DECLINUL LUMII ANTICE

DECLINUL LUMII ANTICE

Orice reflectare asupra Evului Mediu ne duce inevitabil cu gandul la inceputurile sale, caci, asa cum deja s-a putut constata, orice epoca istorica isi are radacinile in perioada precedenta si lasa mostenire anumite trasaturi epocii urmatoare. In acest sens, se poate observa ca la geneza universului medieval au contribuit trei factori constructiv determinanti: mostenirea culturala a antichitatii, religia crestina si organizarea politica impusa de migratia popoarelor. Migratorii au creat relatiile de dominare si relatiile politice, atat in privinta infatisarii hartii Europei cat si in privinta tesutului interior al noilor tari si regate, a caror guvernare si organizare a fost determinata de noii stapani. Biserica crestina oferea in acelasi timp omului de rand comunitatea intr-un mod deosebit, atat pentru prezent, cat si dincolo de aceste limite. Ea apreciaza cu totul alte valori si incearca sa atraga membrii ei spre acestea. Tot biserica este principalul mijlocitor al culturii antice, desigur doar in masura in care elementele acestei culturi erau apreciate drept bune si folositoare. Este evident ca o perpetuare a culturii si civilizatiei antice in toate aspectele si domeniile nu putea fi de durata, nici biserica nu putea sa-si impuna neingradit ideologia si nici noii stapani migratori nu puteau ignora realitatile intalnite si rezultate in urma unui indelungat proces evolutiv al societatii umane, istoria si viata scurgandu-se spre o sinteza a acestor elemente in totalitatea lor, sinteza care inseamna intotdeauna altceva decat partile ei componente.

Dupa cum s-a aratat deja, Cellarius delimiteaza inceputul Evului Mediu cu domnia lui Constantin cel Mare (306-337), primul imparat roman care si-a avut resedinta in Byzantion/Constantinopol. Mutarea capi-talei de la Roma la Constantinopol si transformarea, incetul cu incetul, a Imperiului Roman intr-unul bizantin constituie intr-adevar un capitol important al inceputurilor Evului Mediu. De acum teritoriul imperiului devine loc de desfasurare a unor evenimente turbulente la care participa numeroase popoare ce isi fac tumultuos intrarea pe scena istoriei europene. Tocmai aceste popoare atrag acum intreaga atentie asupra lor, romanii trecand in planul secund iar imperiul aflat in permanenta defensiva nu mai reprezinta decat culisele pentru istoria altor popoare. Domnia lui Constantin apartine inca perioadei reformelor antichitatii romane tarzii, cand se mai fac unele eforturi de reorganizare a imperiului, eforturi in care, conform opiniei imparatului, biserica crestina trebuia sa joace si ea un rol. Unele legende care au circulat mai tarziu afirma ca insasi mutarea capitalei la Constantinopol ar fi avut semnificatii mult mai adanci decat cautarea unui loc mai prielnic si mai usor de aparat. In Constantinopol, orasul apostolilor, Constantin nu ar mai fi dorit sa fie imparat roman, ci principe al crestinatatii iar plecarea din Roma ar fi avut simbol de rupere a legaturilor cu trecutul si cu zeitatile pagane ale caror temple dominau cetatea eterna. Cert este ca din punct de vedere politic, vechea capitala Roma, pierduse orice rol si semnificatie, din ea ramanand doar urmele fostei glorii, iar daca barbarii se straduiau sa ajunga la Roma, o faceau doar in virtutea unor traditii de mult depasite de realitati, in virtutea legendelor despre orasul de aur si despre nenumaratele si neasemuitele comori ce s-ar afla acolo. In realitate Roma nu a ramas capitala nici macar pentru partile apusene ale imperiului tarziu, cand noua resedinta a acestor teritorii se va stabili la Ravena. Chiar daca imparatul Constantin a primit botezul crestin de la episcopul Eusebius abia pe patul de moarte, chiar daca pana in acelasi moment nu a renuntat niciodata la functia de "Pontifex Maximus" al credintelor romane pagane, chiar daca metodele sale de guvernare numai crestine nu pot fi numite, datorita opririi persecutiilor asupra crestinilor prin edictul de la Mediolanum, a interventiei sale in conciliul de la Niceea, Constantin cel Mare a intrat in credinta crestina ca sfant alaturi de mama sa Elena. Antipodul sau a fost, mai tarziu, ultimul imparat al dinastiei constaniniene, Iulian, numit in mod indreptatit de crestini Apostatul (361-363), dar domnia sa a fost prea scurta pentru a mai anula cursul dat istoriei de Constantin.

