Cruciadele - întarirea rupturii sau mijloc de unire ?

Cruciadele - întarirea rupturii sau mijloc de unire ?

Un însemnat calugar si teolog grec, Iosif Vryennios, scria la începutul secolului XV: 'Sa nu credeti ca popoarele din Apus ne vor ajuta, mai curând sau mai târziu. Daca ele se vor ridica într-o zi zicând ca vin în ajutorul nostru, ele se vor înarma pentru a distruge orasul, neamul si numele nostru'[1].

Aceste cuvinte, cu toate ca au fost spuse la mult timp dupa ce cruciadele au luat sfârsit, ele ar fi fost valabile si pentru vremurile acelea.

Ruptura veritabila si definitiva a celor doua Biserici s-a produs odata cu cruciadele[2]. Cruciadele au pornit din tarile apusene ale Europei, în secolele XI XIV si constituie în istoria Evului Mediu un fenomen complex. Ele au avut în primul rând un scop religios: eliberarea Locurilor Sfinte de sub stapânirea arabilor. Dar pe lânga motivele religioase, care sunt cele mai importante, au avut si cauze politice si economice bine disimulate sub ideologia religioasa a eliberarii acestor locuri. În afara de spiritul de bravura si aventura, cruciatii urmareau si câstigarea de mosii si averi, precum si crearea unor state de tip feudal, pe care sa le exploateze apoi, cum s-a si întâmplat, în favoarea lor[3].

Cuvântul cruciada trezeste un simt de eroism, caci prin fapte îndraznete avea sa duca la scopuri marete. Dar în cruciade, desi s-a manifestat un cult al acestui eroism, faptele îndraznete nu au dus la scopuri marete, pentru ca în spatele lozincii rasunatoare de 'eliberare a locurilor sfinte' se ascundeau tot felul de interese marunte si meschine. E adevarat ca pe timpul lor s-au realizat contacte rodnice, culturale, între Bizant si Apus; Bizantul contribuia la educarea culturala si la ivirea renasterii italiene, apoi la cunoasterea ortodoxiei în Apus, la sporirea comertului si a tehnicii, încât se înscrie pozitiv în cadrul Europei; dar totodata cruciadele au însemnat accentuarea vrajbei între Apus si Rasarit, au trezit ura politica, rasiala si confesionala, au semanat neîncredere reciproca, au popularizat necesitatea mentinerii schismei între frati, au adus jaf si exploatare coloniala; ele au trezit pofta de putere mondiala a papei si au dus la maceluri între crestini.

Astfel, în numele Sfintei Cruci s-a discreditat, prin cruciade, însasi Sf. Cruce, care era facuta protectoare varsarilor de sânge si a tuturor pacatelor. Excesul cu cinstirea crucii a dus tocmai la necinstirea ei. Cavalerii feudali au mers în numele papii sa combata oamenii si crestinatatea Orientului, servind interesele politice imperiale, astfel încât cruciadele devin o aventura feudala, sub emblema religioasa[4].

Cele mai grave urmari pentru crestinatatea ortodoxa le-a avut cruciada a IV-a.

Pusi în inferioritate politica si constrânsi sa negocieze un acord religios imposibil în conditiile impuse de papi, grecii s-au gasit într-o situatie penibila, pe care occidentalii au speculat-o cu neomenie. Fie ca papii asmuteau pe latini contra grecilor, fie unii latini chiar, rezultatul era acelasi: Constantinopolul a devenit tinta atacurilor occidentale armate, obiectiv de cruciada. Grecii trebuiau combatuti, ca si necredinciosi, din cauza 'ereziei' si a neascultarii lor fata de papa[5].

Cu timpul, apusenii vor nutri parerea ispititoare ca singurul mijloc politic pentru înlaturarea schismei nu este decât cucerirea Constantinopolului[6]. Ireparabilul s-a produs, când armatele cruciadei a IV-a au atacat Constantinopolul, la 13 aprilie 1204, în vinerea Sfintelor Patimi, jefuindu-l, farâmând icoane, aruncând moastele la gunoi si alte lucruri josnice. Latinii sustineau ca au facut aceasta 'unanimiter pro honorae sanctae Romanae ecelesial'[7].

