Comunismul in Portugalia

COMUNISMUL IN PORTUGALIA

Daca Spania a cunoscut dramatismul de neinchipuit al razboiului civil cu miile lui de morti si cu pierderea inestimabila a valorilor culturale distruse, vecina ei, Portugalia, a parcurs framantarile si convulsiile sociale in imprejurari care au produs mai putine varsari de sange care totusi s-au produs, dublate de masive arestari si deportari.

Dupa 1917 disputele intre militari si monarhisti se tin lant cu rascoale militare, manifestari muncitoresti, greve interminabile, soldate cu guvernari care actioneaza intre monarhie si republica. Izbucnirea revolutiei bolsevice insufleteste putinele nuclee comuniste care se organizasera in Portugalia, iar victoria Aliatilor asupra Puterilor Centrale insufla forte noi democratiei portugheze, astfel incat toate greselile si excesele care o compromisesera pana in 1917 incepeau sa fie uitate in iarna acestui an. In prezentarea situatiei din Portugalia ma voi servi de cartea lui Mircea Eliade Salazar si revolutia in Portugalia (Editura Scara 2002).

Incercarea de restaurare regalista din ianuarie 1919 n-a reprezentat numai o serie de gafe, din punct de vedere militar; a fost si o foarte grava greseala politica, anuland pentru multa vreme orice sansa de reintronare a monarhiei in Portugalia.

Guvernele cad, intr-adevar intru-un ritm ametitor. Anii 1919 si 1920 trec in greve, atentate teroriste si schimbari de guverne. O manifestatie populara pro-guvernamentala e atacata cu bombe provocand o panica fara pereche. Patruzeci de morti raman pe strada.

Agitatia comunista creste simtitor in Portugalia. Grevele, actele de sabotaj si comploturile pe care pana atunci le organizau societatile secrete, incep sa fie controlate de catre nucleele comuniste.

La finele anului 1921 doua guverne militare demisioneaza, iar la 5 februarie 1922 i se incredinteaza guvernul lui Antonio Maria Da Silva, care reuseste sa se mentina la putere aproape doi ani. Cum se explica misterul acestui record? Antonio Maria Da Silva este un vechi complotist si creatorul artileriei civile din ultimii ani ai monarhiei. El va inarma mai tarziu si va dirija din umbra Legiunea rosie formidabila organizatie comunista cu care vor avea de luptat toate guvernele si chiar dictatura militara.

In valtoarea acestor evenimente apare un nume Oliviera Salazar care totusi in 1921 era un necunoscut. Numele lui nu circula nici in cercurile politice nici in coloanele ziarelor de mare tiraj. Chiar la Coimbra unde era profesor de Economie Politica si Finante nu se bucura de vreun merit special printre studentii celorlate facultati. Intru-un singur loc devenise Salazar de multa vreme celebru, in Santa Combra unde vazuse lumina zilei la 28 aprilie 1889. Terminase seminarul in 1908 dar fiind prea tanar nu s-a putut preoti. Simtea insa o chemare mai vasta.

Iata cum o definea el mai tarziu: Intr-un cuvant eu eram convins ca problema nationala - ca si in Franta ca si in Italia ca si in Spania - era o problema de educatie, sau cel putin la temelia tuturor chestiunilor, noi ne loveam de o formatie deficienta a portughezului si ca prin urmare, putin importa schimbarea guvernelor sau regimurilor daca nu incercam in primul rand sa schimbam oamenii. Aveam nevoie de oameni, trebuia sa-i educam.

Anii 1910-1915 ii petrece la Coimbra invatand, meditand si pregatindu-se pentru profesorat. In toamna anului 1914 temina Dreptul si intra in corpul auxiliar al universitatii. Dar de abia la 28 aprilie 1917 e numit prin concurs, asistent la sectia Stiintelor Economice. Dupa un an devine titularul catedrei, putin inainte de a-si lua doctoratul cu o teza despre Evul de aur, natura si cauzele sale (1891-1915). Insemnataea pe care Salazar o acorda religiei in viata omului si a societatii isi gaseste radacinile in copilaria lui pioasa nezdruncinata nici de crize, nici de sacrilegii. Constient de dimensiunile sale Salazar isi descopera vocatia de profesor, de indrumator mai ales la colegiul Via-Sacra. El nu exagera printr-un exces de modestie. Nici astazi nu este bun vorbitor, apreciaza Mircea Eliade. N-are darul oratoriei parlamentare si cu atat mai putin talentul de a inflacara masele, isi scrie intotdeauna discursurile si inainte de a le scrie le gandeste. La douazeci de ani adresandu-se profesorilor si elevilor colegiului Via-Sacra din Vizeu vorbea cu aceeasi cumpatare si serioziatate cu care va vorbi mai tarziu in fata studentilor de la Coimbra si ani dupa aceea in fata Adunarii Camerelor Corporative si a tarii intregi. Isi citeste cuvantarea nu cauta efecte oratorice nici stralucirea literara.

In aprilie 1925 Salazar tine in orasul Funchal doua conferinte: Laicism si Libertate, Bolsevism si Congregatie. Sunt mai degraba comunicari stiintifice decat manifestatii politice. Dar profesorul de Economie Politica si Finante vrea sa arate si de data aceasta incompatibilitatea intre bolsevism si o societate europeana crestina si justa.

Presiunile interne insa cresc in aprilie si iulie 1925 avand loc doua tentative militare de lovitura de stat, apoi urmeaza o perioada de aparenta liniste pana in a doua jumatate a lunii mai 1926.

La 31 mai comandantul de marina Cabeadas obtine de la Presedintele Republicii raspunderea mentinerii ordinii in Lisabona. La 4 iunie se da publicitatii lista noului guvern. Apare aici pentru prima data printre ceilalti comunisti un nume nou pentru majoritatea portughezilor: Dr. Oliviera Salazar la Finante, nume care provoaca stupoare mai ales in mediul militarilor. Dar intrigile si certurile intre militari duc in iunie la schimbarea guvernului, astfel incat Salazar din nou liber isi continua cursurile la Coimbra.

La 25 martie 1928 insa in urma alegerilor, generalul Carmona este ales Presedinte al Republicii. Politica financiara a dictaturii militare fusese pana atunci dezastruoasa. Temandu-se sa nu devina inpopular, sau poate fiind convins de ineficacitatea unei asemenea masuri, Guvernul nu indrazneste sa puna in aplicare o politica financiara de sacrificiu. Valoarea monedei nationale se deprecia vazand cu ochii. Guvernul se vede nevoit sa ceara ajutorul Natiunilor Unite, dar dictatura militara nu era bine vazuta in cercurile politice europene. Perfectarea imprumutului la Geneva se amana, fapt care ii determina pe unii politicieni din Portugalia sa aprecieze ca dictatura militara se va prabusi de la sine in ziua cand poporul va sti ca mult asteptaul imprumut extern nu se va mai face. Acesta este momentul care il propulseaza pe Salazar, prin viziunea lui de salvare a Portugaliei din criza.

