul superior. El reorganizeaza Universitatea din Constantinopol, ale carei baze le pusese Bardas la mijlocul sec. al IX-lea, infiintand catedre noi si aducand ca profesori si alti reputati din imperiu. Acestora le si acorda ranguri de seama in ierarhia bizantina. Stiintele ne spune Cedrenus, un autor care nu este, in general prea favorabil lui Constantin, adica aritmetica, muzica, astronomia, geometria, stereometria si aceea care este stapana tuturor, filosofia, el le-a restabilit prin activitatea sa personala. El a cautat profesorii cei mai de seama si cei mai distinsi pentru fiecare dintre ele, ia primit si a adunat in jurul lor studenti ( Cedrenus II, p.326).

Imparatul a incurajat inscrierea la Universitate a unui numar mare de studenti, cu scopul de a recruta din ei cadre cultural-stiintifice si pentru diferitele functii administrative.

Theophanes Continuatus ne relateaza urmatoarele in legatura, cu atitudinea imparatului Constantin fata de studenti: "Autocrator Constantin VII a manifestat cea mai mare grija si sprijin pentru studenti. El ii primea zilnic la masa si la palat, le dadea bani, ii incuraja cu cuvinte alese; si nu trecea mult timp pana ce datorita dragostei si intelepciunii imparatului, ei isi insuseau stiintele si artele cele mai inalte. Atunci el alegea din ei judecatori, secretari, episcopi" (Theopan Contin., Despre Constantin Porphyr 14, p.446)

Astfel, scolile bizantine cu discipline predominant umaniste puteau pregati oameni capabili sa devina clerici, judecatori, generali, exceptand pe cel chinez, n-au fost reunite mai frecvent cele doua calitati de savant si functionar (Rambaud, p.70).

Aceste preocupari cultural-stiintifice, care i-au solicitat mare parte din energiile creatoare ale imparatului, n-au prejudiciat bunul mers al statului, asa cum sustin unii cronicari posteriori domniei lui Constantin (Ioan Skylitzes, Mihail Glykas si Zonaras), de fapt, simpatizanti ai imparatului Roman Lecapenul. Mai veridica este relatarea facuta de Theophanes Continuatus, contemporan cu imparatul, care-i prezinta domnia intr-o lumina foarte favorabila.

Chiar daca Constantin a fost, asa cum am spus,un "om de birou", aplecat mereu asupra cartilor (libris incubentem),cum ne spune Lituprand de Cremona (Antap., 1. V, c. 14) si nu sa deplasat niciodata din Constantinopol in fruntea armatei pentru a infrunta pe dusmani, totusi el n-a fost strain de treburile generale ale statului. Mai intai trebuie relevata grija de a asigura comunitatea dinastiei prin aceea ca chiar din 6 aprilie 945 el incoroneaza ca asociat la tron si deci succesor pe fiul sau Roman, Dupa aceea ia masuri energice de schimbare a garniturii de demnitari legata de fosta conducere a imperiului, pastrand insa pe patriarhul Teofilact , cumnatul sau si dand o responsabilitate ,majora lui Vasile, un fiu bastard al imparatului Roman I, pe care il face succesiv protovestiar, patricius, parakimomen si chiar confidentul sau. Vasile i-a fost fidel si l-a ferit pe imparat de unele comploturi organizate impotriva lui. Si alti colaboratori s-au distins prin capacitate si fidelitate. Unul dintre ei a fost Iosif Bringas, caruia i-a dat raspunderi mari administrative si militare.

In domeniul militar Constantin,spre deosebire de predecesorul sau, s-a bazat pe membrii familiei Focas: Bardas Focas si fiii sai Nichifor si Leon Focas , care vor inregistra succese rasturnatoarea atat pe frontul oriental, cat si in alte parti ale imperiului. Colaboratorii acestia in politica interna si externa dau stralucire domnitorului Constantin Porfirogenitul.

