Cercetari in arhivele central-europene si colectia de documente "Hurmuzaki"

Cercetari in arhivele central-europene si colectia de documente "Hurmuzaki"

Profesionalizarea scrisului istoric, fenomen ce a caracterizat evolutiile istoriografice din a doua jumatate a secolului XIX, a adus in prim-planul cercetarii istorice problema stringenta a editarii surselor de documente. Demersul era cu atat mai imperios, cu cat generatia istoricilor "exaltarilor" romantice devenea caduca, iar o alta mult mai pragmatica se grabea sa-i ia locul. In acest context, valorificarea documentelor de arhiva se impunea ca un aspect obligatoriu al cercetarii istorice. Istoria inceta sa mai fie perceputa drept o arta si se apropia tot mai mult de statutul de stiinta cu reguli si principii bine delimitate, care reconstituia trecutul din perspectiva izvoarelor istorice. Curentul era unul sesizabil la nivelul intregii Europe, insa, in spatiul german, el a gasit manifestarea clasica. Intr-o perioada a efervescentei miscarii nationale, documentul istoric avea menirea de a conferi legitimitate prezentului, printr-o permanenta raportare la trecut. Departe de a reprezenta un element de noutate, o asemenea perspectiva se regaseste in multe din teoretizarile eruditilor de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul celui urmator. Herder, Fichte sau Wilhelm von Humboldt reprezinta tot atatea exemple in acest sens. Nu intamplator, proiectul celei mai importante colectii de documente germane din secolul XIX se contureaza in prima parte a perioadei, la scurt timp dupa eliberarea de sub dominatia franceza si numai dupa ce J. G. Fichte entuziasmase o natiune intreaga, din Berlinul inca ocupat de trupe franceze, prin celebrele sale discursuri catre natiunea germana[1]. Intr-o astfel de atmosfera a aparut proiectul editarii unei monumentale colectii, care sa cuprinda cea mai mare parte a documentelor referitoare la grandioasa istorie germana. Gandit inca din 1819 de catre baronul Heinrich Friedrich Karl von Stein, proiectul a inceput sa se concretizeze abia in anul 1826, cand au fost editate primele documente sub forma unui prim volum din vasta colectie Monumenta Germaniae Historica. Intregul demers s-a situat sub auspiciile Universitatii din Gttingen, deoarece majoritatea celor care au contribuit la aparitia Monumentei studiasera in acest centru universitar, care inca mai detinea primatul intre universitatile germane . Cel care s-a ocupat in mod special de editarea celebrei colectii a fost Georg Heinrich Pertz (1795-1876). El a gandit structurarea lucrarii in cinci parti distincte, intitulate fiecare in functie de natura documentelor incluse, Scriptores, Leges, Diplomata, Epistolae si Antiquitates. Prima parte, intitulata Scriptores, a fost tiparita la o editura din Hanovra, iar Pertz a uzat de relatiile sale personale pentru editarea ei . Un asemenea demers a necesitat o munca sustinuta de cautare a materialului documentar in mai toate arhivele si bibliotecile Europei. Istoricii implicati in proiect au fost obligati sa calatoreasca foarte mult, in diferitele colturi ale batranului continent, acolo unde intuiau ca ar putea descoperi pretiosul material documentar. De aceea, ei au primit si onorantul apelativ de "calatorii" Monumentei Germaniae Historica . In ciuda eforturilor depuse de acesti pionieri ai muncii de editare, unele biblioteci si arhive din Occident le-au ramas aproape inaccesibile. Cel mai cunoscut exemplu il reprezenta Biblioteca Apostolica Vaticana care, prin caracterul sau de biblioteca privata a papalitatii, necesita acordul Suveranului Pontif in utilizarea ei. Primii care au calatorit in scopul declarat de a cerceta documente de arhiva au fost Karl Dmge (1772-1845), primul redactor stiintific al Monumentei si Franz Iosef Mone (1796-1871), cel care a cautat material inedit in bibliotecile din sudul Germaniei. Cel mai prestigios "calator al Monumentei", ramane, in afara oricaror indoieli, Georg Heinrich Pertz. El si-a inceput documentarea in arhivele austriece, in anul 1821. A efectuat mai apoi un stagiu de cercetare de inca cinci ani la Roma (1821-1826), cu aceiasi misiune, iar urmatoarea destinatie a reprezentat-o Belgia. Nu a neglijat nici potentialul documentar oferit de bibliotecile si arhivele pariziene, la fel cum a valorificat si materialul nepublicat, identificat prin arhive si biblioteci din Anglia. Si alti eruditi s-au alaturat demersului sau, unii care impartaseau aceiasi pasiune pentru cercetarea istorica. A colaborat cu Georg Waitz (1813-1886) si Ludwig Bethmann (1812-1867). Primul a efectuat un stagiu de cercetare in sudul Frantei si vestul Elvetiei, in timp ce Bethmannn completa colectia cu documente noi din arhivele belgiene si pariziene. In perioada cuprinsa intre anii 1839-1841, a adaugat colectiei documentele descoperite in urma calatoriilor efectuate in Italia si in sudul Germaniei. Alti doi importanti colaboratori din perioada inceputurilor Monumentei au fost Wilhelm Wattenbach (1819-1897) si Philipp Jaffe (1819-1870). Wattenbach s-a ocupat cu cercetarea documentelor din bibliotecile si arhivele din Viena, iar succesorul sau, Jaffe, nu a calatorit in strainatate, multumindu-se sa valorifice doar documentele interne. Mai apoi Wilhelm Arndt (1838-1895), reprezentand o treia generatie de "calatori ai Monumentei", s-a ocupat cu cercetarea textelor din bibliotecile si arhivele Europei Rasaritene (in acest scop a calatorit la Sankt Petersburg si Varsovia). Au urmat apoi doua calatorii mai lungi in Belgia si sudul Frantei, ambele in perioada 1864-1870 . La aceasta lista a descoperitorilor si editorilor de documente germane, pot fi adaugate si alte nume ale unor colaboratori vremelnici precum Rudolph Kpke, Otto Abel, Wilhelm Giesebrecht si Ernst Dmmler. Numele lui Georg Heinrich Pertz s-a identificat practic cu cel al Monumentei, la fel cum cel al lui Johann Friedrich Bhmers a ramas legat editarea colectiei Regesta Imperii . Aceste demersuri nu au ramas singulare. O data cu regandirea metodelor de lucru specifice istoriei, a fost reconsiderata si atitudinea fata de materialul istoric. Cercetarile de arhiva si interpretarea documentelor descoperite devin noua profesie de credinta a istoricului. Chiar daca nu au intrat in categoria "calatorilor Monumentei", cea mai mare parte a istoricilor perioadei a asezat la baza operei lor istorice o documentatie temeinica, rodul unor indelungate stagii de cercetare in arhivele si bibliotecile Europei. Primul care a gandit o metodologie istorica, in care un loc important era detinut de cercetarea surselor primare si interpretarea lor critica, a fost Leopold Ranke. Intr-o celebra lucrare din 1824, referitoare la critica istorica, el ofera si o analiza pertinenta a surselor primare cum ar fi memoriile, jurnalele, scrisorile, rapoartele diplomatice si alte marturii originale ale martorilor oculari . Mai mult decat atat, Ranke a fost el insusi un cercetator neobosit al materialelor de arhiva. A intreprins cercetari si in arhivele prusiene, unde a descoperit un numar impresionant de volume cu "manuscrise italiene", cuprinzand rapoartele ale diplomatilor venetieni, care au reprezentat o parte a istoriei europene, privita dintr-o noua perspectiva . A calatorit mult, in scopul declarat de a cauta documente inedite in arhivele italiene, austriece sau franceze, care au constituit baza documentara a unor importante lucrari, ce prezentau aspecte mai putin cunoscute din istoria diferitelor state europene. In urma cercetarilor de arhiva, a publicat o parte a corespondentei intretinuta de "capetele" incoronate ale Europei .

