SOCIETATE, VIATA COTIDIANA, ECONOMIE, CULTURA

SOCIETATE, VIATA COTIDIANA, ECONOMIE, CULTURA

Cuvinte cheie: sat, oras, minoritati, industrie, agricultura, banci, comert, transport, viata cotidiana

Introducere:

Comparativ cu perioada antebelica, societatea romaneasca interbelica a castigat in complexitate: statul si-a dublat suprafata, populatia, resursele, procentul minoritatilor a sporit foarte mult, economia, inca agrara, a evoluat in directia industrializarii. Pe de lata parte, sperantele investite initial in noul stat nu s-au materializat in intregime si multe segmente sociale au resimtit, cu acuitate, aceste dezamagiri.

Obiective operationale:

Cursul isi propune sa diagnosticheze, prin raportarea la diferitele aspecte ale istoriei sociale, istoriei vietii private si economiei romanesti, situatia societatii romanesti din perioada interbelica. Cursantii isi vor putea, in acest fel, face o imagine despre semnificatia dinamicii sociale si economice in perioada interbelica, dar si despre aspecte mai controversate, spre exemplu legate de problema minoritatilor si cateva dintre fatetele acesteia.

Sinteza cursului:

Cursul abordeaza, sintetic, probleme care tin de societatea romaneasca in perioada interbelica si de unele dintre cele mai importante tendinte de dezvoltare din aceasta perioada. Cursul debuteaza cu o analiza a societatii rurale, inca dominante in aceasta perioada. Satul romanesc purta inca pecetea traditionalismului, desi incep, mai ales din anii 1930, sa devina mai vizibile amprentele modernizarii. Intr-o si mai mare masura acest lucru este vizibil in lumea urbana, pe care o analizam cu mai multa insistenta. Problema minoritatilor si a locului acestora in peisajul politic romanesc este, de asemenea, tratata. Problema economiei si a diferitelor sale sectoare ne indruma spre concluzii dintre cele mai relevante cu privire la eficienta si limitele modernizarii spatiului romanesc. Nu am omis dintre aspectele cercetate pe cele ce tin de viata privata, de familie si trasaturile acesteia, de arhitectura etc.

Cursul:

Societatea si viata cotidiana

Societatea romaneasca a cunoscut schimbari importante ca urmare a razboiului mondial atat din punct de vedere cantitativ cat si calificativ: razboiul de masa, unificarea romanilor si reformele adoptate la inceputul anilor interbelici au fost cauzele principale ale acestor mutatii.

Satul

Dincolo de aceste schimbari, pe care le vom analiza in cele ce urmeaza, s-au mentinut si continuitati. Numai circa 20% din populatia Romaniei locuia in orase, in vreme ce marea majoritate a romanilor continuau sa locuiasca in sate. Daca provincii precum Banatul si Transilvania adusesera un spor al procentajului populatiei urbane, nu acelasi lucru se poate spune despre Basarabia, unde populatia rurala avea un procentaj foarte ridicat. La randul lor, satele erau de relativ mici dimensiuni. Raportand numarul de sate din Romania (circa 15.200) la numarul total al populatiei rurale, rezulta ca populatia unui sat de dimensiuni medii era de circa 1.000 de locuitori. In sate, principalele cladiri publice, unde lucra elita acestora, erau primaria, biserica, scoala, postul de jandarmi, carciuma, uneori dispensarul si caminul cultural.

Educatia de masa, cel putin la nivelele inferioare de educatie, a reprezentat un scop important al elitei romanesti interbelice, vizibil si prin dublarea numarului de scoli in aceasta perioada, doua treimi dintre acestea fiind situate in comune rurale. Cu toate acestea, progresele cantitative nu s-au regasit in suficienta masura si in plan educativ, daca luam in calcul infatisarea satelor romanesti. In Vechiul Regat si in Basarabia ulitele satelor erau, in general, inguste, pline de praf vara, pline de noroi in celelalte anotimpuri. In schimb, in Banat si Transilvania cel putin strada principala era pietruita. Casele se aflau la distanta de ulita in Vechiul Regat, in timp ce in Transilvania si Banat acestea casele se aflau de o parte si cealalta a arterei principale. Iluminatul public constituia o exceptie in Romania. Dispensarele sanitare erau rare, Romania ocupand unul dintre locurile codase pe plan mondial in acest sens.