In politica interna trebuie remarcat faptul ca desi Constantin avea origine imperiala, fiind fiul unui mare sprijinitor al celor bogati, el a mers pe linia trasata de Roman I. Legiile sale date in 947 si dupa aceea apara pe cei saraci de oprimarea bogatasiilor si protejeaza bunurile militare. In justitie acorda fonduri pentru judecarea proceselor in tribunalele din theme si obliga pe judecatori sa scurteze termenele de judecata.

In relatiile externe Constantin are intense relatii diplomatice cu mai toate curtile din Europa Occidentala, cu arabii din Spania si Africa. Relatiile bune din aceste parti aveau ca scop tinerea lor departe de luptele pe care imparatul le planuia impotriva emireului din Insula Creta. Relatiile acestea diplomatice nu trebuie insa intelese in sensul celor de azi , adica prin prezenta permanenta a unor ambasadori in tariile respective. Ele se limitau de la delegatii care se deplasau in strainatate in vederea captarii bunavointei conducatorilor politici ori a incheierii unor intelegeri cu ei. Si la Constantinopol veneau asemenea delegatii si imparatii le primeau, dupa caz, cu mare fast ori cu raceala, in functie de interesul care-l prezentau. Printre vizitele desfasurate cu fast in capitala imperiului, despre care avem informatii asupra modului cum s-a desfasurat, se numara si aceia a prinsetei Olga de Kiev. Olga era vaduva lui Igor si spre deosebire de acesta ea e deja crestina, caci a sosit la Constantinopol insotita de preot. Primirea pompoasa care i-a fost pregatita la Constantinopol a contribuit la imbunatatirea atmosferii in vederea crestinarii de mai tarziu a rusiilor.

In confruntarile militare inamicul cel mai redutabil au ramas in continuare arabii din orient, din Marea Egee, in special din Creta, si din Mediterana occidentala. In orient in fruntea arabiilor se afla temutul Saif-ad Daulah, emirul Agerului si impotriva acestuia va avea sa lupte armata bizantina condusa de Bardas-Focas. Luptele s-au purtat initial dincolo de Muntii Taurus, in Mesopotamia Superioara, unde armata bizantina profitand de disensiunile pe care Saif-ad Daulah le avea cu emirul de Egipt si Damasc , Ikchide, aliat al Bizantului, cucereste in anii 948 - 949 orasele Germaniceea (Marash) si Erzerum, obtinand si o pace avantajoasa. Bazat pe aceasta pace din orient imparatul bizantin organizeaza o expeditie impotriva Insulei Creta ocupata de arabi de mai bune de un secol si jumatate si care nu numai ca era folosita ca baza de piraterie in Mediterana si in Grecia, dar priva imperiul de un punct strategic important.

S-au facut enorme eforturi materiale si diplomatice pentru organizarea acestei expeditii, care a esuat insa in anul 949 din cauza incompetentei conducatorului ei Constantin Gongyles.

In anul 950 Saif-ad-Daulah invadeaza Asia Mica ajungand pana aproape de Constantinopol, dar iarna grea si contraofensiva armatei bizantine condusa de acelasi Bardas Focas il obliga la retragere dupa ce pierde aproape intreaga sa armata. In anii urmatori hartuielile lui Saif-ad-Daulah n-au incetat in Orient, dar ele au fost anihilate de strategii bizantini din Cilicia si Mesopotamia si mai ales de vestitii generali Nichifor Focas si Ioan Tzimiskes.

Au fost recastigate pentru imperiu orase ca Amida, Alep, Samosata, Teodosiopolis, Hadath, Germaniceea adica toata zona din partea superioara a Eufratului si Tigrului. Aceste victorii s-au soldat insa cu pierderi umane din partea bizantinilor si chiar cu moartea unor generali de seama. In luptele pentru Germaniceea din anul 953 a fost grav ranit la fata Bardas Focas si a trebuit sa cedeze comanda trupelor fiului sau Nichifor Focas. In aceleasi imprejurari, fiul cel mai mic al lui Bardas Focas, anume Constantin,m a cazut prizonier la arabi si a murit curand la Alep. Victoriile acestea antibizantini si nefericirea celor doi Focas au prilejuit la curtea lui Saif-ad-Daulah mare bucurie si au fost imortalizate de poeti cu multe detalii.

