Egiptul antic - monumentalitatea civilizatiei si influenta culturala in bazinul mediteranean

Egiptul antic - monumentalitatea civilizatiei si influenta culturala in bazinul mediteranean.

Civilizatia Egiptului antic s-a dezvoltat timp de 3000 de ani pe un teritoriu relativ mic, marginit si inchis din toate directiile de bariere naturale formate din nisipurile desertului, apele marii si inaltimile muntilor, un spatiu geografic cu resurse naturale suficiente pentru activitatea si existenta oamenilor.

Egiptul antic prin pozitia geografica si resursele sale nu s-a lasat dominat de influenta altor culturi manifestandu-si prin conceptia existentiala a locuitorilor sai un gen orgolios de superioritate morala in contrast cu oamenii apartinand altor zone de cultura si civilizatie. Izolarea si mentalitatea egiptenilor antici au imprimat culturii si civilizatiei lor impresia unei imagini de imobilism, caracterizat prin uniformitate si omogenitate, apreciat de A. Toynbee ca cel mai longeviv cadru cultural al Antichitatii. Evident aceste caracteristici nu corespund decat partial in legatura cu istoria reala a istoriei culturii si civilizatiei Egiptului antic.

Majoritatea egiptenilor contemporani recunosc influenta sumerienilor la inceputul formarii civilizatiei egiptene, insa egiptenii antici si-au structurat rapid forme specifice de creatie in sfera activitatii economice a organizarii social-politice si administrative, al realizarilor tehnice, cultural-artistice si al celei mai complexe organizari a vietii religioase. Monumentalitatea constructiilor arhitectonice, prin valorificarea pietrei, constituie o dimensiune esentiala a conceptiei si tehnicilor originale de edificare a templelor, palatelor si piramidelor egiptene. Influenta culturala straina, desi stimulativa pentru egipteni n-a fost imitata mecanic de acestia. De pilda, scrierea cuneiforma din Sumer s-a concretizat in Egipt intr-un sistem original de scriere hieroglifa care a cunoscut mai multe secole de evolutie proprie.

Civilizatia egipteana a fost fara parinti si fara mladite, dupa cum aprecia A. Toynbee, nici o societate existenta nu poate pretinde ca s-ar cobori din ea.[1]

In timp ce sumerienii s-au impus pe plan economic, egiptenii exceleaza pe plan politic, realizand la inceputul istoriei lor o unificare economice si organizare centralizata statala, politico-administrativa si cultural spirituala. Descoperirile arheologice, evidentiaza ca istoria civilizatiei egiptene cuprinde trei faze (corespunzator localitatilor unde s-au efectuat cercetari arheologice): badariana (El Badari - zona centrala); amratiana (El Amrah) si nagadiana (Nagada si El Gerzeh - din oaza Fayuru).

Aceste faze sunt integrate asa-zisei perioade predinastice. In prima faza predinastica au aparut primii cultivatori de cereale din Egipt (cca. 4400 i.H.), s-au realizat primele schimburi comerciale, a inceput prelucrarea aramei si s-a realizat ceramica neagra, cromata ulterior cu nuante de brun si rosu. In faza amratica, Egiptul intra in relatii comerciale cu Etiopia si Siria, sunt perfectionate uneltele, iar ceramica rosie va fi ornamentata cu figuri geometrice. In ultima faza, nagadiana (cca. 3600 i.H.), alaturi de ceramica rosie apar vasele de faianta (amestec de argila si nisip, arse la temperaturi ridicate), colorate albastru sau verzui.

La sfarsitul mileniului al IV-lea i.H se incheia, dupa o lunga perioada de existenta, perioada pre-dinastica din istoria Egiptului antic, ca urmare a aparitiei unor mari diferentieri sociale, cand teritoriul sau s-a organizat sub aspect politico-administrativ si economic in doua entitati de uniuni tribale: Egiptul de Jos si Egiptul de Sus. Dupa unii egiptologi, istoria propriu-zisa a Egiptului antic cuprinde 3 faze de evolutie istorica: Regatul vechi, Mediu si Nou, a caror cronologie nu poate fi indicata cu precizie. Reperele cronologice fiind date de cele 31 de dinastii ale regilor care s-au succedat in istoria monarhiei egiptene antice. Deoarece se stie numai durata domniei dar nu si data inceputului ei, determina inexistenta unui consens, cat de cat unanim intre egiptologi. Astfel, inceputul Regatului Vechi este datat fie la 3400 i.H. (Sarton) fie la 3200 i.H. (Daniel) sau 2850 i.H. (Nolli), s.a.

Actul politic de unificare a celor doua state egiptene a fost realizat de Menes, regele Egiptului de Jos, fiind considerat fondatorul primei dinastii "tihnite", dupa capitala Thinis. Menes in timpul lungii sale domnii va fonda, la granita dintre cele doua state egiptene, noul oras Memfis, inzestrat cu temple si alte edificii publice. De asemenea a construit un sistem de canale de irigatie, elaborat un corp de legi si si-a extins teritoriul spre vest (Libia). In perioada celei de-a doua dinastii, Egiptul invadeaza Peninsula Sinai, bogata in metale, mai ales arama.

Odata cu dinastia a III-a, numita dupa numele capitalei "menfita" (2686-2613 i.H.) incepe perioada Regatului Vechi (ce se va incheia la 1991 i.H.), cunoscuta ca o epoca de pace si prosperitate economica. Este o perioada de extindere a retelei de canale, de schimburi comerciale, mai ales cu Siria, Libia si Nubia si de dezvoltare a mestesugurilor si artelor, cand s-au creat primele capodopere ale culturii egiptene antice. Acum a fost construita piramida in trepte de la Saggara de renumitul arhitect Imhatep.

Dinastia a IV, a monarhiei de "esenta divina" (2613-2589 i.Hr.) realizeaza constructia Sfinxului din Giseh si monumentalele piramide ale faraonilor Kheops, Khefren si Mikerinos (numele grecizate ale lui Khufu, Khafra si Menkaura).

Caracterul teoretic al regalitatii se accentueaza in perioada dinastiei a V-a (2494-2345 i.H.) cand templele obtin privilegii si libertati deosebite facand sa creasca influenta preotilor mai ales in orasul Heliopolis, devenit centrul religios al intregului Egipt. Incepand cu dinastia a VI-a (2345-2181 i.H.), faraonii incearca sa contracareze efectele scaderii autoritatii lor, organizand mai multe expeditii militare in Palestina si Nubia, in conditiile in care statul se dezmembreaza in mai multe entitati semi-independente (nome).

In timpul dinastiilor VII-XI (2181-1991 i.Hr.) capitala Egiptului se transfera de la Memfis la Heracleopolis. Cu toate acestea, autoritatea regalitatii despotice scade, mai ales in conditiile luptei orasului Teba (2048 i.H.) pentru a obtine suprematia ca noua capitala a Egiptului. Pe fondul crizei inregistrate de autoritatea centralizata, a numeroaselor tulburari sociale, guvernantii provinciali isi transforma atributiile publice in functii ereditare (dinastii locale) care divizeaza si slabesc puterea politica centralizata a statului. In aceasta perioada istorica s-au redactat Textele Sarcofagelor (sub forma Cartii Mortilor) cu valoare morala si literara deosebita.

