DINASTIA HERACLIDA. PERICOLUL ARAB SI TRANSFORMARILE DIN IMPERIU IN SECOLUL AL VII-LEA (610-717)

DINASTIA HERACLIDA. PERICOLUL ARAB SI TRANSFORMARILE DIN IMPERIU IN SECOLUL AL VII-LEA (610-717)

In istoria Bizantului, secolul al VII-lea reprezinta perioada unor crize grave, un moment decisiv in care se punea in cumpana insasi existenta Imperiului. Dupa marile pericole determinate de agresivitatea statului persan, a aparut cel al arabilor, mult mai amenintator. In consecinta, se impunea o transformare profunda, care sa ea statului si lumii bizantine in general o stabilitate si o anumita siguranta.

Pana acum monarhia a avut un caracter universal. Latina era limba oficiala, traditia romana i-a conservat cadrul pe care i l-a fixat Roma. Pe la inceputul secolului al VIII-lea, dimpotriva, Imperiul a ajuns sa fie pur bizantin, in care toate fortele s-au concentrat in jurul Constantinopolului si in care trasaturile sale deveneau tot mai mult orientale.

Redresarea Imperiului in timpul lui Heraclius I (610-641)

In momentul in care Heraclius I a urcat pe tron, situatia statului era deosebit de grea. Persii au cucerit noi si noi teritorii in fiecare an, in dauna Imperiului. In 612 ei au ocupat Antiohia si Cezareea. In 614 a cazut Damascul iar la 5 mai 614 au cucerit Ierusalimul de unde au dus la Ctesifon, Sfanta Cruce si relicvele cele mai de pret ale crestinismului. Persii, carora li s-au alaturat evreii din Ierusalim au jefuit si incendiat biserica Sfantului Mormant. Cu acesta ocazie in oras au pierit aproape saizeci de mii de crestini. Printre prizonierii luati de persi s-a aflat si patriarhul Zaharia al Ierusalimului. Este momentul in care acest oras incepe sa decada caci vremea sa cea mai infloritoare a fost epoca domniei lui Constantin cel Mare cand s-au realizat aici cele mai importante constructii. Cruciadele au contribuit si ele la caderea orasului.

Usurinta cu care persii au pus stapanire pe aceste provincii explica prin faptul ca majoritatea locuitorilor au continuat sa ramana arieni si monofiziti, opunandu-se doctrinei ortodoxe oficiale pe care o identificau cu Imperiul bizantin in sine.

Caderea Ierusalimului a provocat o vie emotie in intreaga lume crestina, lupta dobandind de ambele parti caracterul unui razboi sfant.

In 617 persii au ocupat Egiptul, au inaintat in Asia pana la Calcedon. Mai inainte, in 614 slavii au cucerit Salona (Spalato), centrul administratiei imperiale din Dalmatia. Astfel, stapanirea bizantina in vestul peninsulei s-a prabusit.

In iunie-iulie 617, avarii au aparut in fata Constantinopolului, longobarzii castigau mereu teren in Italia iar Imperiul isi pierdea posesiunile din Spania.

Coplesit de atatea dezastre, Heraclius I, s-a gandit la un moment dat sa paraseasca Constantinopolul si sa transfere in Africa sediul puterii. Un om cu o energie extraordinara l-a determinat sa se razgandeasca, patriarhul Sergios (610-638), a carui influenta a fost deosebit de puternica asupra intregii politici interne si externe a Imperiului. Patruns de o credinta crestina profunda, soldat curajos, bun administrator si mare general, Heraclius I a avut un mare noroc cu prezenta sa in fruntea patriarhiei constantinopolitane.

In 622, Heraclius I era gata de razboi. Campaniile sale, trei la numar, in perioada 622-628, au fost incununate de un succes deosebit. Glorioasa expeditie intreprinsa de el a fost comparata cu cea a lui Alexandru Macedon. Heraclius I s-a aliat in acesta campanie cu triburile din Caucaz si cu chazarii.