Situatia nu se prezenta foarte diferit nici in cazul istoriografiei austriece. Istoricii austrieci erau, la randul lor, angrenati in dificila munca de cercetare si editare de documente. Nu intamplator, in secolul XIX au aparut mari colectii de documente precum Fontes Rerum Austriacarum, Monumenta Habsburgica si publicatii de specialitate (Archiv fr osterreichische Geschichte). Documentele adunate in aceste volume erau rezultatul cercetarilor intreprinse de o intreaga pleiada de istorici, intre care ii amintim pe Joseph von Hormayr (1782-1848), Adalbert Muchar (1786-1849) si Joseph Chmel (1798-1858). Primul si-a dedicat munca cercetarii principiului cauzalitatii in istorie si a dorit sa scrie o istorie a culturii in spiritului lui Voltaire, insa, intr-o epoca dominata de istoria politica si militara, demersul a esuat. Cu toate acestea, a intuit si valorificat noile perspective oferite de studiul atent al documentelor, mai ales cele inedite. Joseph Chmel a aplicat o metoda empirica de cercetare a istoriei austriece in perioada habsburgica. S-a limitat doar la strangerea si editarea unor scrisori si fragmente de documente, care se regasesc in colectiile mai sus amintite[10]. Noile tendinte au creat contextul necesar reorganizarii arhivelor ca institutii autonome. In spatiul german, acest proces a fost asociat cu numele lui Heinrich von Sybel. El a coordonat procesul de ordonare a arhivelor prusiene, iar, incepand cu 1881, Bismarck insusi i-a acordat permisiunea de a utiliza documente inedite din Arhiva Ministerului de Externe in studiile sale . Arhivele austriece (ale Casei imperiale, ale Curtii si Statului) au fost organizate incepand cu anul 1868, intr-o perioada in care director al acestei institutii a fost Alfred Ritter von Arneth. Ele au fost deschise cercetarii istoricilor de pretutindeni, constituind un precedent demn de urmat .

Exemplele mai sus amintite nu erau singulare. Istoricii, odata cu "profesionalizarea" domeniului, pun la baza studiilor lor documente inedite, rodul unor indelungate stagii de cercetare in arhivele europene, iar acest fenomen nu putea trece neobservat de tinerii romani aflati, de-a lungul secolului XIX, la studii in diferitele universitati germane. Mihail Kogalniceanu a fost stimulat in activitatea de editor al documentelor istorice de exemplul oferit in elaborarea prestigioasei Monumenta Germaniae Historica. Nu intamplator, intr-un cunoscut discurs, rostit in 1843 la deschiderea cursului de istorie nationala la Academia Mihaileana, aborda si problema materialului documentar atat de necesar istoricului. In acest context, el arata ca multe din documentele interne au fost distruse in momentele agitate ale istoriei sud-estului european, in timp ce altele se gaseau raspandite prin arhivele Europei[13]. Misiunea istoricilor era de a le gasi si cerceta. El insusi a desfasurat o activitate de pionierat in editarea documentelor Evului Mediu romanesc, iar lucrarile sale, cu toate neajunsurile inerente inceputurilor, au servit ca baza documentara pana la aparitia colectiei "Hurmuzaki". Kogalniceanu a facut o prioritate din publicarea vechilor cronici romanesti, iar Letopisetele au reprezentat, vreme indelungata, un material documentar aproape obligatoriu pentru istoricii veacului XIX . Transformarile spectaculoase din evolutia istoriografiei romanesti, determinate de influentele "catalitice" ale scolii germane de istorie, au demonstrat ca o noua colectie de documente era mai mult decat necesara. De aceea izvoarele oferite de familia Hurmuzaki au reprezentat o adevarata comoara pentru istoriografia romaneasca a perioadei. Un pionier al cercetarilor documentelor de arhiva a fost si Alexandru Papiu Ilarian. De pretutindeni, el a adunat materialul documentar care ar fi putut clarifica unele probleme controversate din istoria romanilor. In anul 1858 ajungea la Berlin, ca insotitor al fiilor lui Panaiote Bals . Cei doi ani petrecuti in capitala Prusiei i-au permis sa intreprinda o temeinica cercetare de arhiva. Entuziasmul descoperii unor astfel de documente poate fi lesne ghicit in corespondenta cu Iosif Hodos. Acestuia ii scria despre "comoara de documente romane" referitoare Mihai Viteazul, pe care tocmai le copiase in facsimil si intentiona sa le trimita la Blaj, lui Timotei Cipariu . La scurt timp, o alta epistola expediata din Berlin, descria preocuparea lui Ilarian de a copia cat mai multe dintre documentele descoperite in arhivele germane. In acest context amintea de "oamenii invatati" care il ajutau in demersul sau stiintific . A primit sprijinul profesorului Zinkeisen, un renumit specialist al istoriei Imperiului otoman, care l-a recomandat custodelui Bibliotecii din Berlin, pe atunci profesorul Grosche . Prin intermediul doctorului Friedlnder a avut acces la documentele din arhivele statului . Documentarea temeinica nu s-a oprit doar la asemenea demersuri. Nu a neglijat nici posibilitatile de documentare oferite de arhivele austriece, maghiare sau italiene . Chiar si mai tarziu, in anul 1870, cand deja se stabilise la Bucuresti, putea sa ofere informatii exacte despre numeroasele documente aflate in bibliotecile maghiare. Un fragment dintr-o epistola catre acelasi Iosif Hodos este graitor prin recomandarile facute. Acesta