Incepand cu dinastia a XII-a (1991-1780 i.Hr.), cand capitala se muta la Teba, Amon este declarat zeu suprem, Egiptul paseste in perioada Regatului Mediu. Statul egiptean isi reface unitatea politica, iar faraonii isi recapata autoritatea, mai ales prin numeroasele constructii monumentale, extinderea canalelor de irigatii si navigatie, stimularea activitatii agricole, a diverselor mestesuguri si a productiilor literar artistice.

Declinul acestei perioade, marcat de dinastiile a XIII -a si a XIV-a, cand Egiptul cunoaste o dezvoltare a puterii centrale sub presiunea invaziilor straine, a miscarilor sociale, si mai ales a jafului produs de hiksosii (1720 i.Hr.) care ocupa Delta Nilului si muta capitala la Avaris. Hiksosii introduc in Egipt calul, arme noi (carul de lupta) si organizeaza o noua tactica militara, insusindu-si la randul lor elemente ale civilizatiei egiptene (metode de administratie, securea si unele credinte religioase). Egiptul va fi din nou divizat in doua regate: regatul memfit in nord (regiunea Deltei, aflata sub autoritatea hiksosilor si regatul teban, in sud, controlat de egipteni deveniti vasali ai invadatorilor.

Urmeaza dinastiile a XV-a si a XVI-a (1674-1567 i.Hr.) conduse de regi hiksasi, considerate a doua perioada intermediara a istoriei Egiptului.

Incepand cu dinastia a XVII-a, faraonii din Teba reusesc sa actioneze pentru eliberarea tarii, alungandu-i pe hiksosi (1567 i.Hr.) inaugurand perioada Regatului Nou, odata cu dinastia a XVIII-a (1050? - 1085 i.Hr.)[2]. Regatul Nou duce o politica de expansiune spre Asia Mica, fiind caracterizata ca o perioada a militarismului promovat de Tuthmosis III (1504-1450) si Amenofis II (1450-1425 i.Hr.), care si-au extins autoritatea in Nubia, Siria, Fenicia si Palestina, aducand multi prizonieri si prazi de razboi. Urmasul lor, Amenofis III (1417-1379 i.Hr.) duce o politica de pace pentru Egipt, preocupandu-se de ridicarea grandioaselor constructii publice, in frunte cu maretul templu de la Luxor.

In conditiile cresterii puterii economice a templelor inchinate zeului Amon si a privilegiilor clericilor, tanarul faraon Amenofis IV (1379-1362 i.Hr.), sotul frumoasei Nefertiti, initiaza o reforma religioasa pentru contracararea influentei preotilor, politica care esueaza. Tutan-Kamon (1361-1352 i.Hr.) reuseste, cu greutate, sa reconcilieze autoritatea tronului cu clerul.

Dinastia a XIX-a fondata de Ramses I (1320 i.Hr.) este continuata de urmasul sau Ramses II (1304-1234) faraonul de numele caruia se leaga constructia maretelor temple din Karnak, Teba, Alydos si Abu Simbel. Desi, recucereste Siria in luptele de la Kades cu hititii, Ramses II s-a dovedit diplomat incheind pacea cu ei (1284) pentru a face fata asirienilor razboinici si initiaza la sfarsitul domniei o politica de aliante. Urmasii lui Ramses II, nu vor rezista pana la final, expansiunii populatiilor eterogene din bazinul Mediteranei ("popoarele marii"), astfel ca in timpul dinastiei XXI (1085-945 i.Hr.), Regatul Nou se prabuseste. Mercenarii straini din armata egipteana reusesc sa ocupe posturile cheie ale puterii, instaurand dinastia libiana, a XXII-a (759-716 i.Hr.), etiopianul Sabaka ocupa Teba, intemeind dinastia etiopiana a XXV-a (716-664) pentru cca. 100 de ani.

La 660 i.Hr. Assurbanipal cucereste Egiptul, iar asirienii sprijina pe Psametic I (nobil libian din Sais), care intemeiaza dinastia a XXVI-a (664-525 i.H.) (dinastia saita). In aceasta perioada se intensifica legaturile comerciale si culturale ale Egiptului cu popoarele din Bazinul Mediteranei, mai ales cu grecii, protejatii lor.

Persii invadeaza si cuceresc Egiptul, la 525 i.Hr., intemeind dinastia a XXVII-a, condusa de Cambise, care va alunga pe persi. Faraonii apartinand dinastiilor a XXVIII - XXX-a vor domni peste intreg Egiptul, pana in 342 i.Hr., cand persii il jefuiesc din nou instaland guvernarea (satrapiile) lor, dar peste un deceniu Alexandru Macedon va intra in Egipt fiind primit ca eliberator, declarat "fiul zeului" de oracolul zeului Aman. Recunoscator acestei primiri grandioase, Alexandru Macedon acorda Egiptului favoarea pentru fondarea orasului Alexandria - marcand inceputul Egiptului nou - elenistic.

*

Viata economica a Egiptului antic a fost legata de agricultura favorizata de fertilitatea bazinului Nilului care, de la I .... (Assuan) pe o lungime de cca.700 km, asigura chiar doua recolte pe an datorate ingrasamintelor naturale lasate de inundatiile de primavara si toamna produse de acest fluviu zeificat pe drept cuvant de egipteni. Solul malos si umed permitea taranilor sa-l lucreze cu unelte simple confectionate din lemn (sape si seceri de diverse marimi, a plugului cu brazdar din lemn, eventual de piatra sau mai tarziu din arama, deoarece fierul era in conceptia lor religioasa un metal 'blestemat'), de abia dupa ocuparea romana brazdarul de fier va fi utilizat la arat in bazinul Nilului. Cu toate conditiile favorabile agriculturii, egiptenii se confruntau in unii ani cu seceta cumplita sau cu inundatiile catastrofale provocate de apele Nilului in anii excesiv de ploiosi, fapt ce a determinat puterea centrala a statului egiptean sa conceapa realizarea unor sisteme de irigatii, canale si bazine de acumulare a apei.

Prioritate in sfera activitatilor agricole aveau cerealele, in special productia de grau si orz, dupa care o pondere semnificativa ocupa cultivarea inului, principala planta textila folosita pentru confectionarea imbracamintei, deoarece bumbacul era importat din Nubia (Sudanul de astazi).

La inceputul mileniului al III-lea, horticultura si legumicultura vor deveni activitati permanente in sfera agriculturii egiptene. Gradinariile din valea Nilului realizau productii importante de bob, linte, fasole, mazare, ceapa, pepeni etc., legume nelipsite din hrana zilnica, la care se adauga fructele (smochine, curmale, rodii si nuca de cocos) si vita de vie adusa din Asia Mica. Maslinul a fost cultivat mult mai tarziu (cca.1600 i.Hr.), pana la aceasta data undelemnul din masline era importat din Palestina si Siria.