Salazar era unul din putinii care nu socotea acest imprumut garantat de Societatea Natiunilor indispensabil pentru salvarea tarii. Si incerca sa convinga Guvernul, prin articolele lui din Novidades, ca echilibrarea bugetului si stabilizarea monedei se poate face fara nici un ajutor extern, prin simpla insanatosire a vietii economice si financiare a tarii, "Imprumutul extern", "Echilibru bugetar si stabilizarea monedei", "Tot despre echilibru si stabilizare", "Deficit sau excedent", "Masuri financiare", se intituleaza cateva din articolele lui Salazar, care de data aceasta intalnesc un ecou neobisnuit in opinia publica. Oliveira Salazar nu mai era, acum, un necunoscut. Lumea incepuse sa vorbeasca despre acest profesor de la Coimbra, care fusese o zi deputat si o saptamana ministru de Finante - si care pretindea ca are la indemana formula salvatoare a bugetului.

In martie 1928, Salazar vorbeste in fata muncitorilor catolici de la Coimbra despre "Doua feluri de economii", expunandu-si inca o data conceptia sa despre bogatie si munca, despre valoarea nationala a micilor economii realizate in cadrul bugetului familiar etc. Si inca odata se ridica impotriva traditiei retorice a Portughezilor, impotriva laudabilei intentii pe care o nutrea fiecare Portughez de a-si salva tara printr-un inflacarat patriotism. "Ne aflam, aici in Portugalia, in fata unor grave dificultati care ne trezesc patriotismul si fac apel la devotamentul nostru. Fara indoiala, patriotismul ne impune fiecaruia dintre noi datorii felurite. Dar sa-mi fie ingaduit un sfat: sa nu ne propunem niciodata ca scop al vietii noastre sufletesti salvarea patriei. Sa lasam misiunea aceasta conducatorilor ajutati de Providenta. Noi putem face un lucru mai simplu si mai usor: putem munci cat mai mult cu putinta, cat mai bine cu putinta si in munca noastra, in casa noastra, sa ne invatam a face economii si a cheltui asa cum e mai bine. Misiunea conducatorilor este prin acest simplu fapt surprinzator de mult usurata si ei ne vor multumi mai bine decat prin discursuri inflacarate. Flecarim atat de mult!"

Vorbind muncitorilor catolici din Coimbra, Salazar se adresa, de fapt, tarii intregi, anuntandu-i, intr-un anumit fel, noul drum pe care in curand stia ca va fi chemat sa-l arate. Portugalia traia, atunci, inca unul din extazele sale patriotice, atat de surprinzatoare pentru un observator neavertizat. La Geneva, expertii europeni acceptasera in sfarsit, dupa mai bine de un an de pertractari, sa acorde un mare imprumut Portugaliei. Dar cu conditia ca anumiti controlori ai Societatii Natiunilor sa se stabileasca la Lisabona si sa verifice justa intrebuintare a fondurilor. Ceea ce insemna, de fapt, o grava stirbire a autonomiei portugheze. Generalul Ivens Ferraz, trimisul extraordinar al Guvernului la Geneva, refuza cu demnitate conditiile Societatii Natiunilor, pune capat tratativelor si se intoarce la Lisabona - unde e primit cu triumf. Gestul barbatesc al generalului electrizeaza din nou natiunea. Dictatura militara, departe de a iesi compromisa prin esuarea imprumutului - asa cum sperasera oamenii politici - cunoaste, dimpotriva, un rasunator succes de opinie publica. Portughezii tratau din nou extazul patriotic de pe timpul ultimatumului englez. Si toti se declarau gata sa-si dea viata pentru salvarea patriei. Era exact ceea ce indemna Salazar pe muncitorii de la Coimbra sa nu faca. Salazar ghicea ca aceasta rabufnire viguroasa a orgoliului national e amenintata de sterilitate daca nu e canalizata catre lucruri mici, care se pot face, in loc sa fie inutil cheltuita in intentii generoase si in gesturi mari. Omul care se pregatea sa intervina activ in viata publica a Portugaliei, isi anunta de pe acum programul sau de guvernamant, care era, de fapt, primul program cu adevarat revolutionar: fiecare sa incerce a realiza cat mai mult, la el acasa, incepand prin a face ordine in viata lui si a familiei sale - si sacrificand putin - o ora de somn, o zi de vacanta, un spectacol, un fel de mancare etc.

In a doua jumatate a lunii aprilie 1928, intrarea in guvern a lui Salazar e iminenta. Dar de data aceasta, Salazar nu mai accepta atat de repede invitatia de a colabora la guvern. Experienta din iunie 1926, cand ofiterii alergasera sa-l ia de la Vimieiro ca sa-l demita o saptamana mai tarziu, era inca destul de proaspata. De data aceasta nu primea sa faca parte din guvern decat in anumite conditii, care nu erau numai grele, dar implicau chiar investirea ministrului de Finante cu puteri dictatoriale. Lesne de inteles sovaielile Guvernului prezidat de generalul Vicente de Freitas. Salazar cerea unei dictaturi militare victorioase sa i se incredinteze lui, de la inceput, puteri dictatoriale. Nu-si lua raspunderea situatiei economico-financiare si nu garanta echilibrarea bugetului, decat daca Presedintele de Consiliu acorda Ministerului de Finante dreptul de control absolut asupra tuturor celorlalte ministere.