Cruciada a IV-a a fost, astfel, desavârsirea schismei si cauza profunda a unei antipatii, care n-a mai iesit din inima grecilor, un act neuitat de fanatism si teroare confesionala. Cruciadele au facut un imens rau cauzei bisericesti. Ele au sters orice urma de buna întelegere între greci si latini, au creat situatii penibile si au ridicat între cele doua parti crestine un zid despartitor, întarit cu arme de razboi si stropit cu infamii si sânge[8].

În cele patru secole de viata, ale imperiului oriental, dupa schisma, totul ce s-a facut a avut darul sa îndeparteze si mai mult Bisericile despartite, sa adânceasca schisma, sa statorniceasca aversiunea reciproca si sa faca imposibila, nu numai atunci ci pâna astazi, o întelegere adevarata si durabila[9].

De la prima încercare de unire pâna în vremea noastra, motivul politic a continuat sa constituie baza si modul: 'unirilor de la care Roma nu s-a abatut niciodata, nici când initiativa încercarilor de unire au avut-o împaratii bizantini, ca înainte de 1453, nici când aceasta initiativa a apartinut papilor, dupa aceea”.

Prima încercare de unire anticipeaza si ilustreaza în chipul cel mai edificator caracterul tuturor unirilor, acela de acte politice, adica de luare în desert a credintei si a dragostei crestine, pentru satisfacerea unor nevoi straine de interesul Bisericii.

Epoca 1054-1453 reprezinta istoria celor patru secole de încercari zadarnice sub toate aspectele lor variate, a unirii celor doua Biserici.

Cruciadele, care trebuiau sa fie un ajutor însemnat pentru crestinii orientali, au devenit o amenintare si o calamitate. Sta în logica politicii orientale ca ele sa se desfasoare în strânsa legatura cu istoria încercarilor de unire, si, de fapt, cele doua serii de evidente formeaza un lant, cu care orientalii trebuiau sa fie legati de staulul Romei si de stâlpul intereselor normando - franco - germano -venetiene. Cruciada a IV-a (1203 - 1204), pe care papa Inocentiu al III-lea (1198-1216) n-a voit-o îndreptata asupra Bizantului, dar de al carui rezultat s-a folosit apoi bucuros, pentru supunerea bisericeasca a grecilor, este mult graitoare în aceasta privinta[10].

Cu timpul, alunecând prea mult spre interese lumesti, spre secularism, conducatorii apuseni, ai vietii bisericesti, au contribuit la nasterea spiritului libertin si protestatar, care se va amplifica cu putere în secolele urmatoare proliferând sub forma schismelor, ereziilor si a încercarilor de reforma in capitis et membris a Bisericii[11]. Astfel, cu greu se mai poate vorbi de unire a Bisericilor într-o lume atât de farâmitata. Din doua Biserici legate timp de secole prin credinta si dragoste crestina, schisma a facut doua tabere rivale, învrajbite si înstrainate, aflate în lupta confesionala, de atunci si pâna astazi. Dintr-o crestinatate în care Rasaritul si Apusul se gaseau unite si împacate, schisma a facut doua mari grupuri potrivnice izolate. În marea comunitate religioasa care fusese pentru lumea veche pilda de solidaritate morala si de armonie, dezbinarea de la 1054 a facut o spartura dureroasa si nevindecata pâna astazi[12].

Schisma, nedemna de numele de crestin, care dureaza de secole, a facut pe unii sa deznadajduiasca, sa afirme ca refacerea unitatii pierdute este imposibila.

