EVENIMENTELE POLITICE ALE FINALULUI DE SEC. XIX SI INCEPUTUL SEC. XX CARE AU MARCAT ISTORIA ROMANILOR

EVENIMENTELE POLITICE ALE FINALULUI DE SEC. XIX SI INCEPUTUL SEC. XX CARE AU MARCAT ISTORIA ROMANILOR

RAZBOIUL DE INDEPENDENTA; NOUL STATUT AL ROMANIEI,

ROMANIA INTRE PUTERILE CENTRALE SI ANTANTA

PARTICIPAREA ROMANIEI LA PRIMA CONFLAGRATIE MONDIALA (1916-1918)

Actiuni diplomatice in vederea obtinerii si recunoasterii Independentei Romaniei (1877 - 1879)

Anii ^,70 ai secolului al XIX-lea au dus la amplificarea si grabirea declinului Imperiului Otoman, "chestiunea orientala" devenind, in fapt, dupa anul 1853, o importanta problema europeana, cu atat mai mult cu cat interesul deosebit manifestat de Rusia pentru Sud - Estul Europei s-a accentuat in directia stramtorilor Marii Negre. Rascoala, cu un pronuntat caracter national-religios din Bosnia si Hertegovina izbucnita in vara anului 1875, Memorandumul de la Berlin din mai 1876 sau Conventia de la Reichstadt din anul 1876 au marcat, in fond, noi episoade in cronicizata "criza orientala".

Pe acest fundal al complicarii tot mai accentuate a situatiei din Balcani, obtinerea independentei Romaniei, devenea din ce in ce mai stringenta, indeosebi dupa venirea lui Mihai Kogalniceanu ca ministru de Externe al Romaniei, in vara anului 1876. Se impunea astfel, o adaptare a politicii externe a Romaniei in acord cu aceea a Austro - Ungariei si Rusiei, asa cum a aratat si vizitele diplomatilor romani la Sibiu si la Livadia din 1876.

Dupa promulgarea Constitutiei liberale de catre Midhad Pasa din 23 decembrie 1876, la 27 decembrie, reprezentantii Romaniei au inaintat Portii o nota prin care au cerut garantarea individuala a neutralitatii Romaniei, retrocedarea Deltei Dunarii precum si recunoasterea dreptului de a incheia conventii comerciale. Solicitarile nu au avut insa, nici un efect.

Dupa incheierea Conventiei romano - rusa privind trecerea armatelor rusesti pe teritoriul Romaniei din 16 aprilie 1877, Mihail Kogalniceanu, intr-o convorbire avuta in luna mai a anului 1877 cu Mansfield, consulul britanic de la Bucuresti, a subliniat ca aceasta (conventia-n.a.), in conditiile in care armata rusa era stransa pe Prut, a devenit o necesitate "pentru a pastra individualitatea actiunii romane. Daca nu s-ar fi facut acest aranjament, ar fi riscat sa-i vada pe guvernatorii rusi instalati la Iasi si Bucuresti".

La 10 iunie 1877, corpul al XIV-lea al armatei ruse comandat de A.E. Zimmerman a trecut in Dobrogea, fortandu-se la 15 iunie linia Dunarii pe la Zimnicea. Desi a fost refuzata participarea armatei romane la razboi, dupa scrisoarea Marelui Duce Nicolae adresata lui Carol, la 31 iulie 1877, armata romana a trecut Dunarea participand activ si obtinand victorii deosebit de importante la sud de Dunare.

La 22 iunie 1877, de data aceasta, in raportul consulului francez, Fred Debains, a fost subliniat faptul ca in urma cu un an, in 1876, Mihail Kogalniceanu a revendicat o parte a litoralului, de la Marea Neagra la gurile Dunarii. "In vederea viitoarei paci el (Kogalniceanu-n.a.) a pus net problema acestui teritoriu pe care-l cere in intregime, adaugand si o parte a Dobrogei. El pretinde ca Rusia, Germania si Austria s-au ocupat de cererea sa. Prima putere, Rusia, ar fi preferat ca el sa fie al unei Bulgarii autonome, dar a trebuit sa cedeze in fata ideii foarte hotarate a Germaniei si Austriei de a face din tanarul stat roman paznicul gurilor Dunarii.

Colegii mei din Austria si Germania nu stiu nimic despre aceste pretinse tratative intre Cabinete.

In mod sigur, concluziona Debains, imaginatia d-lui Kogalniceanu le-a amplificat foarte mult". Totusi, I. Balaceanu, agentul diplomatic al Romaniei la Viena, transmitea ministrului de Externe la 3 iulie 1877 ca "imparatul si contele Andrassy sunt foarte dispusi sa faca a ni se da la pacea apropiata, o parte din Dobrogea". Acelasi Debains, doua luni mai tarziu considera ca ministrul de Externe roman era resemnat cu pierderea sudului basarabean, insa Kogalniceanu l-a asigurat ca primea "in schimb o parte a Bulgariei de la Mangalia pe litoralul Marii Negre pana putin deasupra Silistrei. El a trimis un agent pentru a studia bogatiile acestor locuri si a primit un raport foarte avantajos".

