Constantin al IX-lea MONOMAHUL ( 12 iunie 1042 - 11 ian. 1055)

Constantin al IX-lea MONOMAHUL ( 12 iunie 1042 - 11 ian. 1055)

Dupa inlaturarea lui Mihail al V-lea Zoe se hotaraste sa ia in casatorie pe Constantin Monomahul, un reprezentant al aristocratiei civile, pentru care se pare, imparateasa nutrise o simpatie atunci cand era sotia lui Mihail al IV-lea. Constantin fusese chiar exilat politic in insula Lesbos, la Mytilene, unde statuse vreo 12 ani. Cronicarii timpului ni-l descriu ca fiiind un barbat atletic, "frumos ca Ahile" (Psellos, VI, 12,126) si in acelasi timp elegant, preocupat de infatisarea exterioara cu succes la femei, glumet, zambitor si totdeauna binevoitor cu cei din jur. Toate acestea il faceau simpatic si iubit de popor, caci era si darnic. In acelasi timp ca imparat Constantin s-a dovedit om inactiv, iar domnia lui este considerata perioada cand se pune capat politicii ofensive de cuceriri. Psellos spune despre el ca a privit domnia ca "un repaus de oboseli si prilej de a-si satisface placerile" (VI, 47). A fost de aceea un suveran mediocru, caci, dupa cum spune acelasi cronicar "investit cu puterea regala acest om nu a guvernat bine treburile statului, nici cu vigoare, nici cu prudenta. El nu a inteles demnitatea regalitatii, care cere intotdeauna un suflet prezent, bun administrator al treburilor publice." Inactivitatea aceasta ar putea fi explicata si prin aceea ca in momentul preluarii functiei era destul de bolnav, abia se putea misca, aproape paralitic. Detentia in insula Lesbos, orasul Mytilene, lasase probabil urme asupra sanatatii lui. Cu toata aceasta incapacitate de miscare, el a facut fata cu eroism obligatiilor de protocol. Constantin a fost insa un mare cheltuitor, secatuind tezaurul statului prin daniile exagerate facute favoritilor si favoritelor sale ori prin ctitorii fastuoase, ca de pilda Biserica Sfantul Gheorghe, din cartierul Mangan ori Noua Manastire din insula Chios.

Astfel, Constantin era un om inteligent si cultivat incat el se va cultiva de o echipa de oameni de stiinta si cultura contribuind astfel la renasterea invatamantului.

Inainte de casatoria cu Zoe, Constantin mai fusese insurat de doua ori si vroia sa faca si a treia cu Sklerena, o iubita a lui din familia Skleros, dar i se opuneau canoanele. Sklerena ii aratase o mare afectiune si fidelitate in detentia de la Mytilene, fiind alaturi de el. Era o femeie frumoasa si distinsa, incat se spune ca un curtean i-a facut o data un compliment care a placut tuturor. Trecand cortegiul imperial, acest curtean a strigat de pe margine, salutandu-o pe Sklerena cu vorbele preluate din Homer, puse de acesta in gurile batranilor ce au salutat-o pe Elena: "NU, nu este un lucru blamabil ca troienii fac razboi pentru o femeie atat de frumoasa".

Dupa incoronare el a obtinut asentimentul imparatesei Zoe s-o aduca la palat in baza unui "contract de prietenie" si chiar sa-i acorde titlul de Augusta (Sebaste), ceea ce atragea dupa sine participarea acesteia la festivitatile de protocol si chiar la consilii de coroana. Poporul suporta cu greu prezenta Sklerenei la palat si vedea in aceasta lezarea drepturilor imparatesei legitime. Rezolvarea a adus-o moartea timpurie a Sklerenei, spre marea durere a imparatului. Ea a fost inmormantata in manastirea Sfantul Gheorghe din cartierul Mangan, fondata de imparat.

Locul Sklerenei l-a luat in curand o frumoasa printesa alana, care se afla ca ostateca la palat. si aceasta a fost cinstita cu titlul de Augusta, luandu-i in toate privintele locul Sklerenei.

In aceasta vreme Zoe traia retrasa la gineceu, ocupandu-se mai mult de prepararea parfumurilor si de rugaciune. Uneori picta icoane si ei i se atribuie o icoana a Mantuitorului, pentru care zideste o biserica si o aseaza acolo in mare cinste. Imparatul ii lasa lui Zoe toata libertatea sa ia bani din tezaurul public, incat contribuie si ea prin cheltuieli fara rost la secatuirea finantelor.