Domesticirea animalelor (oaie, vaca porc, asin etc.) s-a produs in Egipt tot in mileniul al III-lea i.Hr., si mult mai tarziu in epoca romana, au fost introduse camila si bivolul. Vacile asigurau laptele in hrana taranilor si nevoile lor de arat si semanat, fiind sacralizate ca si la indieni. In ceea ce priveste calul, se stie ca el a sosit in Egipt odata cu invazia hiksasilor, fiind folosit ca si boii numai la tractiune (mai ales care de lupta in razboi), nefiind calarit de egipteni.

Baza economica a Egiptului antic era asigurata de munca taranilor (felahilor), mestesugarilor si sclavilor, categorii sociale supuse obligatiilor diverselor munci legate de constructia unor edificii publice, sisteme de irigatii etc. fiind totodata nevoiti sa suporte abuzurile frecvente ale aristocratiei in frunte cu despotismul faraonilor. Ca si in Mesopotamia, pamantul apartinea de drept faraonului, care il distribuia in posesiunea templelor si diversilor functionari, care era lucrat de sclavi, dar mai ales de taranii liberi, platiti in natura (dijma) sau ca salariati.

Taranii din zona Deltei detineau, de regula mici suprafete de teren folosite pentru cultivarea legumelor si fructelor.

Modul de viata si conditiile existentiale ale taranului in Egiptul antic au ramas in linii mari neschimbate de-a lungul secolelor, atat in ce priveste muncile casnice, realizate cu uneltele lui rudimentare, cat mai ales primejdiilor calamitatilor naturii si diverselor abuzuri si neliniste legate de neputinta de a face fata obligatiilor si datoriilor fata de stapanii lor.

Comparativ cu Roma antica de asemenea, statutul social si juridic al sclavilor egipteni este deosebit, desi majoritatea erau folositi in exploatari miniere, cariere de piatra sau la marile constructii, ei nu erau lipsiti total de drepturi legale. In Egipt sclavii proveneau din randul prizonierilor de razboi sau din randul taranilor debitori, inrobiti stapanului lor, dar care aveau posibilitatea sa se rascumpere. De regula, sclavii erau daruiti de faraoni templelor, unde desfasurau diverse activitati. Slavii egipteni puteau beneficia si de unele drepturi: casatoria pentru cei straini cu egipteni liberi, sa detina unele bunuri (unelte si chiar sa posede un lot mic agricol) pe care le puteau lasa mostenire copiilor, sa ia parte la anumite ritualuri de cult inchinat zeitatilor si chiar sa detina unele functii publice dand stapanului o parte din retributia primita.

Proprietatea privata este consemnata ca, exista inca din perioada Regatului Vechi, fiind detinuta de nobilii casei regale sau de inalti demnitari proprietarii unor terenuri agricole, turme de animale si alte bunuri materiale pe care le puteau vinde sau lasa mostenire urmasilor.

Ponderea proprietatii private in economia generala a Egiptului era relativ mica, comparativ cu proprietatea detinuta de anturajul faraonului si de temple, aceasta era administrata, controlata si repartizata in sfera productiei si a consumului de catre stat. Alaturi de patrimoniul detinut de faraoni (pamant, ateliere, piete comerciale etc.), templele detin cca. 20% din suprafata cultivata in perioada Regatului Nou. (de pilda Teba in timpul lui Ramses III, detinea 2.393 km², Heliopolis 441 km²,la care se adauga zeci de mii de oameni, animale, sate, cariere de piatra si diverse mijloace de productie (cf. M.G. Pelayo).

Un rol deosebit in viata economica a Egiptului l-au avut activitatile mestesugaresti legate, mai ales, de bogatele cariere de piatra (granit, bazalt, gresie, porfir, calcar, diorit etc.) necesare in edificarea templelor si piramidelor si a diverselor vase si statui ce impodobeau palatele faraonilor si inaltilor demnitari.

Grandioasele constructii faraonice evidentiaza nivelul cunostintelor tehnice ale egiptenilor antici, care in lipsa uneltelor de fier, au reusit cu mijloace rudimentare (dalti de cuart, sfredele, pene din salcam etc.) sa desprinda blocurile de granit din masivul muntelui, sa le transporte pe sanii, rulouri de lemn sau barci mari pe Nil si in final slefuindu-le si ridicandu-le pe rampe de pamant la inaltimea necesara constructiei palatelor si piramidelor. In legatura cu constructia piramidelor exista unele ipoteze, mai mult sau mai putin fanteziste.

O pondere semnificativa in activitatea mestesugareasca este data de prelucrarea si valorificarea artistica a metalelor (aur, argint) si a pietrelor pretioase si semipretioase exploatate sau importate din alte zone ale Orientului. Aurul era considerat ca asigura nemurirea divina, fiind prezent in palatele si camerele mortuare ale faraonilor, maiestria bijutierilor egipteni concretizandu-se in calitatea artistica a obiectelor lucrate din aceste metale si pietre. In ceea ce priveste metalurgia bronzului in Egipt apare mai tarziu, iar cea a fierului de abia dupa anul 500 i.H. dat fiind lipsa lemnului pentru topirea in cuptoare si pentru turnare si forjare. Desi, ceramica egipteana nu atinge valoarea artistica a celei din Mosopotamia, totusi ei ne-au lasat remarcabile vase de piatra, realizate in diverse forme si cu elegante ornamente decorative. De asemenea, egiptenii au realizat renumite tesaturi din in folosite pentru imbracaminte, precum bandajele necesare mumifierii, pentru corabii, pansamente etc.

O sursa importanta de venituri pentru statul egiptean era asigurata in epoca Regatului Vechi, de activitatea comerciala organizata si controlata ca monopol de stat. Faraonul organiza diverse expeditii comerciale pe uscat sau pe mare, conduse de demnitari care calatoreau in fruntea unor detasamente inarmate in toate zonele Orientului Mijlociu de unde aduceau marfurile necesare. In special, Egiptul aducea lemn de constructii, argint, arama, s.a. ca prada de razboi, tribut perceput de la popoarele stapanite si ca urmare a negocierilor pe care le avea cu negustorii straini, mai ales greci si fenicieni, carora li se fixa obligatii si un control riguros pentru incheierea tranzactiilor.

Palatul si unele temple egiptene aveau flote comerciale proprii cu ajutorul carora exporta surplusul de cereale (grau, orz), fructe, tesaturi fine din in, pielarie, bijuterii de aur si pietre pretioase, foi de papirus, s.a., in special in centrele comerciale din Palestina si din spatiul grecesc al Marii Egee, de unde aduceau arama, ceramica fina, vin, untdelemn, purpura si alte produse necesare. Comparativ cu spatiul Mesopotamiei, Feniciei si al Greciei, Egiptul nu avea o suprastructura (drumuri si porturi) organizata pentru transportul marfurilor pe uscat si pe apa si nici o piata interna functionala, totul se reducea la comertul de mica valoare aflat si acesta sub controlul statului.