La finalul anului 1877, principele Carol I a solicitat marelui duce Nicolae participarea reprezentantilor Romaniei la negocierile de armistitiu, pentru ca la 14 ianuarie 1878, Consiliul de Ministri sa hotarasca trimiterea unui delegat oficial al Romaniei la tratative. In acest sens, a fost desemnat colonelul Eraclie Arion care a primit la aceeasi data si instructiunile guvernului roman pentru a negocia cu delegatii Portii conditiile armistitiului si preliminariile pacii intre Romania si Imperiul Otoman. A fost vizata recunoasterea independentei Romaniei care sa asigure tarii noastre atat in fata Portii cat si in fata celorlalte puteri, "pozitiunea unui stat suveran", pana la incheierea tratatelor speciale, supusii romani bucurandu-se in Imperiu de toate drepturile garantate supusilor celorlalte state europene; radierea tuturor cetatilor situate pe tarmul turcesc al Dunarii, incepand cu cetatea Ada Kale, retrocedarea gurilor Dunarii pana la bratul Sf. Gheorghe inclusiv, "conform drepturilor noastre vechi de posesiune", "o indemnitate de resbel de una suta milioane", ocuparea de catre armata romana, pana la definitiva incheiere a pacii a cetatilor Nicopole, Rahova, Lom Palanka si Vidin, precum si tot litoralul Dunarii cuprins intre aceste cetati. "In caz de a nu se admite participarea Romaniei la negocierile armistitiului si la acele ale pacii, delegatul roman va declara ca se va considera ca nul si neavenit orice act care ne-ar privi si la care nu am participat". Colonelul Arion, insa, nu a participat la discutii.

In raportul generalului Iancu Ghica, trimisul extraordinar al Romaniei la Petersburg, din 26 ianuarie 1978 catre Mihail Kogalniceanu, era specificat faptul ca Imperiul Rus avea "intentia de a relua partea din Basarabia pana la Chilia", dand in compensatie Romaniei, Delta Dunarii si Dobrogea pana la Kiustendje. Parlamentul Romaniei a votat la 7 februarie 1878, o motiune prin care si-a exprimat hotararea de a mentine integritatea teritoriului romanesc, ministrul de Externe al tarii, in memoriul inaintat agentilor diplomatici ai Romaniei la 9 martie 1878, considerand stapanirea Dobrogei, fara malul stang al Dunarii, "o incurcatura, o povara si poate un pericol permanent".

La 3 martie 1878, la San Stefano a fost semnat tratatul de pace, prin care Poarta a recunoscut independenta Muntenegrului, Serbiei si Romaniei. Conform articolului 5, "pana la incheierea unui tratat direct intre Turcia si Romania, supusii romani se vor bucura in Turcia de toate drepturile asigurate supusilor celorlalte Puteri europene". La articolul 19 era specificat faptul ca "Luand in considerare greutatile financiare ale Turciei, si in acord cu dorinta M.S. Sultanul, Imparatul Rusiei consimte sa inlocuiasca plata a mare parte din sumele datorate prin cesiunea urmatoarelor teritorii:

a. Sangeacul Tulcea, adica districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Harsova, Kustenge si Medgidia impreuna cu insulele din Delta si Insula Serpilor.

Nedorind sa-si anexeze acest teritoriu si nici insulele din Delta, Rusia isi rezerva facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detasata la 1856 si marginita la sud cu talvegul bratului Chilia si cu Gura Stari Stanbul". De asemenea, Bulgaria devenea un mare principat autonom cu deschidere la Marea Egee, pana la "formarea completa a unei militii locale suficiente pentru mentinerea ordinei, a sigurantei si a linistei publice" trupele de ocupatie ruse din Bulgaria isi mentineau legatura cu Rusia atat prin Romania cat si prin porturile Varna si Burgas "in care vor putea organiza, pe tot timpul, ocupatiei, depozitele necesare". Totodata, drepturile si prerogativele Comisiei Internationale a Dunarii de Jos au fost mentinute intacte, Bosforul si Dardanelele ramanand deschise atat pe timp de pace sau de razboi navelor de comert ale statelor neutre ce soseau din porturile rusesti sau se indreptau spre acestea, Poarta obligandu-se sa nu stabileasca in porturile de la Marea Neagra sau de Azov, "vreo blocada" fictiva care sa contravina actului de la Paris din 1856.

Pentru marile puteri, Tratatul de la San Stefano a fost de neacceptat, fiecare vazandu-si lezate propriile interese. Ceea ce a deranjat cel mai mult a fost crearea Bulgariei mari, Marea Britanie temandu-se ca nu cumva Rusia, prin controlul detinut in Bulgaria sa se impuna si in bazinul mediteranean in timp ce Austro - Ungaria era nemultumita de faptul ca nu s-au respectat clauzele conventiei secrete de la Budapesta din ianuarie 1877.

In ceea ce priveste eforturile diplomatiei romane, care nu a fost de acord cu Tratatul de la San Stefano, acestea au continuat pentru participarea Romaniei la viitorul congres. Astfel, in Memoriul in chestiunea Basarabiei trimis de Mihail Kogalniceanu agentilor diplomatici romani la 9 martie 1878 au fost subliniate obiectivele care au vizat trecerea celor trei judete sud basarabene Principatului Moldovei in anul 1856. Printre acestea se numara si asigurarea navigatiei libere pe Dunare care, se specifica in document, "constituie principala artera comerciala a Europei Centrale, incredintand paza gurilor sale unei tari de importanta secundara". Totodata, Kogalniceanu a accentuat si faptul ca "fericita transformare a Principatelor si prosperitatea din ce in ce mai mare a comertului pe Dunare dupa 1856 dovedesc eficacitatea dispozitiilor date la acea dat" (.) "de fapt, ajunge sa se cerceteze configuratia acestor locuri pentru a se convinge ca pierderea malului basarabean ar face ca guvernului roman sa-i fie greu si oneros sa mentina sub dependenta sa Dobrogea, despartita de corpul tarii printr-un mare fluviu si, cu care autoritatea centrala nu ar avea alta cale de comunicatie decat baltile impracticabile situate in aval de Calarasi si pana la Braila". (.) "Evident, ca parasirea Basarabiei romane ar atrage dupa sine, pentru intreaga Romanie cele mai suparatoare consecinte, intrucat obtinerea Dobrogei nu ar reprezenta - dupa pierderea malului stang al Dunarii, adevarata si singura cheie a malului celalalt - decat o incurcatura, o povara si, poate, un pericol permanent".