In anul 1050 Zoe moare la varsta de 72 de ani.

Situatia interna

Mijlocul secolului al XI-lea si in speta domnia imparatului Constantin al IX-lea reprezinta o etapa decisiva in cursul pe care il cunoaste imperiul dupa moartea lui Vasile II, in sensul orientarii spre o politica pacifista, condusa de birocratism. Am aratat masurile luate de imparatii anteriori pentru limitarea puterii aristocratiei militare. Acum se face un pas hotarator inainte in aceasta directie si se contureaza pregnant clasa aristocratiei civile, formata din senatori, birocrati si burghezia oraseneasca. In mainile acestei clase va intra intreaga putere politica a statului si vom asista chiar la alegerea imparatilor cu precadere din randul acestei clase. Ea isi va consolida puterea si prin faptul ca Universitatea din Constantinopol, reorganizata sub conducerea unor mari invatati ai timpului avea printre principalele ei meniri formarea de functionari capabili in stare sa se ocupe de servicii de baza ale statului. Aristocratia birocratica devine o clasa privilegiata prin faptul ca multi inalti demnitari sunt in acelasi timp si senatori, iar onoarea aceasta atat de ravnita va face sa se inmulteasca numarul pe lor. Pe de alta parte, unii dintre demnitari primesc din partea imparatului, ca rasplata pentru serviciile aduse, mari domenii spre administrare, bucurandu-se pe timpul vietii de intregul uzu-fruct.

Beneficiarii acestor danii, proniarii, nu puteau insa vinde domeniile incredintate lor ori sa le lase mostenire. Veniturile scoase si scutirile de impozite de care beneficiau contribuiau la marirea bogatiei acestora si la grabirea procesului de feudalizare a imperiului. Un sistem asemanator de gratificatii este instituit pentru manastiri, cunoscut sub numele de charistikaria. Dania (χαριστική) se facea de catre imparat, patriarh, de inalti demnitari bisericesti, de ctitori ori chiar de monahi. Celui caruia i se facea dania, charisticarul, beneficia de intregul venit oferit de bunurile respective, de aceea el era interesat sa le administreze bine. Desi institutia charistikariatului isi are originea in secolul anterior, ea se extinde acum. Intre primii charistikari se numara marele invatat Mihail Psellos. Cu toate ca sistemul acesta a dus la unele abuzuri economice si morale, criticate de Ioan Oxites, viitorul patriarh al Antiohiei, totusi in general, se apreciaza ca el a contribuit la o mai buna administrare a pamanturilor manastirilor. Tot in vremea lui Constantin al IX-lea sunt cunoscute unele privilegii, solemnia, acordate de data aceasta bisericilor si manastirilor si prin care se intelege dreptul de a incasa impozitele in folosul lor, din anumite circumscriptii financiare.

Existenta proniarilor si a atator privilegii acordate lor si manastirilor a avut ca urmare crearea a si mai mari dificultati administratiei centrale. Cel mai mult de suferit a avut fiscul care nu-si putea strange impozitele, fiindca functionarii respectivi nu aveau ingaduinta sa patrunda in teritoriile controlate de proniari si de Biserica. Pentru a-si asigura totusi strangerea impozitelor, statul a recurs la arendasi, care se puteau impune in zonele amintite. Acestia plateau in avans administratiei centrale impozitele apreciate iar apoi realizau sume si mai mari prin incasari suplimentare de la populatie. Arendasii isi creiau un aparat administrativ propriu pentru strangerea impozitelor, asemanator aceluia al statului, dar se intelege ca o buna parte din impozite nu intrau in tezaurul central, ci in buzunarul unor profitori.

Cele mai grave consecinte ale schimbarilor economice si politice s-au recuperat asupra armatei si aristocratiei militare. Concesiile facute de Roman Argyr bogatasilor civili prin scutirea de impozituri allelengyon nu au fost considerate suficiente. Forta lor politica si economica trebuia sa creasca si mai mult si aceasta prin diminuarea puterii rivalilor lor militari.

