Intalnirile Reagan-Gorbaciov si problema dezarmarii nucleare

Intalnirile Reagan-Gorbaciov si problema dezarmarii nucleare

Perioada de dupa 1985 a fost, totalmente, opusa perioadei de dinainte, cand a avut loc o inarmare care a tras dupa sine o suita de crize numite crizele-eurorachetelor.

Reagan considera ca aceste crize puteau fi rezolvate doar prin negocieri amiabile. Pana la venirea lui Gorbaciov la conducerea statului nu s-a putut discuta pe aceasta tema, deoarece liderii de la Casa Alba[1] mureau inainte de a se pune in discutie aceasta problematica, afirmatie facuta, pentru a caracteriza ultimile domnii de la Moscova.

Dezarmarea, asa cum va fi cunoscuta in istorie perioda de dupa 1985, si-a avut debutul in aprilie, cand secretarul de stat a anuntat suspendarea utilizarii rachetei ss-20, precum si un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare.

Intre 12 si 21 noiembrie 1985 a avut loc o intalnire la nivel inalt la Geneva intre cei doi lideri, unde s-a discutat despre reducerea armamentului nuclear. Acordul de principiu prevedea o reducere de 50% a arsenalului nuclear precedat de semnarea intre cele doua parti. O declaratie a lui Gorbaciov, din 15 ianuarie 1986, propunea eliminarea tuturor armelor nucleare[2] din acel moment si pana in anul 2000, dand speranta americanilor.

Intalnirea cu Reagan, de la Casa Alba, trebuia sa li se fi parut telespectatorilor sovietici ca o sarbatoare a pacii, ca un triumf al sefului partidului si al statului lor. Ceea ce americanii au numit "Gorbimanie" a aparut si pe ecranele televizoarelor, intrarea lui Gorbaciov in mijlocul multimi, intreruperea calatoriei si iesirea din masina pentru a strange mainile americanilor prietenosi si entuziasmti.

Van Cliburn, impreuna cu Reagan si Gorbaciov, cantau "Podmoskovskie vecera". Acest eveniment se pare ca a avut aceeasi greutate ca si semnarea tratatului care se referea la distrugerea rachetelor cu raza medie de actiune, cat si la probabilitatea de a pune capat razboiului din Afganistan.

In urma acestuia, liderul sovietic s-a bucurat de o consolidare a pozitiei sale in cadrul statului. Pentru prima data, acest tratat a pus bazele pentru distrugerea unei intregi clase de rachete atomice.

Specialistii sovietici au tinut seama de faptul ca americanii au distrus un numar mai mic de rachete, dar erau multumiti de faptul ca dispareau acele rachete destul de periculoase de pe teritoriul german, care puteau atinge tinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice.

Continuand acest lant al intalnirilor, putin mai tarziu a avut loc o alta intalnire la Reykjavik[3], in Islanda, intre Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov, care l-a adus la trative pe maresalul Ahromeev ca membru al delegatiei si ca simbol al sprijinului din partea militarilor, unde s-a cazut de acord asupra necesitatii de a elimina in totalitate fortele nucleare cu raza medie de actiune (FNI) instalate in Europa si de a reduce numarul ogivelor nucleare depozitate in Asia.

La cateva zile dupa aceasta intalnire, Gorbaciov si-a impartasit temerile cu cetatenii sovietici intr-o adresa nationala televizata: "Stale Unite vrea sa epuizeze Uniunea Sovietica din punct de vedere economic printr-o cursa pentru cele mai avansate si mai scumpe arme spatiale, de asemenea, vrea sa creeze diferite tipuri de dificultati pentru conducerea sovietica, sa-i zdrobeasca planurile incluzand sfera sociala in sfera inbunatatirii standardelor de viata al poporului nostru creand insatisfactii in randul populatiei fata de conducerea lui"[4].

Mihail Gorbaciov mai face o propunere presedintelui american la 28 februarie anul urmator si anume eliminarea totala a FNI ("optiunea zero"), ceea ce constituie o replica la contra-propunerea americana la discursul sau din ianuarie 1986.