In urma intrevederilor avute de generalul Iancu Ghica, trimisul Romaniei la St. Petresburg, cu printul cancelar al Rusiei, acesta din urma a precizat ca exista cazul, in situatia in care demersurile Romaniei in vederea anularii "compensatiei" vor continua, sa fie anulata trecerea Dobrogei la statul roman.

In raportul trimis in tara de reprezentantul diplomatic roman la Roma, Obedenaru, la 23 iunie 1878, acesta a relatat continutul uneia dintre discutiile purtate cu diplomatul italian, Tornielli care a subliniat importanta strategica a Dobrogei, insistand asupra rolului porturilor Sulina si Kiustendje, neintelegand refuzul Romaniei de a accepta Dobrogea. Obedenaru a raspuns: "(.) lasand la o parte felul populatiilor eterogene din Dobrogea, este evident faptul ca am fi constransi sa cheltuim milioane pentru a construi pod pe Dunare si mai ales de a face din Constanta un port folositor. Dupa ce acestea ar fi facute, bulgarii, impinsi si sustinuti de Rusia, vor revendica Dobrogea". In fapt, Rusia a conditionat parasirea teritoriului romanesc de posibilitatea de a-si construi, in zona dintre Dunare si Mare, drumuri militare sau debarcadere in porturi.

O alta problema pana la semnarea unui nou tratat a fost si incheierea unei noi conventii militare intre St. Peterburg si Romania, necesara in vederea tranzitarii trupelor ruse ocupante a Bulgariei, in caz de refuz, Rusia amenintand cu ocuparea tarii si dezarmarea armatei romane.

In ziua de 13 iunie 1878 s-au deschis lucrarile Congresului de la Berlin, sedinta din 29 iunie luand in dezbatere articolele V si XIX ale Tratatului de la San Stefano cu referire la Romania. Analizandu-se problema Basarabiei, lordul Beaconsfield a considerat "aceasta combinatie" o imixtiune in Tratatul din 1856, Gorceakov exprimandu-si parerea potrivit careia schimbul de teritoriu nu avea nici o legatura cu libertatea navigatiei pe Dunare, Romania necontribuind cu nimic la ameliorarea navigatiei. La randul sau, contele Suvalow a subliniat ca Rusia oferea Romaniai un teritoriu mult mai mare, care ar trebui considerat de aceasta un bun luat, nepierzand nimic cu acest schimb: 3.500 km² si o populatie de aproximativ 80.000 si un port bun de comert la Marea Neagra.

La 19 iunie au fost audiati reprezentantii Romaniei, Ion Bratianu si Mihail Kogalniceanu care au insistat pe ideea neinstrainarii de pamant romanesc si de consacrare definitiva a Independentei. Tot acum, Waddington, reprezentantul Frantei, facand apel la sentimentele echitabile ale Rusiei, a propus marirea teritoriului dobrogean care sa cuprinda Silistra si Mangalia. La propunerea Parisului au aderat Andrassy si Corti. Dupa indelungi dezbateri privind noua frontiera propusa, Gorceakov si Suvalow, "avand in vedere prezenta de elemente romane", au consimti sa prelungeasca frontiera Romaniei in lungul Dunarii plecand de la Rasova in directia Silistrei iar "punctul de fruntarie pe Marea Neagra sa nu treaca dincolo de Mangalia".

Tratatul de la Berlin ce a incheiat razboiul ruso - romano - turc a fost semnat pe 13 iulie 1878. Articolele referitoare la Romania au fost de la 43 la 51, la care s-au adaugat cele privitoare la navigatia pe Dunare. Primul dintre acestea recunostea independenta Romaniei iar urmatoarele au conditionat-o de recunoasterea credintelor religioase si a confesiunilor pe teritoriul Romaniei dar si de retrocedarea catre Rusia a portiunii teritoriului Basarabiei despartit de aceasta in 1856, "care la apus se margineste cu talvegul Prutului, iar la miazazi cu talvegul bratului Chiliei si cu gura Stari Satnbul". "Insulele formand Delta Dunarii, precum si Insula Serpilor, sangiacul Tulcei, cuprinzand districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Harsova, Kiustenge, Medgidia" erau cedate Romaniei. Totodata, au fost recunoscute ca state independente, alaturi de Romania, Serbia si Muntenegru, Bulgaria fiind impartita intr-un principat autonom si in Rumelia Orientala, sub autoritatea sultanului, Austro-Ungaria a luat in administrare Bosnia si Hertegovina iar Marea Britanie, Ciprul.

Inainte de semnarea Tratatului de la Berlin, o comisie romana in frunte cu colonelul Candiano a parcurs "in secret Dobrogea", dupa cum raporta ambasadorului francez la Constantinopol, viceconsulul A. Langlais, de la Tulcea, pe 6 iulie 1878. In fapt, era o noua comisie romaneasca in zona, deoarece, inca din luna iulie a anului 1877, potrivit raportului mentionat, "agentii romani au primit ordin sa treaca la studii foarte aprofundate asupra statisticii Dobrogei, scopul fiind de a invinge ultimele rezistente parlamentare si de a impaca opinia publica in legatura cu schimbul care, la urma urmelor, nu este atat de defavorabil, cum pare sa se sustina, pentru interesele Romaniei in prezent si in viitor". Avantajele subliniate de Langlais vizau suprafata mare a Dobrogei, bogatiile minerale, posesia Deltei cu bratele Sulina si Sf. Gheorghe. Era accentuata, insa, importanta celor trei porturi maritime: Sulina, Constanta si Mangalia. Categoric, in conceptia viceconsulului francez, "din punct de vedere strategic, superioritatea Dobrogei este in afara oricarui comentariu".