ar gresi daca nu ar folosi de perioada petrecuta la Pesta pentru a copia "o multime de documente ce se afla in Biblioteca Seceni" . In Catalogul Szechenyi, cu cele trei volume ale lui, care cuprind si Manuscripta bibliothecae, putea sa gaseasca un foarte mare numar de manuscrise referitoare la istoria romanilor . Rezultatul cercetarilor intreprinse la Viena si la Berlin s-a concretizat in editarea unei impresionante colectii de documente intitulata, Tesaur de monumente istorice pentru Romania . Desi a fost puternic influentat de ideile generoase ale romantismului, totusi el a fost un editor de documente, inzestrat cu spirit critic si, in acelasi timp, a intuit necesitatea unei abordari exhaustive a istoriei romanilor. La scurt timp, in anul 1862, initiativa era continuata de catre V. Alexandrescu. Acesta facea demersurile necesare pe langa Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice, pentru a i se aproba acordarea sumei de 300 de galbeni destinati efectuarii unei excursii in Spania, in scopul clar precizat de a cauta si a aduce in tara documente inedite si editate, absolut necesare scrierii istoriei romanilor. Mai mult decat atat, solicitantul isi insotea cererea de o scrisoare in care explica importanta acestui demers. Ministrul Instructiunii Publice a privit favorabil aceasta initiativa, a aprobat-o si a numit o comisie care sa evalueze calitatea materialului adus, comisie ce ii avea drept membri pe M. Kogalniceanu, I. Maiorescu si Al. Papiu - Ilarian. La intoarcerea in tara, V. Alexandrescu a prezentat comisiei amintite documentele descoperite in Spania. El le-a clasificat in texte extrase din lucrari rare, necunoscute lui Gh. Sincai, copii sau extrase din documente editate deja, precum si manuscrise, gravuri sau harti, impreuna cu o lista a cartilor vechi referitoare la romani si la spatiul romanesc. El recomanda mai multe titluri ale unor carti si colectii de documente, care urmau sa fie achizitionate de bibliotecile din Iasi si Bucuresti .

Intentiile au ramas nevalorificate, dar initiativele au continuat. Au beneficiat si de mai mult succes odata cu activitatea lui Eudoxiu Hurmuzaki, cel care a adunat o colectie de documente valoroase ce urmau sa fie publicate. El provenea dintr-o familie boiereasca din Bucovina, pe atunci provincie austriaca. A beneficiat de o educatie aleasa, iar studiile universitare le-a parcurs la universitatea vieneza, in selecta companie a unor viitoare personalitati ale scenei politice austriece, precum Anton Schmerling si Alexander Bach[27]. Vorbea fluent limba germana si cunostea inca alte sapte limbi straine . A fost primul care a acordat atentia cuvenita cercetarii documentelor de arhiva. A apreciat la justa valoare documentul inedit, iar pentru colectionarea lui si-a sacrificat sanatatea si, uneori, chiar averea familiei, mai ales de-a lungul celor noua ani petrecuti prin arhivele Europei . Nu i-a fost dat sa valorifice intr-o lucrare de istorie decat o mica parte a documentelor stranse. Desi cartea a ramas neterminata , paginile pe care le-a daruit il recomanda drept un intelectual cu reale calitati de istoric. Eudoxiu Hurmuzaki a inceput sa cerceteze documente mai intai in arhivele vieneze de prin anul 1846 , intr-o perioada in care ele nu erau deschise cercetatorilor . Hurmuzaki a reusit datorita bunelor relatii cultivate cu personaje influente ale politicii austriece, nimeni altii decat mai sus invocatii Schmerling si Bach. Este evident ca un merit, cel putin la fel de mare, l-a avut si prestigiul de care se bucura in inaltele cercuri vieneze, inca din perioada studiilor universitare. Unele dificultati le-a intampinat atunci cand a dorit sa cerceteze documentele interne austriece, dar, in cele din urma, directorul arhivei, Franz Grillparzer, si-a dat acordul, iar Hurmuzaki a putut continua cercetarea. Dupa epuizarea materialului documentar vienez, spera sa-si continue cercetarile in arhivele din Budapesta, Sibiu, Cluj, Brasov, Lemberg si Venetia. De asemenea, el intuia existenta unor documente importante pentru istoria romanilor in arhivele din Mnchen si Berlin. Nu omitea nici varianta de a cauta noi documente in indepartatul Ierusalim sau la Muntele Athos. Cand nu a putut ajunge el insusi in arhive, Hurmuzaki a intretinut o fructuoasa corespondenta cu diversi arhivari din Franta, Italia sau Prusia, care ii furnizau copii dupa documente privind istoria romanilor. A continuat sa cerceteze prin arhivele europene pana aproape de sfarsitul vietii, cu scurte intreruperi in perioadele 1848-1852 (determinata de evenimentele revolutionare din spatiul romanesc) si 1859-1860, cand s-a aflat mai mult la mosia de la Cernauca si la Cernauti. In cei noua ani de investigatii arhivistice a reusit sa adune peste 6 000 de documente, care pastrau indicate sursele si provenienta lor. Majoritatea documentelor provenea din arhivele vieneze (mai ales cele ale ministerelor de razboi, externe, interne si finante), dar un loc aparte il ocupa si sursele documentare descoperite in Arhiva Cancelariei Aulice a Ungariei de la Budapesta, sau cele provenind de la Biblioteca Muzeului din Pesta si Arhiva Camerei Regale din Buda. La fel de importante erau si tipariturile sau manuscrisele din arhiva particulara a familiei Karoly sau