Initiativa lui Diocletian de introducere a unui sistem de guvernare bazat pe impartirea imperiului a fost pastrata si de Constantin, desi acesta a domnit vreme indelungata singur. Prin impartirea imperiului se dorea pastrarea de fapt a unitatii statale si nicidecum dezmembrarea, coregenta a doi imparati impunandu-se din motive de aparare a unui teritoriu imens, supus la presiuni fara precedent pe limes, situatie in care securitatea putea fi mai usor asigurata de doi imparati cu responsabilitati zonale. Rezultatul a fost insa altul decat cel scontat, ajungandu-se in cele din urma la despartirea reala si definitiva a imperiului. Doar pentru scurta vreme imperiul se mai reunifica sub Constantius (337-341), care reuseste sa-i inlature pe ceilalti patru contracandidati, pentru ca apoi Valentinian (364-375) sa fie silit sa-l accepte pe fratele sau Valens (367-378) drept coregent. Dupa ce imparatul Teodosius (379-395), numit "cel Mare", mai mult din motive religioase decat politice reuseste mai mult din intamplare si pentru scurt timp sa stapaneasca intregul imperiu, se ajunge ca la moartea sa imperiul sa fie definitiv impartit intre fii sai. Fiul mai varstnic, Arcadius (396-408) mosteneste partea de rasarit mai bogata si cu capitala Constantinopol, pe cand fiul mezin, Honorius (395-423) trebuie sa se multumeasca cu partile apusene, unde - fapt semnificativ - nu rezideaza la Roma, ci mai intai la Mediolanum (Milano) si din anul 404 la Ravena. Relatia de fraternitate a celor doi imparati trebuia sa reprezinte in continuare o garantie a pastrarii unitatii si a conducerii coerente a imperiului, dar tineretea celor doi si nu in ultimul rand ambitiile unor sfetnici au dus la distantarea celor doua parti, chiar si la conflicte de granita, cu rezultatul inevitabil al evolutiei partilor rasaritene spre un Imperiu Bizantin in timp ce Imperiul Apusean se va sfarama sub tavalugul migratiei popoarelor. Nici partile rasaritene nu au fost scutite de atacuri si asedii ale unor popoare migratoare, dar desfiintarea toala a acestui stat nu se va produce decat in anul 1453, prin cucerirea Constantinopolului de catre armatele turcesti ale lui Mehmed al II-lea, data considerata de acelasi Cellarius ca sfarsit al Evului Mediu.

Triburile germanice in primele secole ale mileniului I

Izvoarele care cuprind cele mai ample informatii despre germani sunt lucrarile De bello gallico (scrisa la mijlocul sec. I a. Ch. de Caesar) si De origine et situ germanorum (scrisa in jurul anului 98 p. Ch. de Tacitus). Multa vreme obscure, originile germanilor au dat nastere la numeroase interpretari sau legende. Cel mai cunoscut mit este cel al unui neam stravechi 'Urvolk", popor de origine caucaziana din care ar fi aparut familia popoarelor indoeuropene si care ar fi pastrat caracteristicile sale etnice mai pure decat mostenitorii sai.