In vara lui 626, in timp ce imparatul se afla de mai bine de trei ani in Orient, o expeditie avaro-slava si persana s-a apropiat de Constantinopol. In aceste conditii, apararea capitalei a revenit patriarhului Sergios. Regele Persiei si-a fixat tabara pe tarmul asiatic al Bosforului, in timp ce hanul avar, aliat cu slavii, bulgarii si gepzii, au impresurat zidurile Constantinopolului (27 iulie). In august, flota slava care a atacat pe mare capitala, a fost nimicita de bizantini. Avarii au ridicat asediul iar persii s-au retras pe intre timp tarmul Asiei Mici. Patriarhul Sergios, eroul marii confruntari, a compus Imnul Acatist, imn triumfal dedicat Fecioarei Maria, careia locuitorii orasului ii atribuiau biruinta asupra dusmanului. Imnul a patruns in Liturghia ortodoxa si este cantat si azi. Salvarea capitalei bizantine a fost atribuita prezentei vesmintelor Fecioarei Maria in cetate. Ele au fost purtate pe zidurile cetatii, apoi printre oameni, dand acestora un mare curaj. Legende care au circulat apoi, pretind ca insasi Fecioara ar fi aparut pe metereze, ba chiar si in tabara dusmana. Interesant, si demn de retinut, este ca singurul cartier cucerit cel al Blachernelor, a fost distrus in intregime de pagani, cu exceptia bisericii Sf. Maria.

Heraclius I, a infrant intre timp armata persana mutand razboiul pe teritoriul inamic, in Azerbaidjan (623) si in Armenia persana (625). Victorios la Ninive, si la portile Ctesifonului (628), el a intrat in legenda ca primul cruciat. Moartea lui Chosroes II (628) si rascoala ce a urmat, au usurat impunerea unei paci umilitoare persilor ("Pacea eterna") prin care acestia au restituit toate cuceririle si, mai ales Sfanta Cruce, pe care Heraclius I a adus-o triumfator la Ierusalim (629) asezand-o in biserica Sfantul Mormant. Acesta a fost primul razboi sfant dus de lumea crestina si un prolog al Cruciadelor de mai tarziu.

Niciodata statul persan nu s-a mai refacut. Dupa aceste stralucitoare victorii, in 629, Heraclius I si-a luat titlul de basileus. Acest termen a existat de secole in Orient, mai ales in Egipt. Din secolul al IV-lea a fost folosit curent in partea de limba greaca a Imperiului dar nu a fost recunoscut ca titlu oficial pana acum.

Dupa aceste mari succese militare, Heraclius I s-a straduit, prin politica sa religioasa sa restabileasca unitatea morala a Imperiului si, pentru a recastiga pe monofizitii din Siria si Egipt, el a cautat sa gaseasca, in intelegere cu patriarhii Sergios si Cyrus din Alexandria, o formula de mediere care sa-i aduca pe desidenti in sanul Ortodoxiei.

Disputa se dadea in jurul problemei daca Mantuitorul a avut o dubla energie si o dubla vointa. Dogma stabilita de Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, ca fiecare din cele doua naturi ale Mantuitorului isi pastreaza toate insusirile si caracteristicile, nu a satisfacut pe deplin. Unii apreciau ca daca Iisus Hristos a avut o natura divina si una umana, trebuia sa aiba si o activitate divina si una umana. Deci o vointa dumnezeiasca si alta umana. Cum insa Hristos era o singura persoana si cum vointa umana urmeaza in toate vointa divina, usor se putea concluziona ca Mantuitorul are o singura sfera de actiune si o singura vointa. S-a ajuns astfel la conceptia monofizita. Heraclius I a considerat ca salvatoare in disputa cu monofizitii, invatatura care a aparut in Egipt pe la anul 600 si care sustinea o singura vointa si o singura energie in persoana lui Iisus Hristos. La reactia potrivnica a lui Sofronios, patriarhul Ierusalimului, imparatul a intervenit direct si, prin edictul Ekthesis (638) a impus doctrina monotelita - doua naturi in persoana Mantuitorului dar o singura vointa - interzicand orice fel de disputa in continuare.