La 21 septembrie 1878, Langlais la informat pe ambasadorul Frantei la Constantinopol despre venirea colonelului Falcoianu, seful Statului Major al armatei romane, la Tulcea, in actiunea de a parcurge frontierele provinciei, indeosebi pentru a stabili frontiera sa sudica. Falcoianu i-a vorbit viceconsulului francez despre proiectul de delimitare pregatit de Statul Major rus, potrivit caruia Bulgaria lua in posesie toate punctele strategice lasand descoperita frontiera de sud a Dobrogei. Dupa intrevederea avuta cu Falcoianu, Langlais considera ca acesta va propune guvernului roman:

"1. sa ceara Silistra, chiar daca va ceda in acest punct;

2. sa puna castigarea Cusqun-ului ca o conditie sine qua non a acceptarii Dobrogei de catre Romania;

3. sa amane luarea in posesie a noii provincii pana in momentul in care aceste diferite chestiuni vor fi rezolvate spre satisfactia Romaniei". De asemenea, Falcoianu a subliniat in convorbirea cu Langlais pozitia strategica a Dobrogei precum si faptul ca Europa ar fi trebuit sa fie interesata ca acest tinut sa fie cat mai bine administrat deoarece trupele europene ".in caz de nevoie, sa faca front spre Balcani si spre Dunarea de Jos".

In discutia avuta cu Waddington, Dimitrie Bratianu a subliniat faptul ca Rusia nu ceda Dobrogea "fara un aranjament care ar autoriza-o sa pastreze si sa construiasca acolo baterii pe pozitii dominante, drumuri militare si debarcadere in porturi. Guvernul roman a raspuns ca tot ceea ce poate permite este sa se extinda si la Dobrogea efectele Conventiei existente intre Rusia si Romania pentru restul tarii si aceasta, bineinteles, pe timpul prevazut de Tratatul de la Berlin. Rusia face dificultati acceptarii acestei concesii in termenii respectivi". De altfel, in Dobrogea, dupa cum se arata si in nota circulara a Ministerului de Externe din 21 ianuarie 1879 catre agentii diplomatici ai Romaniei, trupele tariste au fost adevarate trupe de ocupatie, ajungandu-se pana acolo, incat, frizand ridicolul, au interzis aclamatiile individuale care s-ar fi produs odata cu venirea trupelor romane in Dobrogea si care ar fi fost un blam direct pentru ei. In acelasi timp, fortificatiile ruse au continuau satfie mentinute atat la Constanta cat si la Sulina.

La 25 octombrie 1878, Langlais raporta la Constantinopol, ambasadorului francez ca la Sulina, tunurile de mare calibru au ramas, urmand a fi remontate pe baterii. "Opinia publica a tras concluzia din aceasta ca rusii vor continua sa ocupe Sulina si merge pana la a presupune ca razboiul este posibil". Chiar si Austro-Ungaria considera razboiul dintre Romania si Rusia inevitabil, existand posibilitatea ca guvernul roman sa prefere, pentru moment, sa renunte la intrarea in posesie a Dobrogei.

In nota circulara a ministrului de Externe ronan din 1 noiembrie 1878 adresata agentilor diplomatici ai Romaniei se arata ca, cele doua Camere au decis:

"Ca autoritatile civile si militare romane sa paraseasca Basarabia;

Ca Romania va intra in posesia Deltei Dunarii si Dobrogei;

Ca va fi convocata o Adunare Constituanta de revizie in termenul de rigoare, cu scopul de a pune legile organice de acord cu principiile egalitatii proclamate de Congres".

Cadrul international la mijlocul si finalul sec. XIX:

in a doua parte a sec. al XIX-lea, sistemul international, dupa cum am aratat deja, a cunoscut importante mutatii; mai precis, "balanta de putere" stabilita la Congresul de la Viena (1815) a inregistrat o schimbare fundamentala, daca ne referim fie si doar la aparitia unor noi actori de talie mondiala pe scena politica a lumii: Germania si Italia;

politica europeana dupa razboiul franco-prusac a fost dominata de manevrele cancelarului german Bismarck , care a cautat sa preintampine orice posibila alianta a Frantei care sa permita acesteia revansa; pentru a preintampina ca marile puteri de la rasaritul Germaniei, Austro-Ungaria si Rusia, sa poata in vreun fel sa sprijine Franta, Bismarck a reusit sa incheie in 1873 asa numita "Alianta a celor trei imparati", care lega cele trei mari puteri printr-un tratat cu obligatii reciproce; prin care partile contractante se obligau sa se consulte cand pacea era amenintata de o alta putere ori cand apareau divergente intre ele; in 1875, cand Bismarck a incercat sa declanseze un razboi preventiv impotriva Frantei s-a izbit de impotrivirea Rusiei; razboiul din 1877 - 1878 al Rusiei cu Turcia la care a participat si Romania, a fost pregatit inainte sub obladuirea germana deoarece intelegerea secreta ruso-austriaca din anul 1876 de la Reichstadt continea un paragraf prin care semnatarii isi imparteau zonele din Balcani: Rusia lua intr-o forma sau alta estul Peninsulei Balcanice, hinterland-ul Marii Negre, iar Austro-Ungaria partea occidentala a acestei regiuni continentale; Austro-Ungaria a vazut primejdia rusa si a amorsat-o prin apropierea de Germania (in octombrie 1879 s-a perfectat alianta Austro-Ungariei cu Germania stipulatia esentiala fiind: daca una din cele doua parti contractante era atacata fara provocare de catre Rusia, cealalta parte se obliga sa o sprijine militar; in cazul unui atac al unui tert, obligatia era doar de neutralitate binevoitoare, cu exceptia cazului cand Rusia lua parte la conflict;

