GETO-DACII IN TIMPUL CUCERIRII ROMANE - APLICAREA DREPTULUI ROMAN IN DACIA

GETO-DACII IN TIMPUL CUCERIRII ROMANE.

APLICAREA DREPTULUI ROMAN IN DACIA

SECTIUNEA I

CUCERIREA DACIEI DE CATRE ROMANI

Dupa moartea lui Burebista, Dacia se imparte initial in patru parti iar mai tarziu in cinci parti si vreme de o suta de ani, nici unul dintre succesorii acestuia nu a reusit sa redea aceeasi configuratie pe care statul dac o avusese in timpul domniei lui Burebista. Ceea ce se poate spune este ca pericolul roman ramasese o constanta de care geto-dacii trebuiau sa tina cont. Scorilo dusese in privinta romanilor o politica prudenta de nonagresiune. Fratele acestuia, Duras Diurpaneus, adept al unei alte atitudini, hotaraste un atac impotriva romanilor care are loc in iarna anului 85 - 86 d. Chr., condus, se pare, chiar de nepotul sau, Decebal. Acest atac deschide ostilitatile dintre daci si romani, determinandu-l pe Domitian sa pregateasca o incursiune in stanga Dunarii. Momentul, se pare ca era decisiv, fapt care il determina pe Duras Diurpaneus sa cedeze tronul nepotului sau, Decebal. Dupa cum afirma Dio Cassius, alegerea se dovedeste a fi una inspirata pentru ca Decebal 'era priceput in ale razboiului si iscusit la fapta; stiind cand sa navaleasca si cand sa se retraga la timp, mester in a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut' .

Infruntarile militare dintre daci si romani incepute in anul 85 d.Chr. iau sfarsit in anul 89 d.Chr. printr-un tratat incheiat intre Domitian si Decebal, reprezentat de fratele sau Diegis . In urma acestui tratat, Dacia devenea stat clientelar al Romei, permitand liberul acces al trupelor imperiale pe teritoriul acesteia spre frontul marcomanic si stabilirea garnizoanelor in stanga Dunarii. In schimb, in baza aceluiasi tratat, dacii primeau bani, mesteri constructori si instructori militari. Pentru aristocratia romana aceasta pace era una rusinoasa, fapt atestat si de Dio Cassius , dar pentru daci a reprezentat posibilitatea realizarii 'planurilor antiromane, chiar cu ajutorul roman' . Iata de ce, imparatul Traian incalca acest tratat si in urma campaniilor militare dintre 101 - 102 si 105 - 106 d.Chr. cucereste Dacia, transformand-o in provincie romana.

SECTIUNEA A II-A

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA SI FINANCIARA A DACIEI ROMANE

Trebuie precizat ca nu intreg teritoriul Daciei a fost transformat in provincie romana, ci potrivit marturiilor lui Ptolemeu , confirmate si prin cercetarile arheologice, din provincie facea parte Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul si vestul Moldovei.

Cu alte cuvinte, granitele provinciei porneau de la vest de la confluenta Tisei cu Dunarea, pana la confluenta Muresului cu Tisa. Spre nord, granita urma linia Muresului in amonte pana la Deva. De acolo, urca prin Muntii Apuseni, pana langa Zalau, urmand apoi o linie paralela cu Somesul, pana la Pasul Oituz. Spre est si sud-est, hotarul traversa Carpatii Meridionali coborand pe Valea Oltului, pana la Dunare. La sud, provincia era delimitata de Dunare, de la confluenta cu Oltul, pana la confluenta cu Tisa .

Pana la moartea lui Traian, Dacia a fost constituita ca o provincie militara, fiind condusa de catre un guvernator, reprezentant al imperiului cu titlul de legatus Augusti pro praetore .