Orasul

Asezarile citadine, mai ales cele mari, difereau foarte mult din perspectiva infatisarii, ocupatiilor, conditiilor de lucru si vietuire fata de sat. Cele mai multe orase erau insa de dimensiune mica, avand circa 20.000 de locuitori. Cele mai mici orase se gaseau in Oltenia. La polul opus se aflau Crisana si Maramuresul. Orasele cele mai reprezentative erau Bucuresti (639.000 de locuitori), Chisinau (114.000), Cernauti (112.000), Cluj-Napoca (100.000) si Timisoara (91.000). La orase, cladirile reprezentative erau reprezentate de prefectura (in resedintele de judet), primarie, liceu, scoli, judecatorie, tribunalul, bisericile, cinematografele, teatru, monumentele istorice reprezentative, muzeul de istorie, biblioteca publicam, banci etc.

Primaria dirija viata economica a orasului. Serviciile primariei acopereau o arie larga de activitati si in subordinea acesteia se gaseau numeroase institutii si oficii: Oficiul Sanitar, Oficiul Ingineresc, Oficiul Starii Civile, Oficiul Edilitar Orasenesc, Oficiul Curateniei Strazilor, Gradinaria Orasului, Judecatoria Comunala, Spitalul de Infirmi, Muzica Oraseneasca, Uzina de Apa, Uzina de Canalizare, Uzina de Gaz. Primaria coordona asigurarea catre cetateni a apei menajere, electricitatii, gazului. In perioada interbelica, s-a inregistrat un vizibil progres in ceea ce priveste confortul vietii urbane. Reteaua de apa, canalizare, de drumuri pavate si de strazi iluminate a sporit. In ciuda acestor progrese, orasul romanesc ramanea inca in urma celui ungar sau cehoslovac in privinta procentului strazilor iluminate si pavate etc.

In orase dominau cladirile cu parter. Numai in orasele mai mari au fost construite cladiri cu etaj, la Bucuresti acestea ajungand chiar sa aiba pana la opt nivele. Constructia Palatului Telefoanelor, in stil american, a reprezentat un moment de referinta in privinta noii deschideri a arhitecturii romanesti catre valorile arhitecturii moderne. Cladirile reprezentative ale perioadei interbelice, extinse, reconstruite sau nou construite, ar putea include, intre altele, Palatul Regal din Calea Victoriei, Banca Marmorosch-Blank, Banca Chrissoveloni, Palatul Patriarhiei, Scoala Superioara de Razboi, Consiliul de Ministri, Scoala Superioara de Agricultura Facultatea de Drept, Institutul de Istorie Universala, Universitatea din Iasi, Biblioteca Centrala Universitara din Iasi, Teatrul National din Timisoara, Hotelul "Aro" din Brasov, Hotelul "Rex" din Mamaia (terminat abia in preajma razboiului mondial), catedrala din Targoviste.

Orasul interbelic cuprindea patru zone functionale: zona centrala, zona mahalalelor, zona industriala si zona agricola. In zona centrala, unde terenul de constructie era mai scump si pretentiile arhitectonice mari, casele erau inghesuite, inalte, bine ingrijite. Zona mahalalelor avea case joase, curti, gradini, de obicei aici era multa mizerie si oameni neintegrati deplin in viata citadina, tinte usoare ale curentelor extremiste. In zona industriala se aflau case pentru muncitori, vile ale inginerilor, fabrici si antrepozite. Zona agricola apartinea atat persoanelor particulare, cat si particularilor.

Transportul public a cunoscut o modernizare vizibila, mai ales in ceea ce priveste aparitia tramvaiului electric, a troleibuzelor (aparute in Timisoara deja in 1921) si autobuzelor, a taxiurilor, toate acestea incepand sa inlocuiasca cu tot mai mult succes birjele traditionale.

Zona centrala, mai ales in orasele mari, era infrumusetata de vitrinele elegante si de firmele luminoase, magazinele fiind de obicei deschise pana la ore inaintate. Fiecare oras avea o gradina publica care devenea centrul orasului cu prilejul diverselor sarbatori.

Ocupatiile

Dupa cum am aratat, majoritatea absoluta a populatiei locuia in mediul urban si se indeletnicea cu munca pamantului. Nu mai putin de 95% dintre locuitorii satelor si chiar 4% din cei ai oraselor isi castigau existenta in acest mod. In orase, in schimb, mai ales in cele mai mari, majoritatea populatiei lucra in industrie, dar si din comert, mestesuguri, etc.