O dimensiune semnificativa a civilizatiei egiptene se refera la modul de organizare administrativ-judecatoreasca a societatii ale carei premise le gasim inca in fazele ei predinastice. Ulterior, functiile administrative, judecatoresti, fiscale vor fi indeplinite de organe specializate ale statului egiptean, organizate ierarhic la nivel central si local. Alaturi de aristocratia militara si religioasa a preotilor din anturajul faraonului, scribii vor reprezenta elementele indispensabile ale structurii birocratice a statului egiptean. Scribul indeplinea in toate sferele vietii social-economice si culturale functia principala de evidenta si control in ceea ce priveste cadastrul, proiectarea si executia lucrarilor de constructie, irigatii, canale, diguri, diverse prestatii, strangerea impozitelor si darilor etc. Initial, instructia scribului se realiza prin transmiterea experientei din cadrul familiei, ulterior (Regatul Mediu) pregatirea se realiza in mod sistematic in scoli specializate, unde in cca. 12 ani invata scrisul, desenul si isi insusea diverse cunostinte culturale si de aplicatii tehnice. Prin nivelul cunostintelor si al experientei lor, unii scribi ajungeau sa ocupe functii inalte in societatea egipteana. Evident, de.... si functiile creditoare la nivelul administratiei culturale si provinciale erau detinute de nobilii aflati in anturajul regelui, alaturi de preoti si mai tarziu de conducatorii militari. Preotii, erau numiti in functii de regi pentru indeplinirea unor acte de cult, ulterior, in timpul marilor faraoni (Kheops, Khefren s.a.) marii preoti erau numiti din randul familiei regale cand prestigiul si autoritatea lor spirituala a crescut si s-a extins, inclusiv asupra justitiei. in templele egiptene casta sacerdotala era ierarhizata riguros cuprinzand mai multe grade preotesti.

In Egiptul antic, functia suprema pe plan politico-administrativ, judecatoresc, militar si religios era detinuta de rege, pe care o exercita in mod despotic, dat fiind originea sa divina. Egiptul antic oferind imaginea cea mai reprezentativa a unei teocratii despotice si absolute. De abia in mileniul I i.H, regele este denumit faraon (stapan al palatului), considerat zeu atat in timpul vietii cat si dupa moarte, fiind inzestrat cu forte supranaturale (Ka si Maat). Ka-ul reprezenta forta vitala a faraonului ce pune in miscare natura inconjuratoare in favoarea oamenilor, Maat avea o semnificatie de natura etica si metafizica, asigurand ordinea, justitia si adevarul, fiind create si raspandite de faraon pe pamant. In acest sens, faraonul intruchipa imaginea perfectiunii de bunatate, dreptate si cunoastere, in calitatea lui de zeu, caruia i se cuvenea adoratia din partea tuturor oamenilor.

Faraonul, monarh absolut de origine divina, a fost incredintat de zeul suprem (Aman) sa fie stapanul atotputernic pe pamant, se bucura de un cult special, desfasurat dupa un ceremonial fastuos rezervat zeilor in templu. De altfel, statuile si picturile reprezinta faraonul egiptean invesmantat cu insemnele zeilor. Cu toate semnele puterii divine, faraonul se deosebeste de alti monarhi absoluti din Orient, manifestandu-se activ, fara cruzime in comportare si neizolandu-se de supusii sai, de care se ocupa efectiv prin conducerea nemijlocita a administratiei, justitiei, cultului si armatei.

Atributiile cele mai importante ale faraonului, dincolo de idealizarea lor oficiala, se refera la viata spirituala (religioasa), in primul rand in calitate de sef suprem al cultului, in numele lui aducandu-se jertfe zeilor zilnic in temple. Tot in aceasta calitate prezida marile ceremonii din viata agricola (arat, semanat, recoltat etc.), hotaraste constructia unor edificii publice, decreta si formula unele dogme religioase. In al doilea rand, faraonul indeplinea functia de comandant suprem al armatei, mai ales dupa inlaturarea hiksosilor cand, unii faraoni au manifestat pasiune pentru arta militara. In fine, cea de-a treia atributie a faraonului era legata de asigurarea unei administratii eficiente si a unei justitii drepte, ambele activitati nu erau rigid separate.

Desi idealizat in propaganda oficiala, ca cel mai 'bun si drept parinte ocrotitor', in viata privata beneficia de privilegiul poligamiei, iar analele egiptene consemneaza multe acte reprobabile, meschine si imorale pe care unii faraoni le-au savarsit.

Comparativ cu alte zone ale civilizatiei orientale, egiptenii au avut cea mai inaintata si moderna conceptie despre familie si statutul femeii. Astfel, se asigura tinerilor libertatea de intemeiere a unei familii, dota era de fapt o garantie pentru tinerii casatoriti si nu putea fi instrainata, iar dupa decesul unuia dintre soti supravietuitorul avea uzufructul intregii dote a familiei. Divortul se pronunta la cererea uneia dintre parti si in baza unei hotarari judecatoresti, prin care se rezolvau problemele succesiunii si departajarii bunurilor. Femeia egipteana se bucura de o demnitate neintalnita cu alte zone ale lumii antice, cum ar fi dreptul de proprietate si zestre, era considerata 'stapana casei', iar dupa moartea sotului devenea capul familiei. Familia monogama era specifica egiptenilor, cu exceptia marilor demnitari carora regele ii onora cu daruirea unei femei din haremul propriu. Unele texte evidentiaza expres egalitatea femeii cu barbatul in fata legii (cel putin in cercurile inalte ale societatii). Se stie ca unele femei au detinut chiar functii politice (regina Ilatsepsut mileniul II i.Hr.)si de preotese de temple, ceea ce a intrigat in mod revoltator pe unii greci (ex. marele legiuitor Solon). Intreaga creatie artistica (poezie, muzica, pictura etc.) din Egiptul antic infatiseaza femeia in deplinatatea gratiilor si farmecelor ei.

Nivelul culturii si civilizatiei egiptene exprima caracterul lor empiric si utilitar (practic) si mai putin aspectul teoretic rezultat din conceperea in sfera cunoasterii a unor generalizari abstracte. Cu toate acestea, figurile reprezentative ale filosofiei grecesti au privit cu admiratie si au invatat si asimilat cunostinte de geometrie, sistemul zecimal, de metrologie, bazat pe unitati fixe de masurare a volumelor, greutatilor si suprafetelor, importante in comert, constructii, agricultura si pentru necesitatile practice ale administratiei. Geometria si astronomia au cunoscut o afirmare remarcabila legata de masuratorile de cadastru, stiind sa calculeze suprafetele agricole sub forma de dreptunghi, triunghi, trapez sau cerc (valoarea lui л = 3,16). Egiptenii efectuau calcule corecte cu privire la volumul cilindrului, piramidei si trunchiului de piramida, insa textele scrise nu ne indica logica rationamentelor si demonstratiilor utilizate.