Dupa moartea lui Traian izbucneste in provincie o rascoala a dacilor, ajutati de catre sarmati si dacii liberi. Pentru a impiedica astfel de evenimente, imparatul Hadrian, reorganizeaza Dacia, impartind-o in doua provincii distincte: Dacia Superioara si Dacia Inferioara . Dacia Superioara era condusa de un legatus Augusti pro praetore, care facea parte din randul membrilor ordinului senatorial dar avea, de data aceasta rang pretorian si nu consular.

Dacia Inferioara era organizata ca o provincie procuratoriana, la conducerea sa aflandu-se un procurator Augusti sau un procurator prezidial.

Mai tarziu, in anul 123 d.Chr., provincia cunoaste o noua organizare in: Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis. Aceasta ultima provincie s-a format prin desprinderea din Dacia Superioara a teritoriului cuprins intre Aries si Muresul Superior si era condusa ca si Dacia Inferioara, de un procurator prezidial.

O ultima organizare teritoriala a Daciei are loc intre anii 168 - 169 d.Chr. la initiativa imparatului Marc Aureliu in urma unei rascoale din anul 168 d.Chr. Prin aceasta reorganizare, Dacia Porolissensis ramanea in vechile granite si se forma Dacia Apulensis prin contopirea Daciei Superior cu Dacia Inferior si, respectiv, Dacia Malvensis, din care facea parte Oltenia si vestul Munteniei.

Fiind la granitele imperiului, se afla sub supravegherea directa a imparatului al carui reprezentant era un legatus Augusti pro praetore Daciarum trium. Acesta era ajutat in fiecare provincie de catre un administrator financiar numit procuratores .

Alaturi de guvernatorul provinciei, avand mai mult rol de intretinere a cultului imparatului , se afla si o adunare provinciala numita Concilium Provinciarum Daciarum Trium, formata se pare din 100 de cetateni .

In ceea ce priveste organizarea locala a provinciei, ca in intreg imperiul roman si Dacia a fost impartita in doua categorii de asezari: urbane si rurale.

Localitatile urbane erau impartite in colonii si municipii iar cele rurale in pagi si vici.

Deosebirea intre colonii si municipii era aceea ca primele erau puternic romanizate, unele dintre acestea beneficiind de ius italicum . Locuitorii coloniilor se bucurau de toate drepturile politice si civile.

Municipiile erau considerate, ca fiind situate pe o pozitie inferioara coloniilor intrucat locuitorii acestora aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini. Cu timpul aceasta diferenta s-a estompat din ce in ce mai mult.

La conducerea oraselor se afla un consiliu numit ordodecurionum alcatuit din 30 pana la 50 de membri din randul cetatenilor romani. Din randul decurionilor, erau alesi magistratii superiori, pentru o perioada de un an: duumviri, in colonii si quatorviri, in municipii. Principalele atributii ale acestora erau de natura executiva si judecatoreasca.

Din categoria magistratilor municipali mai faceau parte si edilii, care aveau rolul de a asigura politia oraselor, aprovizionarea pietelor si intretinerea cladirilor publice si questorii, care conduceau administrarea finantelor si bunurilor oraselor.

Dupa cucerirea Daciei, cea mai mare parte a populatiei locuia la sate, care, fie au fost organizate dupa modelul roman, fie au pastrat forma traditionala a obstilor teritoriale . Clasificarea in pagi si vici a fost facuta satelor organizate dupa modelul roman, iar deosebirea dintre acestea era aceea ca pagi erau localitatile rurale aflate pe teritorii ce apartineau coloniilor , in timp ce vici erau localitatile situate in afara coloniilor sau in regiuni unde nu existau orase.

Privitor la organizarea financiara, aceasta era similara celorlalte provincii romane. Exista un sistem de impozite stabilite in urma unor recensaminte efectuate din cinci in cinci ani de catre magistrati specializati numiti duumviri quinquenalis.