Situatia sociala a taranimii a fost imbunatatita in urma reformei agrare. Insa obligatiile impuse de achitarea pamantului primit prin reforma agrara, de cresterea taxelor si a impozitelor, de scaderea preturilor produselor agricole a facut ca potentialul acestei taranimi sa fie folosit in mica masura. Taranii beneficiau de un inventar agricol cu totul nesatisfacator. Pentru comparatie, valoarea inventarului agricol romanesc era de numai 1.000 de lei la ha, in vreme ce in Bulgaria acesta era de 2.000 de lei la ha, in Polonia de 3.000 de lei la ha, in Germania de 15.000 de lei la ha., iar in Elvetia de 42.000 de lei la ha. In aceste conditii, productia de grau in kg/ha era in Romania de 860 kg, in Bulgaria de 1.320, in Polonia de 1.440, in Germania de 2.070, iar in Elvetia de 2.250. Ilustrativ este faptul ca in 1935 in Romania nu erau decat 4.000 de tractoare, iar dintre gospodariile taranesti de sub 3 ha numai una din noua poseda un plug. Nu toate produsele taranesti erau duse la piata, in fapt numai circa o treime urmau aceasta cale. In fapt, trei sferturi dintre gospodariile agricole aveau sub cinci ha. In plus, rata analfabetismului era ridicata, afectand 27,5% dintre locuitorii Banatului, 44,1% dintre cei ai Vechiului Regat si ajungand pana la 61,4% in Basarabia. Ca urmare a acestei stari de lucruri, saracia continua sa afecteze 80% din populatia Romaniei. Modernizarea mentala, inceputa cu reformele agrara si electorala, dar si cu procesul de alfabetizare a esuat in parte datorita faptului ca taranii continuau sa se fie dependenti de fortele naturii, dependenta ce a incurajat un amestec de superstitii si elemente ale credintei crestine.

Se muncea pana seara, aproape de asfintitul soarelui, cu o pauza, la masa de pranz. Circa 40% din totalul taranilor nu aveau animale de tractiune, astfel ca acestia faceau apel la cei instariti pentru arat, aducerea recoltei de pe camp, a lemnelor de foc din padure, transportul unor produse la oras. De regula, intre "parti' se stabilea o intelegere nescrisa: 4-5 zile de lucru cu bratele pentru una cu carul sau cu plugul.

Viata economica precara a determinat pe unii tarani sa-si paraseasca satul in cautare de lucru la oras. Dar orasul nu a putut absorbi decat o mica parte din forta de munca disponibila, astfel ca      in Romania a existat o suprapopulatie rurala, o mana de lucru foarte ieftina, folosita partial si in conditii dintre cele mai precare.

Mosierul, inainte o prezenta dominatoare, aproape ca a disparut din lumea rurala. El si-a pastrat cele 100-500 ha prevazute prin si conacul, pe care-1 vizita din cand in cand, mai ales vara. Un element esential il constituie faptul ca unii mosieri si-au investit sumele primite ca despagubire in intreprinderi industriale si in banci, intrand in randurile marii burghezii industriale si bancare. Unii dintre ei au abandonat cu totul agricultura; in schimb, in perioada interbelica si-au cumparat mosii diferiti comercianti, industriasi, bancheri, avocati, oameni politici. Acestia continuau sa locuiasca in oras si isi arendau pamantul. A avea mosie insemna un venit si un titlu de mandrie.

Tehnicienii agriculturii (agronomi, medici veterinari) au devenit o prezenta mai vizibila in satul romanesc. Acestia au fondat si ferme moderne, de mare productivitate. Acestia au fost sprijiniti de catre stat, mai ales pentru importul de masini si unelte agricole (prin credite, reduceri de taxe vamale). Acestia au fost incurajati si de faptul ca productia de instrumentar agricol interna s-a triplat in numai un deceniu, iar cresterea importurilor a fost si aceasta semnificativa. Invatatorii si preotii faceau parte dintre fruntasii satelor; de regula, acestia aveau pamant arabil peste media celorlalti cetateni si primeau si salarii de la stat, care Ie rotunjeau veniturile. Conditia lor era apreciata de consateni, astfel ca multi aspirau sa-si dea copiii la scoli pentru a ajunge si ei "carturari" si a duce o viata mai buna.

Pentru populatia rurala, orasul, mai ales asezarea urbana mai mare, parea un mediu strain si amenintator, cum era privit si de multi americani din mediul rural americani din aceeasi perioada. Statul, cu pretentiile si contraserviciile sale minime, era privit ca o parte a societatii urbane. Aceasta perceptie a incurajat o atmosfera de opozitie permanenta a taranilor, legata de regula de o personalitate politica carismatica.

Ce era insa orasul pentru orasean? In 1935, populatia activa a oraselor Romaniei era de l.823.500 persoane. Cei mai multi (aproape 600.000) erau salariati, urmati de persoane ce lucrau pe cont propriu (peste 300.000), servitori, ucenici etc. Aproape 200.000 de oameni erau intretinuti de alti membrii ai familiei. In orasele mici, o parte a populatiei era angajata in agricultura. Din totalul populatiei urbane, 65% lucra in industrie, 28% in comert, 3,4% in institutiile de credit. Intreprinderile romanesti erau relativ mici, cele cu peste 500 de salariati alcatuind numai putin peste 12% din totalul acestora. Industriile care atrageau numarul cel mai mare de angajati in anii 1920 au fost, in ordine, industria alimentara (121.000 persoane), industria manufacturiera si de confectii, industria metalurgica industria lemnului si industria extractiva. Cu toate acestea, numarul de muncitori industriali era redus: in Transilvania 1 la 103 locuitori, in Bucovina 1 la 112 locuitori, in Vechiul Regat 1 la 126 locuitori, in Basarabia 1 la 144 locuitori. Ulterior, industria metalurgica a tins sa devina tot mai dezvoltata, mai ales industria constructoare de masini si cea de armament.