Teritoriile recastigate din mana arabilor au fost organizate in provincii si theme: Mesopotamia, Iykandos, Khanzit, Samosata, Seleucia, Melitene, iar Armenia, Iberia intra in sfera de actiune bizantina. De aici se vor recruta in cursul sec. al X-lea ostasi, diplomati, si buni administratori. Cuceririle acestea din zona superioara a Eufratului si a Tigrului asigurau baza de pornire pentru actiuni ofensive spre sud in directia Tarsului, Antiohiei si Ierusalimului. Victoriile militare bizantine obtinute impotriva arabilor se explica nu numai prin reformele care avusesera in cadrul armatei Theme ci si prin elanul religios de care erau cuprinsi atat soldatii cat si comandantii de a lupta impotriva necredinciosilor, impotriva blasfematorilor lui Hristos. Cu totii se considerau aparatori si "salvatori ai crestinatatii" si pentru a intelege mai bine atmosfera religioasa de atunci sa ne amintim cu ce fast si evlavie a fost primita la Constantinopol sfanta Mahrama a Mantuitorului in anul 944 .

Raporturile cu Bulgarii

Intelegerile incheiate de Roman I cu Simeon au durat si in timpul tarului Petru. Acesta, fiind casatorit cu Maria Lecapena, o bizantina autoritara, demna reprezentanta familiei Lecapenilor, a fost dominat de personalitatea acestea si astfel s-a creat cale libera de patrundere in mediul bulgar a obiceiurilor bizantine, oamenilor de afaceri, a culturii si mai ales a credintei crestine. Toate acestea vor contribui mult la schimbarea fetei Bulgariei din punct de vedere economic si cultural. Tarul bulgar fusese crescut si el la Constantinopol iar acum, cand avea puterea se simtea foarte mandru de titlul de "fiu spiritual" al imparatilor Romei de rasarit. Tributul stabilit in timpul lui Simeon era platit de bizantini sub eticheta unui ajutor financiar dat Mariei Lecapena din partea familiei. Toate acestea stabileau un echilibru in raporturile bizantino-bulgare pentru mentinerea carora Roman I fusese foarte grijuliu.

Constantin al VII-lea, care era patruns de grandoarea demnitatii imperiale si nu privea cu ochi buni casatoria nepoatei sale cu un print barbar, a acceptat in practica aranjamentele facute de predecesorul sau la domnie, deoarece ele aduceau pace imperiului intr-o zona periculoasa. Se poate spune, deci, ca in timpul lui Constantin bizantinii au avut liniste din partea bulgarilor. De altfel, dupa moartea lui Simeon , statul bulgar si-a pierdut mult din putere. Marele campanii militare slabisera economic forta sa, iar Petru nu se putea compara in nici o privinta cu tatal sau. Slabirea statului bulgar va afecta si raporturile sale cu populatiile trans-danubiene, creand premisele unor tulburari in aceasta zona, pe care Bizantul nu le putea ignora.

De aceea diplomatia bizantina se va stradui sa intareasca legaturile cu pecenegii, care locuiau atunci pe coasta de nord a Marii Negre, intre Dunare si Don. La mijlocul sec. al X-lea o alianta cu pecenegii era considerata piatra unghiulara a diplomatiei bizantine. De ea depindea siguranta posesiunilor bizantine din Crimeea si inflorirea comertului cu Rusia. In plus, vecinii de nord ai Bizantului, bulgarii, maghiarii si rusii, care aveau mare teama de pecenegi, fiindca tuturor le provocasera dure infrangeri, nu vor mai indrazni sa atace imperiul. "Eu socot, scria Constantin al VII-lea, in De administrando imperio , ca va fi totdeauna un mare avantaj pentru imparatul romanilor sa se straduiasca a avea pace cu neamul pecenegilor si sa incheie cu ei conventii ori tratate de prietenie; asa cum se cuvine acestui neam". Responsabilitatea pentru negocierile cu pecenegii o lasam in seama strategului de Chersin.