Aceste impozite erau impartite in directe si indirecte. Din prima categorie faceau parte impozitele pe terenuri percepute in functie de valoarea economica a acestora. Acestea erau platite de majoritatea locuitorilor Daciei, cu exceptia veteranilor, care participasera la razboaiele dintre Traian si Decebal si care fusesera improprietariti la Sarmizegetusa, beneficiind in acest mod de ius italicum .

Tot impozite directe erau si capitatia; un impozit pe persoana platit atat de cetateni, cat si de peregrini precum si aurum negotiatiorum, reprezentand un impozit special, platit de negustori.

Din cea de-a doua categorie a impozitelor indirecte, faceau parte impozitele pe mosteniri (vicessima hereditatum), pe eliberarile de sclavi (vicessima manumisionum sive libertatis), pe vanzarile de sclavi si pe alte vanzari.

Alte venituri erau obtinute si din taxe percepute la vama pentru produse si calatori, la intrarea in orase, pentru trecerea peste poduri sau pentru folosirea principalelor cai de comunicatii.

Incasarea impozitelor si taxelor revenea unui intreg corp de functionari, avand fiecare atributii specifice .

SECTIUNEA A III-A

APLICAREA DREPTULUI ROMAN IN DACIA

1. Izvoarele dreptului. Regimul juridic al persoanelor

De-a lungul evolutiei sale, dreptul romanesc cunoaste trei momente in care s-a manifestat influenta romana . Un prim moment, l-a constituit cucerirea provinciei Dacia si aplicarea dreptului roman. Dreptul rezultat mai tarziu va fi o combinatie de elemente geto-dace si romane la care se vor adauga influentele slave si germanice . Un al doilea moment, l-a reprezentat aparitia dreptului feudal scris, cand influenta dreptului roman s-a exercitat pe filiera bizantina si, in sfarsit, cel de-al treilea moment, a fost acela al elaborarii operei legislative al lui Alexandru Ioan Cuza, cand au fost preluate o serie de principii ale dreptului clasic roman.

Revenind la etapa cuceririi romane si a aplicarii dreptului roman in Dacia, trebuie remarcat ca aceasta etapa se situeaza in prima faza a imperiului si anume, principatul. Este o perioada de maxima inflorire pentru dreptul roman, cand se renunta la formalismul si rigiditatea specifice dreptului roman si cand doctrina juridica cunoaste apogeul dezvoltarii sale. Cu toate acestea, normele dreptului civil nu erau aplicabile decat cetatenilor romani, in relatiile dintre peregrini respectiv dintre peregrini, latini si cetateni se aplica dreptul gintilor.

In paralel, romanii au admis aplicarea in continuare a cutumelor geto-dacice, atat timp cat acestea nu contraveneau principiilor generale ale dreptului roman.

Pe de alta parte, pana la Constitutia lui Caracalla din anul 212 d.Chr. exista o delimitare clara intre diferitele categorii de oameni liberi, pe teritoriul Daciei locuind cetateni, latini si peregrini.

Cetatenii se bucurau de toate drepturile civile si politice. Astfel, ei beneficiau de ius commercium sau dreptul de a incheia acte juridice potrivit dreptului civil roman, de ius connubium sau dreptul de a incheia o casatorie valabila dupa legile romane, de ius militiae, reprezentand dreptul cetateanului de a face parte dintr-o legiune, de ius suffragii sau dreptul de a alege si respectiv de ius honorum sau dreptul de a fi ales intr-o magistratura.

Latinii, reprezentau a doua categorie de oameni liberi, avand un regim juridic inferior cetatenilor. Locuind, in general, in municipii, in pagii si vicii si uneori chiar in colonii, latinii din provincii faceau parte din categoria latinilor fictivi, avand aceeasi conditie juridica cu cea a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei) si beneficiind doar de ius comercii.

A treia categorie, care reprezenta si majoritatea populatiei din provincie, o formau peregrinii din care faceau parte autohtonii si strainii care nu erau nici cetateni nici latini. Asa cum s-a afirmat in paginile anterioare, peregrinilor li se aplicau cutumele locale, pe de o parte, si dreptul gintilor, pe de alta parte.