Specializarea si pregatirea muncitorilor a crescut in aceasta perioada. In 1930 numarul muncitorilor calificati era de 38% din totalul acestei categorii sociale. Aceasta categorie era si cea organizata in sindicate. Ceilalti, cu un venit mici si cu o ocupatiei temporara, mentineau contactul cu lumea rurala, mai ales ca, uneori, acestia detineau si suprafete agrare.

Conditiile de munca au cunoscut o ameliorare. Membru-fondator al Organizatiei Internationale a Muncii, creata in 1919, si a adoptat o legislatie in favoarea lucratorilor; in 1925 s-a legiferat repausul duminical si al sarbatorilor legale; in 1927 s-au creat Camerele de Munca, avand misiunea de a "reprezenta si ocroti munca industriala si comerciala". In 1928 s-a introdus ziua de lucru de 8 ore si s-au stabilit norme clare pentru ocrotirea muncii minorilor si femeilor; in 1929 s-a generalizat contractul colectiv de munca; in acelasi an s-a instituit ajutorul de somaj.

Regimul muncii diferea de la o intreprindere la alta. Intreprinderile mici erau insalubre, lipsite de conditii igienico-sanitare. Marile intreprinderi - I.A.R. (Brasov), Malaxa (Bucuresti), Uzinele si Domeniile Resita - asigurau conditii bune: utilaje moderne, ventilatoare, garderoba, sala de baie, cantina. De regula, intre patronat si lucratori se incheiau contracte colective de munca. Pentru incheierea contractelor si impunerea respectarii lor, muncitorii au recurs la actiuni multiple, inclusiv greve. Somajul a afectat o parte a fortei de munca; numarul cel mai mare de someri inregistrandu-se in 1932 (300.000).

Industria romaneasca a cunoscut progrese in aceasta perioada, aceasta reusind sa acopere in anii 1930 circa 80% din cererea interna de produse industriale.

Burghezia a reprezentat categoria sociala rasfatata de guvernele perioadei interbelice, mai ales de catre cele liberale. Aceasta categorie sociala a obtinut credite pe termen lung cu dobanzi mici, scutiri de taxe vamale pentru achizitia de masini si unelte moderne. Numarul burghezilor nu depasea 500.000 din totalul populatiei. Circa 80% din totalul bugheziei traia din bugetul statului, astfel ca intre stat si burghezie s-a realizat o interdependenta. Exista o burghezie traditionala, constituita in secolul al XIX-lea, dar cei mai multi burghezi erau de prima generatie. Cel mai mare burghez roman va deveni Carol al II-lea care, pe langa mosii, detinea actiuni la numeroase intreprinderi industriale si banci. Unul dintre cei mai bogati oameni din Romania era Nicolae Malaxa, proprietarul intreprinderilor "Malaxa" din Bucuresti, in productia carora, in 1938, comenzile de stat aveau o pondere de 98%. Max Auschnitt detinea majoritatea actiunilor la Uzinele si Domeniile Resita. Ion Gigurtu conducea Grupul Mica.

Functionarii au cunoscut o spectaculoasa crestere numerica dupa 1918, ca urmare a modernizarii aparatului de stat si a necesitatilor resimtite de noile provincii, mai ales de Basarabia, de a avea oameni priceputi, care sa munceasca si sa aplice legislatia in vigoare. Statutul functionarilor publici, votat de Parlament in iunie 1923, a intrat in vigoare la l ianuarie 1924. Statutul prevedea un sistem unitar de incadrare si promovare; functionarii se bucurau de inamovibilitate, aveau un program de 7 ore pe zi; nu puteau sa declare greva, nici sa ia hotarari cu caracter politic. Ei aveau drept de vot, dar nu puteau fi alesi decat daca demisionau din functie. Conditiile de munca erau bune; aveau birouri cu lumina electrica, incalzire, aveau acces la grupuri sanitare etc. Deoarece numarul functionarilor era excesiv de mare, din aprilie 1927 s-au intreprins eforturi pentru micsorarea acestuia. O noua expansiune a aparatului functionaresc a avut loc la inceputul anilor 1930. S-a ajuns astfel ca in 1936 sa existe 440.000 de angajati la stat la o populatie de 18 milioane. Comparativ, in Germania la aceeasi data existau numai 250.000 de angajati. Mentalitatea as numerosi functionari era aroganta fata de cei care se prezentau la ghiseu, adeseori asteptand - si acceptand - mita.