In cele din urma Guvernul accepta, iar acest dictator sui-generis isi ia in primire ministeriatul Finantelor, la 27 aprilie, tinand o cuvantare cu totul neobisnuita in asemenea imprejurari; incepe prin a marturisi ca "sarcina" pe care si-o ia "reprezinta pentru el un sacrificiu atat de mare, incat n-ar face-o de amabilitate sau favoare pentru nimeni". Anunta apoi drepturile pe care le-a obtinut de la Presedintele de Consiliu: 1) toate ministerele se angajeaza sa-si limiteze si sa-si organizeze serviciile in cadrul bugetului global atribuit de Ministerul Finantelor; 2) orice masura pe care ar lua-o celelalte ministere si care ar avea repercusiuni asupra cheltuielilor Statului, trebuie sa fie discutata in prealabil cu Ministerul Finantelor; 3) Ministerul Finantelor poate opune veto-ul sau la orice initiativa a celorlalte ministere; 4) angajandu-se, totusi, sa colaboreze cu ele in tot ceea ce priveste reducerile bugetare respective. Nu cere, insa, numai atat. Anunta membrii Guvernului si tara intreaga ca nu trebuie sa se astepte la miracole. Totul depinde de capacitatea cu care poporul portughez va putea realiza "sacrificiile necesare" si de increderea cu care il va insoti; "incredere in inteligenta mea si in cinstea mea, incredere absoluta dar senina, calma, fara entuziasme exagerate nici descurajari". De un lucru pot fi totusi siguri: "Stiu foarte bine ceea ce vreau si incotro merg, dar sa nu mi se ceara sa ies la capat in cateva luni". Nu incape indoiala ca un asemenea discurs a provocat in foarte multe cercuri stupoare. Portughezii erau invatati sa li se vorbeasca altfel. Unii din ei au ramas nedumeriti, altii au ridicat neincrezatori din umeri. Toti se asteptau, insa, sa-i mai auda vorbind, sa-si vada dictatorul aparand in fata maselor, insufletindu-le prin cuvantari patriotice, electrizandu-le prin formule fericite. Dar Salazar era un dictator care cerea, inainte de toate, sa fie lasat in pace. S-a inchis in cabinetul sau de lucru, aplecat asupra coloanelor de cifre, trudindu-se zi si noapte sa reduca, sa echilibreze, sa economiseasca. Nu vedea aproape pe nimeni, lucrand exclusiv cu functionari de la Ministerul Finantelor refuzand sa ia parte la ceremoniile oficiale, refuzand sa apara la banchetele diplomatice - obsedat de un singur gand: echilibrarea bugetului. "Flecarim prea mult!", se adresase el, cu doua luni mai inainte, lucratorilor catolici din Coimbra. Era fericit ca cel putin acum putea sa munceasca fara sa-si mai anunte, sa-si explice si sa-si sustina planurile. Dictatura avea pentru el marele merit de a-i lasa libertatea de actiune fara sa-l mai oblige sa vorbeasca. Pentru Salazar, intreaga viata publica a Portugaliei se subsuma, in 1928, urgentei de a salva finantele si economia tarii, isi luase ramas bun de la Centrul Catolic printr-o cuvantare tinuta cateva ceasuri inainte de a deveni ministru: "Le spun catolicilor ca sacrificiul meu imi da dreptul sa astept acest lucru de la ei: sa fie cei dintai care sa faca sacrificiile cerute, si cei din urma care sa ceara favoruri pe care nu le voi putea acorda".

Salazar nu exagera vorbind de "sacrificiul" sau. Simtea ca pierde pentru totdeauna linistea de la Coimbra, ca renunta la singura munca pe care o implinea cu bucurie - profesoratul - ca-si jertfeste toate pasiunile sale spirituale, pasiunea de cercetator, de carturar, de pedagog. Stia ca nu va mai avea timp sa citeasca, nu va mai gasi timp sa mediteze; de abia daca ii va mai ramanea timp sa se reculeaga si sa se roage. Pentru un om obisnuit cu o anumita viata spirituala, un om care iubea singuratatea, convorbirile savante, biblioteca, intimitatea cercurilor religioase - sacrificiul era intr-adevar considerabil. Cu atat mai mult cu cat nimeni nu-i putea garanta ca nu va fi un sacrificiu zadarnic. Dictatura militara ii asigura doar continuitatea in actiunea pe care si-o propusese. Ramanea de vazut daca poporul il va putea urma, daca munca sa va rodi. Evident, pentru cine il cunostea, Salazar se preocupa prea putin de recompensa, de glorie, de notorietate, ii era cu totul indiferent daca oamenii il vor lauda sau il vor huli. Cerea, insa, incredere: nu pentru a trece cu izbanda un examen in fata natiunii, ci pentru a putea salva Statul - si aceasta cat mai era timp.

Salazar si-a inceput dictatura intr-un moment cand aproape totul era pierdut. Dar, in acest ceas al 11-lea in care fusese chemat, stia ca poate cere orice sacrificiu natiunii; dupa umilinta pe care o primise la Geneva, Portugalia intelesese ca nu mai poate astepta nimic dinafara. Salazar isi luase angajamentul sa echilibreze bugetul intr-un singur an, miracol pe care nu-l putea crede nimeni. Cu atat mai stranie parea asigurarea aceasta, cu cat dictatorul financiar nu venise cu nici o reforma revolutionara cu nici o conceptie mare. Era foarte greu pentru un profesor universitar de o excesiva sobrietate, pentru un om care nu era vazut nicaieri si nu vorbea aproape niciodata, era foarte greu sa devina popular cu un program care nu aducea nici un element senzational. Revolutia lui Salazar era cu atat mai greu de inteles cu cat era de o surprinzatoare simplitate; caci pe el il interesau in primul rand lucrurile mici si bine facute.

Intr-o cuvantare pe care a fost nevoit sa o rosteasca pentru a multimi ofiterilor garnizoanei din Lisabona, care-l invitasera sa-l omagieze la Marele Cartier (9 iunie 1928), Salazar isi marturiseste inca odata marea lui credinta in forta creatoare si eficienta simplitatii: "Am luptat intotdeauna pentru o politica de simplu bun simt - impotriva planurilor grandioase, atat de grandioase si atat de vaste incat ne risipeam toata energia ca sa le admiram si nu ne mai ramaneau forte ca sa le realizam". Le aminteste ofiterilor de la Marele Cartier ca nimic nu se poate construi in Portugalia inainte de a rezolva problema financiara, ce se reducea la urmatoarele elemente: deficit cronic, o datorie flotanta extraordinara si o datorie asa zisa consolidata excesiva. Ceea ce trebuia dobandit, deocamdata, cu orice mijloc era echilibrarea cheltuielilor publice; desi raul nu va putea fi taiat din radacina decat prin stabilizarea monedei. Pana atunci cel mai important si mai urgent lucru de facut erau economiile. "Sa nu ne facem iluzii: reducerile serviciilor publice si ale cheltuielilor aduc cu sine restrictii in viata privata si, ca atare suferinta. Vom avea de suferit in urma scaderii castigurilor, a ridicarii impozitelor, a scumpirii vietii. Sacrificii si inca mari am mai facut pana acum, dar din nefericire au fost pierdute pentru salvarea noastra; sa le facem acum cu un scop bine definit, integrate intr-un plan de ansamblu, si vor fi sacrificii salvatoare"