Locul de origine a celui mai vechi dintre popoarele germanice - constituit din fuziunea populatiei neolitice locale cu elemente etnice indo-europene - se situeaza in zona din sudul Suediei, Peninsula Iutlanda si teritoriul Germaniei Septentrionale, cuprins intre gurile fluviilor Weser si Oder, avand la baza fuziunea dintre populatiile finice descendente ale vechii culturi Grand Marais[1]si ale populatiilor neolitice venite din campiile dunarene, reprezentante ale culturii ceramicii lineare[2]. In timpul primei jumatati a mileniului II a. Ch., germanicii sunt inca in epoca bronzului si cunosc un oarecare declin datorat avantului celtic, rupturii relatiilor cu Orientul si unei progresive deteriorari a climei, deteriorare ce se continua pana in secolul al VI-lea p. Ch., determinand aparitia pe tarmurile baltice a numeroase popoare, zona fiind numita de Jordanes ca fabrica de popoare.

La inceputul mileniului I p. Ch. germanii ajunsesera pana la Vistula in est, pana la Rin in vest, in sud atinsesera linia Dunarii superioare (dincolo de care expansiunea lor era blocata de romani), iar la nord ocupau aproape jumatate din Peninsula Scandinava. Numele de germani, care era al unui singur grup de populatii[3], denumire data de romani germanilor occidentali, nu a fost adoptat de germanii insisi ca o denumire generica, chiar daca ei aveau o oarecare omogenitate culturala si religioasa, datorata in principal limbii si credintelor comune. Aceasta omogenitate s-a pastrat si in perioada migratiei lor, cand cele trei grupuri s-au diversificat in mai multe triburi sau confederatii de triburi: germanii de nord (ingveonii) au dat nastere popoarelor medievale ale danezilor, suedezilor si norvegienilor, germanii de rasarit (herminonii) au constituit grupul tribal al gotilor (stapanind regiunea Vistulei timp de aproape 1300 de ani - cca. 800 a. Ch. - 500 p. Ch.), alte triburi fiind herulii, rugii, schirii, asezati pe cursul inferior al Oderului, burgunzii si vandalii pe cursul sau mijlociu, gepizii, intre Oder si Vistula, iar germanii de vest (istveonii) s-au impartit in mai multe ramuri, dintre care triburile saxonilor si anglilor au trecut marea fondand, in Britania, un regat nou, alte ramuri germanice fiind cele ale francilor, asezati pe cursul superior al Rinului, frizii, in Olanda, iutii, in Peninsula Iutlanda, longobarzii, intre cursurile inferioare ale Weserului si Elbei, suabii, intre Elba si Oder si marcomanii in Boemia.

In ajunul marilor invazii situatia acestor triburi era urmatoarea: la est, din actuala Ucraina pana in Dacia, se intindeau gotii, impartiti, de o parte si de alta a Niprului, in ostrogoti (goti 'stralucitori') si vizigoti (gotii 'intelepti'). Acestia sunt cei mai bine organizati si cei mai periculosi inamici ai Romei. In campia ungara, gepizii ('cei inceti') se invecineaza cu vandalii hasdingi, in Silezia, vandalii silingi i-au impins pe marcomani in Bavaria, burgunzii ocupa valea raului Main si fac presiuni in spatele alamanilor. Acestia aparuti in urma regruparii diverselor neamuri ale germanicilor occidentali (alle Mnner) sub influenta orientala, forteaza armatele romane sa evacueze Campurile Decumate[4] si patrund intre limesul renan si cel dunarean. Pe Rin apar francii ('oamenii liberi'), care au absorbit vechile triburi occidentale ale sicambrilor, chamavilor, bructerilor, chattilor. Ei se impart in doua grupuri: de la Bonn la Kln, francii numiti in secolul al VII-lea ripuari, intre Rin si Escaut, francii salieni, care isi trag numele de la fluviul Yssel. Pe tarmurile Marii Nordului, alungate incepand cu secolul al III-lea de ridicarea nivelului marii, se pun in miscare o serie de popoare de marinari si de 'pirati': iutii si anglii din Danemarca, saxonii dintre gurile Elbei si Weserului, frizonii din Groeningen si Frizia si mai la est, dintre Elba si Oder, micul popor al longobarzilor.

Spre deosebire de infiltrarile si incursiunile triburilor germanice in Imperiul Roman din secolele III-IV, marea lor migratie din secolul al V-lea a avut ca urmare strapungerea liniilor fortificate romane de pe Rin si de pe cursul superior al Dunarii si stabilirea migratorilor in aproape toate provinciile imperiului.