In acest context se inscriu si raporturile cu rusii, care in timpul Olgai erau bune si de aceea vine la Constantinopol intr-o misiune de pace. In aceeasi sfera de interese intra regiunile Caucaziene unde traiau khazarii si alanii. De cand khazarii trecusera la iudaism raporturile cu ei se racisera, dar hanul lor ramanea inscris pe locul al II-lea, dupa califul de Bagdad in protocolul diplomatic privitor la conducatorii necrestini. In schimb, in acest timp o atentie speciala se acorda alanilor, din aceeasi zona, care se si crestineaza la inceputul sec. al X-lea primind chiar un arhiepiscop din partea patriarhiei Constantinopolului pe vremea cand pastorea Nicolae Misticul. Constantin al VII-lea accentueaza folosul pentru imperiu al aliantei cu alanii, deoarece ei ar impiedica atacurile khazarilor impotriva Crimeei. Conducatorul lor care detinea titlul de έξουσιάστης , se mandrea ca este unul dintre cei trei sateliti ai bizantinilor si se putea numi "fiu spiritual al imparatului". O situatie asemanatoare o avea si conducatorul Abasciei, care reprezenta interesele bizantine in zona strategica dintre Alania, Armenia si coasta Marii Negre.

Raporturile cu maghiarii stabiliti in campia Panonica au ramas in prima parte a domniei lui Constantin l VII-lea sub influenta tratatului incheiat cu ei de Roma in anul 943. Acest tratat a fost reinnoit in jurul anului 948 cand vine la Constantinopol o delegatie in frunte cu Bultzus (Βουλτζοΰς) care este botezat si primeste titlul de patricius. Curand dupa aceea soseste in capitala imperiului un alt conducator Gyula, care i-a urmat exemplul lui Bultzus in botez si la intoarcerea in tara patriarhul Teofilact ii da pe calugarul Ierotei, hirotonindu-l episcop al Turciei (Ungariei) (έπίσκοπος Τουρκίας). Botezul acestora si trimiterea episcopului Ierotei in Turcia conteaza ca moment in care o parte a maghiarilor au primit crestinismul ortodox. Trebuie precizat ca Ierotei n-a activat la Alba Iulia, cum sustin unii cercetatori unguri ci in Ungaria, unde era Turcia necrestina. Transilvania nu s-a numit niciodata Turcia, iar populatia ei era la vremea botezului conducatorilor maghiari de ,mult crestina. Teritoriile maghiare privitoare la localizarea Turciei in Transilvania se explica prin dorinta de a arata ocuparea pamantului romanesc chiar din sec. al X-lea, lucru neadevarat. Transilvania a cazut sub dominatie maghiara treptat si pe o lunga perioada de timp.

Dupa anul 955 raporturile religioase ale ungurilor cu Bizantul se schimba. In acel an ungurii sunt batuti de imparatul german Otto I cel Mare pe raul Lech langa Augsburg si puterea lor militara este distrusa pentru mai multe decenii. Consecinta cestei infrangeri pe plan religios este ca ungurii vor deveni zona de misiune catolica, in care vor activa misionarii germani si vor pregati botezului regelui Stefan I de catre Roma.