Si totusi, ceea ce 'la oameni pare cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta'. Daca Biserica ar fi o institutie pur omeneasca, am putea înclina sa dam dreptate pesimistilor, dar întrucât Biserica este o realitate divino-umana, întrucât în ea lucreaza Duhul lui Dumnezeu, noi nu putem fi 'ca cei ce n-au nadejde', ci nadajduim si credem ca refacerea unitatii bisericesti nu este imposibila. Poate ca si dezbinarea, desi nu este lucrarea lui Dumnezeu, ci a ambitiilor omenesti, a avut un tâlc duhovnicesc: ea a scos în evidenta multimea 'talantilor', care au fost fructificati de fiecare Biserica în felul ei, a adâncit în sufletele noastre adevarul ca dezbinarea este slabiciune si unitatea este putere. De fapt, niciodata dorul dupa unitate nu s-a stins si întotdeauna dezbinarea a fost simtita ca o rana profunda ce trebuie vindecata[13].

Un pas important pentru apropierea Bisericii Ortodoxe si a Bisericii Romano-catolice s-a realizat între anii 1964 - 1965.

La data de 4-6 ianuarie 1964 a avut loc pelerinajul papei Paul VI în Tara Sfânta, la Ierusalim, în cadrul caruia s-a întâlnit cu patriarhul ecumenic Atenagoras I, pe Muntele Maslinilor. A fost pentru prima data de la începuturile crestinismului când un 'urmas' al lui Petru s-a dus la Ierusalim si pentru prima data, dupa încercarea de unire de la Ferrara – Florenta, din 1439, când un papa s-a întâlnit cu patriarhul ecumenic. Aceasta reuniune, profund simbolica, a fost preludiul actului de ridicare a anatemelor lansate la Roma si Constantinopol în iulie 1054[14].

În toamna aceluiasi an, conferinta panortodoxa de la Rhodos a decis sa se înceapa pregatirile necesare pentru deschiderea dialogului teologic 'pe picior de egalitate' cu Biserica romana.

Prin 'declaratia comuna', citita în ajunul închiderii conciliului Vatican II (care s-a deschis la 11 octombrie 1962), mai precis în ziua de 7 decembrie 1965, papa Paul VI (1963 - 1978), în catedrala Sf. Petru din Roma si patriarhul Atenagoras I (1949-1972) în catedrala Sf. Gheorghe, a Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, au ridicat în acelasi timp anatemele, rostite la 16 si 24 iulie 1054, care au provocat 'Schisma cea mare'[15].

În aceasta declaratie, cei doi înalti ierarhi au subliniat ca 'sunt constienti ca acest act de justitie si de iertare reciproca, nu poate fi de ajuns sa puna capat diferentelor, vechi sau recente, care subzista între Biserica Romano-Catolica si Biserica Ortodoxa si care vor fi depasite prin lucrarea Sf. Duh gratie curatirii inimilor, regretului nedreptatilor istorice, precum si printr-o vointa activa de a ajunge la o întelegere si expresie comuna a credintei si cerintelor ei”.

Astfel prezentându-se situatia, cu toate ca anatemele au fost formal ridicate, ramân mai departe consecintele schismei si deosebirile dogmatice, cultice si disciplinar canonice, care vor face obiectul unor tratative viitoare între Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica. Numai dupa lamurirea si depasirea acestor deosebiri printr-un 'dialog teologic' serios se va putea realiza apoi si intercomunicarea sau 'comunicatia în scris' dintre cele doua Biserici[16].

Ideea refacerii unitatii crestine este comuna Bisericilor si este caracteristica azi pentru conceptia de viitor, asa cum ele doresc din toate partile în nuante confesionale deosebite totusi.

Dezbinarea împrastie si opune puterile morale ale crestinatatii si compromite reputatia ei. S-a împlinit deci vremea întelegerii crestine în spiritul si pentru servirea marilor idei, pe care Bisericile le reprezinta si le propaga[17].

Au devenit banale constatarile ca planeta noastra e mica si ca trebuie sa renuntam la izolarea în care traim[18], Unitatea Bisericii este un lucru prea mare si prea placut lui Dumnezeu pentru ca toate Bisericile crestine sa aiba vreo rezerva pentru a-si conjuga eforturile în acest sens[19].