Datorita acestor eforturi, Imperiul parea ca isi revine. Prestigiul sau in Orient a fost restabilit. Prin crestinarea croatilor si sarbilor, influenta bizantina s-a extins si in nord-vestul Peninsulei Balcanice. Dar aceste aparente stralucitoare nu aveau o baza reala. Situatia financiara era grea, tendintele separatiste de care au profitat atata persii, nu au putut fi inlaturate. In cativa ani, invazia araba a anulat toate rezultatele victoriilor lui Heraclius I, in timp ce politica sa religioasa a pregatit germenii unor lungi disensiuni si grave conflicte.

2. Aparitia pericolului arab

Inceputul secolului al VII-lea a marcat un mare eveniment: aparitia Islamului. Aceasta aparitie a fost pregatita de existenta in credintele arabe preislamice a conceptiei despre o zeitate principala (Allah) ca si de influenta conceptiilor mozaice si crestine despre o divinitate unica ( Jahve, Dumnezeu).

Creatorul, intr-o forma doctrinara, dogmatica, a noii religii a fost un negustor, pe nume Mahomed (circa 570-632). Conceptele sale au fost adunate de discipolii sai in Coran, care cuprinde invataturile de baza ale noii religii. Islamismul propavaduia cateva percepte de baza. In primul rand recunoasterea divinitatii unice (Allah) si completa dependenta a omului fata de ea, prin supunerea oarba in fata vointei sale. Profetul lui Allah este Mahomed. Moise si Iisus sunt recunoscuti ca profeti. Iisus este primul dintre profeti dar noua religie araba declara ca nici unul nu este atat de mare ca Mahomed. Acesta a declarat mai tarziu, in perioada de la Medina, ca doctrina sa religioasa era o readucere in deplinatatea ei a religiei lui Avraam, stricata de crestini si evrei. Musulmanului i se mai cerea indeplinirea rugaciunilor zilnice, respectarea postului anual in luna Ramadan si cel putin un pelerinaj anual la templul Caaba din Mecca. Religia lui Mahomed impunea supunerea deplina a credinciosului care a imbratisat-o (moslem, musulman). Mai tarziu ea a inceput sa ceara extinderea intre nemusulmani, chiar prin folosirea fortei, a "razboiului sfant" (djihad).

La inceput Mahomed si-a castigat adepti doar in Mecca, in randul populatiei sarace. Aristocratia si negustorimea de aici l-a alungat silindu-l sa fuga (hegira) la Yathreb, ulterior numita Medina (16 iulie 622). Fuga lui Mahomed a devenit mai tarziu data inceperii erei musulmane.

Islamismul s-a extins apoi, Mecca devenind orasul sfant al musulmanilor iar templul Caaba, sanctuar al Islamismului. Dar, in timpul vietii lui Mahomed, credinta musulmana nu s-a extins nici macar in intreaga Peninsula Arabica. Partea de sud-vest a ramas crestina iar cea de nord-est a trecut la crestinism care devenise religie predominanta in Mesopotamia si in provinciile arabe situate de-a lungul Eufratului. In acest timp religia oficiala persana a continuat sa decada rapid.

Astfel, atunci cand Mohamed a murit, el nu era nici suveranul politic al intregii Arabii si nici seful ei religios.

In Imperiul bizantin, Islamul a fost considerat la inceputurile sale ca un fel de arianism si tratat ca si alte erezii crestine. La fel Sf. Ioan Damaschin, care a trait la o curte musulmana in veacul al VIII-lea, nu a vazut in Islam decat o noua religie. El n-o considera decat ca pe o schisma asemanatoare ereziilor precedente . Istoricii bizantini au manifestat, de asemenea, un interes scazut fata de invatatura lui Mahomed. Primul cronicar care aminteste cateva secvente din viata acestuia numindu-l "regele sarasinilor si falsul profet" este Teofan Marturisitorul care a scris in prima jumatate a secolului al IX-lea lucrarea "Chronographia".