din arhiva de la Buda a Ordinului Franciscanilor. Alte documente proveneau din Cracovia, de la Biblioteca Czartoryski, sau din Innsbruck, datorita investigatiilor in biblioteca universitatii locale. La Venetia, Biblioteca Marciana si arhivele republicii ofereau noi posibilitati de documentare asupra unor momente mai putin cunoscute ale istoriei romanilor, la fel ca si Biblioteca Ambroziana din Milano. In capitala Italiei, istoricul bucovinean a copiat documente din Arhiva Vaticanului si din cea a Institutului De Propaganda Fide. La Paris a acordat o atentie deosebita materialului documentar cules de prin Archives de France, respectiv Archives de l'Empire, iar la Mnchen s-a orientat spre Biblioteca Curtii Regale. Neobositul cautator a ajuns pana in indepartatul si putin cunoscutul - pe atunci - Stockholm, unde s-a ocupat de cercetarea documentelor din Arhiva Regala. Pe langa materialul inedit descoperit in arhivele Europei, Eudoxiu Hurmuzaki nu l-a neglijat nici pe cel deja editat. A tradus sute de pagini din colectiile de documente, care purtau semnatura unor celebritati in domeniu precum Ch. Martens, L. Neumann si G. Pray, toate cu anumite referiri la istoria romanilor. Un asemenea tezaur documentar risca sa ramana nevalorificat daca nu ar fi fost destinat publicarii . George Hurmuzaki, fratele marelui disparut si executorul testamentar, a intuit valoarea nepretuita a documentelor stranse "cu o perseverenta religioasa" , din aproape toate colturile Europei. De aceea, cu acordul familiei, el dona intregul fond de documente Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice din Romania in scopul publicarii. Ministrul de resort de atunci - nimeni altul decat mentorul Junimii, Titu Maiorescu, pasionat el insusi de istorie - recunostea ca "prin primirea documentelor in cauza, Romania a facut o pretioasa achizitiune in interesul istoriei" . El prezenta intr-o scrisoare ulterioara si conditiile in care aveau sa fie tiparite documentele viitoarei colectii si anume in modul in care se aflau ramase de la autor, adica "in prelucrarea pragmatica in limba germana si documentele in limba lor originala" . Intre timp, George Hurmuzaki l-a numit ca reprezentant al familiei sale si custode al documentelor pe D. A. Sturdza, cel care avea misiunea de a reglementa toate problemele legate de publicarea manuscriselor Hurmuzaki . In aceasta perioada de discutii, George Hurmuzaki, conform propriilor marturii, a efectuat o prima structurare si clasificare a documentelor. El a incercat sa intocmeasca un cuprins care sa poata fi folosit la ordonarea filelor de manuscris, inainte de a fi tiparite. Deoarece, arata el, "opul acesta istoric este mult mai intins. El nu va cuprinde mai putin de 8 volume [.] de grosimea unui tom din Enciclopedia lui Brockhaus de 50 pana la 60 de coli tiparite" . El dorea sa precizeze, chiar inainte de a fi aparut vreun volum al colectiei, ca familia Hurmuzaki renunta "la orice fel de despagubire pentru cedarea manuscriselor, fie in bani, fie intr-un numar de exemplare tiparite din acest op" . Singura doleanta exprimata de George Hurmuzaki, ca mandatar al familiei sale, viza restituirea manuscriselor originale dupa copierea lor, deoarece ele reprezentau "un scump suvenir de la un frate mult iubit si venerat" . In acelasi respect pentru fratele disparut, George Hurmuzaki se simtea dator sa precizeze faptul ca le punea la dispozitia lui Titu Maiorescu pentru publicare si ceda toate drepturile de proprietate asupra manuscriselor, cu conditia ca "textul [sublinierea ii apartinea chiar lui George Hurmuzaki - n. ns. S. P.] opului acestuia sa ramana nealterat", iar daca, din motive nebanuite, publicarea documentelor ar fi devenit imposibila, atunci manuscrisele trebuiau restituite familiei Hurmuzaki . De asemenea, el isi exprima dorinta ca intre membrii comisiei constituita special pentru publicarea manuscriselor sa fie inclus neaparat D. A. Sturdza, iar intreaga ei activitate sa fie monitorizata de ministrul Maiorescu. Aceste dorinte au fost respectate intocmai. Ministrul Cultelor si Instructiunii Publice a delegat o comisie pentru editarea colectiei "Hurmuzaki", din care faceau parte Mihail Kogalniceanu, presedinte, Ioan Slavici, secretar, D. A. Sturdza, Alexandru Odobescu, Theodor Rosetti si Bogdan Petriceicu-Hasdeu, membrii . Numirea lui M. Kogalniceanu in functia de presedinte nu era intamplatoare. Chiar pana atunci, prin activitatea lui de editor al documentelor romanesti din arhivele straine, el era considerat o autoritate in domeniu, la fel ca si Ioan Slavici, cel care initial refuzase postul de secretar al comisiei din cauza implicarii si in alte proiecte similare, dupa cum el insusi marturisea: "sunt dezolat de a nu ma putea insarcina cu misiunea cu care binevoiti a ma onora, fiind deja membru in cateva alte comisiuni de aceiasi natura, astfel ca-mi lipseste posibilitatea de a-mi rupe din timpul ce-mi trebuie pentru sustinerea existentei, caci este o legitima mandrie pentru mine de a spune ca traiesc numai din munca [sublinierea ii apartine lui Slavici - n. ns. S. P.]" . In cele din urma, Slavici a revenit asupra deciziei si s-a implicat in editarea celui mai mare numar de volume ale colectiei, fiind urmat de Nicolae Iorga si Ioan Nistor.