Spre norocul Romei, comunitatea de limba si de rasa n-a putut face sa se nasca la aceste popoare un sentiment 'national', dar o civilizatie germanica exista totusi. Triburile germanice cu care romanii au intrat mai intai in conflict - spre sfarsitul secolului al II-lea a. Ch. - au fost cimbrii, originari din nordul Iutlandei si teutonii din regiunea aproximativ centrala a Germaniei de azi, dar germanicii cei mai reprezentativi au fost gotii, vandalii, longobarzii si francii.

Viata sociala. Ca la majoritatea popoarelor 'barbare' si la germani unitatea de baza a vietii sociale o forma familia patriarhala, compusa din parinti si fiii necasatoriti. Germanicii nu cunosc nici statul, nici orasele in maniera romana, ci comunitati: neamul, tribul, clanul (sippe) si familia, care sunt cadrele vietii lor politice si sociale. Intr-un neam sunt unite cu legaturi destul de lejere grupurile care formeaza un tinut (gau), grupuri care se aduna intr-un loc sacru, aproape de un arbore sau de un munte, pentru a discuta despre alegerea unui sef, a porni un razboi sau a judeca neintelegerile dintre triburi. Tribul, comunitatea familiala si sateasca, era condus de o aristocratie bazata pe nastere sau pe valoare, care stapaneste cea mai mare parte a pamantului. Acestei aristocratii, ierarhic, ii urmeaza multimea oamenilor liberi care purtau arme si care isi dau prin aclamatii parerea in cadrul adunarilor; urmeaza apoi in esalonul inferior sclavii, prizonierii de razboi sau datornicii insolvabili, legati de cultivarea pamantului, dar care pot, rascumparandu-se, sa intre in categoria libertilor, dar nu pot sa faca parte din poporul germanic, deoarece doar apartenenta la o familie ii da germanicului posibilitatea de a fi liber.

Oamenii liberi se bucurau de toate drepturile, puteau sa poarte arme, sa participe la adunarea generala a oamenilor liberi (thing) si aveau de asemenea dreptul la pretul singelui (wergeld[5]). Cu timpul, insa, a avut loc un proces de stratificare sociala, prin care unii membrii ai comunitatii care se remarcasera in mod deosebit au ajuns sa se bucure de o consideratie speciala din partea tribului si sa li se acorde functii de raspundere; din randul acestora se va forma clasa nobililor.

Libertii proveneau in mare parte din randul prizonierilor, care primeau pamanturi pentru a le cultiva si in schimbul acestora ei trebuiau sa plateasca noilor lor stapani anumite dari in natura - grane, vite, vesminte. Libertii vor fi cei care vor constitui categoria cea mai numeroasa de tarani liberi, dar fara dreptul de a lua parte la treburile tribului. Sclavii aveau de drept o pozitie deplorabila, dar de fapt viata lor nu era atat de grea. A bate sau a pune la munca silnica un sclav e un lucru rar, constata Tacitus.

Familia germanica aminteste prin structura de grupul familial din vechea Roma, tatal avand puterea absoluta, pe care o imparte cu singura sa sotie, pazitoarea puritatii si traditiei familiale. Daca e sa dam crezare scriitorilor romani, adulterul era reprimat sever: vinovata era rasa in cap si, in prezenta rudelor, sotul o alunga din casa lui (Tacitus). Ceremonialul casatoriei simbolizeaza soliditatea institutiei familiale. Sotul, in prezenta rudelor, aduce dota viitoarei sotii - animale si arme - pe care femeia o va transmite copiilor sai; la randul ei, femeia ii da o arma sotului ei pentru a arata ca este pregatita sa imparta cu el viata periculoasa de razboinic. Acest tablou, valabil in ansamblul sau, acopera, de fapt, o mare diversitate care exista intre grupurile germanice, ierarhizarea sociala fiind mai puternica la germanicii orientali decat la cei occidentali.