Evident, un dictator care incepe prin a cere economii nu se poate astepta sa ajunga peste noapte idolul multimilor. Mitul de inceput al lui Salazar nu creste prin anuntarea reformelor financiare; dimpotriva. Dar Salazar nu voia, deocamdata, decat sa echilibreze bugetul; popularitatea sau impopularitatea lui ii erau, pentru un moment, indiferente. In jurul lui nu avea pe nimeni. Armata facuse apel la el ca la un tehnician, nu ca la un sef. Se putea bizui, insa, pe sprijinul total al dictaturii militare si aceasta ii ingaduia o desavarsita libertate de actiune. Putin timp dupa ce fusese numit ministru de Finante, Cardinalul Cerejeira, fostul lui coleg la Universitatea din Coimbra, difuzeaza o epistola adresata clerului si catolicilor portughezi prin, care ii indeamna sa sustina opera inceputa de Salazar. Cei din Centrul Catolic erau singurii care intelegeau importanta politica a prezentei lui Salazar in guvern; desi in slujba dictaturii militare, a miscarii de la 28 mai, Salazar asigura deocamdata salvgardarea drepturilor religioase, rezervandu-si pentru mai tarziu, orientarea guvernarii in spiritul si litera Centrului Catolic. Dar Salazar, care pusese anumite conditii cand i se oferise Ministerul Finantelor, fusese si el silit sa accepte o conditie primind acest post. Si anume, isi luase angajamentul sa nu faca nici o alta politica in afara celei instaurate de miscarea de la 28 mai. Asa cum vom vedea, el insusi intelesese ca nu mai are nici un rost sa incerce realizarea politicii Centrului Catolic, cand miscarea de la 28 mai parea ca are toate sansele de a deveni o revolutie nationala.

Dar, deocamdata, Salazar nu avea alta tinta decat echilibrarea bugetului: "Stiu foarte bine ce vreau si incotro ma indrept", marturisise el luand in primire Ministerul Finantelor. Isi avea bine seriate problemele si isi dadea seama ca totul se va prabusi daca nu va incepe de la temelie. Acest filosof catolic, care crede - si o va marturisi de nenumarate ori, in urma - in primatul spiritualitatii si in forta creatoare a spiritului, e nevoit sa-si inceapa revolutia echilibrand bugetul unei tari in pragul prapastiei si trudindu-se sa-i insanatoseasca finantele. Dar, si in aceasta activitate, in aparenta atat de aproape de pamant, Salazar isi pastreaza tehnica lui spirituala. Echilibrarea bugetului nu e numai opera unui financiar - este, totodata, opera unui moralist, a unui filosof si a unui practicant crestin. "Prezentam bugetul pentru exercitiul 1928-1929; nu e o lucrare perfecta, dar are dreptul de a fi considerata o lucrare serioasa". O lucrare serioasa, intr-o tara imbatata de demagogi, exploatata de afaceristi si ruinata de incompetenti, poate fi privita ca un inceput revolutionar. "Bugetul pe care-l prezentam nu e rezultatul unor combinatii artificioase; este ceea ce se asteapta sincer sa fie; este ceea ce, in fata faptelor si cifrelor cunoscute avem dreptul sa asteptam sa fie".

Salazar alege ca cel dintai instrument al revolutiei si cea mai sigura arma a reformei sale financiare - sinceritatea. Gaseste ca e mai simplu sa puna de la inceput tara intreaga in fata Adevarului, oricat ar fi el de dezagreabil. A continua cu bugete trucate si cu reforme fictive nu e numai ineficient, e de-a dreptul primejdios. Oamenii trebuie sa inteleaga ca se afla pe marginea prapastiei, si ca nu se pot salva decat singuri. Salvarea poate fi facuta cu mijloace simple, asa zisele procedee clasice; economii, fireste, dar nu numai economii - ci si o buna gospodarie inauntrul ministerelor, suprimarea creditelor neutilizate, amanarea lucrarilor mai putin urgente, renuntarea la cheltuieli parazitare.

Toate acestea - simplitate, bun simt, sinceritate, adevar - sunt mijloacele revolutionare prin care Salazar incearca nu numai sa salveze finantele tarii ci, in acelasi timp, sa-si trezeasca neamul din aromeala artificioasa in care il cufundasera cateva generatii de liberalism. Fireste, el nu are sentimentul ca creeaza ceva - ci ca e numai un exponent al revolutiei, ca nu face decat sa dea forma unei stari de fapt, singura creatoare de istorie. "In ceea ce ma priveste, marturiseste intr-o cuvantare din 21 octombrie 1929, sunt convins ca usurinta cu care s-au realizat anumite acte si rapiditatea cu care s-au dobandit rezultatele, demonstreaza ca n-am facut altceva decat sa traduc in cuvant si in fapt - poate cu mai multa precizie decat altii, datorita conditiilor speciale ale locului in care ma aflam - tendintele, aspiratiile, spiritul de reinnoire si de reforma al tarii". Si continua: "Intr-un sistem de administratie in care predomina lipsa sinceritatii si teama de a lucra la lumina, am afirmat, din cel dintai ceas, ca se impune o politica de adevar. Intr-un sistem de viata sociala in care nu voia sa se tina seama decat de drepturi si nu si de datorii, in care comoditatile si usurintele se prezentau ca cea mai buna regula de viata, am anuntat, ca o conditie necesara a salvarii, o politica de sacrificiu. Intr-un Stat care ne impartea sau ne lasa sa ne impartim in ireductibilitati si in grupuri, amenintand sentimentul si forta unitatii natiunii, am aparat, pe deasupra infrangerilor si pericolelor derivate din ele, necesitatea unei politici nationale" Cel care vorbea astfel, in sala Consiliului de Stat, la 21 octombrie 1929, nu mai vorbea ca un simplu ministru al Finantelor investit cu depline puteri pentru echilibrarea bugetului si salvarea economica a tarii, incepe sa se intrevada rolul sau de indrumator al neamului si de adevarat conducator al regimului nascut din revolutia de la 28 mai. Era a treia oara cand vorbea Salazar de cand intrase in guvern. Trei cuvantari intr-un an si jumatate; trei cuvantari care alcatuiesc laolalta patruzeci de pagini de carte. Dar, intre timp, miracolul in care nu crezuse nimeni - se implinise. Pentru intaia oara de la 1913, bugetul Portugaliei nu mai prezenta un deficit. Dimpotriva, bugetul 1928-1929 alcatuit de Salazar, se incheiase cu un excedent de 1.576.000 escudos - fata de deficitul de 388.667.000 escudos al anului precedent. Rezultatul era atat de miraculos incat multi n-au voit sa-l creada, inca nu erau obisnuiti cu Adevarul, pe care se intemeia Salazar "prin temperament, prin convingere, prin impunere a constiintei".