Cu toate acestea, chiar inainte de anul 212 d.Chr., in special in materia obligatiilor peregrinilor li s-au aplicat si normele dreptului civil, concludente fiind in acest sens, Tripticele din Transilvania.

O categorie aparte o reprezenta peregrinii deditici care erau locuitori ai cetatilor distruse de catre romani (Sarmizegetusa) si care nu puteau obtine cetatenia romana si nu aveau dreptul sa se duca la Roma . Incalcarea unei astfel de prohibitii avea drept consecinta pierderea libertatii. Conditia lor a ramas aceeasi si dupa Constitutia lui Caracalla, fiind singurii care nu au primit cetatenia romana.

Nici anterior si nici dupa transformarea Daciei in provincie romana, nu a existat un sclavaj de tip clasic , dar se constata, dupa cucerire, o crestere semnificata a numarului sclavilor. In general, regimul lor era cel cunoscut, adica de unelte vorbitoare. O ameliorare a acestui regim o aveau cei care lucrau in administratie - servi publici - care puteau sa-si agoniseasca o avere (peculium), pe care sa o lase mostenire. Sclavilor aflati in proprietatea cetatenilor romani, le erau aplicabile normele dreptului roman, in timp ce acelora ai caror proprietari erau peregrinii li se aplicau cutumele locale . In plus, in cadrul obstilor geto-dace, sclavia isi mentinea caracterul sau patriarhal, eliberarile de sclavi facandu-se dupa obiceiurile peregrine .

2. Institutii juridice

2.1. Casatoria si familia

In materia casatoriei, dispozitiile aplicabile erau diferite in functie de situatia juridica a persoanelor.

In cazul cetatenilor stabiliti in Dacia, institutia familiei era subordonata normelor dreptului roman. Se cunosc insa si exceptii, cum ar fi cazul legii Iulia de fundo dotali .

Aceleasi reguli se aplicau si casatoriilor incheiate intre barbatii, cetateni romani si femeile dace care primisera ius conubii .

De asemenea, in mod paradoxal, era considerata valabila si o casatorie in care, printr-o eroare scuzabila (erroris causae probatio) un cetatean sau o cetateana romana se casatorea cu o femeie daca, sau cu un barbat dac, crezand ca acestia ar avea cetatenia romana. Copiii rezultati dintr-o astfel de casatorie deveneau cetateni romani .

Asa cum arata Gaius , casatoria dintre peregrini nu urma regulile romane ci normele locale (secundum leges moresque peregrinorum), iar in cazul peregrinilor dediticii, li se aplica dreptul gintilor.

Cat ii priveste pe sclavi, acestia nu puteau incheia o casatorie; uniunea lor fiind privita ca o stare de fapt (conturbenium).

Referitor la celelalte institutii ale dreptului familiei, cum ar fi tutela, curatela, adoptia, aceastea cadeau sub incidenta dreptului roman provincial, care in anumite situatii era diferit de cel aplicat la Roma .

Ca si la casatorie, peregrinilor le erau aplicabile cutumele locale. Neavand acelasi regim ca femeile romane, sotiile geto-dacilor se gaseau, in fapt, in aceeasi situatie de subordonare fata de sotii lor .

Pe de alta parte, la geto-daci exista institutia 'infratirii'. Argumentele care pledeaza pentru existenta acestei institutii in provincia Dacia, sunt practicarea infratirii la sciti; populatie cu care se stie ca geto-dacii au venit in contact, si reglementarea ulterioara in dreptul cutumiar romanesc a formelor infratirii, incluzand si 'infratirea pe mosii' .

2.2. Proprietatea

In epoca veche a dreptului roman, singura forma de proprietate reglementata era proprietatea quiritara. Mai tarziu acesteia i se alatura alte trei forme: proprietatea pretoriana, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina .

Proprietatea pretoriana a aparut spre finele Republicii ca o consecinta a dezvoltarii comertului si, in mod special, a vanzarilor de sclavi. Sclavii, fiind considerati lucruri mancipii, nu puteau fi vanduti si cumparati decat prin mijloace ce aveau un caracter formalist; implicand anumite solemnitati specifice dreptului civil. Ori, in conditiile in care vanzarile de sclavi erau din ce in ce mai numeroase, aceasta forma greoaie de transfer al proprietatii s-a cerut inlocuita.

Proprietatea peregrina a aparut in scopul usurarii tranzactiilor comerciale dintre cetateni si peregrini. In acest sens, pretorii peregrini si guvernatorii de provincii au recunoscut peregrinilor o stapanire de fapt asupra patrimoniului, acordandu-le actiuni asemanatoare celor care ocroteau proprietatea quiritara in baza fictiunii ca ar fi cetateni romani.

In ceea ce priveste proprietatea provinciala, aceasta avea ca obiect terenurile si a aparut pentru a defini forma de proprietate pe care o aveau autohtonii asupra pamanturilor, in conditiile in care teritoriile provinciilor deveneau dupa cucerire ager publicus; adica titular al dreptului de proprietate era statul roman.

In consecinta, locuitorii liberi ai provinciei exercitau asupra pamantului posesia si uzufructul. In realitate prerogativele proprietarului provincial erau mult mai largi, putand transmite pamantul prin acte mortis causa. In privinta actelor inter vivos, singurul mod accesibil de a transmite, respectiv, de a dobandi proprietatea, era traditiunea, care era un mod de drept al gintilor. Modurile civile de dobandire a proprietatii si anume, mancipatiunea, in iure cessio, uzucapiunea erau specifice numai cetatenilor romani.

Desi uzucapiunea nu ducea la dobandirea proprietatii provinciale, inspirandu-se din dreptul grec , romanii au creat o institutie similara acesteia numita praescriptio longi temporis. Prin praescriptio longi temporis posesorul peregrin nu putea dobandi proprietatea dupa trecerea termenului legal. Dar printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si, respectiv, 20 de ani intre absenti, putea fi respinsa actiunea in revendicare intentata de reclamant impotriva posesorului.

In plus, proprietatea provinciala putea fi aparata printr-o actiune in rem pe care posesorul peregrin deposedat o putea indrepta impotriva celui sau celor care detineau bunul .

Pe de alta parte, peregrinii din Dacia aveau si o proprietate reglementata de vechiul drept geto-dac, in masura in care aceste reglementari fusesera recunoscute la Roma .

2.3. Obligatii si contracte

In privinta obligatiilor si respectiv a contractelor, ca izvoare ale obligatiilor, semnificative sunt tablitele cerate descoperite la Rosia Montana intre anii 1786 - 1855. Asupra celor 14 tablite lizibile din cele 25 de tablite gasite, si-au indreptat atentia istorici, lingvisti si juristi, incercand sa descifreze si sa interpreteze textul acestora. Unul dintre cei care s-au ocupat de studiul tablitelor a fost Theodor Momssen, care, observand ca ultima data inscrisa pe unul dintre actele juridice cuprinse in tablite era 29 mai 167, a presupus ca acestea au fost ascunse in mina de aur de la Rosia Montana de teama atacurilor marcomanilor cu care romanii se aflau in razboi in acea perioada.

Tablitele cerate poarta denumirea si de 'triptice', intrucat sunt alcatuite din trei tablite de brad legate intre ele prin fire. Fetele exterioare ale primei si ultimei tablite nu erau adaptate pentru scris, in timp ce fetele interioare ale acestora si tablita din mijloc erau scobite. Peste scobituri era aplicat un strat de ceara pe care au fost scrise cu un varf ascutit diferite contracte .