nemultumita de politica nord-africana a Frantei, Italia, in anul 1882, s-a apropiat de Germania; la 20 mai 1882, s-a semnat la Viena tratatul Triplei Aliante care prevedea:

daca Italia va fi atacata de Franta fara provocare din partea ei, Germania si Austro-Ungaria vor interveni cu toate fortele in sprijinul Italiei;

daca Germania va fi atacata de Franta, tot fara provocare, Italia va interveni cu toate fortele ei; daca Germania are initiativa unui razboi cu Franta, Italia va pastra neutralitatea;

in cazul unui razboi intre Austro-Ungaria si Rusia, Italia va ramane neutra;

daca una din partile contractante ar fi fost atacata de doua mari puteri, partenerii trebuiau sa-si acorde sprijin complet (la reinnoirea tratatului din 1887 i-au fost incluse doua conventii - italo-austriaca si italo-germana; prima prevedea, ca in cazul in care Viena anexeaza un teritoriu balcanic, trebuie sa aiba asentimentul Romei, Italia avand a primii o compensatie; cea de a doua prevedea ca daca Italia ar fi atacat Franta , atunci Germania urma sa-i acorde intregul sprijin.

constituirea Antantei - in luna august a anului 1892 a fost incheiata conventia militara dintre Franta si Rusia; potrivit prevederilor acesteia daca Franta era atacata de Germania sau de Italia sprijinita de Germania, Rusia ii va acorda ajutor cu toate fortele disponibile; Franta proceda la fel daca Rusia era atacata de Germania sau de Austria sprijinita de Germania; cele doua puteri se angajau sa nu incheie pace separata, iar durata aliantei era pana la desfiintarea Triplei Aliante;

in 1904 s-a realizat Antanta Cordiala franco-engleza; in anul 1907 se incheie acordul anglo-rus;

Romania, la inceputul secolului XX, avea o suprafata de 139.078 km² si o populatie de 7.771.341 locuitori, fiind o tara subdezvoltata, agrara, din punct de vedere economic, cu unele salturi economice; Romania independenta avea urmatorii vecini: est - Imperiul rus; nord si vest -Imperiul Austro-Ungar; sud-vest - Serbia; sud - Bulgaria; sud-est - Marea Neagra;

la 20 octombrie 1883 a fost incheiat Tratatului de alianta cu Austro-Ungaria la care a aderat si Germania la 20 octombrie 1883; tratatul prevedea o clauza de politica reciproca prietenoasa, ambele state urmand sa-si dea sprijin in limita intereselor lor; aceasta optiune a fost ceruta de Austro-Ungaria care dorea sa-si pastreze optiunile fata de Romania (pe acest articol s-a sprijinit Romania cand nu a intrat in prima conflagratie mondiala alaturi de Austro-Ungaria); un alt articol din tratat prevedea ca partile contractante se vor sprijini reciproc in cazul unei agresiuni rusesti, in nici un caz, nu se incheia pace separata (la cererea expresa a Ungariei a fost introdusa o clauza care prevedea ca Romania nu va sprijini o actiune iredentista in Ardeal);

art. 2 - cele trei parti trebuiau sa-si acorde ajutor in cazul in cand devin obiectul unui atac neprovocat, mentionandu-se ca obligatiile Romaniei survin numai in cazul cand Austro-Ungaria ar fi victima unei agresiuni in partile limitrofe acesteia;

acest tratat secret - a fost cunoscut de rege si de primul ministru aflat in exercitiu; avantajele tratatului din anul 1883 se pot traduce astfel: descuraja o invazie rusa si asigura pastrarea independentei si integritatii teritoriale; asigura posibilitate de interventie pentru a limita efectele devastatoare ale politicii de maghiarizare a romanilor din cuprinsul Austro-Ungariei; crea posibilitatea cererii, atunci cand af fi fost timpul necesar, Basarabiei; dezavantajele erau conturate de: renuntarea reunificarii cu Transilvania si Bucovina; crea posibilitati de interventie in afacerile interne ale Romaniei din partea aliatilor, mai ales in domeniul politicii nationale; limita drastic posibilitatile statului roman de a descuraja deznationalizarea romanilor din Basarabia;

incepand cu anul 1906, politica Austro-Ungariei a devenit deosebit de agresiva in Balcani, cauza agresivitatii o reprezinta slabirea principalului competitor - Rusia -, infranta in razboiul ruso-japonez din 1904 si slabita de dificultatile interne - asa numita revolutie din 1905; de asemenea, actiunea Austro-Ungariei a fost facilitata si de slabiciunea Turciei, care sub conducerea "junilor turci", a amorsat din 1908 un proces de modernizare; in acest context, Viena a procedat la anexarea Bosniei si Hertegovinei, care erau recunoscute de Rusia doar ca sfera de influenta;

in 1908, Bulgaria si-a realipit Rumelia transformadu-se in regat, ceea ce consemna aparitia unui stat la sud de fluviu; Bulgaria putand deveni un satelit al marii puteri care vroia sa domine Balcanii;