La 22 noiembrie 1874, pretiosul transport, continand 25 de pachete de documente, intra in posesia ministrului Maiorescu. Patru zile mai tarziu, printr-o adresa catre M. Kogalniceanu, comisia era convocata pentru a incepe examinarea manuscriselor. Fiecare dintre pachete era structurat pe parti, aranjate, la randul lor, in capitole. De exemplu, pachetul numarul 1, in urma "prelucrarii" definitive, continea o prima parte intitulata Vorgeschichte der rumnischen Frstentmer bis zu ihrer selbstndigen Constituirung, structurata la randul sau in mai multe capitole. Primul, sub titlul Anfnge und Erfolge des rmisch-katholischen Proselytismus bei den Romnen berhaupt und namentlich im Magyaren und Byzantiner Reich, continea documente care totalizau opt jumatati de coli transcrise definitiv si numerotate de la 1 la 8. Capitolul al doilea, Entstehung, Dauer und Unterjochung des wlacho-bulgarischen Staates, continea 123 de coli si jumatate, cu documente referitoare la statele bulgaro-vlahe din Balcani, numerotate de la 9 la 130. Capitolul al treilea, Niederlassung, Bekehrung und Verschwinden der Kumanen in romnischen Landen, cuprindea 6 jumatati de coli transcrise (cu exceptia filei y/2 care contine text original). Partea a doua constituia al doilea pachet, care continea capitolele IV si V. Urma apoi pachetul al treilea care cuprindea capitolul VI, structurat el insusi in doua parti. A doua sectiune a manuscriselor o constituiau extrasele (regeste) si "prelucrarile" definitive, dar neclasificate. Descrierea amanuntita a celor 25 de pachete se intinde de-a lungul a sase file de dosar si avea rostul de a impiedica amestecarea sau, mai grav, disparitia vreunui document[44]. Insasi corespondenta purtata in continuare de George Hurmuzaki cu Titu Maiorescu face numeroase referiri la numerotarea documentelor si ordonarea lor in pachete. Mai mult decat atat, primul atragea atentia asupra numeroaselor note si adnotari care trebuiau publicate, neaparat, "asa cum le-au pus autorul", deoarece ele constituiau parte integranta a textului. Un alt aspect semnalat in corespondenta lui Hurmuzaki facea referire la faptul ca paginile cu documente nu erau numerotate. Amestecarea lor ar fi creat probleme serioase editorilor, intarziind aparitia volumelor tiparite. In scrisorile catre Maiorescu, el preciza ca, in perspectiva traducerii documentelor in limba romana, "se si convorbise deja cu un barbat apt din Bucovina, spre a se insarcina acesta cu traducerea romana" (Eminescu insusi, originar din Bucovina si bun cunoscator al limbii germane, cochetase la un moment dat cu ideea traducerii in limba romana a unei parti a manuscriselor "Hurmuzaki") . Un copist german, instruit chiar de Eudoxiu Hurmuzaki, s-a ocupat cu realizarea unui index detaliat al documentelor si cu copierea filelor din manuscrisul lucrarii nefinalizate despre istoria romanilor. Un astfel de demers devenea absolut necesar, deoarece lucrarea mentionata era greu de citit "din cauza multelor semne diferite, note si tidule adaugite", care se puteau lesne amesteca sau pierde .

Odata reglementate aceste aspecte, sa le numim de ordin tehnic, comisia intrunita pentru editarea documentelor colectiei "Hurmuzaki" si-a inceput activitatea. Munca cea mai istovitoare revenea secretarului comisiei, functie acceptata in cele din urma de Slavici. El detinea cele mai multe atributii de indeplinit, de la gestionarea fondurilor necesare publicarii volumelor, pana la verificarea finala a textelor care urmau sa fie tiparite. In acest scop, el solicita ministrului sa i se permita un regim special pentru cartile imprumutate de la Biblioteca Centrala din Bucuresti, pentru a studia acasa diferitele lucrari auxiliare activitatii de editor de documente. Raspunsul ministrului era favorabil, cu mentiunea ca se impunea si respectarea regulamentelor in vigoare[47]. Pentru editarea volumelor de documente, Slavici propunea atelierul tipografic "Socec et Comp.", deoarece era singurul care dispunea de mijloacele tehnice necesare unei asemenea lucrari. El recomanda si corpul de litera care ar fi trebuit folosit, precum si calitatea hartiei tipografice, formatul, textura si culoarea colilor (alba sau "galbinie"), care trebuiau sa se pastreze aceleasi pe toata durata editarii volumelor colectiei. Din motive estetice, Slavici prefera ca paginile sa nu aiba nici chenar si nici initiale artistice, iar culoarea aleasa pentru cerneala tipografica era negrul. La randul sau, atelierul tipografic trebuia sa puna la dispozitia comisiei zetari, cunoscatori de limba germana si se obliga, in fiecare saptamana, "sa scoata din tipar" una pana in doua coli. Tiparirea primelor documente trebuia sa inceapa neaparat in luna aprilie a anului 1875. Pretul unui volum era estimat la sume variind intre 2 si 2,5 franci, in functie de calitatea hartiei folosite. Conditiile enumerate mai sus reprezentau termenii contractului incheiat de comisie cu reprezentantii atelierul Socec, in data de 17 februarie 1875. Reprezentantii tipografiei se obligau sa-si respecte propriile lor indatoriri, insa le precizau si pe cele ale partenerilor lor. Aceste conditii faceau referire la lizibilitatea si corectitudinea scrisului, efectuarea corecturilor in cel mai scurt timp posibil (prima corectura trebuia sa fie facuta in 24 de ore, iar pentru a doua timpul era preconizat la doar 12). Contractul dispunea de acordul ministrului Maiorescu. El recomanda membrilor comisiei, printr-o adresa din 28 februarie 1875, sa urmeze prevederile contractuale . Nu a fost insa respectata ordinea cronologica a aparitiei volumelor. Primul tiparit a fost volumul VII, care continea documente referitoare la istoria Bucovinei. Optiunea nu era intamplatoare, ci parea, mai degraba, dictata de un anumit context politic impus de serbarile destinate comemorarii "rapirii" Bucovinei. In luna septembrie a anului 1877 era aproape finalizata tiparirea celui de-al saptelea lea volum si se solicitau fonduri suplimentare pentru traducerea in limba romana a sintezei de istoria romanilor, inceputa dar nefinalizata de Eudoxiu Hurmuzaki. Pana in anul 1880 au mai aparut volumele VII, VI si III, precum si o prima editie a Fragmentelor, in limba germana si in traducere romaneasca. Anii 1880-1881 au adus noi schimbari, in sensul ca editarea documentelor colectiei "Hurmuzaki" a intrat sub tutela Academiei Romane. Inaltul for stiintific a recunoscut comisia desemnata de minister pentru a ingriji editarea documentelor colectiei, iar fondurile destinate editarii erau gestionate separat de la bugetul Academiei. Incepand cu anul 1884, comisia de resort a hotarat ca documentele deja existente trebuiau completate cu altele noi. Pentru aceasta se impuneau cercetari de arhiva, intreprinse sistematic si metodic, dar si consultarea unor lucrari de specialitate, pentru ca doar asa se putea realiza "un corp complet de documente ale istoriei nationale, un monument stiintific, demn de statul roman si de nemuritorul Eudoxiu Hurmuzaki". Secretarul comisiei era, in continuare, Ioan Slavici, cel care s-a implicat in editarea a nu mai putin de 12 volume ale colectiei, reprezentand partea cea mai consistenta a operei sale istorice.