La fel in Europa occidentala, Islamul n-a fost o religie prea cunoscuta fiind considerata o secta crestina apropiata dogmatic de arianism si chiar in perioada de sfarsit a Evului Mediu, Dante Alighieri, in a sa "Divina Comedia", il considera pe Mahomed un "eretic"si il numea "semanator de cearta si de schisma". Unii afirma ca aparitia Islamului a determinat un asemenea entuziasm incat cuceririle s-au declansat in lant si ca ele erau manifestari ale vointei profetului. In realitate, la moartea lui Mahomed, numarul musulmanilor era foarte redus, majoritatea lor grupandu-se in orasul Medina. Cei mai multi dintre luptatorii arabi se compuneau din beduini care nu cunosteau Islamul decat aproximativ. Nu erau decat doritori de prada si entuziasmul religios le lipsea aproape complet. Pe de alta parte, la inceputurile sale, Islamul era foarte tolerant, atat fata de crestini cat si fata de evrei. Initial si-a propus nu convertirea celor cuceriti ci supunerea lor.

Fanatismul religios si intoleranta musulmanilor au fost aparitii ulterioare, straine poporului arab si explicabile prin activitatea prozelitismului musulman. Elanul extraordinar al luptei arabilor a fost dat de cresterea lor numerica si de spatiul foarte strans, inchis intre vaste teritorii aride, care ameninta insasi existenta lor ca etnie.

Primul calif (loctiitor)al lui Mahomed, Abu-Bekr, a reusit sa invinga disensiunile pricinuite de moartea profetului si, din 634 pana in 642, Imperiul bizantin a pierdut, in favoarea arabilor, toata partea sa rasariteana. Astfel, in 634 armatele califului Omar au atacat Siria. Trupele bizantine au fost infrante la Agnadain (634). Damascul a cazut si el in mainile musulmanilor (635). Dezastrul de la Yarmuk (636), l-a determinat pe Heraclius I sa renunte definitiv la Siria. Populatia, ostila grecilor, s-a grabit sa treaca de partea invingatorilor. Ierusalimul a capitulat in 637, dupa ce a fost aparat cu inversunare de patriarhul Sofronios. Locuitorii au reusit sa duca din oras Sfanta Cruce inca inainte de atac.

Antiohia a cazut in 638. Apoi a fost randul Mesopotamiei (639), a Egiptului, pe care Omar l-a cucerit fara sa intampine o rezistenta deosebita (639-642). Heraclius I, batran si bolnav, a murit disperat (641).

Sub succesorul sau Constans II (641-668), arabii si-au continuat cuceririle. Cirenaica, Tripolitanis, au cazut in mainile lor (642-643) iar in 647, pentru prima oara, au navalit in Africa de nord. Au devastat apoi Asia Mica (651), au supus Armenia (653). Creindu-si o flota redutabila au inceput sa ameninte preponderenta pe care o avea in acest domeniu Bizantul in marile din Orient. Navele arabe au invadat apele bizantine, au cucerit insula Cipru important centru maritim, au infrant flota comandata de insusi imparatul si au ocupat insula Rhodos, distrugand faimosul Colos de aici (654) si ajungand pana in insula Creta si chiar in Sicilia.

Constantinopolul insusi era in pericol si Constans II, considerand Orientul ca pierdut, si-a petrecut ultimii ani de viata in Occident (663-668).

Toate acestea au usurat actiunile califilor omeiazi care reveneau la Damasc, dupa 660. De acum, in fiecare an, o invazie araba devasta Asia Mica. In 668, musulmanii au patruns pana la Calcedon. In acelasi timp, ei au reluat ofensiva spre apus si s-au stabilit in Africa de nord unde au intemeiat Kairuan (669), amenintand Sicilia. In sfarsit, in 673, ei au incercat efortul suprem: cucerirea Constantinopolului. Dar noul imparat, Constantin IV (668-***) supranumit si Pogonatul (Barbosul), a fost un suveran energic. In acelasi an si apoi, cinci ani in sir (673-678), arabii au asediat , pe uscat si pe mare, capitala bizantina dar n-au reusit s-o cucereasca. Flota greaca careia recenta descoperire a "focului grecesc" de catre sirianul Callinicos - i-a asigurat o incontestabila superioritate, a obligat escadrele musulmane la retragere provocandu-le, in apele de la Syllaeum, o grava infrangere. Ramasitele ei au fost distruse de o furtuna pe coastele Pamphyliei.

Pe uscat armatele arabe au fost zdrobite in Asia. Califul Moavia a fost silit sa semneze pacea (678). Aceasta a fost prima stopare a extinderii teritoriale a Islamului. Prestigiul Imperiului a fost, din acest punct de vedere, restabilit.