In lipsa unei puteri publice centralizate, rezolvarea treburilor obstesti - distribuirea terenurilor cultivabile si administrarea justitiei - ramanea de competenta capeteniei gintii sau tribului sau a unui sfat de batrani. Acest sfat se intrunea intr-o adunare tribala (alta decat adunarea tuturor razboinicilor), unde comunica hotararile luate in privinta problemelor specificate mai sus. Mai tarziu tribul va avea, ca organism central de decizie, adunarea generala a tuturor razboinicilor (thing), care se intrunea laolalta in zilele hotarate, ori cand e luna noua, ori cand e luna plina (Tacitus). In timpul lui Tacitus, germanii isi alegeau un singur conducator militar in caz de razboi, un dux, ale carui prerogative incetau odata cu terminarea razboiului. Tot acum apare si un al doilea tip de conducator (rex) ales de popor dintr-o anumita ginta regala, dar nu printr-un drept de succesiune ereditara. Functia sa pare sa fi fost mai mult de ordin moral, influenta putandu-si-o impune prin calitatile lui; drept de viata si de moarte asupra supusilor avand doar preotii.

Un fenomen social propriu popoarelor germanice a fost aparitia unui grup de persoane constituind suita capeteniei, grup numit de Tacitus comitatus. Membrii acestui comitatus se vor transforma intr-o clasa privilegiata, intr-un fel de aristocratie tribala si aparitia lor demonstreaza existenta unei clase de razboinici de profesie, care se deosebesc de simplii soldati tarani. Aristocratii pot fi cu deosebire sefi razboinici, precum la goti si longobarzi, dar si mari proprietari de pamant care controleaza cele mai bune terenuri si le pun in exploatare cu lucratori aserviti, ca la burgunzi. Aceste structuri premergatoare societatii feudale explica relativa usurinta cu care burgunzii si vizigotii s-au putut instala in cadrul marilor proprietati galo-romane prin intermediul ospitalitatii[6].

Suprapopularea locala, datorata in acelasi timp unei cresteri demografice - provenita dintr-o alimentatie mai buna decat in teritoriile romane, cu lactate si carne -, presiunii exercitate de popoarele orientale si de extinderea marilor proprietati private, impinge o multime de oameni liberi catre marginile satelor pe care le despaduresc; de aici apar infruntarile repetate intre triburi vecine si, in consecinta, intarirea rolului aristocratilor aparatori si cuceritori.

Organizarea militara si viata economica. Vechii germani i-au impresionat pe romani, ca razboinici, in mai mare masura decat galii, care nu se mai compara nici ei insisi cu germanii in ceea ce priveste vitejia, scria Caesar (Razboiul gallic). Germanicul era mai inainte de toate un soldat si apoi un taran, el trebuind sa fie intotdeauna gata de atac. Sistemul proprietatii colective isi gaseste corespondent si in organizarea militara a germanicilor, deoarece, pana la aparitia regatelor, nu exista o armata organizata unitar si disciplinata, existind doar bande constituite din toti membrii barbati ai unei familii mari sau unui grup de familii, care actionau individual, spontan, fara a tine seama de vreo elementara tactica militara. Sefii, inconjurati de tineri tovarasi de arme, antreneaza in batalie razboinicii grupati in triburi, atatati la lupta de strigatele femeilor, iar daca sunt infranti se sinucid pe campul de bataia sau se retrag in oppida[7] de lemn. () Ceea ce este cel mai mare imbold la vitejie: fiintele cele mai dragi lor chiar stau in apropiere - de locul bataliei n.a. - de unde se aud urletele femeilor si tipetele copiilor -() La mame, la sotii se duc luptatorii sa-si arate ranile () si tot ele duc de mancare ostasilor si-i imbarbateaza (Tacitus).