Sfasitul lui Constantin la VII-lea

Dupa numai 14 ani de domnie timp in care Constantin a dat imperiului o stabilitate cunoscuta mai inainte, in sensul ca asezat monarhia bizantina pe principii mai sigure, a consolidat si largit granitele imperiului si s-a facut el insusi centrul unei miscari literare si stiintifice, ca autor sau ca Naecena, inchide ochii in ziua de 10 dec. 959 in palatul imperial. Cauza mortii timpurii nu se cunoaste. Unii cronicari o pun pe seama otravirii de doua ori in alimente, facuta de propriul sau fiu Roman al II-lea, decazut moral si cel mi rau imparat din dinastia macedoneana. Altii scot ca el avea o sanatate subreda de care s-a plans adeseori si la care face amintire si in prefata panegiricului scris in memoria bunicului sau, Imparatul Vasile I: "Dorinta mea a fost sa scriu istoria minunatelor evenimente ale intregii perioade bizantine din istoria romana, sa includ in faptele imparatilor si ale subordonatilor lor civili si militari, ca si alte intamplari de seama. Dar aceasta lucrare necesita mult timp, munca asidua, un mare numar de carti si sa fi degajat de treburile publice; dar nici un din aceste usurinte nu-mi stau la dispozitie. De aceea trebuie sa ma multumesc sa scriu viata unui singur imparat. Daca mi-ar fi fost harazit sa mai traiesc si daca as putea sa mai am chiar un scurt ragaz de la boala si daca treburile publice nu mi-ar sta in cale, as putea, eventual, sa continui povestirea mea mai departe. As vrea sa expun intreaga istorie a dinastiei lui Vasile pana la propria mea generatie".

Din pacate, calatoria aceasta n-a contribuit la refacerea fortelor spirituale si morale, ci mai degraba i-au intarit convingeri in unele presentimente rele. Dupa ce galera imperiala, frumos impodobita, la dus pe coasta Asiei Mici si a vizitat Niceea, locul celor doua Sinoade Ecumenice, revine la Muntele Olymp. La poalele lui intalneste pe egumenul manastirii Sf. Athenogene, care i-a aratat un pergament scris cu cerneala rosie chiar de tatal sau Leon al VI-lea. Textul reprezinta o profetie facuta de vechiul staret potrivit carei Leon va avea un fiu, care-i va fi succesor la tron si ca in momentul cand va vizita muntele Olymp el va fi la sfarsitul vietii. Recunoscand scrisul tatalui sau Leon, imparatul Constantin a fost impresionat de profetie, i-a cerut egumenului pergamentul si a zis melancolic ca isi da seama de adevarul profetiei. A mers mai departe pe muntele Olymp, urcand pana la chiliile de sus si s-a incredintat rugaciunilor schimnicilor. Un eremit batran retras chiar pe culmea muntelui la care imparatul vroia sa urce, era cunoscut pentru evlavie si pentru sfintenia vietii; el a coborat la imparat pentru a-i face trista povestire: in curand va muri.

Baile pe care imparatul le-a facut in apele termale de la Prusa, nu i-au folosit si a revenit bolnav in capitala. Dupa ce a incredintat pe fiul sau grijii eunucului Iosif Bringas preositus sacri paltii, a murit. Funeraliile s-au desfasurat cu mare fast dupa traditia inaugurata de Constantin cel Mare si pe care insusi imparatul o consemnase in De cerimoniis aulae byzantinae. Pe un pat de parada totul din aur, patul durerii (κλίνη ή έπονομαζομένη λΰπης) e pus trupul neinsufletit al imparatului , acoperit cu hlamida de aur, dar cu fata descoperita si cu coroana pe cap. Patul este asezat in sal mareata "a celor 19 paturi", cu cupola foarte inalta, unde imparatul prezidase de atatea ori banchetele date in onoarea marilor demnitari si oaspeti ai imperiului. Catava vreme imparatul ramane aici pentru a fi cinstit de membrii casei imperiale si personalul palatului, cantari, miros de tamaie, torte aprinse, toate fac parte din ceremonialul cinstirii. Dupa aceea maestrul de ceremonii adresandu-se imparatului zice: "Iesi imparate, regele regilor, domnul domnilor te cheama".