In timp ce cosmologia era dominata de gandirea mitica, astronomia la egipteni are un caracter cu deschidere stiintifica, oferindu-le posibilitatea sa intocmeasca un calendar solar de 360 zile, impartit in 3 anotimpuri, modificat de Ptolomeu si devenit, mai tarziu, calendarul iulian si cu mici retusuri cel gregorian de astazi.

Remarcabile sunt cunostintele egiptene in domeniul medicinei si al farmacopeei de tratament, despre care Herodot scrie cu admiratie. De pilda, 'Papirusul Ebers' cuprinde o multime de retete grupate pe boli, carora le descrie simptomele, diagnosticul, prognosticul si posologia. Medicii erau pregatiti in scoli de medicina organizate pe langa unele temple, fiind dupa absolvire impartiti pe specialitati: chirurgi, internisti, stomatologi etc. Cu toata specializarea medicilor, medicina si magia erau doua profesiuni destinate in care slujitorii lor se respectau reciproc. Cunostintele temeinice de anatomie a omului le-a permis medicilor egipteni sa vindece diverse boli respiratorii (bronsite, laringite prin folosirea unor inhalatii), de ochi (conjunctivite, cataracta etc.), unii fiind renumiti chirurgi si stomatologi.

Sfera culturii spirituale in Egiptul antic a fost dominata de ponderea si rolul religiei care, prin generalitatea valorilor ei specifice, a cuprins intreaga tematica a conceptiei filosofice post existentiale, a reprezentarilor artistice si literare ale egiptenilor. Cultura egiptenilor antici era dominata in plan metafizic, dupa cum just constata L. Blaga de realizarea ideii de 'post-existenta' , considerata in conceptia lor singura certitudine ce trebuia asigurata prin toate demersurile inca din timpul vietii. De-a lungul catorva milenii de evolutie, religia egipteana reda imaginea calma de resemnare cu unele manifestari de umanitate in fata fortelor ostile vietii omului. 'Sentimentul de teroare este mult mai putin prezent in religia egipteana decat in alte civilizatii' .

Viziunea lor filosofica despre post existenta facea ca fenomenul mortii sa fie privit ca ceva firesc in trecerea de la viata efemera pamanteana la iluzoria ei eternitate dupa moarte. Speranta impacarii cu existenta vietii omului dincolo de moarte era sustinuta de multimea preotilor la templele zeitatilor unde erau organizate ceremonii si serbari specifice de cult religios. Desi erau inconjurati de forte divine (bune sau rele, care actionau prin intermediul unor animale (leu, sarpe, crocodil, sacal etc.), oamenii trebuiau prin sacrificii, rugaciuni, ofrande, sa ceara bunavointa si protectia acestor fiinte pe care le intalneau in jurul lor, considerate totemuri protectoare. Dubla ipostaza a intelegerii zeilor ca buni si rai cu oamenii, a generat in mentalitatea egiptenilor diversitatea reprezentarilor zoomorfe (totemuri) fantastice, ca de pilda, om cu cap de crocodil (Sabek - zeul apelor), femeie cu cap de vaca (zeita Hathor s.a.), acestea au devenit simboluri divine pentru orase, temple, numarul lor multiplicandu-se. Diversitatea acestor credinte si culte de multe ori contradictorii, explica caracterul totusi nedogmatic eterogen al religiei egiptene, lipsa unitatii si stabilitatii ei doctrinare.

Incepand cu epoca dinastiilor (Regatul Vechi) divinitatea cea mai glorificata era zeul soarelui Ra, reprezentat cu cap de erete si corpul sarpelui si Thot (zeul lunii), inventatorul cuvintelor divine (hieroglifelor) de numele caruia se leaga intelepciunea, stiintele si artele. Alaturi de aceste zeitati o semnificatie deosebita revine popularului Osiris, zeul pamanturilor roditoare si judecatorul mortilor si al sotiei lui Isis (zeita fertilitatii). Mai tarziu, in epoca Regatului Nou, in Egipt capata o importanta deosebita cultul zeului Amon la Teba, in conditiile in care casta preotilor incerca sa submineze autoritatea faraonului. Astfel, Amenofis IV, in scopul restabilirii autoritatii monarhice, incearca sa impuna ca divinitate suprema pe Aton , zeul discului solar, dar fara mare succes in fata sarcedotilor tebani. Aceasta perioada coincide cu patrunderea altor zeitati din Orientul Mijlociu in spatiul egiptean (ex. Baal, Anat s.a.), care n-au fost insa agreati de egipteni.

Dimensiunea cea mai originala si, in acelasi timp, spectaculoasa a religiei egiptene se refera la cultul mortilor, care intruchipeaza in mod esential conceptia lor despre existenta omului si nemurirea sufletului sau. Zilnic templele egiptene organizau ceremoniale si spectacole religioase de cult in prezenta marelui preot care aprindea focul sacru, aruncand tamaie peste foc, urmat de scoaterea statuii zeului din sanctuarul templului. Aceasta procesiune era insotita de cantece si imnuri de adoratie, de pregatirea toaletei zeului si de prezentarea ofrandelor de mancare, bautura si flori, iar la serbarile mai importante statuia zeului era scoasa in fata credinciosilor in incinta templului sau dusa prin diverse localitati in cadrul unor procesiuni solemne.

Cultul mortilor in viziunea egiptenilor antici, pornea de la premisa ca omul este alcatuit din trei parti distincte: corpul material; sufletul imaterial (invizibil) si un al treilea element Ka, definit ca principiu vital, care insoteste omul in timpul vietii si dupa moarte. De aceea, imbalsamarea (mumifierea) a devenit o practica curenta pentru conservarea defunctului, caruia in mormant i se anexa o statuie din piatra, lemn sau teracota, ca o garantie a supravietuirii omului si in conditiile in care i s-ar distruge mumia. Tehnica mumifierii consta dintr-o multitudine de operatii de pregatire a conservarii corpului defunctului, inclusiv pe o piatra sau argila se grava o formula magica care sa-l sustina pe defunct in fata judecatii lui Osiris. Corpul defunctului era umplut cu diverse produse aromatice si rasini naturale, fiind tinut cca. 70 de zile intr-o solutie de carbonat de sodiu dupa care era infasurat in mai multe fasii de panza imbibate cu un clei parfumat.

Mumia astfel pregatita era introdusa intr-un sicriu de lemn, pictat cu diverse figuri si schimburi, la care se adauga un text religios, cu semnificatie funerara in hieroglife.