Sf. Vasile cel Mare spunea : 'Ce ar putea fi mai placut decât ca cei împartiti într-o asa de mare multime de locuri sa-i vezi legati într-o singura armonie a membrelor prin unitatea dragostei în 'Trupul lui Hristos ?'[20].

Dezbinarea bisericeasca este pentru întreaga lume prilej de nemultumire si neîncredere. Ea trebuie sa înceteze prin întelegerea si unirea crestinilor în pace, fratie si libertate, aduse omenirii de Iisus Hristos. Crestinii nu vor putea vorbi de pace, daca nu va fi pace între Biserici. Ca sa fie pace între Biserici, trebuie sa se recunoasca si sa se îndrepte greselile facute împotriva unitatii ei si sa revina pe o pozitie crestina potrivita cu învatatura propovaduita de Mântuitorul si transmisa de Sfintii Apostoli[21].

Este de la sine înteles, în conceptia ortodoxa, ca Biserica nu se poate reface azi sau în viitor în forma ei de acum o mie de ani sau o mie cinci sute de ani, cu atât mai putin în cea din scurta epoca initiala apostolica[22]. Totusi, noi suntem datori sa facem eforturi sa ne apropiem unii de altii, rugându-ne împreuna, fiind mai toleranti, mai întelegatori. Ar trebui sa fim niste 'podari', sa facem punti, sa deschidem trecatori între Orient si Occident[23].

Biserica Ortodoxa crede ca unirea Bisericilor este o necesitate sufleteasca si o datorie morala a tuturor crestinilor si ca toti se roaga pentru realizarea ei. Desi deosebirile si înstrainarea ei confesionala sunt azi mai mari decât în veacul schismei, o apropiere crestina s-ar putea înfaptui, daca se va arata aceeasi întelegere si bunavointa din toate partile si daca, mai presus de interesele personale ale unor conducatori, sau de interese sectare, vor fi puse interesele spirituale si morale ale Bisericii menita a fi 'una sfânta, soborniceasca si apostoleasca'[24].

Nu stie nimeni cum se va realiza unitatea, nu îndrazneste nimeni sa fixeze termene, nici macar nu s-au descoperit metodele de lucru cele mai sigure, dar toti simt presant ca ceva trebuie facut, ca undeva trebuie sa existe o solutie'[25].

Iar daca masele de credinciosi trebuie scoase definitiv din cauza, daca lor nu li se poate aduce nici o învinuire pentru schisma, apoi în actualitate si în vremurile viitoare, lor le este rezervat rolul principal de stingere a schismei, de izbavire a lumii crestine de acest pacat si de consecintele lui funeste. Este si firesc de altfel, ca cei ce au avut si au mai mult de suferit din pricina unui rau, sa lupte si mai hotarât pentru înlaturarea lui[26].

Stradaniile pentru unitatea Bisericii se integreaza în marele elan de unitate al lumii contemporane. Ea este actuala prin însasi fiinta si constitutia acestui dumnezeiesc asezamânt.

Biserica e Teandrica, expresia unitatii desavârsite a lui Dumnezeu si a omului în spatiul vietii pamântesti. Biserica întemeiata de Dumnezeu fiind alcatuita din oameni, existenta ei este în functie de coeziunea strânsa si reala a oamenilor cu Dumnezeu si a crestinilor între ei. Aceasta unire e ceruta solemn si testamentar de Mântuitorul în rugaciunea arhiereasca si e recomandata de Sfântul Ap. Pavel bisericilor din Roma, Corint si Efes. Unitatea Bisericii se integreaza în eternitatea vietii divine[27].

Biserica universala nu poate fi realizata prin renuntare si compromis, ci numai prin aceea ca noi, fiecare la locul lui, sapam mai adânc în Adevar. Precum un tunel sapat spre launtrul pamântului trebuie sa întâlneasca în centru alte tunele asemanatoare, asa trebuie sa se întâmple si cu întâlnirea crestinilor în centrul Adevarului revelat[28].