Cercetarile de arhiva au fost reluate intre 1883-1884. Prin intermediul lui N. Kretzulescu, ambasadorul statului roman la Roma, respectiv Sankt Petersburg, a putut fi copiat un bogat material documentar, referitor la momente importante ale istoriei romanilor. Astfel, au putut fi cercetate arhivele venetiene, care au furnizat peste 3 600 de copii dupa documente care vizau istoria romaneasca. Din arhiva imperiala de la Moscova au fost aduse numeroase copii dupa documente slavone si latine, continand importante informatii despre trecutul spatiului romanesc. La completarea colectiei de documente a contribuit si "regretatul dr. Obedenaru", care, ca diplomat roman, a inlesnit copierea unor noi documente din arhivele si bibliotecile Romei. O atentie deosebita a fost acordata documentelor editate de diferitele publicatii straine, mai ales cele maghiare si polone. Demersul era foarte generos si urmarea, in mod explicit, "scopul de a face un corp cat se poate mai complet al sorgintilor documentare a istoriei nationale si a pune astfel la un loc la dispozitia barbatilor de stiinta tot materialul privitor la istoria romanilor". Din 1884, Nicolae Densusianu a fost desemnat sa se ocupe cu strangerea, coordonarea si editarea noilor documente. Alexandru Odobescu a completat colectia cu documente provenind din arhiva ministerului afacerilor straine francez, Grigore Tocilescu a descoperit un bogat material documentar la Biblioteca Nationala din Paris. Cercetarile au continuat si in anii care au urmat. Au fost identificate si copiate documente din arhivele polone din Lemberg si Cracovia si din arhivele private ale familiilor Radziwill si Nieswiez. Au urmat, apoi, arhivele transilvanene si cele maghiare, iar incepand cu anul 1889, au fost cercetate arhivele municipale din Ragusa. Pe langa aceasta veritabila campanie de colectionare a documentelor referitoare la istoria romanilor din arhivele si bibliotecile straine, Academia a alocat fonduri importante special pentru achizitionarea unor colectii de documente interne, constand in hrisoave si acte domnesti dar si multe alte acte cu caracter privat. Astfel, in anul 1889 se putea face un bilant al volumelor editate sub tutela Academiei si mai ales se putea observa numarul impresionant de documente care le completau pe cele culese de Eudoxiu Hurmuzaki. Editarea volumelor sub titulatura colectiei "Hurmuzaki" a continuat pana in 1946[49], iar intre cei care s-au ingrijit pentru ca tomurile lucrarii sa apara periodic ii amintim pe Ioan Slavici, urmat apoi de Nicolae Iorga si Ioan Nistor. Ei nu erau singurii, dar se cuvine mentionat faptul ca s-au implicat in editarea celei mai importante parti a acestei colectii .

Unul dintre cei mai importanti continuatori ai operei lui Eudoxiu Hurmuzaki a ramas Nicolae Iorga. Facand parte din generatia "scolii critice", Iorga si-a intemeiat discursul istoric pe document, pe interpretarea lui critica. Profitand din plin de faptul ca arhivele "gemeau" de materiale aproape necunoscute, ilustrul istoric a incercat sa reinvie crampeiele de viata oferite de registrele de socoteli, actele publice si scrisorile private. Istoria era frumoasa, dar cuprindea neadevaruri sau adevaruri partial prezentate, din cauza materialului documentar "slab, putin, de calitate foarte proasta" si a "scriitorului", preocupat mai degraba de "aparenta si succes" decat de o critica atenta a izvoarelor[51]. Iorga considera ca editarea Monumentei a fost de bun augur pentru demersul stiintific de publicare a izvoarelor. Cautarile sale au inceput inca din perioada studiilor pariziene la cole Pratiques des Hautes tudes, sectia istorica, unde a descoperit documente importante pe baza caror a scris o interesanta monografie despre viata lui Philippe de Mzières. Aceasta lucrare, prin care finaliza studiile de la Paris, a necesitat cercetari sistematice de arhiva si l-a familiarizat pe Iorga cu munca titanica a cercetarilor de arhiva. Pentru a afla cat mai multe despre personajul sau istoric, tanarul Iorga a calatorit in Italia, la Roma, unde i s-a permis sa copie documente din arhiva Vaticanului, iar in Anglia a gasit alte documente importante la Oxford . Munca adevarata de cercetare a arhivelor a inceput dupa 1891, cand Iorga a parasit Parisul in favoarea Berlinului. In arhivele marelui oras a inceput istovitoarea munca de cautare a documentelor si lucrarilor referitoare la istoria romanilor. Nu a ascuns nicicand aceasta placuta experienta, ci dimpotriva a prezentat-o in cuvinte dintre cele mai vii: "Impins de instinctul care leaga pe orice om sanatos de tara si de neamul lui, m-am trezit la Biblioteca Nationala cercetand catalogurile la sectiunea care priveste Orientul european si, un fior de bucurie, mai strabatator decat acela care intovarasia si descoperirile cele mai neasteptate si mai frumoase in alte domenii, m-a patruns cand intre noile achisitii am gasit scrisori de-ale pretendentilor nostri domnesti ca enigmaticul Ioan Bogdan pe vremea lui Henric al IV-lea si fiul lui, ba chiar de ale Domnilor din secolul XVII, in legatura cu propaganda catolica pe care ambasadorii regali o faceau la Constantinopol" . Entuziasmat de descoperirile deja infaptuite, tanarul studios gasea de cuviinta sa le impartaseasca si altora, iar cel mai indreptatit era considerat fostul profesor, A. D. Xenopol. Manunchiul de acte romanesti sau privitoare la romani la care se referea Iorga, nu a fost in masura sa il impresioneze pe ilustrul istoric. Raspunsul aspru redactat l-a deziluzionat pe tanarul Iorga si l-a motivat, in acelasi timp, sa-si continue cercetarile. La Berlin, unde a cautat documente inedite si Alexandru Papiu Ilarian, Iorga si-a desfasurat activitatea in arhivele de stat germane, sub protectia istoricului Zinkeisen, devenit cunoscut pentru celebra