Politica religioasa si Occidentul. Sinodul al VI-lea ecumenic si Sinodul Quinisext.

O preocupare constanta a lui Heraclius I a fost realizarea pacii si intelegerii in sanul Bisericii. Dar felul in care a vazut imparatul realizarea acestor obiective si politica sa religioasa, au avut consecinte grave. Monotelismul a provocat in Africa si in Italia o vie nemultumire, manifestata prin rascoale in exarhatele Cartagina (646) Ravenna (650), impotriva autoritatii imperiale si prin opozitia populatiei italiene si a pontifilor romani. In zadar, pentru impacarea spiritelor, Constans II a promulgat edictul numit Typos (648). Acest edict interzicea sub cele mai aspre pedepse si sanctiuni ale legilor de stat orice fel de discutii cu privire la una sau doua energii si cu referire la una sau doua vointe in persoana Mantuitorului. Papa Martin I, in 649, a tinut in biserica Mantuitorului din Lateran un mare sinod care a condamnat atat Ekthesis-ul cat si Typos-ul, declarandu-se pentru doua naturi unite, care nu se confunda si doua vointe naturale, divina si umana, in perfecta armonie.

Olimpiu, exarhul de Ravenna, a primit dispozitie de la Constant II sa plece la Roma si sa aresteze pe papa Martin. Odata ajuns aici, Olimpiu s-a rasculat impotriva imparatului si a fost proclamat suveran, deslipind Italia de Bizant.

Noul exarh, Calliopa, a aparut in 653 la Roma si l-a arestat pe papa tinandu-l in captivitate un an si trei luni. Dus la Constantinopol, acesta a fost condamnat la moarte dar pedeapsa i-a fost comutata in surghiun. A murit la Cherson, in anul 655.

Aceeasi soarta a impartasit-o si Sf.Maxim Marturisitorul (mort la 13 august 662) care cu toate ca a suferit chinuri grele fiind dus din localitate in localitate, taindu-i-se limba si mana dreapta, ca sa nu vorbeasca si sa nu scrie impotriva compromisului teologic, n-a voit sa-si renege credinte.

Abia Constantin al IV-lea a inteles ca se impunea o noua politica. Pierderea Egiptului si Siriei facea inutila, de acum, incercarea unei impacari cu monofizitii. Restabilind, prin intelegere cu Roma, linistea religioasa, imparatul spera sa ataseze mai puternic ceea ce a mai ramas din Italia, pentru a se putea consacra in intregime treburilor politice si militare ale monarhiei.

Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol (680-681), a avut menirea, in consecinta, sa refaca unitatea religioasa si, in deplina intelegere cu papalitatea, a condamnat erezia monotelita, restabilind Ortodoxia. Alaturi de cei 174 de episcopi imparatul a luat parte activa la lucrari. A asistat la primele unsprezece sedinte si la ultima, de incheiere, prezidand si conducand discutiile teologice. El a semnat si actele finale fiind proclamat de catre adunare "garantul si interpretul credintei ortodoxe".

In ultima, cea de a 18-a sedinta, a fost republicata solemn Marturisirea de credinta care invata ca "in Iisus Hristos sunt doua vointe si doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate, neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru totul vointei si lucrarii celei divine". Astfel monotelismul a fost infrant dupa mai bine de o jumatate de secol de dispute.

Acestea au fost rezultatele mari. Cand, in 685, Constantin al IV-lea a murit, Imperiul parea sa fi iesit din criza in care se prabusise. Fara indoiala,acesta era mult mai redus ca intindere, cu o prosperitate economica redusa prin pierderea Egiptului, ale carui grane erau una din resurse, prin pierderea Siriei, cu o infloritoare industrie si prin pierderea porturilor cu o vie activitate comerciala: Alexandria, Gaza, Beirut, Antiohia.