Intelectualitatea era putin numeroasa in Romania. Procentul absolventilor de studii universitare era de 1,1% din populatie, cel al absolventilor de studii profesionale de 3,2%, iar cel al absolventilor de studii secundare de 8,6% din populatie. Intelectualitatea care lucra in domeniul educatiei era cea mai numeroasa. Conditiile de lucru ale intelectualitatii erau in general bune. Multi se bucurau de confort atat la domiciliu cat si la locul de munca.

Numarul studentilor a sporit destul de mult. Daca in 1918 in Romania existau 5.000 de studenti, in anul universitar 1935/1936 existau 38.126 studenti. Un procent mare de studenti studiau stiintele juridice, literele, medicina, foarte putini optand pentru stiinte, in ciuda faptului ca Romania resimtea nevoia unei intelectualitati tehnice si agronomice care s-o ajute in procesul de industrializare si de dezvoltare agricola. De regula, un student studia la doua-trei facultati simultan, desi numai 10% dintre acestia isi incheiau studiile in termenul prevazut de planul de invatamant. Viata studentilor nu era usoara, acestia trebuind sa plateasca numeroase taxe. Numai 4-7% din totalul studentilor obtineau burse de studiu.

Statul oferea conditii bune de studiu - sali de clasa, amfiteatre, biblioteci, laboratoare - dar lipsa mijloacelor financiare ii determina pe multi studenti sa-si gaseasca surse proprii de venit. Cercetarile sociologice au aratat ca, pentru a-si castiga existenta, numerosi studenti (circa 60%) aveau servicii (pe la diferite ministere si regii), acordau meditatii etc.

Preturile si veniturile

Preturile la produsele alimentare erau relativ reduse: in 1938, laptele se vindea cu 5,40 lei l, carnea de vaca cu 22,50 lei, carnea de porc cu 29,90 lei, branza de burduf cu 54,20 lei, oul proaspat cu 1,73 lei, painea alba cu 8,70 lei, painea neagra cu 7,20 lei, maslinele cu 48,95 lei, uleiul de floarea-soarelui cu 34,40 lei. Alte produse erau mai scumpe: pantofii barbatesti se vindeau cu 605 lei iar cei de dama cu 559 lei.

Veniturile taranilor le ajungeau, de regula, pentru a achita impozitele si asigurarea unui minim de existenta cotidiana. Numai prin mari eforturi acestia reuseau sa-si dezvolte gospodariile.

Castigurile la oras erau diferentiate. Salariile muncitorilor se situau in jurul a 1.500-2.000 de lei pe luna, depinzand de calificare si de domeniul in care lucrau. La salariile de baza, se adaugau sporurile pentru chirie, imbracaminte, alocatii pentru copii. Marea burghezie obtinea venituri considerabile ca urmare a productiei realizate. Directorii de intreprinderi puteau obtine peste 40.000 de lei pe luna. La acest nivel, relatiile personale jucau un rol important in vederea obtinerii unor contracte cu statul si a unor profituri mari, care partial se translau in castigurile conducatorilor intreprinderilor.

Functionarii publici aveau salarii diferentiate, incepand de la 2.000 de lei pana la 60.000 lei cat castiga presedintele Consiliului de Ministri. Circa 80% dintre functionari obtineau insa un salariu de pana la 5.000 de lei. Veniturile relativ numeroase ale acestora, ca si lipsa lor traditionala de onestitate, incurajau fenomenele sociale negative, mai ales coruptia.

O situatie mult mai buna au avut-o ofiterii superiori (venitul lunar al unui general de corp de armata ajungea la 53.500 de lei), profesorii universitari (cu un salariu de 17.000 de lei), in vreme ce un medic obtinea un venit de circa 10.000 de lei, un asistent universitar 8.000 de lei, un inginer circa 7-8.000 de lei, un comisar de politie circa 6.000 de lei, iar un profesor secundar 9.000 de lei.

Habitatul

Conditiile de habitat ale romanilor erau foarte diverse, in functie de regiunea in care locuiau (Transilvania, Banat, Moldova etc.), de forma de asezare in care se plasau (sat, oras mic, oras mare), de pozitia sociala si de posibilitatile materiale. Cei mai saraci romani locuiau in conditii mizere, totalmente neigienice, in case din chirpici acoperite cu paie (Oltenia) sau stuf (Dobrogea). De multe ori, intreaga familie (incluzand pe bunici, parinti, copii) ocupau aceeasi locuinta. De altfel, media de locuire era, in perioada interbelica, de 4,5 oameni intr-o cladire. Locuintele marii burghezii beneficiau de canalizare, apa curenta, incalzire centrala sau cu sobe de teracota, crematoriu pentru gunoi, radio, telefon si alte asemenea comoditati. Insa existau si categorii sociale intermediare. In Bucovina casele erau frumos decorate cu crestaturi in lemn si cu vopseluri atragatoare (rosu, albastru, roz, verde), beneficiind si de decoratii exterioare.