In acest scop s-a procedat la o deplasare masiva a trupelor din Europa spre Asia si invers cu scopul de a rupe legatura dintre conducatorii militari locali si ostasii recrutati de pe domeniile lor. O masura si mai grava a fost anularea obligativitatii prestarii serviciilor serviciilor militar, in schimbul platii unei sume de bani. Acestea le-a dat prilejul bizantinilor sa se eschiveze de la prestarea serviciului militar si, pe de alta parte a facut necesara incadrarea in armata a mercenarilor straini (rusi, varegi, franci, englezi, bulgari, uzi, alani, germani, turci, etc.) nelegati de glie si de conducatorii militari bizantini, ci de cei care ii platea, adica de imparat si de birocratii sai. S-a ajuns la armata mai putin eficienta si mai costisitoare. Impozitul pe care militarii autohtoni il platisera pana aici contribuia la intarirea bugetului statului, dispare, si o data cu aceasta se iveste necesitatea platii mercenarilor, in general infideli si mai slabi luptatori. Mai mult decat atat, si acest buget militar este diminuat in numele unei politici pacifiste. Este evident ca urmarea nu putea fi decat micsorarea efectivelor militare. Dar imparatul era linistit fiindca socotea ca atat la granita cat si in interior domneste linistea si nu este nevoie de o armata numeroasa: "Dusmanul sta acum in liniste iar supusul traieste in pace. Un mare calm domneste la romei si nu exista nimic, care sa ne indrepte grijile in directia opusa" (Jus Graeco-romanum I, 621).

Cat de gresita era aceasta apreciere o vor arata evenimentele externe. Oricum, prin aceste masuri sistemul themelor, intemeiat de Heraclius si care fusese pastrat ca baza administrativa si militara de toti imparatii succesori, slabeste si mai mult si o data cu el puterea statului. Chiar forta strategului scade in favoarea aceleia a praetorului, care este reprezentant al puterii civile.

Unii istorici vad totusi in reformele care au loc la mijlocul secolului al XI-lea in societatea bizantina o revenire la un sistem mai democratic decat cel monarhic al imparatilor militari. Ei releva in acest sens rolul crescut al Senatului si Poporului, cele doua institutii de baza ale democratiei grecesti. Poporul, sau Demos, participa acum la viata politica, exprimandu-si alaturi de Senat vointa sa. Au loc adunari publice organizate pe baza corporatiilor (breslelor profesionale, care preiau functii politice ale demelor de alta data sau ale partidelor din hipodrom). Dar aceasta participare a poporului la conducere a vulgarizat in ochii unui contemporan ca Psellos nivelul deliberarilor politice si a permis intrarea in demnitati superioare a vulgului, stricand astfel ordinea traditionala de avansare. Daca pentru unii istorici moderni, aceasta patrundere a oamenilor de jos in demnitati inalte avea menirea sa inlocuiasca nobilimea de sange cu o alta a capacitatii, pentru altii, politica aceasta a imparatilor avea ca scop formarea unor partide politice favorabile lor.

O reactie la politica antimilitara a lui Constantin al IX-lea o reprezinta revoltele armate a doi generali: George Maniakes in 1043 si Leon Tornikios in 1047.

George Maniakes era considerat unul dintre cei mai buni conducatori militari. El isi capatase mari merite pe frontul oriental, unde recucerise Edessa in 1032, dar succesele sale rasunatoare le-a avut in Sicilia, incepand cu anul 1038, unde recucereste de la arabi partea orientala a insulei cu orasele Siracuza si Messina. Din 1042 devine comandant suprem al armatei bizantine din Italia. Vazand in el un posibil rival, imparatul Constantin il destituie de la comanda din Italia. Maniakes nu executa ordinul dat de imparat si este proclamat de catre ostasii sai imparat, si porneste cu armata prin Tarent, Dyrrhachium, apoi pe via Egnatia impotriva Constantinopolului. Aproape de orasul Amphipolis obtine o victorie impotriva armatei imperiale condusa de sebastoforul Stefan, dar o sageata ratacita il loveste mortal si cade de pe cal. Asa a luat sfarsit revolta acestui mare general, care-i ofera imparatului Constantin prilej sa-si serbeze triumful in hipodrom. Actiunea lui George Maniakes nu a ramas fara ecou in lumea bizantina, mai ales ca el era privit ca model ideal de conducator militar. Il favoriza infatisarea sa maiestuos atletica (cca. 2,30m inaltime), voce tunatoare, maini puternice, menite, cum spune Psellos, "sa sfarame porti de fier si sa darame ziduri". Persoana sa a intrat in legenda, s-au scris despre el poezii si glorificari, care au ajuns chiar pana in tarile scandinave.