Dupa 679, un alt pericol a aparut la orizont: bulgarii. In 681, Constantin IV a intreprins o campanie pe mare si pe uscat, la gurile Dunarii, impotriva bulgarilor condusi de Asparuh. Imparatul, grav bolnav, a fost nevoit sa abandoneze campul de lupta si bulgarii i-au invins pe bizantini. Ei au trecut Dunarea si s-au asezat in regiunea Varnei, de unde au ocupat Scythia Minor si Moesia Inferior supunand populatia traco-romana si "cele sapte triburi slave" aflate in relatii de clientela fata de Constantinopol. Apoi, indata, Constantin IV a fost nevoit sa recunoasca intemeierea noului hanat bulgar.

Lui Constantin al IV-lea i-a urmat fiul sau, Iustinian al II-lea Rhinotmetos ("cel cu nasul taiat"), care a domnit de doua ori (685-695 si 705-711). Importanta domniei lui a constat, pe langa multiplele masuri administrative luate (supunerea slavilor patrunsi in Imperiu, extinderea numarului themelor) si in elaborarea Legii agrare. Ea prevedea protejarea proprietatii taranesti, a obstei taranesti libere, responsabila laolalta pe plata impozitelor. Aceasta lege a lui Iustinian II a fost atasata "Pravilei" lui Vasile Lupu (1646) si a "Pravilei" lui Matei Basarab (1652).

Odata cu cresterea numarului taranilor liberi, in timpul lui Iustinian al II-lea s-au marit in mod considerabil proprietatile Bisericii. Ele proveneau mai ales din danii venite din partea reprezentantilor tuturor categoriilor sociale. Acest fenomen a atras dupa sine cresterea puterii economice a Bisericii si manastirilor, o sporire a influentei in randul locuitorilor Imperiului.

In timpul lui Iustinian al II-lea a avut loc Sinodul Quinisext (691-692), sau al II-lea trullan, care ca si precedentul, al VI-lea ecumenic, s-a tinut tot in sala boltita (trullos) a Palatului imperial. El a elaborat 102 canoane pentru a completa hotararile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice V si VI care nu s-au ocupat cu probleme disciplinare. Canoanele elaborate aici cuprind prevederi referitoare la organizarea bisericeasca, la Liturghie si la imbunatatirea starii morale in randul credinciosilor si a clerului. Ele au condamnat unele practici si obiceiuri precrestine care se mai pastrau inca in popor (sarbatori pagane ca Brumalia, procesiunile oamenilor mascati care cantau la culesul viilor cantece in onoarea lui Dyonisos). Sinodul s-a pronuntat pentru casatoria preotilor inainte de hirotonire, s-a condamnat postul de sambata din Biserica Apuseana, s-a mentionat ca Sfanta Impartasania se face cu paine si vin iar despre paine se preciza ca trebuie sa fie dospita. Papa Sergius a respins hotararile Sinodului Quinisext din aceste motive.

La sfarsitul secolului al VII-lea, Imperiul, atat cat a mai ramas, a devenit mai omogen, debarasat de pericolul separatismelor orientale si de povara Occidentului (in 698 a fost pierduta Africa, Spania si jumatate din Italia). Monarhia a devenit un organism solid, capabil de viata, intr-o noua forma, pe care a imbracat-o in cursul secolului al VII-lea.

4. Transformarile din Imperiu in secolul al VII-lea

Cuceririle arabe din secolul al VII-lea au rapit Bizantului provinciile sale de rasarit si de sud determinand pierderea calitatii sale de cel mai puternic stat din lume. Restrans din punct de vedere teritorial, Imperiul a devenit tot mai mult grecesc dar nu in intregime. Ei erau majoritari in Asia Mica, insulele invecinate din Marea Egee si la Constantinopol, inclusiv teritoriile din jur.

Unii istorici apreciaza ca pierderea partii de rasarit si de sud a fost benefica pentru Imperiu caci s-a realizat si pe aceasta cale o omogenizare. Imperiul a scapat de grija provinciilor disidente, mereu puse pe rascoala, dar si pe erezii.

Perioada a adus insa si profunde schimbari cu caracter demografic. In Peninsula Balcanica, devastata si depopulata, s-au instalat, incetul cu incetul, popoare noi. Heraclius I a acceptat stabilirea croatilor si sarbilor cu conditia sa adopte crestinismul si sa devina vasali ai Imperiului.