Anul 1928 trecuse intr-o relativa liniste. Numai in cursul verii izbucnise o incercare revolutionara la Lisabona, condusa de un grup de militari care nu voiau sa accepte noua orientare pe care o capatase miscarea de la 28 mai sub dictatura lui Salazar. "In viata guvernamentala asta e doar un incident. Pe mine ma intereseaza sa stiu numai cat va costa tezaurul si cat va costa tara aceasta revolutie"

Asemenea incidente se vor mai repeta, si inca mult mai grave. Anevoie s-ar fi putut realiza o prefacere atat de profunda ca aceea pe care o visase miscarea de la 28 mai si pe care Salazar se angajase s-o duca la bun sfarsit, fara ca lumea veche sa nu incerce orice ii sta cu putinta ca sa supravietuiasca.

Erau zvarcoliri care nu dovedeau un dezechilibru social si politic, ci seriozitatea cu care se implinea revolutia nationala. Caci - astazi, la lumina evenimentelor care au urmat, nu mai incape indoiala - Salazar "stia ce vrea si incotro se indreapta" nu numai in ceea ce privea echilibrarea bugetului, ci mai ales in ceea ce privea revolutia inceputa de miscarea de la 28 mai. In clipa cand fusese chemat la guvern, situatia politica era grava. Dictatura militara - singura posibilitate pe care o mai avusese Statul portughez de a se salva de demagogie si de inevitabila sa consecinta, comunismul - se afla intr-o permanenta criza. S-ar mai fi putut mentine prin forta inca sase sau douasprezece luni si apoi totul s-ar fi prabusit. Acceptand sa colaboreze cu miscarea de la 28 mai Salazar, intelegea sa o salveze, nu pentru a face sa dureze dictatura militara ca atare, ci pentru a salva si promova revolutia nationala, isi dadea prea bine seama ca miscarea nu putea dura si spori decat in masura in care isi pastra elanul initial, revolutionar. Orice incercare de compromis cu spiritul si formele vechiului regim i-ar fi fost fatala.

De aceea Salazar se grabeste sa "interpreteze" chiar reformele lui financiare in termeni spirituali, de revolutie nationala. Nu colaborase numai ca un tehnician, pentru care lumea se reduce la cifre, la deficite si la excedente. Cifrele, pentru el, reprezentau icoana unui anumit fel de a valorifica viata. Deficitele se datorau nu numai unei detestabile administratii, ci si unei false conceptii a lumii si a vietii. Pentru Salazar, echilibrarea bugetului era o operatie urgenta, dar care nu-si gasea indestularea in sine. La nimic n-ar fi folosit un buget echilibrat daca lumea ar fi continuat sa creada in vechile mituri liberale ale bogatiei, productiei, individului etc. Salazar se grabeste, asadar, sa puna in practica si sa justifice conceptiile sale economice, care nu erau, in fond, decat o consecinta fireasca a revolutiei spirituale si politice pe care natiunea portugheza trebuia s-o realizeze sub imboldul miscarii de la 28 mai. Bugetul fusese echilibrat pentru ca se aplicasera masuri "revolutionare": bun simt, simplitate, economii etc. Acelasi spirit trebuia, insa, sa permeieze intreaga viata economica a natiunii. Revolutia trebuia sa transforme insesi valorile fundamentale ale economiei, reintegrandu-le intr-un sistem organic de valori spirituale. "Noi am viciat - spune Salazar intr-un faimos discurs tinut cativa ani mai tarziu (16 martie 1933) - conceptul de bogatie, l-am desprins de functia sa proprie de a sustine, cu demnitate, viata omeneasca; am facut din el o categorie independenta care nu are nimic de-a face cu interesul colectiv, nici cu morala si am presupus ca indivizii, statele sau natiunile ar putea avea ca scop adunarea de bunuri fara utilitate sociala, fara reguli de justitie in dobandirea sau in folosirea lor. Am viciat notiunea de munca si persoana muncitorului. Am uitat demnitatea lui de fiinta umana, am tinut seama exclusiv de valoarea sa de masina producatoare, i-am masurat sau i-am cantarit energia, si nu ne-am mai amintit, macar, ca e un element al familiei si ca viata nu e numai in el, ci in sotie, in copii, in camin. Am mers chiar mai departe: i-am despartit; am numit femeia si copiii valori mai mici, dar mai ieftine, de productie - unitati singuratice, elemente egal de independente unele fata de altele, fara legaturi, fara afectiuni, fara viata in comun - si am dizolvat de fapt familia"

Intr-o revolutie, ca in orice organism, totul se tine, totul se leaga. Salazar isi dadea prea bine seama ca nu poate dobandi excedente bugetare daca nu organizeaza viata economica a tarii, si ca nu poate incepe aceasta organizare daca nu restaureaza autentica semnificatie spirituala a muncii si productiei. Totul trebuia, asa dar, preschimbat. "Revolutia continua!", exclama el intr-o cuvantare tinuta mai tarziu, Revolutia continua mereu, din clipa in care generalul Gomes da Costa luase armele la Braga, razvratindu-se impotriva demagogiei si a vechiului regim. Nimeni altul ca Salazar nu e mai sensibil la aceasta revolutie in mars, la aceasta necontenita prefacere morala a tarii, la care colaboreaza nu numai prin geniul sau financiar si exemplul lui de muncitor prodigios, dar mai ales printr-o curajoasa initiativa teoretica si politica. Cu fiecare decret de lege, cu fiecare noua cuvantare - si vorbeste atat de rar incat cuvantarile lui sunt intampinate cu o neobisnuita caldura - analizeaza inca un aspect al revolutiei, valorifica inca o noua etapa incheiata, interpreteaza, formuleaza, amplifica.