primul razboi balcanic, izbucnit in 1912 a evidentiat incercarea Rusiei de a fi prezenta din nou in Balcani; razboiul s-a incheiat la inceputul lui decembrie 1912 prin infrangerea Turciei, care a cerut armistitiu; luptele s-au reluat in ianuarie si s-au incheiat cu pacea de la Londra (aprilie 1913 ); in noul context balcanic, Bulgaria a inceput sa tinda sa devina cel mai puternic stat din Balcani; sprijinita diplomatic de Austria, Bulgaria ataca la 17 iunie 1913 Serbia si Grecia; pentru Romania, situatia intervenita dupa primul razboi balcanic a demonstrat urmatoarele: Austro-Ungaria sprijina Bulgaria in Balcani, aceasta tinzand sa devina principala putere in zona; Rusia este adepta, cel putin deocamdata, a unui echilibru de forte intre statele slave din peninsula, asadar nu sprijina marirea Bulgariei in detrimentul Serbiei; Pacea incheiata la Bucuresti, a insemnat finalul celui de-al doilea razboi balcanic, si a obligat Bulgaria sa inapoieze Turciei Adrianopolul, Serbiei o parte din Macedonia, Greciei sudul Macedoniei si zonei din Tracia apuseana; Bulgaria nu avea acces la Marea Egee iar Romania primea Cadrilaterul.

din toamna anului 1913, organismele militare abilitate au inceput sa elaboreze primele ipoteze de razboi impotriva Puterilor Centrale; dupa izbucnirea primului razboi mondial (15/28 iulie 1914 Austro-Ungaria a declarat razboi Serbiei, dupa atentatul de la Sarajevo, cand mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, si sotia sa au fost asasinati) si pana la intrarea Romaniei in actiune (1916; Consiliul de Coroana din 21 iulie/3 august 1914 a declarat neutralitatea Romaniei fata de conflictul declansat), acestea au fost modificate sau completate atat in raport cu schimbarile survenite in situatia politica si militara generala, in special cu cea de pe frontul oriental si din Balcani, cat si in functie de mersul tratativelor politice si militare, intre Romania si Aliati;

in conditiile in care in 1915 presiunea Puterilor Centrale in Balcani a crescut (1 octombrie 1914 - Romania a incheiat o intelegere cu Rusia, in virtutea careia Bucurestiul, in schimbul unei neutralitati binevoitoare, era autorizata sa reanexeze teritoriile romanesti de dincolo de Carpati), ipoteza de razboi a Romaniei din acelasi an prevedea ofensiva cu 11 divizii in Austro-Ungaria si apararea cu doar o singura divizie (a 9 a) in Dobrogea, alaturi de cinci batalioane teritoriale; odata cu intrarea Bulgariei in razboi, planul de campanie al Romaniei a fost modificat in raport cu noua situatie, astfel incat linia sudica urma a fi aparata de Armata a III-a (patru divizii, sase brigazi mixte, o divizie de cavalerie, o brigada calarasi); forta combativa a Armatei a III-a era alcatuita din: 104 batalioane (26 active, noua rezerva, 54 teritoriale si 15 militii), 23 escadroane, 123 baterii (61 de camp si 62 de pozitii); dintre acestea au fost repartizate pentru apararea directa a Dobrogei (Grupul de Est): 55 de batalioane (19 active, noua rezerva, 22 teritoriale si cinci militii), 11 escadroane, 64 baterii (24 camp si 40 pozitie), la acestea s-au adaugat: Flota de operatiuni romana compusa din: Escadra de Dunare cu patru monitoare, opt vedete, patru canoniere, patru salupe, serviciul de mine si torpile precum si nava spital si santierul naval mobil: Fortele ruso - sarbe compuse din 28 batalioane, 24 escadroane si 11 baterii;

"Ipoteza Z" elaborata de Marele Stat Major Roman, Sectiunea a III a, Biroul 6 Operatiuni, in 1916, prevedea si Instructiunile de acoperire pentru regiunea si linia ferata Constanta - Medgidia - Cernavoda, precum si pentru litoralul Marii Negre. Potrivit acestuia, litoralul maritim era expus la bombardamentele unitatilor navale bulgare sau turce, dar nu la "operatiuni serioase", deoarece vasele inamice urmau a fi combatute de flota ruseasca, "superioara in forte si care va fi de partea noastra" (in 1916, Marele Stat Major Roman a lucrat la trei proiecte de operatiuni: Ipotezele B₁, B₂, B₃. Ultima ipoteza, B₃ avea trei variante-a, b, c; a fost aplicata Ipoteza B₃, sau "Ipoteza Z".); Constanta si Sulina, puncte de frontiera maritima a Romaniei reprezentau posibile spatii ale confruntarilor de mare amploare. Apararea si supravegherea coastei maritime, intre Balcic si Chilia Veche, conform Ipotezei Z, revenea Flotei Ruse a Marii Negre, in timp ce partea sedentara a Corpului V Armata, care avea drept scop impiedicarea intrarii pe Dunare sau in portul Constanta a navelor inamice, era impartit in doua sectoare: Sectorul de acoperire Constanta, intre Balcic si jurilovca; Sectorul de acoperire Sulina, intre Jurilovca si Chilia;