Slavii au mai patruns si in alte regiuni, obtinand locuri de asezare, de incartiruire. Asa au fost sclavinii in Moesia si Macedonia, intinzandu-se apoi pana aproape de Tesalonic, pe care l-au atacat de mai multe ori. Existau slavi in Tesalia, in Grecia centrala si pana in Peloponez si in insulele din arhipelag. Si daca este exagerat a se crede intr-o completa slavizare a acestei regiuni, nu este mai putin adevarat ca numeroase elemente straine s-au amestecat cu populatia elenica dand probleme imparatilor din secolul al VII-lea care s-au straduit sa-i supuna si sa-i asimileze.

In nord-estul peninsulei, bulgarii s-au stabilit in masa si in contact cu populatia slava gasita aici, s-au slavizat si au fondat un stat durabil. Noua formatiune politica a creat si ea un pericol permanent Imperiului.

S-a realizat si o transformare administrativa de importanta capitala. In timpul lui Iustinian I, in unele provincii, sistemul de guvernamant instituit de Roma a fost modificat prin unirea puterii civile cu cea militara. Dupa el, pentru a se asigura mai bine apararea frontierelor, aceasta practica s-a generalizat. In acest cadru, la sfarsitul secolului al VI-lea, Mauricius a creat impotriva vizigotilor exarhatul Africa iar contra longobarzilor, exarhatul Ravenna. In sfarsit, in secolul al VII-lea, in fata pericolului arab si a celui bulgar, masuri asemanatoare s-au luat in rasarit.

Succesorii lui Heraclius I au instituit administratii locale numite theme, nume care, la inceput desemna un corp de armata si care se aplica apoi teritoriului pe care acesta isi avea resedinta. In aceste circumscriptii, autoritatea a fost incredintata unui sef militar, numit strateg si caruia ii era subordonata si administratia civila. Asa s-au nascut in Asia, themele Opsikion, Armeniakon, Anatolikon si thema maritima Karabisiani.

La sfarsitul secolului al VII-lea, in locul eparhiilor din perioada romana, Imperiul se compunea din sapte sau opt theme de o intindere apreciabila. Completata si generalizata de imparatii din secolul al VIII-lea, regimul themelor a durat pe toata existenta Imperiului, marcandu-i caracterul militar care a fost o trasatura a tuturor statelor din Evul Mediu.

Procesul cel mai vizibil prin care a trecut Imperiul a fost elenizarea lui. In timpul lui Heraclius I, in 627, a aparut pentru prima oara in protocolul imperial, in locul vechii titulaturi de imperator, forma greaca de basileos, care a fost apoi adoptata de toti imparatii Bizantului. Limba greaca a devenit limba oficiala. Chiar si Iustinian I, considerand in continuare latina ca "limba nationala" a Imperiului, a emis majoritatea "novelelor" sale, pentru a putea fi intelese mai bine "in limba comuna, care este greaca".

In secolul al VII-lea toate ordonantele imperiale se dadeau in limba greaca, la fel ca si aproape toate actele administrative. In acest domeniu vechile titluri latine au disparut ori s-au elenizat fiind inlocuite cu altele noi, unele desemnand functii noi, aparute in stat ca urmare a evolutiei sale. Astfel era seful bisericilor cancelariei imperiale (asecretis) sau sub-secretarul imperial (hypagrammateus), seful tuturor trupelor de la palatul imperial (curopalat) sau fostul proconsul numit acum anthypatos etc.

In armata, unde domina elementul asiatic sau armean, limba greaca a devenit limba de comanda. Si, cu toate ca pana in ultima zi a existentei sale Imperiul bizantin a continuat sa se numeasca "Imperiul roman", sensul de "roman" se schimbase, se grecizase. In sfarsit, in locul limbii elegante, e adevarat, putin artificiala, de care se serveau scriitorii in secolul al V-lea si al VI-lea, prin care continuau traditia literaturii clasice, a aparut greaca amestecata cu numerosi ttermeni de origine bulgara care a devenit limba vorbita de cea mai mare parte a populatiei statului.