Intr-o casa obisnuita, cu doua-trei camere, toti membrii familiei traiau doar intr-una din camere. Nu erau putine cazurile cand in aceasta camera erau tinute si animale sau pasari de curte. Ferestrele nu se deschideau, pentru a nu intra frigul. Mobilierul consta din unul sau doua paturi, doua-trei scaune, eventual si o masuta. Noile case-vile construite in perioada interbelica aveau camere mai putin inalte si erau luminoase; s-a renuntat la draperiile de catifea si au fost eliminate piesele greoaie de mobilier; culoarea tapetului era rozul sau albastrul deschis, pentru a mari senzatia de lumina.

Familia

Intemeierea unei familii incepea odata cu casatoria. Romanii erau familisti convinsi. Casatoria se incheia, de regula, in cadrul aceluiasi grup social, definit prin avere (dota sau zestre), statut moral, studii. De regula, ferele de la tara se casatoreau la 14-15 ani; acelasi obicei era si in mahalalele oraselor, in familiile burgheze, fetele se casatoreau dupa terminarea pensionului (17-18 ani) sau a facultatii (21-22 ani). Baietii de la tata se casatoreau, de regula, inainte de a pleca sa-si satisfaca stagiul militar (21 ani). Mai intai se intalneau parintii, care stabileau zestrea pentru viitorii soti, apoi urma logodna, care dura 1-2 luni. Daca acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un eveniment deosebit. La tara si in mahalaua oraselor ceremoniile durau trei zile. Darul de nunta ii ajuta pe tinerii casatoriti in viata de familie. La tara, darul consta inainte de toate in pamant, dar si in cereale, vite, pasari. Mireasa venea cu "lada de zestre', unde avea plapuma, perine, cuverturi etc. De regula, mirele avea casa "ridicata', pe care urma sa o termine impreuna cu tanara sotie; ei erau ajutati de rudele apropiate si de vecini. La oras, darul de nunta consta in bani, mobilier, vesela, obiecte de arta etc.

Familia romaneasca traditionala era de tip lastar, pe masura ce feciorii cresteau si le venea vremea casatoriei, ei plecau din casa parinteasca; pe cel proaspat casatorit, tatal il inzestra cu un lot de pamant si, impreuna cu ceilalti membri ai familiei, il ajuta sa-si construiasca o casa noua. In casa batraneasca ramanea cel mai mic dintre baieti, care o mostenea, cu obligatia de a-i intretine pe batrani pana la moarte si de a le face apoi slujbele de pomenire.

Natalitatea era foarte ridicata (33,4%), cu deosebire in mediul rural. Insa numai 1% dintre femei nasteau la spital sub supraveghere medicala. Ingrijorator de mare era insa si mortalitatea infantila.

Viata de familie in mediul rural era de tip traditional, cu o pozitie dominanta a barbatului. Barbatul se ocupa de treburile din curte, in vreme ce femeia se ocupa de treburile casei. Toata familia iesea de primavara la muncile campului. In oras, barbatul de obicei se ducea la serviciu de dimineata, in vreme ce femeia se ocupa, de asemenea, de treburile gospodaresti. In familiile bune timpul liber era mult mai generos, iar femeile isi permiteau sa si-l umple cu activitati sociale sau cu vizitele la cumparaturi. Copiii acestor familii erau crescuti de doica, mai intai, de guvernanta (adesea de origine straina), mai apoi, al carei rol era, pe langa cel de a le face educatie, si acela de a-i invata pe acestia o limba straina. In familiile de muncitori, de regula, numai sotul avea serviciu, in timp ce sotia se ocupa de gospodarie sl de copii.

Fidelitatea era o virtute, casatoria fiind considerata de romani o institutie sacra. La sate, intr-un mediu traditionalist, infidelitatea feminina era aspru sanctionata, in vreme ce infidelitatea barbatilor era intr-o mai mare masura tolerata. Orasele mai mici, in care oamenii se cunosteau intre ei, lucrurile nu erau diferite. Insa in capitala si in orasele mari relatiile de familie erau mai putin stricte. A fi amanta unui personaj sus-pus era chiar o virtute, daca astfel se deschideau posturi in aparatul administrativ sau inlesniri in domeniul economic pentru sot sau pentru familiile. Si numarul divorturilor a crescut comparativ cu perioada antebelica, expresie a unei noi viziuni asupra moralei familiei dar si a unei societati mai sofisticate si mai eterogene.