Dupa aceste evenimente au avut loc mai multe intrevederi intre Secretarul de Stat american George Schultz si omologul sau Eduard Sevarnadze pentru a se discuta problemele care macinau aceste doua state. Mihail Gorbaciov merge la Wshington si semneaza, la 8 decembrie 1987, un "tratat istoric"[5] ce a reprezentat primul acord de veritabila dezarmare din era nucleara care prevedea incepand de la 1 iunie 1988, a 2600 de rachete nucleare cu raza scurta si medie de actiune instalate in Europa (859 de Pershing americane si 1836 de ss-20 sovietice). La inceput au avut loc inspectii pentru a se supraveghea corectitudinea aplicarii tratatelor. In vara anului 1988 mai exact intre 29 mai-2 iunie 1988 are loc summit-ul de la Moscova dintre Ronald Reagan si Mihail Gorbaciov in cadrul caruia se va ratifica si tratatul de la Washinghton.

Prin decembrie 1988, Gorbaciov renuntase la castigurile pe termen lung aflate aproape la indemana sa si a batut in retragere, trecand la reduceri unilaterale ale fortelor armate sovietice. Intr-un discurs extrem de important, rostit la Natiunile Unite, in 7 decembrie, el a anuntat reduceri unilaterale de 500 000 de oameni si 10 000 de tancuri, incluzand jumatate din tancurile destinate sa faca fata Aliantei Atlantice. Restul fortelor stationate in Europa Centrala urmau sa fie reorganizate pentru misiuni pur defensive.

Cautand sa linisteasca China, Gorbaciov a mai anuntat si retragerea "celei mai importante parti" a fortelor sovietice din Mongolia. Reducerile erau declarate explicit "unilaterale", desi Gorbaciov a adaugat oarecum plangaret:       "Speram ca Statele Unite si europenii vor face deasemenea unii pasi" .

Purtatorul de cuvant al lui Gorbaciov, Ghenadi Gherasimov, a explicat motivele: "Terminam, in sfarsit, cu mereu invocatul mit al amenintarii sovietice, amenintarea Pactului de la Varsovia, de atacare a Europei"[7], insa reducerile unilaterale de o asemenea amploare semnaleaza fie o extraordinara incredere in sine, fie o extraordinara slabiciune.

In acel punct al evolutiei sale, increderea in sine era cu greu o caracteristica sovietica.

Un asemenea gest, de neconceput pe parcursul celor cincizeci de ani anteriori, a reprezentat totodata si reabilitarea finala versiunii originale a teoriei ingradirii a lui Kennan; America isi construise pozitia de forta, iar Uniunea Sovietica se faramita din interior.

Oamenii de stat au nevoie de noroc in aceeasi masura in care au nevoie de o judecata sanatoasa, iar norocul pur si simplu nu i-a suras lui Mihail Gorbaciov. Exact in ziua dramaticului sau discurs la Natiunile Unite, el a fost nevoit sa-si intrerupa vizita in Statele Unite si sa se intoarca in Uniunea Sovietica. Un cutremur devastator lovise Armenia, schimband intaietatea titlurilor care anuntau dramatica abandonare a cursei inarmarilor.

Pe frontul chinez nu s-a desfasurat nicio runda de negocieri privind controlul armamentului, iar Beijingul nici nu a avut vreun interes in asa ceva. Chinezii au condus o diplomatie de moda veche si au identificat o destindere a tensiunilor cu o oarecare reglementare politica. Gorbaciov si-a inceput deschiderea spre Beijing prin oferirea de negocieri pentru imbunatatirea relatiilor. "As vrea sa afirm", a spus el intr-un discurs, tinut la Vladivostok, in iunie 1986, ca "Uniunea Sovietica este gata oricand si la orice nivel sa discute cu China chestiunile masurilor suplimentare pentru crearea unei atmosfere de buna vecinatate. Speram ca frontierele care ne despart, as prefera sa spun, care ne leaga sa devina in curand o linie de pace si de prietenie"[8].