Revolta lui Leon Tornikios a avut un caracter mult mai amplu, la pregatirea ei participand mai multi sefi militari, nemultumiti de politica antimilitara a imparatului. Centrul de organizare a revoltei a fost orasul Adrianopolis. Leon se tragea dintr-o familie de domnitori armeana si purtase titlul de patricius si vestiarius. A indeplinit chiar functia de strateg al Iberiei, dar acuzat de tiranie, a fost destituit si obligat sa intre in monahism. Pamanturile lui trecusera in proprietatea statului. Dezbraca haina de monah, o imbraca pe cea de general si ridicat pe scut este proclamat de armata imparat. Timp de 4 zile, 25-28 sept. 1047, capitala este asediata. Imparatul Constantin, desi bolnav de guta conduce cu curaj apararea si in final, profitand de lipsa de decizie a lui Leon Tornikios de a da atacul hotarator, are timp sa aduca trupe de sprijin din Asia Mica, care anihileaza actiunea uzurpatorului. Leon este prins si orbit si asa ia sfarsit si a doua incercare a reprezentantilor aristocratiei militare de a stopa politica dusa de imparat impotriva lor.

Renasterea invatamantului si culturii     

Se pare ca, dupa moartea lui Ioan Tzimiskes, Universitatea din Constantinopol, ca invatamant public de stat, nu a mai avut un imparat pe tron, care s-o sprijine in chip deosebit. Vasile II a fost prea ocupat cu problemele militare, ca sa poata acorda Universitatii o atentie speciala. Cu toate acestea se cunosc in vremea lui si dupa aceea, retori si oameni de cultura de seama, formati mai ales in scoli particulare. Imparatii succesori lui Vasile nu au facut nici ei mai nimic in aceasta privinta, incat Constantin al IX-lea rupe acest curs. Lui ii place literatura, avea gust pentru cultura si stiinta si vede in Universitate un fel de pepiniera in care sa creasca viitorii oameni de care avea nevoie administratia publica. Nu avea incredere in militari si de aceea vroia sa-i inlocuiasca peste tot. Prima masura a fost sa intemeieze o facultate de drept cu sediul in manastirea Sfantul Gheorghe in cartierul Mangan. El facea acest lucru in jurul anului 1045 sau poate chiar mai devreme cu 3 ani, promulgand o novella (Jus Graeco-Romanum I, 618): "despre hotararea si propunerea profesorului de legi". Responsabil al acestei facultati a fost Ioan Xifilinos din Trapezunt, din familie umila. El devine membru al senatului si primeste multe privilegii si onoruri. Sarcina sa era sa expuna studentilor cat mai clar cu putinta si mai exact si sa-si dedice tot timpul ziua si noaptea studierii si interpretarii lor. In acelasi timp Ioan Xifilinos primea si titlul de "pazitor al legilor" (nomofilax), de illustris si un salariu mare de 4 libre pe an. Toate acestea il situau inaintea tuturor din imperiu. Cursurile erau gratuite pentru toti studentii, dar cei bogati erau indemnati sa ofere cadouri profesorilor, fara sa pretinda pentru acestea nici o recompensa.