In acelasi timp cu elenizarea Imperiului, amprenta religioasa, de care a fost marcat permanent, a devenit si mai profunda prin rolul crescand pe care Biserica l-a dobandit in viata publica si in societate. In stat, problemele religioase ocupau un rol esential. Razboaiele lui Heraclius I au fost adevarate cruciade iar problemele teologice pasionau spiritul imparatilor. Din acest moment Ortodoxia s-a confundat in Bizant cu nationalitatea. De exemplu, intaistatatorul de Constantinopol a devenit, dupa ce arabii au cucerit patriarhatele de Alexandria, Antiohia, si Ierusalim, unicul conducator al Bisericii bizantine, influenta lui in politica statului fiind deosebit de mare. Ascensiunea patriarhatului Constantinopolitan a inceput inca in veacul al VI-lea cand Iustinian I a acordat titlul de "ecumenic"lui Epifanios (520-535). Printr-un sinod tinut in capitala Imperiului in anul 588, s-a hotarat ca toti patriarhii de Constantinopol sa poarte titlul de "patriarh ecumenic".

De la sfarsitul secolului al VI-lea paganismul a disparut si, odata cu el, spiritul antic. Incepand cu secolul al VII-lea literatura bizantina a luat aproape in exclusivitate o forma religioasa si populara. Ea se afla inca in faza ei de cautare dar elenismul si Ortodoxia, pe fondul limbii grecesti, au propulsat-o in perioada urmatoare.

5. Sfarsitul dinastiei heraclide si decaderea Imperiului (685-717

Inca din timpul lui Iustinian al II-lea (685-695) s-au aratat primele semne ale crizei ce avea sa urmeze. Razboiul a inceput cu bulgarii, in 689, si apoi cu slavii. El a continuat si cu arabii iar rezultatele au fost catastrofale (692). In 695 o revolta a rasturnat pe ultimul reprezentant al dinastiei heraclide si a deschis o perioada de douazeci de ani de anarhie (695-717). Sapte imparati s-au succedat la tron ca urmare a unor lovituri de stat militare. In plus, Africa bizantina a cazut definitiv in miinile musulmanilor (693-698).

Flota imperiala in retragere din Cartagina l-a proclamat ca imparat pe Apsimar, drongarul themei Karabisiani. Acesta cucereste Constantinopolul cu ajutorul demei verzilor si urca pe tron sub numele de Tiberiu al III-lea (698-705).

In acest timp, in Europa, bulgarii il reinstaleaza pe tron pe Iustinian al II-lea cu ajutorul hanului Terbel (705) si invadeaza Imperiul, in 712 aparand sub zidurile Constantinopolului.

Situatia interna nu era nici ea mai buna. In societatea bizantina a acestui timp se constata o mare decadere morala si intelectuala. In timpul acestor lupte civile, un val de salbaticie, cruzime, tradari, a patruns in toate domeniile vietii sociale si politice.

Imperiul astepta un salvator si un conducator. Acesta a fost Leon Isaurianul, strategul themei Anatolikon care, in intelegere cu strategul themei Armeniakon, in 716, s-a ridicat impotriva imparatului Teodosie al III-lea (715-717), ridicat si el tot atunci de catre trupele din Opsikion si au pornit asupra Constantinopolului. Toata lumea, Senatul si poporul, patriarhul si soldatii, s-au pronuntat in favoarea sa. O noua dinastie se instala pe tronul Imperiului, cea isauriana.

B I B L I O G R A F I E

J.E.Darras, Histoire gnrale de l'Eglise ., vol. XV-XVI, Paris, 1875- 1876;

J.Pargoir, L'Eglise byzantine de 527 à 847, Paris, 1905;

I. Mihalcescu, Istoria religiunilor lumii, Bucuresti, f.a.;

T. Andrae, Les origines de l'Islam et le Christianisme, Paris, 1955;

Ch.Diehl, Histoire de l'empire byzantin, Paris, 1969;

N. Banescu, Chipuri din istoria Bizantului, Bucuresti, 1971;

L. Brèhier, Le monde byzantin. Vie et mort de byzance, Paris, 1969;

D. Sourdel, Islamul, Bucuresti, 1993;

A. Miquel, Islamul si civilizatia sa, vol. I, Bucuresti, 1994;

Pr. asist. I. Ramureanu, Inceputul crestinarii sarbilor sub imparatul bizantin Heraclius, in S.T., 1959, nr. 3-4.