Indiferent ce problema aborda, Gorbaciov se intalnea cu aceeasi dilema. EI isi incepuse mandatul confruntat cu o Polonie refractara in care, din 1980, solidaritatea devenise un factor tot mai puternic. Suprimata de generalul Jaruzelski in 1981, solidaritatea isi facuse reaparitia ca forta politica pe care Jaruzelski nu o putea ignora. In Cehoslovacia, Ungaria si Germania de Est, suprematia partidelor comuniste era disputata de grupuri cerand mai multa libertate si invocand cea de-a treia sectiune a Acordului de la Helsinki privind drepturile omului, iar intrunirile de trecere in revista periodice ale Conferintei de Securitate Europene pastrau chestiunea pe ordinea de zi.

Conducatorii comunisti ai Europei de Est s-au trezit intr-o dificultate de nesolutionat. In final pentru a pune capat presiunilor interne, trebuiau sa urmeze o politica mai nationala, care la randul ei ii obliga sa-si declare independenta fata de Moscova. Dar de vreme ce erau percepute de propriile populatii ca unelte ale Kremlinului, o politica externa nationalista nu era suficienta pentru a-si castiga increderea publicului. Liderii comunisti s-au vazut nevoiti sa-si compenseze lipsa de credibilitate prin democratizarea structurilor interne. A devenit repede limpede ca partidul comunist chiar si acolo unde inca mai controla mijloacele de informare in masa nu era menit competitiei democratice, fiind un instrument de acaparare a puterii si de pastrare a ei in beneficiul unei minoritati. Comunistii stiau cum sa guverneze cu ajutorul politiei secrete, dar nu cu votul secret.

Conducatorii comunisti ai Europei de Est erau astfel prinsi intr-un cerc vicios. Cu cat devenea mai nationalista politica lor externa, cu atat cresteau cerintele democratizarii; cu cat democratizau, cu atat aveau sa sporeasca in intensitate presiunile pentru inlocuirea lor. Dificultatea in care se afla Uniunea Sovietica era inca si mai dificil de solutionat.

Potrivit doctrinei Brejnev[9], Kremlinul ar fi trebuit sa inabuse revolutia incipienta care macina orbita satelitilor. Insa Gorbaciov nu era numai temperamental nepotrivit pentru un asemenea rol; un asemenea gest i-ar fi subminat intreaga politica externa. Deoarece suprimarea Europei de Est ar fi intarit NATO si ar fi intensificat cursa inarmarilor. Gorbaciov era confruntat tot mai mult cu alegerea intre sinuciderea politica si erodarea lenta a puterii sale politice.

Remediul lui Gorbaciov a fost intensificarea liberalizarii. Cu zece ani mai devreme, asta s-ar fi putut sa mearga; spre sfarsitul anilor '80, Gorbaciov nu s-a mai putut mentine in curba puterii. Guvernarea lui a marcat asadar o retragere treptata de la doctrina Brejnev. Comunistii liberali au preluat puterea in Ungaria; lui Jaruzelski i s-a permis sa negocieze cu Solidaritatea din Polonia. In iulie 1989, intr-un discurs rostit la Consiliul Europei, Gorbaciov a parut sa abandoneze nu numai doctirna Brejnev, care stipula dreptul la interventia sovietica in Europa de Est, ci si orbita satelitilor insasi, renuntand la 'sferele de influenta':

Era prea tarziu pentru a-i salva pe comunistii din Europa de Est sau, cum era cazul, pe cei din Uniunea Sovietica. Jocul liberalizarii, pe care incerca Gorbaciov sa-l faca, era sortit esecului. In masura in care isi pierduse caracterul monolitic, partidul comunist se si demoralizase. Liberalizarea se dovedea incompatibila cu guvernarea comunista.Comunistii nu se puteau transforma in democrati fara a inceta de a mai fi comunisti, ecuatie pe care Gorbaciov nu a inteles-o niciodata.