carte despre Imperiul Otoman. La varsta deplinei maturitati, atunci cand isi scria memoriile, renumitul istoric avea sa-si aminteasca cu nostalgie despre acele "lucruri noua" care, inca de atunci, il fascinau nespus. Din documentele arhivelor a aflat despre "uneltirile contra turcilor", inclusiv planul de a-l captura pe sultan, pe care Petru Rares le facea electorului de Brandenburg prin trimisul sau. Atatea alte lucruri veneau insa din epoca de "cruciata" moderna a lui Ioan Sobieski, regele Poloniei. Nu a omis cercetarea in amanunt a legaturilor cu Prusia secolului XVIII, descoperind un refuz ferm al asprului Frederic Wilhelm I de a acorda protectie unui spion moldovean . Cercetarea arhivelor l-a acaparat in asa fel incat, in scurt timp, a preferat-o in detrimentul cursurilor de la universitate. A ajuns astfel sa inregistreze sistematic toata corespondenta de la Constantinopol a trimisilor prusieni. Nu a omis nici ceea ce el numea munca lunga, grea si obositoare a copierii atat de folositoarelor rapoarte consulare din Iasi si din Bucuresti de pana pe la 1830, "extrema limita ingaduita", de la care altii ar putea sa continue cercetarile, fara a-si blama "predecesorii si ajutatorii" . De la Berlin, tanarul Iorga s-a indreptat spre Leipzig sau Lipsca, dupa cum era numit curent acest centru universitar de catre romani. Principalul sau scop era de a-si sustine teza de doctorat si in subsidiar cercetarea arhivelor. Desi in acest oras nu a gasit filiale ale arhivelor statului, totusi a continuat "goana pentru inedit", atat in vederea cruciadelor tarzii, pentru care "era un oarecare material in manuscriptele din biblioteca", cat si pentru istoria romanilor . Domeniul exercita asupra lui Iorga o atractie tot mai puternica, iar diversitatea documentelor cercetate il anunta chiar de atunci pe istoricul marilor cuprinderi. Marea sa satisfactie a constat in descoperirea unui volum din corespondenta polona de la inceputul secolului XVI, Acta Tomiciana, care asigura o fericita completare a documentelor identificate pana atunci. De la Leipzig s-a indreptat spre Dresda, unde a descoperit, in arhivele statului, corespondenta diplomatica a trimisilor prusieni la Constantinopol. In biblioteca orasului a gasit doua pretioase cronici venetiene din secolul al XV-lea, dar si o gramatica greaca a unui Petru - Voda , pe care il identifica drept fratele omonim, din Cipru, al lui Petru Cercel. Noile documente elucidau momente importante ale istoriei romanilor. Parasind Dresda, tanarul Iorga s-a indreptat spre sudul Germaniei, la Mnchen. Chiar daca bibliotecile orasului nu-i mai ofereau nimic din bogata corespondenta diplomatica, descoperita in orasele din nordul Germaniei, la Mnchen a putut sa-si completeze materialul documentar pentru istoria universala, mai ales acele aspecte care priveau navalirea turcilor prin vaile Alpilor germani sau hotararile de Dieta contra primejdiei musulmane. Nu au lipsit nici eventualele atingeri cu viata romaneasca de odinioara, in acelasi domeniu, atat de pitoresc, al pretendentilor la tron, care "rataceau" de la o curte la alta, totdeauna "plini de genealogie si lipsiti de bani", cu "mana intinsa" pentru un subsidiu, ca sa mearga la Constantinopol si sa-si capete astfel dreptul de mostenire, pe care il considerau incontestabil. Din colectia Hermann Schedel, intocmita cu atata dragoste si cheltuiala in secolul XV, Iorga a cules nepretuita scrisoare a lui Vlad Tepes catre regele Mateias al Ungariei si alte stiri despre aceasta epoca de glorioase lupte defensive. Nu a gasit intelegere atunci cand a solicitat cercetarea unor manuscrise vechi. Nu a reusit sa obtina importantul document cunoscut sub numele de manuscrisul de la Neamt, scris si ilustrat de diacul Teodor, fiul lui Mariesescul sau Marasescul . Iorga si-a continuat periplul cu o scurta sedere la Nrnberg, unde a descoperit documente care furnizau neasteptate informatii despre medicul german al lui Stefan cel Mare, pe langa multe altele privind peregrinarile vlastarelor domnesti de-a lungul Europei, pretutindeni "miluiti de toti printii si de toate orasele" . Cu acest ultim popas la Nrnberg, tanarul Iorga parasea Germania si se indrepta spre Innsbruck-ul austriac. Materialul de arhiva, deosebit de bogat, descoperit de istoricul roman in arhivele si bibliotecile acestui oras, l-a determinat sa preconizeze o grabnica revenire pentru a termina de copiat documentele referitoare la acei anii in care "se chinuiau intre straini voievozii Moldovei" . La fel de importanta era si vasta corespondenta a arhiducelui Maximilian, "menit sa fie stapanitorul Ardealului, cedat de Sigismund Bathory" , iar toate aceste documente ramase neexplorate aveau sa-l cheme peste ani pentru reluarea cercetarilor. In Italia s-a oprit asupra documentelor din arhivele din Venetia si Murano, unde a descoperit o colectie de manuscrise despre personaje ale Evului Mediu romanesc. Arhivele de Stat milaneze i-au oferit importante completari pentru istoria Transilvaniei. Au urmat, apoi, cele din Florenta si Genova, oras devenit celebru pentru relatiile sale cu Constantinopolul. Bogatul material il indreptatea pe tanarul istoric sa considere ca era tot ceea ce i-ar fi trebuit pentru o lunga activitate de istoric in mai mult decat o singura directie . Totodata, multe dintre materialele stranse in acest periplu de tinerete au ramas vreme indelungata nepublicate. Cea mai mare parte a surselor documentare a reprezentat o baza serioasa pentru multe studii publicate constant in paginile revistei "Arhiva", patronata atunci de A. D. Xenopol. Alte documente au contribuit la aparitia unui prim volum din colectia Acte si fragmente, care pentru istoria romanilor ridica numeroase probleme noi si pretindea interpretari originale, sugerate, intre altele, si