Facultatea de Filozofie

A fost intemeiata tot in aceeasi vreme, dar fara sa cunoastem actul constitutiv. seful acestei facultati a fost numit M. Psellos, care primeste in acelasi timp si titlul de "consul al filosofilor", ceea ce il situa pe un loc foarte inalt in ierarhia bizantina, asemanator aceluia de nomophilax. si Psselos era, dupa modelul colegiului de la drept, seful tuturor filosofilor, eruditilor, din imperiu. Aceasta pozitie i se pare lui Psellos atat de inalta, ca si a patriarhului contemporan, Mihail Cerularie, fiindca ii scria acestuia: "La fel si eu ocup un scaun nu mai putin important ca al tau". Facultatea de filozofie denumita de Psellos gimnaziu (gimazion) isi avea sediul la Biserica Sfantului Petru. In cadrul ei functionau doua catedre: cea de filozofie detinuta de Psellos si cea de gramatica, condusa de Nicetas Byzantios (Bizantinul). Programul de invatamant urmarea sa dea studentilor o cultura filosofica si literatura complexa, pentru a face din ei oameni de stat si in acelasi timp umanisti, capabili sa cunoasca filosofia, cultura si literatura greaca ti s-o acorde cu crestinismul. Psellos nu a separat in cursurile sale filosofia de retorica, cosmografie, geografie, logica, muzica si chiar de astrologie. Nici Nicetas nu limita gramatica la notiunile ei elementare ori la ortografie, ci cuprindea studierea capodoperilor literaturii antice, probleme de vocabular si semantica. Colaborarea lui Psellos cu Nicetas a fost buna, caci aceasta ii fusese chiar profesor. Acelasi lucru este valabil si pentru Ioan Byzantinul, (numit de adversarii sai Mavropus, adica omul cu picioare negre) si care-i fusese, de asemenea, profesor lui Psellos.

Ioan Mavropus a predat din 1053 filosofia si retorica, iar mai inainte avusese o scoala proprie la Constantinopol, unde studiase si Psellos. Opera lui literara si teologica este importanta, deoarece in ea gasim informatii privind si teritoriul romanesc.

Aceluiasi grup de invatati i se adauga Constantin Lihudis, jurist vestit, ales primministru de Mihail al V-lea si pastrat de Constantin al IX-lea. Mai tarziu el devine chiar patriarh.

Avantul invatamantului declansat de aceasta pleiada de invatati nu a durat multa vreme din cauza inconsecventei si irascibilitatii imparatului Constantin al IX-lea. El este criticat cu curaj de Constantin Lihudis pentru delapidarile din tezaurul statului si din aceasta cauza este destituit de imparat in anul 1050. va intra in disgratie si Ioan Mavropus, care devine episcop. Psellos si Xifilinos se retrag la manastirile de pe Muntele Olymp. Locul acestora l-a luat un favorit incapabil, logofatul Ioan.

Sub Constantin Monomahul se petrece si un eveniment de o deosebita importanta pentru viata Bisericii cu urmari care mai dureaza si azi. Este vorba de Marea Schisma din 1054 care a sfasiat in doua "camasa fara cusatura" a Mantuitorului, adica "Biserica una sfanta" a lui. Schisma are radacini adanci in trecut, dar se datoreaza si imprejurarilor vremii si caracterului protagonistilor acestei drame. Prin schisma se consuma oficial o despartire care se anuntase de foarte multa vreme si luase grave proportii in secolul al II-lea sub patriarhul Photios. De data aceasta Schisma nu va mai fi trecatoare ca atunci, ci definitiva. Temperamentul lui Mihail Cerularie, ambitios patriarh ecumenic si al cardinalului Humbert, om arogant si autoritar, au contribuit la aceasta dureroasa ruptura. Sensul mai adanc al acestui act, de care nimeni nu se astepta sa dureze vremuri, este acela al sfarsitului unor pretentii de universalitate: papa va trebui sa renunte la o universalitate ecleziastica, inteleasa cum dorea el, dupa cum imparatul bizantin este silit sa renunte de a mai gandi la o universalitate politica.

Constantin al IX-lea nu a supravietuit decat putin acestui eveniment.

La 11 ianuarie 1055, imparatul, care demult era bolnav de guta si uzat de viata plina de placeri pe care o dusese, se stinge din viata. Sotia sa, Zoe Porfirogeneta murise inca din 1050. Mai supravietuia doar Teodora, care va ramane singura imparateasa pana in septembrie 1056, cand trece din viata si ea, fara ca domnia ei sa se fi deosebit prin vreo infaptuire mai de seama. Cu Teodora se stinge, in linie feminina, dinastia macedoneana, dupa ce linia masculina se incheiase, odata cu moartea tatalui ei, in 1028. cea mai stralucita dinastie din intreaga istorie a Bizantului dispare astfel, dupa o existenta de aproape o suta nouazeci de ani. In acest rastimp, imperiul de Rasarit dupa ce a depasit tristele urmari ale decadentei, s-a anuntat pe drumul Renasterii.