Curand, Salazar devine seful spiritual si politic al regimului instaurat de miscarea de la 28 mai, desi nu e decat un ministru de Finante investit cu puteri dictatoriale. Dar el este acela care vorbeste in numele dictaturii militare. El este acela care explica masurile guvernamentale, care raspunde criticilor, care pregateste transformarea dictaturii militare intr-o revolutie nationala totalitara. La 28 mai 1930, Salazar este acela care vorbeste ofiterilor adunati in Sala do Risco pentru a sarbatori patru ani de la izbucnirea miscarii revolutionare. Si le vorbeste despre "Dictatura administrativa si revolutie politica", amintindu-le dezordinea politica, financiara, economica si sociala a Portugaliei democratice. "Se spune ca regii nu au memorie; se pare insa ca popoarele au inca si mai putina". Salazar raspundea astfel in bloc tuturor celor care carteau si criticau, tuturor celor care incepusera sa uite "regimul de nesiguranta, de revolta, de greve si de atentate care se statornicise in tara". Erau oameni care ar fi vrut ca bugetul sa fie echilibrat si economia tarii insanatosita fara dictatura. Salazar le aminteste ca "suspendand drepturi pe care de fapt natiunea nu le mai exercita, impunand unora tacerea si asigurand tuturor linistea si siguranta, dictatura a creat guvernarii publice conditiile necesare unei munci rodnice". Si, "fiind imposibil de a ataca simultan si cu o egala intensitate - toate problemele", a trebuit sa-si concentreze eforturile in rezolvarea problemei dominante, "fara de care nimic mare si solid nu se putea realiza": dezordinea financiara. Asta nu inseamna, fireste, ca dictatura militara se va putea multumi sa faca numai "administratie", ignorand problemele politice, vorbind despre revolutia mentala si morala a contemporanilor si despre pregatirea generatiilor de maine, Salazar isi marturiseste inca odata coerenta sa cu sine. E adevarat ca aceste doua preocupari - revolutia spirituala si importanta tineretului - se intalnesc pretutindeni in lumea contemporana, ele alcatuind dominanta momentului istoric. Dar in acelasi timp ele corespundeau vocatiei de totdeauna a lui Salazar. Totdeauna Salazar a crezut in primatul spiritualului, si intreaga lui viata si-o inchinase educatiei, pregatirii morale si mentale a tineretului. Acest om care visase sa fie preot in Santa Comba si devenise profesor la Coimbra pentru ca se convinsese ca functia de pedagog e mai urgenta lumii moderne si tot atat de grea ca si a sacerdotiului - avea acum putinta sa-si implineasca vocatia de pe treapta de conducator al vietii publice. Evident, dictatura militara nu facuse apel la el ca la un reprezentant al spiritualului - ci pur si simplu ca la un expert financiar. Dar Salazar avusese destul geniu politic ca sa devina indispensabil si sa-si convinga colaboratorii de necesitatea unei revolutii totale. Stiind prea bine ce vrea si incotro se indreapta, nu se grabea in confiscarea puterii in mainile sale. Stia ca ea ii va fi data fara s-o ceara. Stia ca, cladind intotdeauna pe adevar si pe sinceritate, lucrand la lumina zilei, va deveni tot mai necesar si i se vor incredinta tot mai total fraiele conducerii. Dar nu asta il interesa - puterea in sine - ci campul de activitate tot mai larg pe care-l castiga pentru realizarea idealului sau politic, care era, cum am vazut, prin excelenta un ideal spiritual.

Salazar avea marele privilegiu de a putea vorbi despre primatul spiritualului dupa ce se dovedise in ochii tuturor un financiar desavarsit si un om politic de mare clasa. Nu vorbea, de altfel, despre un vag climat al spiritualului, despre anumite nostalgii personale - ci se revendica traditiei spirituale a Portugaliei, care era crestina, latina si europeana. Educatia religioasa nu-l indepartase de lume: dimpotriva, il ajutase sa descopere valoarea sacra a vietii sociale. Structura antimistica, Salazar nu sovaise sa afirme ca si "Statul participa intr-un anumit fel la absolut", iar mai tarziu va defini Statul ca "o gandire in actiune". Reintegrarea natiunii portugheze pe linia destinului sau istoric implica nu numai reintoarcerea la unitatile organice (familia) si sociale (breslele), ci si valorificarea vietii in spirit crestin. De nenumarate ori revine Salazar in cuvantarile sale asupra acestei teme fundamentale: numai o viata spirituala autentica si fertila garanteaza ordinea politica, echilibrul social si progresul economic. Nu se sfieste sa afirme ca chiar corporatiile nu au un scop exclusiv economic ci o finalitate spirituala (26 mai 1934). Nimic nu poate dura, pe nici un nivel al realitatii sociale, daca spiritul nu e prezent si activ. Vorbind la 27 aprilie 1935 despre realizarile Guvernului, spune: "Garantia suprema a stabilitatii operei intreprinse se afla tocmai in reforma morala, intelectuala si politica, fara de care imbunatatirile materiale echilibrul financiar si ordinea administrativa ori nu se puteau realiza, ori nu puteau dura". Daca totul se descompune in lumea moderna, daca nimeni nu mai crede in cuvantul vecinului, asta se datoreste minciunii, scrie Salazar. "Criza morala, mai mult chiar decat criza materiala, nefericeste lumea" (27 aprilie 1935). "Morala trebuie sa insufleteasca si sa dea continut oricarei actiuni umane" (10 februarie 1935). "Nu putem ierta Statului care ne-a precedat, doua grave crime: a obliterat in constiinte sentimentul national; a separat de functia guvernarii, politica - si de una si alta, morala" (ibid.).

Setea aceasta de spiritualitate nu are, in conceptia lui Salazar, nimic exceptional. Ea corespunde unei nevoi fundamentale a omului, nevoia de credinta - "fantana nesecata a vietii spirituale" - nevoia de absolut. Salazar nu se sfieste sa vorbeasca intr-un discurs politic despre Dumnezeu si despre credinta, pentru ca, inainte de toate, vrea sa fie sincer fata de sine insusi - si el e un filosof care crede in Dumnezeu - iar cuvantarea lui e adresata portughezilor ca atare, nu omenirii in general; si pentru Salazar, portughezii sunt ei insisi intru cat tine seama de structura lor spirituala si traditia lor, prin excelenta crestina.

Evident, marturisind intotdeauna Adevarul, neascunzand greutatile si obstacolele, amintind ca omul real este cu totul altceva decat cetateanul ideologiilor liberale, cerand necontenit eforturi si jertfe, neincurajand nici o comoditate si nici un compromis - opera lui Salazar nu era intotdeauna pe placul tuturor. "Nu ascund nici nu diminuez dificultatile acestei politici care nu exploateaza pasiunile si se adreseaza calitatilor celor mai nobile ale oamenilor" (27 aprilie 1935). Dar el nu avea vocatia unui dictator care stie sa insufleteasca masele si sa le constranga dezlantuind pasiunile tari. Nu facea apel la sentimentele vehemente. Discursurile sale cele mai rascolitoare erau intotdeauna indelung meditate, cuviincios scrise si citite cu acelasi glas profesoral. "Profesor destarat in politica, am facut din guvernare un zel de magisteriu, facand necontenit apel mai ales si in pofida tuturor la forta si nobletea spiritului", marturiseste el la 28 ianuarie 1934, adresandu-se unei Asociatii Scolare.