Armamentul germanicilor era mult mai rudimentar si mai putin eficient chiar si decat cel al galilor, fierul in confectionarea armelor fiind folosit extrem de rar. Armele pe care si le putea procura oricine erau ghioaga, prastia, arcul cu sageti si - din sec. III p. Ch. - lancea lunga de frasin, cu varful ascutit calit in foc. Cand fierul a devenit mai usor de procurat s-a generalizat folosirea spadei lungi - devenita acum arma principala -, cu un singur tais sau cu doua taisuri, la care se adauga lancile (framee) si topoarele. Cavaleria germanica era limitata ca numar si intrucat foarte putini isi puteau procura un cal de lupta, cavaleria se identifica cu nobilimea. Numai in sec. VI p. Ch. popoarele germanice au acordat cavaleriei un rol principal in lupta.

In privinta potentialului economic, vorbind despre Germania, Tacitus constata ca este o tara urata, cu firea cerului aspra, pustie si trista la vedere (), ori numai padure plina de groaza, ori numai balta urata () pe ici, pe colo se mai schimba () in grane rodnica, pomilor neprielnica, imbelsugata in vite (), aceasta-i singura lor si cea mai mare avutie. In sec. I a. Ch. germanicii erau in mod prevalent crescatori de animale, dar aveau si o agricultura relativ dezvoltata, care satisfacea nevoile unei populatii de cca. 5-6 milioane de oameni, la cat era apreciata populatia Germaniei in timpul lui Caesar. Pamanturile erau destelenite in comun de colectivitatea satului sau a grupului de familii si se practica rotatia agrara: un an terenul era cultivat, iar in urmatorul era lasat pentru pasunat. Spre sfarsitul sec. I p. Ch. pamanturile se imparteau intre ei, dupa cinstea fiecaruia (Tacitus), deci nu unei familii, ci unui individ; capetenia tribului si razboinicii de prestigiu si mai bogati primeau o bucata de teren mai fertila si mai mare decat ceilalti, fapt ce a favorizat aparitia unei categorii sociale noi - nobilimea - ce isi va transmite functiile si propietatea in mod ereditar.

Ostrogotii din teritoriile Ucrainei actuale erau agricultori sedentari, care vor cere imparatului Valens sa le permita sa se aseze in Tracia, pentru ca aceasta tara are pamantul foarte fertil (Ammianus Marcellinus, Istoria romana). Vizigotii sunt mentionati de autorii din sec. IV ca fiind, nu pastori, ci plugari, dar despre viata si modul lor de a lucra pamantul nu stim nimic.

Viata religioasa. Desi dispun de o informatie mult mai bogata decat cea a celtologilor, istoricii religiei germanice insista asupra dificultatii intreprinderii lor si aceasta, datorita surselor de natura diferita si de valoare inegala: piese arheologice, texte din perioada romana, descrieri ale misionarilor crestini si mai ales poemele (edde)[8] skalzilor islandezi. Totusi, in ciuda unor mari lacune (nici o informatie cu privire la goti si burgunzi), in ciuda unei eterogenitati a credintelor, rezultat al unor influente variate (celtice, romane, orientale, crestine), nu se poate sa te indoiesti de o anumita unitate fundamentala a religiei germanicilor.

Germanicii venerau in esenta natura si fortele sale, ea fiind pentru ei un camp de batalie unde se infrunta zeii: Wotan care conduce in comert, in lupte si in furtuni, Tiwaz care dirijeaza cerul si patroneaza adunarile, Donar al carui brat arunca fulgerul, Nerthus zeita a fecunditatii, sarbatorita primavara, Freya divinitate a dragostei si a caminului. Cand, in secolul al IV-lea, germanicii au adoptat saptamana de 7 zile, ei au inlocuit numele de zei romani cu acelea ale propriilor zei, astfel: marti este ziua lui Tiwaz (Dienstag, Tuesday), joia a lui Donar (Donnerstag, Thursday), vinerea este consacrata Freyei (Freitag, Friday). Acest panteon este impartit in doua categorii, care grupeaza zeii ce caracterizeaza o societate razboinica, respectiv una de agricultori, fiind vorba despre Asii si Wanii, in fruntea tuturor fiind Wotan-Odin; existand astfel o corespondenta cu panteonul grec sau cu cel roman.