La iesirea din palat cosciugul este oprit in marele vestibul de la intrarea principala prin care imparatul trecuse de atatea ori, mai ales cand mergea la Sfanta Sofia. Aici demnitarii cei mai de seama ai imperiului isi iau ramas bun, sarutandu-l pe imparat, fara sa-i mai faca inchinaciune ca alta data, caci acum nu mai este stapanul lor, ci parinte, iar sarutul este ca de la fiu, ca din partea familiei. In ordine ierarhica se perinda magistri (generalii), patricii, senatorii, militarii, printii barbari, ambsadorii etc. Procesiunea se continua pe drumul spre Biserica Sfintii Apostoli, unde Constantin isi pregatise locul de veci (sarcofagul) alaturi de tatal sau Leon si unde mersese de atatea ori sa tamaieze mormintele predecesorilor.

Continuatorul lui Theophanes, martor ocular, descrie in felul urmator ecoul cortegiului in masa populatiei constantinopolitane: "La ce bun sa mi descriu drumul prin oras, multimea poporului imbulzindu-se din toate partile, unii privind de sus de pe acoperis si de pe terasele caselor cosciugul imperial, altii aflandu-se pe marginea drumului ori la etajele superioare ale locuintelor.

Unii plang pe tacute, altii isi bat pieptul si suspina coplesiti de durere, scotand tipete ascutite, fiecare este coplesit de durere generala. Pe cosciugul impodobit cu perle si cu pietre pretioase ei varsa torente de lacrimi.

Ultima oprire este la Heroin-ul Sfintilor Apostoli, unde imparatul este depus intr-un sarcofag de marmora, imitand culoarea sangeranda a plamanului uman si apoi asezat langa al tatalui sau Leon".

Unii panegiristi bizantini spun ca imparatul Constantin era foarte credincios. Dupa continuatorul lui Theophanes, foarte apropiat imparatului, rugaciunile sale erau atat de mult ascultate de Dumnezeu, incat multumita lor se obtineau victorii pe campul de lupta. Asa, de pilda, Pothus Argyr ar fi infrant pe unguri.

Alti istorici lauda marinimia si generozitatea cu care a ajutat Biserica, dovada pentru aceasta fiind chrysobulele referitoare la darurile facute Bisericii din Patras, manastirilor Sfantul Ioan Botezatorul de la Thesalonic, Xiropotamu si Iviron de la Athos si multor altora. Este interesat de relevat ca in lista de carti pe care el socotea ca trebuie sa continue "biblioteca ambulanta a imparatului" in campaniile militare pe primul loc sunt indicate cel de ritual religios. In Tactika , lucrare, care i se atribuie, scrie in felul urmator despre ceea ce trebuie sa faca imparatul inainte de a incepe lupta: "Cand a sosit ziua luptei, armata trebuie sa lase la o parte patimile pamantesti. Trebuie sa se roage. In noaptea care precede lupt sa se cante psalmi, iar preotii sa faca slujbe, intreaga armata sa primeasca impartasania si numai dupa aceea sa mearga la lupta. Ostasii vor deveni astfel mai sprinteni, pentru ca ei au ca ajutor pe Dumnezeu si pe Maica Sa Maria". (Tactika, 1507).

Chiar inainte de a deveni singur imparat Constantin alcatuieste un panegiric in cinstea Sfantului Ioan Gura de Aur cu prilejul aniversarii la 27 ian. 929 sau 938 a aducerii moastelor sale la Constantinopol in 438. Acest panegiric este dovada unei mari admiratii pe care imparatul o nutrea fata de Sfantul Ioan, "fata de alcatuirea si oranduirea gandirii sale, amploarea perioadelor savante". In sec. al X-lea Sfantul Ioan s-a bucurat de o insufletita cinstire, iar in timpul lui Constantin ea a fost prilejuita si de aducerea la Constantinopol in anul 956 a osemintelor mamei sale de la Antiohia. Teodor Dafnopates, unul dintre celebrii cronicari ai Bizantului, a tinut cu acest prilej un discurs in fata imparatului.