Dintre contractele al caror text a putut fi descifrat, patru erau de vanzare-cumparare[37], trei, avand ca obiect sclavi si al patrulea, un imobil; trei, sunt de locatiune din categoria locatio operarum (locatiunea de servicii); prin care un om liber isi ofera serviciile sale . Alte doua contracte sunt de imprumut , un altul este de societate in care partile - cetateni romani- incheie o societas danistoria, adica, o societate care sa acorde celor interesati imprumuturi cu dobanda . Tripticele mai contin un contract de depozit , un act, redactat in greceste, referitor la obligatia unei persoane de a plati daune in cazul neachitarii la scadenta a unui imprumut si alte doua texte ce nu vizeaza materia obligatiilor, si anume, un proces-verbal prin care se constata dizolvarea unui colegiu funerar si, respectiv, o lista, reprezentand cheltuielile facute cu ocazia organizarii unui banchet .

Fara a incerca o analiza a fiecarui act in parte, principala concluzie desprinsa din cercetarile anterioare ar fi aceea ca, avand in vedere ca partile contractante sunt atat cetateni romani cat si peregrini, actele juridice respective, privite ca negotiorum iuris dar si ca instrumentum probationis, prezinta particularitati menite sa corecteze caracterul rigid si formalist al actelor de drept roman, sa creeze institutii juridice noi, care sa se adapteze situatiilor de fapt si, in cele din urma, sa estompeze si chiar sa inlature incapacitatile de care erau loviti peregrinii .

In afara dreptului civil exista texte care arata ca existau unele institutii din domeniul obligatiilor, care erau guvernate de dreptul gintilor cum ar fi, de exemplu, imbogatirea fara cauza , stingerea obligatiilor prin acceptilatio , conventia de precar si de imprumut .

De asemenea, reguli aplicabile, in egala masura, romanilor si peregrinilor existau si in cazul delictelor ca izvoare ale obligatiilor. Este vorba despre furt si despre damnum iniuria datum , in care peregrinilor li se atribuia ad-hoc fictiunea calitatii de cetatean roman .

2.4. Dreptul de mostenire

Succesiunea putea fi testamentara, cand printr-un act de ultima vointa testatorul arata cum sa se imparta averea sa dupa moarte si ab intestat (fara testament) sau legala, cand patrimoniul era impartit in lipsa unui testament conform legii. In general, peregrinii nu aveau nici testamenti factio activa si nici testamenti factio pasiva, adica, nu puteau intocmi testament si nu puteau fi instituiti mostenitori testamentari. Totusi, prin exceptie, peregrinii puteau veni la mostenirea cetatenilor romani .

Forma de testament utilizata de peregrini era cea orala, numita mai tarziu 'limba de moarte'.

In privinta mostenirii ab intestat este posibil ca acesteia sa i se fi aplicat obiceiurile locale .

2.5. Procedura de judecata

Pentru solutionarea litigiilor s-a aplicat in Dacia Romana fie sistemul procedurii formulare, fie cel al procedurii extra ordinem, care, incepand cu epoca postclasica, se generalizase.

In baza primului sistem partile, cetateni romani, se adresau guvernatorului pentru redactarea formulei, in prima faza a procesului (in iure), pentru ca apoi guvernatorul sa trimita, in faza a doua (in iudicio), cauza spre solutionare unui judecator.

Daca una dintre parti era peregrin, pe toata durata procesului acesta era considerat cetatean roman (ac si civis Romanus esset)

Guvernatorul putea judeca personal pricinile in cadrul procedurii extra ordinem .

In materie penala, guvernatorul avea dreptul de a condamna la moarte in cazul unor delicte grave, cetatenii putand face apel la Roma.

Daca era vorba despre un fruntas din randul popoarelor supuse, pedeapsa capitala nu putea fi pronuntata decat de imparat .

In ceea ce-i priveste pe geto-daci, care continuau sa traiasca in obsti, neintelegerile dintre ei se rezolvau dupa obiceiurile stravechi.