Alaturi de zeii enumerati, in legendele mitologice un rol important il detin uriasii, care erau inzestrati cu darul intelepciunii si de aceea erau uneori consultati de catre zei. Alte fapturi mitice erau piticii, apoi monstrii gigantici - Sarpele Lumii, lupul Fenrir - si elfii - la origine spirite ale mortilor - care au o influenta hotaratoare asupra vegetatiei.

[1] Cultura Grand Marais = cultura arheologica paleolitica specifica Europei nordice.

[2] Cultura ceramicii lineare = cultura arheologica specifica neoliticului, care acopera o vasta arie intre Marea Neagra si Oceanul Atlantic.

[3] Numele de Germania ar fi nou si dat de putin timp; un trib germanic - de pe teritoriul Belgiei actuale, tungrii -, s-ar fi chemat atunci germani; numele acesta insa, numai al unei semintii, nu al neamului intreg, s-a raspandit incetul cu incetul (Tacitus, Germania, II, 3).

[4] Agri decumati = teritoriul dintre malul drept al Rinului si Dunare, anexat Imperiului Roman in secolul I p. Ch, sub dinastia flaviana.

[5] Wergeld = rascumpararea sangelui varsat, platita de autorul unei crime familiei victimei sale, in functie de rangul social al celui ucis.

[6] Sistem de incartiruire a soldatilor romani, carora proprietarii de pamant trebuiau sa le asigure gazduirea si intretinerea; acesta a fost adoptat si de germanici, care au preluat intre o treime si doua treimi din proprietati in teritoriile in care s-au asezat, iar in alte cazuri s-au multumit cu dreptul de a percepe taxele aferente respectivelor pamanturi.

[7] oppida = fortificatie de lemn

[8] edda = colectie de legende mitologice si eroice, fixate in scris sub forma versificata in sec. XI, iar in proza in sec. XIII.

Caderea Imperiului Roman de Apus.

In partile de apus ale imperiului, pe langa imparatii marioneta ce se perinda pe tron, o importanta tot mai mare incep sa o aiba conducatorii armatei, asa-zisii "magister militum". Ca si armatele pe care le comandau, acestia erau de obicei neromani si prin acest aspect se poate deja intrezari procesul tranzitiei puterii din mana romanilor in cea a germanicilor sau ceea ce este numit in literatura de specialitate mai noua "procesul de germanizare a imperiului apusean". Aceasta evolutie atinge deja sub Valentinian al II-lea un oarecare apogeu, cand francul Arbogast, alungat din patria sa renana ajunge sa comande legiunile Romei. Mai mult decat atat, din plangerile autorilor romani ai epocii se poate deduce ca francii au inceput sa domine la Roma nu numai in armata. Apoi tanarul imparat Honorius, este clar dominat de semivandalul Stilicho, care ajunge sa ocupe pozitii importante in ierarhia politica romana inca in vremea tatalui acestuia, Teodosius cel Mare. Stilicho se bucura de o educatie romana deosebita iar talentul sau de conducator si alianta matrimoniala cu dinastia i-au permis sa reuseasca inca sa apere eficient Roma. Aceasta a necesitat fireste un efort militar deosebit, ce nu se putea materializa in aceasta perioada decat prin parasirea de provincii marginale greu de aparat si concentrarea armatei in Italia. Aceasta politica i-a atras insa destui dusmani, in special din randul aristocratiei posesoare de latifundii in provinciile parasite, iar intentia sa de atragere a Imperiului Roman de Rasarit intr-un program defensiv comun a generat un complot impotriva sa. Pe baza zvonului lansat de dusmanii sai cum ca Stilicho ar urmari incoronarea propriului fiu, Honorius ordona executarea marelui strateg in anul 408, an in care Claudian, geniul poetic al epocii, il canta in versurile sale ca salvator si parinte al Romei. Cert este ca imediat dupa moartea lui Stilicho, gotii reusesc sa patrunda in Italia si sa inainteze sub comanda regelui lor Alaric pana la Roma, sub privirile neputincioase ale imparatului. In perioada lui Valentinian al III-lea, imparat-copil si nepot al lui Honorius, se ridica un nou strateg de marca, de data aceasta originar din Moesia, generalul Aetius, cunoscut mai ales datorita rasunatoarei victorii repurtate asupra hunilor in Campiile Catalaunice de la Troyes in anul 451, prima infrangere a acestor inspaimantatori razboinici ai stepelor asiatice. Parca intr-o voita tactica de taiere a cracii de sub picioare, in loc de rasplata, curia imperiala il executa pe marele general in luna decembrie a anului 454, la doi ani dupa moartea lui Atila si in acelasi an in care, la Nedao, hunii sunt definitiv infranti de coalitia germanica dominata de gepizi. Probabil ca de aceste evenimente se leaga si rationamentul inlaturarii unui strateg de care se credea ca nu va mai fi nevoie si care prin marea sa popularitate parea periculos. Dar acest rationament nu a functionat, caci, la numai cateva luni dupa executarea lui Aetius, cade ucis de mana uni uzurpator si imparatul Valentinian si inca in acelasi an vandalii jefuiesc cumplit Roma complet lipsita de aparare.