Alimentatia si ingrijirea sanatatii

Romania era o tara bogata, cu pamant roditor, care oferea locuitorilor sai largi posibilitati pentru o alimentatie variata. Cu toate acestea, alimentatia taranului roman a fost, in general, deficitara. Aproape pretutindeni in Romania, porumbul constituia baza alimentatiei taranului. In Vechiul Regat mamaliga se consuma in fiecare zi si cu toate alimentele, chiar cu legume verzi si murate, cu fructe, cu ciorbe, devenind un aliment de necesitate, care domina ratia din punct de vedere caloric. Cel mai vadit neajuns al alimentatiei era insa repartitia inegala in timpul unui an a proteinelor, familia taraneasca trecand prin perioade de buna alimentatie (iarna) si subnutritie (vara); cu alte cuvinte, in timpul muncilor agricole, alimentatia era cea mai proasta.

Orasenii isi procurau hrana prin cumparare sau prin producerea in afara oraselor (mai ales in cazul localitatilor mai mici). Personajele mai avute obisnuiau sa serveasca masa si la restaurant.

In privinta ingrijirii sanatatii, Romania avea grave deficiente, mai ales in mediul rural. La sfarsitul anilor 1930 cele 15,5 milioane de romani locuitori ai satelor se aflau in ingrijirea a numai 1.500 de medici, ceea ce facea din Romania unul dintre statele cele mai inapoiate din Europa din acest punct de vedere. Aceasta este una dintre cauzele pentru care mortalitatea, mai ales mortalitatea infantila, se afla la un nivel foarte ridicat.

Majoritari si minoritari

Una dintre caracteristicile Romaniei Intregite a fost reprezentata de prezenta unor minoritati numeroase, cu deosebire in provinciile unite cu Vechiul Regat la 1918. In anumite medii de locuire, de exemplu in orasele transilvanene, basarabeane si bucovinene, procentajul minoritatilor depasea chiar 50% din totalul populatiei. Odata cu ratificarea actelor de unire de la 1918, acesti minoritari au devenit cetateni romani, cu conditia ca acestia sa indeplineasca numite conditii, precum acelea de a fi avut domiciliul administrativ in Basarabia si indigenatul in Bucovina si Transilvania, precum si de a fi prezenti in aceste provincii pana la niste date specificate.

In fine, la 30 decembrie 1918 a fost publicat decretul-lege prin care "locuitorii Regatului, majori, fara deosebire de religie si care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetatenie, vor putea dobandi exercitiul acestor drepturi cand vor dovedi, dupa formele legii de fata, ca sunt nascuti in tara si ca nu au fost supusi unui stat strain". La 28 mai 1919 a fost adoptat decretul-lege care, la articolul l, prevedea: "Locuitorii evrei ai vechiului Regat, maiori nascuti in tata sau intamplator in strainatate, din parinti asezati in tara, care n-au fost supusii unui stat strain, sunt cetateni romani si se vor bucura de toate drepturile cetatenesti, daca manifesta aceasta vointa, facand declaratia ca ei sunt nascuti in Romania si ca nu s-au bucurat de nici o protectie straina".

Tratatul privind minoritatile a fost semnat la Conferinta de pace dupa ce Romania recunoscuse calitatea de cetateni romani pentru membrii minoritatilor nationale de pe teritoriul sau. La 9 decembrie 1919, guvernul Vaida-Voevod a semnat Tratatul minoritatilor cu Marile Puteri Aliate si Asociate. In preambulul acestui document se consemna faptul ca "Romania, din propria vointa, doreste a da garantii sigure de libertate si de dreptate, atat locuitorilor din vechiul Regat al Romaniei, cat si celor din teritoriile de curand transferate, fara deosebire de rasa, limba sau religie". Prin acest tratat, Romania accepta ca aceste garantii sa fie verificate de Consiliul Societatii Natiunilor.

Desi legislatia elaborata in 1920 (Constitutia, legile agrare, legea electorala, legile educationale) nu prevedeau discriminari pe criterii etnice, in domeniul educational, de exemplu, minoritatile nationale realizand importante progrese fata de perioada anterioara, elita politica romaneasca, precum si anumite straturi sociale, nu a privit cu bunavointa prezenta acestui numar mare de minoritari in cadrul statului roman. De exemplu, Legea cetateniei din februarie 1924 crea anumite greutati minoritarilor in privinta obtinerii cetateniei romane. Pe de alta parte, legea electorala din 1926 avea prevederi care avantajau minoritatile nationale, prin posibilitatea oferita de a castiga mai multe mandate daca dominau electoral intr-o anumita circumscriptie electorala.