In cultura egipteana se constata unele elemente de proto gandire filosofica, oarecum mai consistenta decat in spatiul Mesopotamiei, care la inceputul epocii dinastice reda imaginea unitara si ordonata asupra naturii, realizata nu de un zeu, ci de un principiu rational si justitiar, reprezentat intr-o viziune mitica de Maat ("adevar" si "dreptate"). Tot in aceasta epoca apar unele texte cu continut etic si politic (ex. Invataturile moralistului Ptah-hatep) si chiar unele reflectii sceptice cu privire la dogma nemuririi sufletului. Ulterior in Regatul Mediu, cum just remarca I. Banu, apar scrieri de matematica, intuind existenta relatiilor matematice si a formularii premiselor specifice legii si legislatiei intre fenomene, ca expresie a gandirii abstracte, precum si a increderii in forta ratiunii individuale ceea ce sugera ideea cognocibilitatii lumii, diferit de perceptele sustinute de casta preotilor.

Egiptologii considera ca societatea egipteana si-a atins orizontul sau maxim de creativitate in perioada celei de a IV dinastii, atunci cand s-au edificat vastele lucrari tehnice de fertilizare si asanare a terenurilor mlastinoase, pana la constructia piramidelor monumentale si a fastuaselor palate si temple inchinate diverselor zeitati.

*

Arta egipteana, indiferent de sfera ei particulara (arhitectura, sculptura, pictura, literatura si muzica) impresioneaza pe cei ce intra in contact cu ea, prin modernitatea liniilor artistice, dincolo de preferintele lor estetice. Trasaturile artei egiptene au caracteristici inconfundabile comparativ cu alte stiluri artistice ale antichitatii:

1. monumentalitatea - este dimensiunea esentiala a creatiilor artistice egiptene ce explica din perspectiva conceptiei filosofice post-existenta, sustinuta atat de ideologia religioasa cat si de cea politica a monarhiei teocratice

arta egipteana este cea mai impersonala in aria culturii orientale

a antichitatii, cum remarca E. Faure[7] intrucat ea nu vizeaza afectivitatea emotionala a omului;

3. arta egipteana nu s-a lasat influentata de impulsuri de imitatia din exterior, ceea ce i-a conferit o nota distincta de ermetism, sustinut de demnitatea solitara a simplitatii creatiei;

4. arta egipteana nu se inscrie in cadrele estetice autohtone ale unei arte dezinteresate, ci, dimpotriva, simbolizeaza prin solemnitatea si conservatorismul ei, ilustrarea unei idei prestatale de ordin politic sau religios. De pilda, ideea continuitatii existentei si dupa moarte. "Nemurirea" reprezinta axul in jurul careia se desfasoara intreaga creatie artistica in Egiptul antic. De altfel, moartea ca stare post existentiala a vietii pamantene a omului a fost inteleasa de egipteni nu sub tenebrele ei dezolante ci mai ales cu o anumita detasare si seninatate de intelegere umana fireasca;

5. arta egipteana, pornind de la conceptia vietii "de dincolo" de moarte, se caracterizeaza prin glorificarea eternitatii ilustrata, in special, de grandoarea arhitecturii monumentelor ei funerare.

Mastaba , constructie din piatra sau caramida era ridicata deasupra mormantului si reprezenta cea mai veche forma de arhitectura funerara. In epoca dinastiei a III-a apare un timp mai evoluat de monument funerar sub forma piramidei in trepte (ex. Saggara are 6 trepte, fiecare de 10 m, amintind de ziguratul din Babilon) destinata regilor care pana atunci se inmormantau in mastabe. Incepand cu dinastia a IV-a sunt construite marile piramide de la Giseh. Piramida lui Kheps ≈ 5 ha, cu latura de 257,50 m; h = 147 m (azi 138 m), formata din 2.300.000 blocuri de calcar galbui, dispuse in 220 randuri, acoperite cu lespezi fine de calcar fin alb, are o singura intrare spre nord la inaltimea de 16,5 m. In interior piramida are un sistem de coridoare, galerii, canale de ventilatie pe mai multe sute de metri. Unul din coridoare in panta duce spre camera funerara (L=10,50 m, l=5 m si h=6 m), construita in intregime din granit, unde se afla sarcofagul lui Kheops.

Piramida lui Kheops era in legatura cu doua temple funerare si alte trei piramide mai mici (ale reginelor) la marginea desertului. Gigantica piramida a fost construita in timp de 30 de ani de cca. 100.000 de oameni (cifre mentionate de marii istorici ai antichitatii), iar tehnica constructiei blocurilor de piatra (cca. 20 tone fiecare) este descrisa in diverse studii ingineresti, sub forma diferita a unor ipoteze de lucru. In istoria arhitecturii, tehnica constructiei piramidelor egiptene evidentiaza cunostinte temeinice de matematica, raporturi numerice, geometrie aplicata in constructii, interpretate in sens esoteric, ceea ce au dus la fantezista constituire a unei "stiinte piramidologice"[9].

In calitatea lor de morminte funerare (cavouri), piramidele faraonice au prin dimensiunile lor grandioase, geometricizate, simpliste si uniformizate si prin proportiile lor perfecte (raportul bazei cu inaltimea) o deosebita valoare estetica ce le evidentiaza distincta ti maretia lor artistica in peisajul desertului egiptean. Arhitectura piramidei perfecte a continuat pana in epoca Regatului Nou (dinastia a XVIII-a), cand, datorita profanarii acestor morminte, faraonii au adoptat tipul de mormant complet subteran, sapat in stanca, asa cum sunt cele 61 de morminte din Valea Regilor.

Arhitectura egipteana a piramidelor se cu frumusetea arhitecturii templelor construite tot din piatra, fiind concepute de egipteni drept "case vesnice" ale zeilor. "Cele mai remarcabile sunt templele solare, inchinate zeului Ra unde ceremoniile cultului zeului soarelui se desfasura sub cerul liber iar templu era de fapt incinta dreptunghiulara a unui zid. In centrul incintei era amplasat un obelisc inalt de 36 m, fixat pe un soclu de 20 m la baza lui se afla sanctuarul zeului in fata caruia era altarul si 4 mese pentru ofrande. Cele mai reprezentative temple egiptene sunt cele doua de la Abu-Simbel, construite in stanca de Ramses II, precum si marile temple de la Abydos, Karnak (ex. templul zeului Amon) si templul de la Luxor, unde se impune noua arhitectura a coloanelor cu capiteluri sub forma frunzei de lotus sau papirus[10]. De pilda, templul de la Luxor avea 134 coloane dispuse in 16 randuri a caror modelare crea efecte estetice armonioase.

Ansamblul arhitectural al templelor integra ca un element distinct obeliscul confectionat dintr-un bloc de granit inalt si subtire, de regula, de culoare roz, adus din zona cataractei de la Assuan. Obeliscurile erau fasonate sub forma unei piramide foarte alungite, care avea varful poleit in aur si erau plasate in fata templelor pentru a marca directia rasaritului soarelui. Asirienii si ulterior imparatii romani au fost impresionati de obeliscurile egiptene, multe au fost transportate la Roma, iar in epoca moderna in marile orase europene - Paris si Londra si in SUA la New York.