"Profesor destarat in politica", dar ramanand totusi profesor, refuzand sa-si tradeze vocatia lui de a invata pe altii, de a creste, de a educa. Salazar n-a abdicat niciodata de la seriozitatea si onestitatea profesorului. A continuat sa spuna Adevarul cu aceeasi probitate, si-a pastrat vocabularul precis, aspru, stiintific, n-a renuntat la nici una din credintele sale fundamentale, n-a imprumutat nici una din superstitiile omului politic. Miracolul nu este ca un asemenea profesor, care nu voia sa abandoneze nici una din severitatile carierei sale, a avut totusi succes in campul politic - miracolul este ca s-a ingaduit unui asemenea profesor sa activeze, cu puteri de dictator, in politica. In fond, asa cum a marturisit-o deseori Salazar, ideile sale politice n-aveau nimic extraordinar; multe din ele mai fusesera formulate, cateva fusesera puse in aplicare in alte tari. Extraordinar este faptul ca un om care-si marturiseste credinta in asemenea idei este chemat totusi sa devina dictatorul unei tari - fara sa aiba in jurul lui o multime si un mit care sa-l impuna, fara sa dispuna de nici una din magiile stapanitorului de mase, fara glas de tribun, fara gesturi sublime, fara inspiratie profetica. Intr-adevar, ce sunt cuvantarile lui Salazar - texte indelung meditate, calm scrise, moderat rostite - pe langa neistovita oratorie a unui Jos Antonio de Almeida? Cum indraznea acest carturar sa vorbeasca maselor cu acelasi lexic si acelasi timbru cu care vorbise studentilor de la Coimbra, maselor portugheze care fusesera ani de-a randul dinamizate, posedate, isterizate de verbul frenetic al lui Jos Antonio de Almeida?!

Si cu toate acestea, Salazar, indraznea sa ramana el insusi: un dictator care nu uita ca este portughez, crestin si profesor; un dictator care-si considera dictatura ca un "sacrificiu" adus neamului sau, ca o "cruce pe care anii o fac tot mai grea" (9 decembrie 1934). N-a inteles sa faca politica altfel decat il indemna cugetul sau. A pus totdeauna in frunte realitatii in care credea: Dumnezeu, intaietatea spiritului, Portugalia, familia. Dictator fara voie, a facut din dictatura ceea ce facuse pana atunci din profesorat: un instrument de desavarsire morala si intelectuala a tinerelor generatii. Era revolutionar nu pentru ca devenise seful unui regim politic, ci pentru ca fusese intotdeauna un revolutionar. Intotdeauna - de cand descoperise familia ca element indisolubil al societatii, iar nu individul; de cand se convinsese ca ideologiile liberale sau socialiste sunt ineficiente pentru ca nu sunt adevarate, pentru ca sunt construite pe abstractiuni; de cand indraznise sa vorbeasca despre rostul credintei crestine, intr-o tara ai carei conducatori fagaduisera sa "starpeasca" crestinismul in doua generatii; de cand indraznise sa afirme ca lucrurile mici si bine facute sunt singurele care pot schimba fata lumii; de cand nu se sfiise sa apara cu manuscrisul conferintei sale in fata auditorului, incepand sa vorbeasca o portugheza simpla, robusta, pe alocuri aspra, dar intotdeauna precisa, ducand pana la exces respectul pentru nuanta exacta. Aceasta limba a lui Salazar este ea insasi un act de "reintegrare" in traditia clasica a Portugaliei; pentru ca, fara sa cada in pretiozitate, este o limba pe care contemporanii nu o mai auzisera de mult, de cand intervenisera in viata publica retorii si jurnalistii. Salazar se reintoarce la proza vartoasa de la inceputul secolului XIX, pe care o scriau si o vorbeau oamenii deprinsi cu aspectul cuvantului, oameni care se trudesc intotdeauna sa exprime ceea ce gandesc. Fara indoiala, proza lui Salazar a provocat la inceput nedumerire, asa cum provocasera ideile lui, stilul lui de viata, sobrietatea lui, tacerile lui, lipsa lui de luxurie, de emfaza, de vesela ironie. Un om care nu facea spirite, nu putea fi inteligent; un om care nu vorbea, nu putea fi simpatic; un dictator care cerea economii, nu putea avea geniu politic. Nedumerea, exaspera - dar el continua sa-si vada de treaba. Stia ce vrea si incotro merge: adica, stia ca, in cele din urma, realitatile vor deveni evidente pentru toti. Revolutia avea nevoie, inainte de toate, de continuitatea regimului; de aceea Salazar a continuat sa creada in dictatura si s-o sustina. Nu numai pentru ca el si colaboratorii sai puteau lucra mai eficient; ci si pentru ca nu se indoia ca aceasta continuitate pe care o garanta dictatura, va ingadui procesului istoric sa se desfasoare in voie, facand, evidente pentru toti realitatile intrezarite si anuntate de el.