Ultimele doua decenii de existenta ale Imperiului Roman de Apus sunt tragic marcate de un declin evident. Nu mai putin de noua imparati se perinda pe tronul Romei in foarte scurte si neinsemnate domnii, existand chiar perioade in care tronul ramane vacant. Exista insa si unele tentative de redresare. Senatorii galo-romani incearca sa-l incoroneze in anul 455 la Arles, cu sprijin vizigot, pe Avitus care la numai un an dupa instalarea la Roma este insa detronat de conducatorul sueb al armatei pe nume Ricimer, ce va conduce efectiv pana la moartea sa, survenita in 472, destinele imperiului. Acesta va reusi chiar sa impuna un succesor in persoana nepotului sau Gundobard, care va renunta insa curand la putere intorcandu-se in patria sa. In aceste tragice conditii, o ultima incercare vine din partea patricianului roman Orestes, care isi incoroneaza cu diadema imperiala fiul minor Romulus Augustus, diminutivat dispretuitor in epoca "Augustulus". Revolta germanicilor din armata sub conducerea lui Odoacru dejoaca insa planurile lui Orestes, micutul imparat fiind trimis, dupa numai un an de asa-zisa domnie, in exil la Neapole. Preluarea puterii de catre Odoacru este legiferata de Senat iar insignele imperiale sunt trimise la Constantinopol insotite de mesajul lui Odoacru, prin care se afirma ca Apusul nu mai are nevoie de imparat fiind destul cu unul la Constantinopol. Dar micul imparat, care numai cu numele amintea de legendarul intemeietor al cetatii eterne, nu a fost totusi ultimul imparat roman. Abia in anul 480 se stinge din viata, in Dalmatia, imperatorul Iulius Nepos, numit de Constantinopol imparat in partile apusene ale imperiului. In Galia a mai supravietuit un teritoriu roman sub conducerea lui Syagrius, numit chiar si in documentele mai tarzii "Rex Romanorum". Se pare ca acest Syagrius, fiul generalului roman Aegidius care s-a opus deja lui Ricimer si curtii sale de la Ravena, a fost un adevarat imperator, probabil mai adevarat decat Romulus Augustus, deoarece abia Clovis, intemeietorul puternicului regat al francilor va reusi cu greu in anul 486 sa cucereasca Soissons, resedinta lui Syagrius. Dar chiar si in Italia se mai cunoaste un asa-zis imparat. Odoacru, in timpul razboiului cu Teodoric isi incoroneaza fiul pe nume Thela cu diadema imperiala, in anul 490. Dupa cucerirea Ravenei de catre ostrogotii lui Teodoric si uciderea lui Odoacru, Thela este exilat in Galia, de unde intreprinde o incercare nereusita de intoarcere in Italia, fiind executat ca uzurpator. Anul mortii sale nu este cunoscut, asa ca sfarsitul Imperiului Roman de Apus nici macar nu se poate data cu exactitate.