Arta egipteana cuprinde in sfera ei conceptuala si tehnica - sculptura si pictura - ambele realizate ca obiecte de cult pentru zeitati si faraoni si mai putin din considerente estetice. Sculpturile egiptene vizau ideea eternizarii omului si de aceea trebuia sa redea cat mai realist figura subiectului sculptat, utilizandu-se tehnici cat mai exacte a reproducerii modelului. Statuia realizata ca "dublura" defunctului era amplasata, de regula, in intunericul camerei funerare, urmarind sa reproduca vitalitatea si demnitatea celui disparut. Evident, statuile faraonilor infatiseaza intr-o forma hieratica atributele divine ale acestora, de calmitate, seninatate si de fiinte omniprezente si dupa moarte, fiind sculptate in picioare sau pe tron. Realismul dominant al clasicismului artei egiptene, desi implica o doza de uniformitate, prezinta tehnici subtile de stilizare cu accente de hieratism specifice personalitatii artistului anonim.

Stilul statuilor era diferit in functie de rangul personajelor reprezentate, astfel scala capodoperelor sculptura difera de la marele Sfinx din Giseh (infatisa capul faraonului Khefren) pana la statuia scribului egiptean (Louvru) si la micile statuete funerare care ilustreaza figurile oamenilor obisnuite egiptene este redata in mod amplu prin basoreliefurile si picturile care infatiseaza, mai ales, frumusetea corpului, decat a figurii, unde capul este vazut numai din profil, in timp ce ochii si toracele este privit totdeauna din fata.

Aceasta evidentiata ca in tehnica picturala, egipteni nu cunosteau perspectiva, iar pentru a evita eventuale suprapuneri pictau pe suprafete cromate uniform. Egiptologii constata cu justete ca pictura egipteana, alaturi de arhitectura si sculptura, a fost subordonata tematic ideologiei religioase si celei politice a faraonilor. Esentialmente fiind o pictura de mormant, aprecia P. Francastel, ea trebuia sa redea viata de dincolo de mormant a defunctului asemanator cu viata lui pamanteana.

In acest context al conceptiei artistice a egiptenilor se inscrie si caracterul sacru al muzicii, strans legata de poezie si dans toate erau frecvent intalnite in ceremoniile de cult de la temple sau la serbarile organizate la palatele faraonilor. Orchestrele egiptene foloseau diverse instrumente muzicale, cel mai vechi apreciat era harpa, la care se adauga alte instrumente (lira, chitara, flaut, trompeta, s.a.) aduse din alte zone ale Orientului Mijlociu.

Cultura spirituala egipteana integreaza in mod organic creatiile literare cuprinse in textele funerare scrise pe sarcofage si pe peretii mormintelor sau pe unele papirusuri langa mumiile celor decedati. Textele funerare scrise pe papirus, conventional denumite Textele Piramidelor, erau destinate diferitelor ceremonii religioase, ritualuri de cult, descrieri cosmografice, etc., precum Cartea Mortilor, Cartea Imbalsamarii, Cartea Respiratiei, s.a. In prezent se cunosc peste 1200 de texte ce contin formele magico-religioase, imnuri, "rugaciuni" si alte ritualuri de cult menite sa sustina favorabil defunctul la judecata mortilor (ex. Textele Sarcofagelor care exprima intr-o forma elevata dragostea de viata). Nemurirea cautata de egiptenii antici pare biruitoare daca privim "piramidele, care dainuie, ca dovezi fara de viata ale existentei fauritorilor lor, de aproape cinci mii de ani, vor mai supravietui inca sute de mii de ani de acum inainte")[11]. In sfera religiei egiptene, textele piramidelor" au fost interpretate de A. Toynbee ca dovada a nasterii conflictului si ulterior a intrepatrunderii celor doua miscari religioase legate de cultul soarelui - Ra si cultura pamantului - Osiris.

Decadenta societatii egiptene, in tranzitia de la dinastia a V-a la VI-a marcata de dezintegrarea unitatii sale politice, ca urmare a razboaielor interne si a tulburarilor sociale ia sfarsit de abia in dinastia XII-a (1991-1786 i.Hr.) cand se realizeaza din nou centralizarea politica a statului cu capitala la Teba. Conflictul dintre Osiris - zeul pamantului si Ra - zeului soarelui pe plan religios era in legatura cu sectiunea societatii egiptene care genera conflicte de ordin politic si social. Astfel, in timp ce zeul Ra era conceput dupa chipul si asemanarea faraonului, cultul lui Osiris devenise, in acea epoca, o religie populara. Istoricul britanic Toynbee, aprecia ca era vorba de un conflict intre o biserica de stat constituita de mult in cinstea zeului Ra si o religie populara in care multimea credinciosilor invocau cultul lui Osiris. Carmuirea miilor de morti era asigurata de Osiris in imparatia subpamanteana, zeul Ra pe baza unei prestatii sacre, reusea sa-i mantuiasca pe credinciosi dupa moarte, ridicandu-i in ceruri de vii. Pretul ridicat, perceput de zeul Ra, a ajuns virtual monopolul faraonului si al anturajului sau de la palat. "Marile piramide sunt monumente ale acestei stradanii de a se capata nemurirea personala prin intermediul extravagantei arhitecturale"[12].

In aceste conditii, zeul Osiris castiga adeziunea multimilor sarace care nu puteau aspira la vesnica fericire a stapanilor lor, multumindu-se ca mangaierea imparatiei subpamantene: Preotii din Heliopolis simtind aceasta primejdie incearca sa-l neutralizeze pe Osiris luandu-l zeu asociat la ritualul templului. Momentul acestui sincretism religios, A. Toynbee il vede realizat in asa numita "Carte a mortilor", definita "calauza oricui spre nemurire", care stapaneste viata religioasa a intregii societati egiptene peste doua milenii, constituind, in acelasi timp, epilogul ei. Infatisat ca un judecator in imparatia lumii subpamantene, Osiris hotara soarta celor morti pe care si-o meritasera in viata dusa de ei pe pamant. Nemurirea a fost pusa iarasi la mezat, insa nu cu pretul ridicarii unei piramide, ci al catorva insemnari pe un sul de papirus, un articol ieftin pentru oamenii de rand, dar, evident, profitabil pentru cei care-l produceau.

Literatura egipteana cuprinde si opere (poeme in versuri) cu valoare documentara referitoare la infatisarea starilor de spirit existente in acele timpuri marcate de tulburari sociale, razboaie civile care au generat slabirea statului centralizat si a autoritatii monarhice (ex. "Profetiile lui Ipuwer" si "Invataturi pentru Merikare"). De asemenea, opera narativa cu pretext epic "Povestea taranului iscusit la vorba care ilustreaza dorinta de dreptate a taranului deposedat si asuprit. Lirica egipteana este ilustrata de "cele doua capodopere (Cantecul harpistului si Sfatuirea unui om deznadajduit cu sufletul sau) in care se exprima scepticismul si scaderea morala a societatii.