Constantin a fost un bun sot, iubindu-si sotia si dovedindu-i acestei o fidelitate nedezmintita. I-a acordat, poate, uneori prea mare libertate permitandu-i sa se amestece in treburile publice. In familia sa el si-a gasit fericirea deplina. Baitului roman si celor 5 fiice aratandu-le o tandrete si afectiune pilduitoare. Fetele, de pilda, erau adesea implicate in treburile publice. Una dintre ele, Agata, preferata imparatului, ii servea de secretara si functionarii cunosteau increderea de care se bucura. In special fiului sau, destinat sa-i urmeze le tron, i-a aratat cea mai mare dragoste. A scris lucrari speciale menite sa-l initieze in tainele conducerii imperiului, sa-i trezeasca mandria de a fi autocrator al Bizantului, de a fi nascut in purpura si prin aceasta mostenitor de drept divin. "Aceste lucruri le-am considerat dupa mintea mea si ti le-am facut stiute, fiul meu iubit, incat sa fii in stare sa stii ce deosebire este intre fiecare dintre aceste popoare si cum sa te comporti fata de ele si sa ti le apropii sau sa le impresori cu razboi ca pe niste potrivnici. Caci se vor ascunde de fata ta ca unul ce esti mai tare si ca de foc se vor feri de tine. Ingradire vor face buzelor lor si de cuvintele tale vor fi raniti ca de niste sageti. Infricosator te vei arata lor si in fata ta mult se vor cutremura. Si Atottiitorul Dumnezeu cu scut te va intari si El Creatorul tau va inmulti anii tai; pasii tai ii va carmui si pe cale batuta te va ducesi nici un rau nu te va atinge, intrucat El insusi te-a ales si din pantecele maicii tale te-a menit si ca un barbat vrednic, ti-a dat domnia peste toti". Pentru ca aceasta domnie sa fie vesnica, Constantin dreseaza lui Dumnezeu rugaciunea: "Doamne Dumnezeul meu, a carui imparatie e vesnica si netrecatoare, sa-l duci pe caile cele bune pe cel nascut pentru Tine din mine si fata Ta sa-i fie scut de ocrotire si urechea Ta sa se plece la rugamintile lui. Mana Ta sa-i fie acoperamant si el sa domneasca pentru adevar si dreapta Ta sa-l duca pe drumul cel bun. Dusmanii vor cadea dinaintea fetei lui si ei vor atinge cu fruntea pamantul". (De amin. Imp., prefata)

Ce dovada mai graitoare poate fi decat aceasta iubire totala, fata de fiu, caruia tatal ii daruieste totul si-i incredinteaza viitorul in mainile Tatalui ceresc!

Din randuielile de mai sus se desprinde insa si constiinta demnitatii imperiale pentru cel care se afla pe tronul Bizantului si este, in plus, porfirogenet, deci mostenitor de drept divin. Drepturile si responsabilitatile acestuia sunt mai mari. Dar nici rangul lor nu este comparabil cu al cuiva.

Constantin critica pe predecesorul sau Roman I ca a venit la palatul imperial si a pus mana pe conducere "nu stiu cum", el nefiind porfirogenet si de aceea nu avea nici "educatie, nici studii" si nici constiinta demnitatii imperiale. Drept urmare a si permis sa dea in casatorie tarului bulgar Petru pe o nepoata a Lecapenilor. Roman nu trebuia sa permita asemenea mezalianta, pentru a nu se incalca legile si cutumele romane (De adm. Inp. 13, p.88)

Iata, deci, cateva aspecte fundamentale ale personalitatii lui Constantin al VII-lea si ale domniei sale. Reorganizarea invatamantului public, impulsul si sprijinul dat miscarii literar-stiintifice, propriile sale lucrari, toate au contribuit la pregatirea unei generatii de intelectuali, care se va manifesta creator in diferite domenii de activitate si va arunca asupra urmatorilor imparati din dinastia macedoneana aura unei epoci de renastere spirituala si culturala. Stabilitatea institutiilor statului, a monarhiei si a granitelor sunt de asemenea realizari, care se datoresc domniei lui Constantin al VII-lea.