la 16 iulie 1916, Germania, Austro-Ungaria si Bulgaria au incheiat o conventie la Pless (la care a aderat si Imperiul Otoman) prin care a fost stabilit definitiv planul operatiunilor armatelor Puterilor Centrale, in cazul intrarii Romaniei in razboi de partea Antantei; potrivit acesteia, principalele forte ale armatei romane urmau a fi intrebuintate in Transilvania, "in timp ce efective relativ slabe, de a doua si a treia linie, vor fi lasate in Dobrogea si pe Dunare, pentru a se acoperi contra Bulgariei" astfel, imediat dupa declansarea actiunilor Romaniei, o armata a Centralilor (Divizia 105 germana, patru divizii bulgare si doua divizii turcesti) condusa de Mackensen trebuia sa treaca din Bulgaria in Dobrogea, pentru a cuceri pozitiile "capetelor de pod" de la Turtucaia si Silistra si sa inainteze pana la Dunare, calea ferata Constanta-Cernavoda fiind considerata de strategii germani "nervul de viata al Romaniei, care duce bogatele produse din interior spre Mare si, prin aceasta, pe pietele mondiale";

era limpede faptul ca, din punct de vedere militar, Dobrogea a format o zona de operatiuni de o reala importanta strategica, deoarece, prin stapanirea acesteia se asigura armatei romane libertatea de manevra pe frontul principal strategic, se supraveghea drumul direct spre Bucuresti, podul de la Cernavoda, ca si calea ferata Bucuresti - Cernavoda - Constanta. Totusi, Dobrogea era considerata, conform proiectelor de operatiuni elaborate de Marele Stat Major Roman, un "teatru de operatiuni secundar"; in acest context, cel mai insemnat oras al provinciei, Constanta, in analizele efectuate de specialistii timpului, in situatia unui conflict ruso-turc, romano-rus sau romano-bulgar, prezenta anumite avantaje conform specialistilor vremii: amplasarea la extremitatea depresiunii Cernavoda - Constanta; se afla pe drumul cel mai scurt de la Dunare la Marea Neagra, legatura stabilindu-se prin podul de la Cernavoda; existenta cailor de acces multiple, dintre care cele mai importante erau Constanta - Mangalia, Constanta - Harsova, Tulcea - Constanta; dezvoltarea infrastructurii portuare; caderea Constantei atragea, dupa sine, potrivit autoritatilor militare, si strapungerea liniei defensive marcata prin Valul lui Traian, unul din punctele de aparare ale zonei, care avea drept sprijin - Constanta si Cernavoda;

conform Conventiei politice incheiata la 4 august 1916 intre Franta, Marea Britanie, Italia, Rusia si Romania, cele patru mari puteri antantiste semnatare garantau integritatea teritoriala a regatului Romaniei "pe toata intinderea frontierelor sale actuale" (art. 1);

Romania se angaja sa declare razboi Austro-Ungariei (in conditiile prevazute in Conventia militara) si sa inceteze toate relatiile economice cu puterile inamice; se recunostea Romaniei dreptul de a anexa teritoriile din cuprinsul Austro-Ungariei locuite de romani; cele doua parti contractante se angajau sa nu incheie pace separata sau pace generala "decat impreuna si in acelasi timp", la tatatul de pace marile puteri angajandu-se sa asigure incorporarea de catre Romania a teritoriilor mentionate (art. 5);

Romania se bucura de aceleasi drepturi cu Aliatii la preliminariile pacii, precum si in legatura cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotararilor Conferintei de Pace (art. 6);

conventia politica urma sa fie secreta pana la incheierea pacii generale (art. 7);

conform articolul II din Conventia Militara, incepand cu 12 august 1916, Flota rusa urma sa asigure securitatea portului Constanta pentru a se impiedica debarcarea trupelor Puterilor Centrale pe tarmul romanesc, precum si orice incursiune pe Dunare in amonte de gurile fluviului; la randul sau, Romania recunostea navelor rusesti de la Marea Neagra dreptul de a folosi portul de razboi, Constanta, si de a lua masurile necesare impotriva flotei submarine inamice; Rusia se angaja, prin articolul III al Conventiei amintite ca, in momentul mobilizarii armatei romane, sa trimita in Dobrogea doua divizii de infanterie si o divizie de cavalerie, aflate sub ordinele Comandamentului Armatei Romane (art. IX); de asemenea, la 30 septembrie 1916 au fost inchiriate guvernului rus cinci nave romanesti maritime de pasageri pentru a fi transformate in crucisatoare auxiliare ale Flotei rusesti din Marea Neagra si noua vapoare de marfa pentru a fi intrebuintate de Serviciul Transporturi al aceleiasi Flote, ulterior si alte nave fiind predate in baza unei conventii incheiate de Ministerul de Razboi Roman si generalul Saharov;

Rusia trebuia sa declanseze o puternica ofensiva

deschiderea unui front la Salonic de catre trupele anglo-franceze pentru evitarea unui posibil atac bulgar asupra Romaniei

cooperare militara pe baza de egalitate si fronturi distincte pentru trupele romanesti si ruse;

aprovizionarea Romaniei cu munitii si material de razboi.