Chiar daca sporadic, totusi, se recunoaste superioritatea Bisericii Ortodoxe, fata de celelalte confesiuni, chiar de catre catolici, Asa de exemplu arhiepiscopul de Utrecht, dr. Andreas Rinkel, întâistatatorul Bisericii Vechilor-Catolici, spune : 'Noi fratii, suntem bucurosi când ne întâlnim unii cu altii. Dar bucuria noastra este deplina astazi, când avem între noi pe parintii nostri. Parintii nostri sunt ortodocsii..”[29].

O unitate si o ecumenicitate bisericeasca exista în forma mostenita din vechea unitate, nerupta si neîmpiedicata de granite nationale, de deosebiri de limba si de fire: cea a Bisericilor Ortodoxe. Ele formeaza o singura unitate confesionala în toata lumea, fiind unitare în credinta, organizatia, cultul si disciplina ecumenicitatii de altadata.

Biserica Ortodoxa este o comunitate de Biserici autocefale, care comunica si se unesc strâns între ele. Spre deosebire de romano-catolicism, ea nu constituie o monarhie absoluta, cu pretentii de stat politic, lumesc si cu tendinte de a absorbi pe celelalte; spre deosebire de protestantism, ea nu e farâmitata si dezagregata, împartita pe marturisiri si interpretari deosebite, ci este una si aceiasi în tot timpul si în tot locul, marturisind aceeasi credinta, organizata în acelasi fel, rugându-se cu aceleasi rugaciuni, cântând aceleasi cântari, savârsind aceleasi sfinte Taine, traind aceeasi traditie crestina. Desi nu au nici aceeasi vechime, nici aceeasi limita, nici acelasi popor si teritoriu, Bisericile Ortodoxe formeaza o unitate care a fost si este tipul posibil al apropierii crestinatatii întregi[30].

Casa noastra spirituala, Biserica Ortodoxa, e atât de larga, încapatoare si primitoare, încât în ea poate intra orice crestin, ce cauta cu sinceritate mântuirea sufletului si e totdeauna primit cu dragoste nefatarnica si întelegere crestina. Nu noi avem nevoie de altii, ci altii au nevoie de noi, nu noi ne-am abatut de la adevar, ci altii au calcat adevarul. Iar daca e vorba, dupa cum ne cer latinii, de 'reîntoarcere', apoi nu noi ortodocsii trebuie sa mergem la Roma, în 'staulul' Sfântului Petru, ucenicul lui Hristos, 'ca oaia cea ratacita' …. trebuie sa vina la Ierusalim, la piciorul Crucii lui Hristos[31].

Din cele spuse, reiese foarte clar faptul ca piedica cea mare, în calea refacerii unitatii Bisericii, este în suflet, în atitudini, în primul rând. Bineînteles ca si diferentele doctrinare si cultice au o reala importanta, dar acestea au existat, într-o oarecare masura, cu mult înainte de schisma[32].

Noua ne revine datoria de a ne ruga unii pentru altii. Orice rugaciune strabatuta de dragoste de Dumnezeu si de aproapele si plina de mireasma credintei, nu poate sa nu fie pretuita, recomandata si practicata. Cu ruga fiecarui credincios noi trebuie sa împreunam si ruga noastra pentru buna întelegere, pacea si unitatea tuturor. Sa ne apropiem mai mult în rugaciune pentru ca astfel, unirea la care ne gândim si spre care tindem continuu sa devina realitate: unire în credinta, în sufletele si cugetele noastre, ale ortodocsilor si ale catolicilor.

Adevarul vechi va putea fi biruit oare pâna la urma de minciuna si de pacatul nou ? Va birui schisma unitatea sau va fi rapusa ea de aceasta ?

Trebuie sa recunoastem ca noi nu putem da un raspuns clar; speram însa, ca Adevarul va triumfa. Pâna atunci, în slujbele ortodoxe se repeta necontenit: 'Pentru pacea a toata lumea si pentru unirea tuturor, Domnului sa ne rugam!'