Ulterior, in perioada Regatului Mediu, versurile din "Invatatura lui Khety elogiaza statutul profesional al scribului, iar lirica acestei epoci istorice o regasim in "Imnul Nilului" "parintele vietuitoarelor", "prietenul painii" si "ocrotitorul saracilor") si "Povestea naufragiatilor inclinata corabierilor si aventurilor lor.

Perioada Regatului Nou, desi continua traditia magico-religioasa a "Cartii Mortilor" imbogateste proza narativa cu "Printul predestinat", "Povestea celor doi frati", la care se adauga cele doua creatii lirice "Imnul lui Amon-Ra" si "Imnul lui Ekhnaton", in care se exprima binefacerile soarelui pentru viata oamenilor pe pamant.

*

Istoria multimilenara a Egiptului antic, documentata arheologic la inceputul mileniului al IV-lea i.Hr. cuprinde mai multe perioade in evolutia civilizatiei egiptene grupate astfel: epoca pre-dinastica (3 faze); epoca dinastica (perioadele Regatului Vechi, Mediu si Nou); perioada tihnita si urmata de cea saita, (dupa numele capitalelor din perioadele respective).

Intre cele 3 regate sunt intercalate I-a si II-a perioada intermediara, in fine, epoca tardiva (dinastiile XXI-XXVI) I-a si II-a epoca de dominatie persana (dinastiile XXII_XXX) si epoca dinastiei lagide (a XXXI-a); epoca elenistica (332-30 i.Hr.); epoca romana (30 i.Hr.-642 d.Hr.) cand ciclul civilizatiei si culturii egiptene s-a incheiat, structura sa culturala intra pe alte coordonate determinate de ocupatia araba.

Timp de peste 3000 de ani bazinul M. Mediterane a fost sub incidenta influentei exercitate de civilizatia si cultura egiptenilor in agricultura, constructii, in organizarea politico-administrativa, conceptiile religioase si creatiile lor artistice vor influenta toate popoarele Orientului Mijlociu si spatiul lumii grecesti. Modelul organizarii politico-administrative si juridice a statului egiptean il regasim in gandirea politica a lui Platon si Aristotel, medicina egipteana a fost scoala pentru formarea marilor medici greci, iar arta Egiptului antic era recomandata tuturor artistilor din Elada. Scrierea hierogligica si inventia papirusului a tezaurizat o mostenire culturala vasta de opere literare, stiintifice, etice, mituri si legende egiptene preluate de fenicieni, evrei, sirieni, greci si romani. De pilda, Moise (Mosis) nume de origine egipteana, educat de scribi in templu; iar in Biblie, evreii mentioneaza de 680 ori tara Egiptului. Influentele egiptene pe plan cultural (arhitectura, pictura, etc.), motivele decorative ale iederei si papirusului, se vor gasi in templele feniciene in picturile murale cretane si in cultul funerar al etruscilor. Credintele si procesiunile religioase egiptene au fost difuzate in lumea greaca, inclusiv marii filosofi ai Eladei au recunoscut si apreciat doctrinele cosmologice si etice ale egiptenilor. Cunostinte de matematica, geometrie, astronomie, medicina, zoologie, organizare statala si legislatie au fost preluate de greci. De asemenea, modelul coloanei dorice a templelor grecesti ne aminteste de originea lor egipteana.

Conceptia monarhica egipteana va servi de model monarhiilor elenistice si mai tarziu Imperiului roman si, mai ales, pentru imparatii Bizantului.

Egiptul a jucat un rol esential in propagarea religiei crestine (coptii au fost egiptenii care au trecut la crestinism), aici au aparut comunitatile calugaresti cu o viata disciplinata si ascetica, care vor sta la baza instituirii monarhismului in spatiul european. De asemenea, in perioada guvernarii bizantine, pana in anul 642, Egiptul era predominant crestin si tot aici s-a impus genul artistic al icoanei in bisericile ortodoxe. Alexandria a fost principal centru de cultura si arta care va influenta spatiul cultural al Bizantului si mai tarziu al lumii islamice din Orientul Mijlociu.

*

Cultura si civilizatia Orientului Antic nu poate fi inteleasa in integralitatea ei fara sa subliniem pe scurt cateva contributii ale persilor si evreilor considerate, de A. Toynbee, ca apartinand unor societati "fosilizate" care supravietuiesc si in prezent.

Referitor la civilizatia si cultura persana trebuie remarcat ca aceasta a jucat un rol important de intermediere intre spatiile culturale din Orient si Occident, multe secole limba persana a facilitat comerciantilor efectuarea tranzactiilor pe "Drumul matasii". Persii au avut contributii notabile in extragerea si prelucrarea metalelor, constructii, arhitectura (cupola sassanida), agricultura (horticultura, viticultura si zootehnia), tesaturile de matase si covoare, cunostinte si tehnici pe care Persia le-a transmis atat Extremului Orient cat si Occidentului european.

Imperiul persan, dincolo de caracterul sau cuceritor, si-a dovedit superioritatea in ceea ce priveste institutiile de guvernare, administrative, organizare si conducere a razboiului, experienta apreciata si dezvoltata creator in perioada imperiala a elenismului si a romanilor. De pilda, Roma antica dezvolta, dupa sistemul persan, drumurile si comunicatiile, inclusiv modele de echipament militar (coiful, zalele, etc.)

Filosofia, religia si arta persana au influentat nu numai antichitatea, dar si cultura si civilizatia medievala si moderna a Europei. Astfel, cupola bisericii bizantine, mozaicurile, arta decorativa si miniaturile persane au influentat, prin intermediul Bizantului, intreaga Europa apartinatoare spatiilor culturale germanice, germanice sau slave.

In ceea ce priveste cultura si civilizatia ebraica antica a carei originalitate a fost determinata de influenta religiei asupra principiilor organizarii social-politice, a legislatiei si moralei, a literaturii si artei, a fost de natura sa pastreze si conserve pana astazi traditiile ei spirituale. Fuziunea dintre religie, legislatie si morala a asigurat trecerea de la monolatrie (magie, oracole, demoni, inclusiv la venerarea mortilor, animalelor, etc.) la monoteism (cand Moise a impus definitiv pe Yahwe ca zeu unic al evreilor), incepand cu perioada monarhica reprezentata de Saul, David si Solomon, marii regi care au enuntat unele drepturi si responsabilitati poporului israelian. Aceste traditii ebraice au fost singurele din Orientul Mijlociu care au rezistat presiunilor exercitate de predominanta culturala a Greciei elenistice si Romei imperiale.

Vechiul Testament a exercitat o influenta insemnata asupra gandirii social-politice din Europa crestina, incepand cu conceptia Sf. Augustin pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea. De altfel, crestinismul ca si islamismul datoreaza mult monoteismul iudaic.

Conservarea vechilor traditii culturale ebraice de catre intreaga diaspora a israelitilor si-a dovedit capacitatea creatoare in reinfiintarea statului national (1948), dupa mai multe secole de la dezintegrarea sa politica.