Crestin, bun portughez si profesor, asa cum era cand fusese chemat sa echilibreze bugetul tarii, asa a inteles sa faca revolutia nationala: pe primatul spiritualitatii crestine, pe traditia latina si lusitana. Il ajuta, cum am vazut, momentul istoric, care lichidase formele demo-liberalismului si nu ingaduia decat doua orientari: spre comunism sau spre o reintegrare in traditia rationala. Dar structura morala a lui Salazar contribuie mult in afara de geniul sau politic, la fructificarea acestui moment istoric. Pentru ca Salazar avea o structura morala care nu admitea nici un fel de compromis spiritual cu lumea veche. Era un om obisnuit sa spuna Adevĕrul intreg si din partea lui nu se putea nimeni astepta la nici o tranzactie. Lumea veche se afla in descompunere, si nu intelegea sa pastreze nimic din ea; nici agreabilele iluzii, nici comoditatile teoretice, nici atitudinea ironica fata de viata, nici pesimismul elegant, nici sterilitatea morala. "M-am trudit pe cat am putut sa smulg din viata nationala preocuparile meschine, lucrurile marunte fara valoare reala, si sa-i dau orizonturi largi, demnitate, elevatie, noblete. Am luptat sa inlocuiesc tristetea decadentei si spiritul luptelor intestine, cu iubirea de pamant si de oameni, cu bucuria vietii sanatoase, cu vigoarea portugheza, cu maretia natiunii" (29 iulie 1933). "Tristetea decadentei" era climatul moral al Portugaliei de la inceputul veacului, in care rodisera toate deznadejdile si autoflagelarile poetilor, toate viziunile mohorate ale romancierilor, toate apologiile pesimismului si nihilismului pe care le urzisera generatia de la Coimbra si celelalte centre de fosforescenta invectiva din a doua jumatate a secolului trecut. Dar toate aceste lucruri frumoase, triste si inutile - erau acum lucruri moarte, apartineau unui ciclu care se incheiase. Portugalia traia acum un alt moment, o alta revolutie, care incepea printr-o reintoarcere la lucrurile vii, simple si fundamentale. Intr-o tara de lenesa reverie, muzicala pierdere de timp - Salazar muncea 16 ore pe zi, si ii indemna, ii silea, pe contemporanii sai sa munceasca. Fara munca, spune el, "oamenii ar muri de plictiseala intr-o atmosfera de viciu" (26 mai 1936). "Viata e serioasa", le aminteste el altadata (28 aprilie 1934). Asta nu inseamna, evident, "tristete, pesimism, descurajare". Inseamna, pur si simplu, ca "lucrurile serioase trebuiesc tratate cu seriozitate". Iar revolutia este un lucru serios. "Iata de ce micile conspiratii facute in treacat, planurile revolutionarilor someri, proiectele care dau fericirea si belsugul prin simpla lor publicare in Monitorul Oficial si ministerele amicilor, combinatiile rudelor, impartirea locurilor, crearea haosului de unde vor iesi apoi, spontan, ordinea si lumina - iata de ce toate acestea se petrec in marginea realitatilor nationale si nu pot fi altceva decat jocuri infantile, mici tragedii familiare, sub ochiul vigilent al parintilor". Salazar cerea seriozitate pana si de la adversarii sai politici, care credeau ca pot rasturna un regim revolutionar prin simple conjuratii de cafenea

"Sa privim calmi, dar cu fermitate, dezorientarea actuala sa punem in apararea interesului colectiv aceeasi energie si hotarare pe care altii o pun in interesul grupului sau partidului lor", sfatuise candva Salazar (30 decembrie 1930). Acest indemn la calm si fermitate revine ca un leit-motiv in cuvantarile sale. Sunt virtuti virile, latine. Sunt, mai ales, virtuti tineresti. "Negarea, indiferenta, indoiala, nu pot fi izvoare ale actiunii - si viata e actiune", se adreseaza Salazar tineretului (28 ianuarie 1934). Scoala trebuie sa cultive in noile generatii "orgoliul si gloria de a suferi". Si, cu obisnuita lui franchete, adauga: "Timpurile devin din ce in ce mai aspre Va spun ca sunteti generatia sacrificata, generatia care trebuie sa rascumpere" Un ciclu istoric se incheie, asemanator ciclului incheiat prin cucerirea Romei de catre barbari. Si atunci au fost oameni care "nu-si puteau imagina viata in viitorul care incepea si credeau ca sfarsitul Imperiului Roman insemna sfarsitul, civilizatiei sale si ca dupa asta nu putea urma decat apusul lumii". Acelasi lucru s-a intamplat cand turcii au cucerit Constantinopolul, cand regalitatea a biruit nobilimea, cand s-a pus capat sclavajului; contemporanii au crezut in prabusirea lumii. "Si, de fapt, lumea se prabusea; nu lumea exterioara - oamenii si planeta - ci lumea iluziilor noastre, a dorintelor noastre a intereselor, egoismelor, obiceiurilor, sentimentelor, pozitiilor, ideilor noastre, a relatiilor noastre cu semenii. S-a spus si s-a repetat ca asistam la una din marile cotituri ale istoriei: asistam, realizam transformarile sociale din care va naste o lume noua. O facem cu mainile noastre, fara sa luptam impotriva curentului, dar toti vedem ca opera se desavarseste in lacrimi, in sacrificii, in suferinte de tot felul dar mai ales morale. Timpurile linistite ale vietii usoare, ale ideilor pe care nimeni nu le contesta, ale ordinii pe care nimeni nu o turbura, ale afacerilor curente, ale muncii asigurate si pana si ale odihnei asigurate - timpurile acestea s-au dus"

Admirabila pagina de filosofie a istoriei si de etica civila. Niciodata Salazar n-a vorbit cu mai multa insufletire ca in aceasta cuvantare adresata tineretului. Se ghiceste emotia educatorului hotarat sa nu ascunda niciodata nimic tinerilor pe care-i pregateste pentru viata, vorbindu-le deschis despre lupta grea de rascumparare pe care le-a sortit-o destinul in aceasta "mare cotitura a istoriei". Salazar se fereste, ca intotdeauna, sa vorbeasca despre bucuriile biruintei, despre recompensele revolutiei victorioase. Ca de obicei, face apel la virtutile virile, la "bucuria de a invinge marile obstacole", la multumirile severe ale muncii bine infaptuite. Este o conceptie barbateasca, soldateasca, romana a existentei; pasiunea calma de a-si face datoria, de a trai vertical, de a accepta cu seninatate destinul, fara a cere recompense, fara a nadajdui odihna. Aceste virtuti trebuiesc cultivate si promovate in tineret, nu numai pentru a-l pregati mai eficient pentru momentul istoric care i-a fost sortit, dar si pentru a asigura infaptuirea totala a revolutiei. "Astazi, ca si altadata, se cere spirit tanar pentru a face revolutia nationala" se adreseaza Salazar cu alt prilej scolarilor portughezi (14 august 1935); "si spiritul tanar se intalneste mai usor in tineri decat in batrani".

Desi sunt batrani cu spiritul mai tanar decat tinerii, adauga cu buna dreptate Salazar. Nu putea uita ca revolutia se datoreste in parte generalului Carmona; nu numai pentru ca a stiut la vreme sa-si asume toate raspunderile, ci mai ales pentru ca n-a sovait, cand imprejurarile au cerut-o, sa incredinteze puterea lui Salazar.

Am insistat in mode deosebit asupra inceputului Guvernarii Salazar pentru ca pasagiile citate sunt extrem de actuale si valabile pentru starea natiunii noastre careia guvernantii ii cer sacrificii in conditiile in care Ei o jefuiesc fara scrupule.

Voi consemna, in continuare, cateva evenimente, pe linia ce mi-am propus-o chiar din titlul articolului.