de mijloacele de informatie curand gasite, mai ales atunci cand A. D. Xenopol, "in Iasul fara biblioteca de istorie", fusese silit a lucra dupa "citatiile din editia lui Ureche de Picot" . Cautarile nu s-au oprit aici. Anul 1896 a marcat inceputul unei noi etape in munca de cercetare a arhivelor, de aceasta data mult mai sistematica si mai "asezata", lipsita de zbuciumul si presiunile de altadata. A reluat, cu sarg, lucrul in arhivele Vaticanului, interesat fiind de "oaspetii rasariteni", ajunsi pe meleaguri straine. Dupa scurte stagii la Florenta si la Neapole, Iorga s-a indreptat spre Bologna, unde a descoperit corespondenta si notele stolnicului Constantin Cantacuzino cu noi date despre istoria romanilor . Periplul a fost reluat doi ani mai tarziu, insa, de data aceasta, interesul marelui istoric a fost canalizat spre arhivele poloneze din Liov, Lemberg si Knigsberg . Iorga a profitat din plin de perioada prolifica petrecuta in arhivele oraselor poloneze si mereu si-a amintit de locurile unde avea multe de lucru "cu redactarea in ceasurile libere de la Arhive a prefetei, cuprinzand o buna parte din istoria secolului XVI, la volumul XI din colectia Hurmuzaki" . Arhivele din Viena i-au furnizat noi documente, descoperite dupa perioade de "lucru incordat", un efort evident, pe care-l cerea imensitatea unui material incomplet cercetat de Hurmuzaki. Acesta din urma, "intrand in depozite ca la el acasa", isi ingaduise a lua si vechile hartii chirilice, de o valoare nepretuita, ale lui Petru Schiopul, fara a acorda o prea mare atentie instructiunilor date de Mihai Viteazul in romaneste solilor lui la "Imparatie" . Cu toate acestea, Iorga a continuat sa cerceteze si sa stranga documentele necesare impresionantei colectii, pe care "Sturdza staruia sa o numeasca pana la capat Hurmuzaki", desi, intre timp, Odobescu sau Tocilescu colaborasera si ei la dansa. Ramanea o mare si indrazneata ambitie a acelor timpuri, intentia de a razbate "incet si cu multe oftari", totusi fara a recurge la prea multe compromisuri. Micile rivalitati si orgolii personale au fost repede depasite si nu au impiedicat sa apara noi volume ale colectiei, continand rapoartele consulilor prusieni. Volumul rezultat, elegant si apreciat de A. D. Xenopol ca reprezentand o autoritate in domeniu, a fost rezultatul unei munci "pagane" care, in sfarsit, incepea sa-si arate roadele. La scurt timp dupa aceasta reusita, Iorga pregatea si materialul pentru volumul XII din colectie. Demersul era destul de dificil, din cauza unei false perceptii a contemporanilor fata de unele scrieri de tinerete ale lui Iorga. In memoriile sale, ilustrul istoric amintea ca atunci cand i-a fost dat sa publice "comoara stransa in Innsbruck si in Viena despre Mihai Viteazul" a fost necesara si "o tainica intelegere a d-lui Bianu cu Sturdza", pentru ca fara sa se stie, toti sa alcatuiasca cele doua parti pline de noutate ale volumului, unul trecut si el tot sub numele lui Hurmuzaki, si care nu avea nimic in comun cu ceea ce izbutise Iorga a injgheba . Intrerupta doar pentru o scurta perioada de timp, munca de editor de documente a fost reluata in primul deceniu al secolului trecut. Iorga s-a axat, in principal, pe cercetarea corespondentei domnitorilor romani cu orasele ardelene. A acordat o mare atentie cercetarii si editarii documentelor grecesti, referitoare la istoria romanilor de pana la sfarsitul secolului XVIII. Prin eforturile sale, la care se adauga si initiativa tanarului istoric bucovinean I. Nistor de a publica rapoartele consulilor austrieci, a fost posibila aparitia a patru mari volume noi, care urmau sa completeze demersul de a strange actele straine privitoare la istoria romaneasca . Iorga a intretinut si o bogata corespondenta cu toti cei care i-ar fi putut semnala existenta unor documente importante pentru istoria romanilor, oferind, la randul sau, unele informatii pretioase. Astfel, A. Bauch, intr-o scrisoare datata 27 decembrie 1893 si expediata din Nrnberg, multumea istoricului roman pentru informatiile despre Peter Vischer si se obliga la randul sau sa-i comunice consideratiile personale despre Cipru, Moldova si Muntenia . La fel de interesanta era si corespondenta purtata cu B. Bretholz, un locuitor al orasului Brnn, caruia ii solicitase detalii privind existenta unui portret al domnitorului Al. Ipsilanti in aceasta localitate. Raspunsul afirmativ il informa pe Iorga ca deasupra portii cladirii unde a fost internat Ipsilanti la Brnn se putea observa o fresca infatisand un boier batran, cu barba mare, sezand turceste, pe cap cu o caciula orientala, cu un ciubuc in gura, insotita de inscriptia "Ipsilanti, principe moldav" . Intr-o epistola ulterioara, B. Bretholz nega existenta vreunui document despre Ipsilanti in arhivele statului din Brnn si isi exprima convingerea ca asemenea documente se puteau gasi doar la Viena, in Arhiva Ministerului de Razboi sau in Arhiva Imperiala a Curtii si a Statului . Inaintea lui Iorga, Alexandru Odobescu a desfasurat o bogata corespondenta cu profesorul vienez, Fr. Miklosich, privind studierea unui manuscris slavon, continand Psaltirea, insotit de un comentariu apartinand lui Branco Mladenovici .

Toti cei care au contribuit la realizarea unei baze documentare pentru istoria romanilor ar putea fi numiti, la randul lor, "calatorii" colectiei "Hurmuzaki". Prin merite proprii, de cele mai multe ori, ei au reusit sa aduca din toate colturile Europei documente deosebit de importante pentru scrierea istoriei nationale. Demersul lor a depasit granitele veacului XIX si editarea volumelor a continuat in prima parte a secolului trecut. Inspirata mai mult sau mai putin dupa modelul Monumentei, colectia Hurmuzachi ramane si astazi la fel de impunatoare si confera nemurire initiatorului sau.