Consiliul de Coroana din 14/27 august 1916 a hotarat intrarea Romaniei in razboi alaturi de puterile Antantei;

puternica ofensiva peste Carpati a armatei romane, odata intrata tara in razboi, nu a insemnat, insa, o aparare bine definita a frontului sau sudic; astfel, caderea Bazargicului (23 august 1916) si a Turtucaiei (24 august 1916) a reprezentat controlarea de catre trupele centralilor a liniei dobrogene pana la Marea Neagra; au urmat Caliacra, Balcic si Silistra (27 august 1916), astfel incat, in doua saptamani, intreg Cadrilaterul a fost ocupat; greselile sistemului defensiv, armamentul inferior si insuficient de care dispunea armata romana precum si lipsa unei sustineri reale din partea armatei ruse au facut ca si incercarea de aparare a flancului drept de pe frontul sudic roman, si anume Cernavoda, Lipnita sa nu duca la obtinerea unor rezultate pozitive; la 9 octombrie 1916 - Constanta a fost ocupata, treptat a fost pierduta intreaga Dobroge; situatia pe frontul din Transilvania a cunoscut o agravare continua - 2/15 noiembrie 1916, Puterile Centrale au cucerit Tg. Jiu, au ocupat Oltenia si au patruns in Muntenia; pentru a nu se ceda Bucurestiul fara a se fi incercat apararea sa, s-a hotarat sa se dea o batalie pe Neajlov si Arges, unde armata romana a fost infranta; autoritatile au parasit Bucurestiul, trupele Puterilor Centrale intrand in Capitala la 23noiembrie 1916/6 decembrie 1916;

iarna anului 1916 si primavara lui 1917 au insemnat refacerea armatei romane; operatiunea ofensiva de la Marasti (11/24 iulie 1917-19 iulie/1 august) si cele defensive de la Marasesti (24 iulie/6 august-6/19 august) si Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august) au adus victorii importante Romaniei;

desi victorioasa pe frontul din Moldova in vara anului 1917, defectiunea provocata armatei romane de atitudinea armatei ruse, cuprinsa de "spiritul revolutionar", a dus la conturarea starii de incertitudine in care s-a afla Romania, la finalul anului 1917 si inceputul anului urmator; intr-un raport intocmit de C.C. Florescu si inainta presedintelui Consiliului de Ministri, I.I.C. Bratianu, pe 22 ianuarie 1918 erau subliniate eforturile comandorilor Scondrea si Coanda dar si ale sefului Sigurantei Deltei Dunarii, Mihail Moruzov, in vederea monitorizarii "miscarilor revolutionare" de la Chilia Noua; pentru coordonarea activitatii organizatiilor bolsevice civile si militare din Odessa si din Basarabia, a fost constituit din initiativa lui Lenin la 18 ianuarie 1918, la Petrograd - Colegiul Suprem pentru Problemele Ruso - Romane si Lupta Impotriva Contrarevolutiei in Sudul Rusiei, conducerea revenindu-i lui Cristian Racivski; tot acum, la Odessa, a luat fiinta un batalion revolutionar al bolsevicilor romani (cca 800 de persoane), sediul central al dezertorilor din marina romana fiind nava Durostor, avand in fruntea lor pe fostul bucatar de pe nava Imparatul Traian, Stroici, caporalul Ioan Ilicenco si sergentul Lunco; acestia au facut planuri de operatii pentru a veni cu navele pe Dunare urmarind sa forteze personalul diferitelor nave romanesti sa se inscrie in batalion; la 15 ianuarie 1918, trupele rusesti au incercat ocuparea Ismailului, Chiliei si Valcovului; in aceste lupte s-au remarcat actiunile Flotei Fluviale Romane, in special ale monitoarelor, care au obligat navele inamice sa se retraga la Cetatea Alba si Odessa;

a fost creat un guvern condus de Al. Marghiloman care a ramas la Bucuresti, sub ocupatie; la 24 februarie 1918 Germania a prezentat Romaniei conditiile de pace: concesii economice, cedari teritoriale catre Austro-Ungaria, Dobrogea urmand sa devina un condominium germano - austro - ungaro - bulgaro - tur; la Buftea a fost semnat Tratatul preliminar de pace intre Romania si Puterile Centrale; Romania a decis ca asa-zisa "pace" nu va fi negociata, iar conditiile puse de inamic vor fi acceptate in bloc si fara comentarii, aratandu-se astfel ca era vorba de un dictat; prin Tratatul de pace de la Bucuresti, incheiat la 7 mai 1918, intre aceleasi parti, era confirmata incorporarea in statul bulgar a Cadrilaterului si a unei fasii de la sud de Constanta, restul Dobrogei fiind un condominium al Centralilor, asigurandu-se Romaniei "calea comerciala la Marea Neagra prin Cernavoda - Constanta", portul de la Mare urmand sa devina port-liber; se ceda Germaniei linia ferata Bucuresti - Cernavoda - Constanta, impreuna cu silozurile din portul maritim, pentru 99 de ani; Austro-Ungaria a anexat apx. 5.600 km²; economia tarii trecea practic, in mainile Centralilor;

atacul general al fortelor antantiste inceput la 26 septembrie 1918, a dus insa la prabusirea frontului german si la capitularea Germaniei la 11 noiembrie 1918. Astfel, prin Dispozitiile asupra frontierelor orientale ale Germaniei din Conventia de armistitiu intre Puterile Aliate si Asociate si Germania din 11 noiembrie 1918 a fost anulat si Tratatul de la Bucuresti din 7 mai, acelasi an. La punctul ,,F,, al aceleiasi Dispozitiuni, art. XXIX, s-a impus si evacuarea tuturor porturilor de la Marea Neagra si predarea catre Aliati a tuturor navelor de razboi rusesti sechestrate, a navelor de comert neutre cat si predarea pe loc si intact a intregului material portuar si de navigatie fluviala, remorchere, slepuri, aparatura. Daca Berlinului i s-a impus retragerea din zonele ocupate, Bulgariei, conform Armistitiului incheiat inca din 29 septembrie 1918 cu statele aliate, i s-a permis mentinerea in stare de lupta "a unui grup din toate armele, cuprinzand: trei divizii a 16 batalioane fiecare si patru regimente de cavalerie, care vor fi folosite -doua divizii pentru apararea frontierei de est a Bulgariei si a Dobrogei" (punctul 2).