In prima instanta, cel putin, nu atat masurile luate impotriva minoritarilor, cat mai ales amenintarile la adresa acestora, mai ales a evreilor, din partea noii drepte nationaliste creau un cadru nefavorabil acestora in cadrul statului roman. De exemplu, marele procentaj al elevilor evrei in scoli si al studentilor in universitati (mai ales la facultatile de medicina) vor genera reactia radicala a dreptei ce va solicita, in prima instanta, reducerea acestuia la limitele procentajului demografic al evreilor: numerus clausus. Evreilor li se reprosa si faptul ca jucau un rol prea mare in ceea ce priveste cultura nationala, mai ales in domenii precum bibliotecile sau cinematografele. Faptul ca acestia se numarau si printre investitorii importanti in unele banci si intreprinderi industriale a alimentat si mai mult antisemitismul dreptei.

Curand dupa unificare, minoritarii si-au creat propriile formatiuni politice si institutii culturale. In septembrie 1919 s-a creat Uniunea Germanilor din Romania, al carei exponent politic era Partidul German. In decembrie 1922 a luat fiinta Partidul Maghiar. iar in februarie 1923, Uniunea Evreilor Pamanteni (care exista din 1909) si-a luat numele de Uniunea Evreilor din Romania. In 1931 s-a creat Partidul Evreiesc din Romania, care nu s-a bucurat de o larga sustinere din partea acestei minoritati.

Tactica adoptata de aceste organizatii a fost diferita. Partidul German s-a prezentat in cartel electoral cu guvernul (indiferent de coloratura sa politica) in opt din cele zece alegeri parlamentare din perioada interbelica. Uniunea Evreilor Romani a incheiat intelegeri electorale cu Partidul National-Liberal si cu Partidul National-Taranesc, prezentand candidati pe listele acestora. Partidul Maghiar a depus de fiecare data liste proprii, exceptand anul 1927 cand a facut cartel cu Partidul German. Tactica electorala s-a reflectat si in atitudinea fata de politica oficialitatilor romane. Partidul German urmarea sa obtina satisfacerea revendicarilor specifice prin intermediul guvernului. O atitudine oarecum similara a adoptat Uniunea Evreilor din Romania, care, pe langa interventiile la autoritatile romane, a apelat si la sprijinul comunitatilor evreiesti internationale.

Partidul Maghiar a avut o atitudine critica si chiar ostila guvernelor Romaniei; acesta a adoptat tactica adresarii de memorii catre Societatea Natiunilor. Dintre multele reclamatii adresate Societatii Natiunilor se detaseaza cele ale "optantilor" unguri. Era vorba despre 367 de mosieri maghiari din Transilvania, care optasera pentru cetatenia maghiara, dar au fost expropriati de statul roman pe baza legii pentru reforma agrara din 1921. Acestia au adresat memorii la Societatea Natiunilor, iar guvernul maghiar i-a sprijinit cu fermitate, sustinand ca statul roman a incalcat tratatul minoritatilor. Oficialitatile de la Bucuresti au intrat in tratative cu delegatii optantilor. Reprezentantul Romaniei in procesul cu optantii a fost Nicolae Titulescu. Acesta sustinea ca statul roman a procedat corect: reforma agrara privea intreaga tara si nu doar Transilvania; au fost expropriati toti cei ce aveau peste 100 ha de teren arabil, indiferent de nationalitate; pe baza acestei legi, au fost improprietariti taranii care aveau mai putin de 5 ha, intre care si peste 46.000 de maghiari, 25.000 de germani, 35.000 de rusi, 13.000 de bulgari. In total au fost improprietariti peste 200.000 de tarani apartinand minoritatilor nationale. Procesul optantilor a durat aproape zece ani, iar cand Conferinta de la Haga a decis, in 1932, ca optantii sa fie despagubiti si din cota parte pe care guvernul Ungariei o datora ca reparatie de razboi Romaniei, agitatia acestora a incetat subit, ceea ce arata ca, in fapt, nu era vorba despre o chestiune financiara, ci de una politica. De altfel, revizionismul ungar a folosit, de regula, minoritatea maghiara din Romania si din alte state vecine ca element de presiune pentru a-si atinge obiectivele. Aceasta va ingreuna incadrarea acestor minoritari in viata statului roman.

Reprezentantii minoritatilor au detinut uneori functii executive. In perioada aprilie 1931-octombrie 1932 a functionat un Subsecretariat de Stat pentru Minoritati, in fruntea caruia s-a aflat Rudolf Brandsch, fruntas al Partidului German din Romania. Pe parcursul intregii perioade interbelice, in consiliile comunale si judetene din zonele in care locuiau minoritati nationale au fost alesi reprezentanti ai acestora; de asemenea, in fruntea unor mari orase precum Sibiu, Brasov, Bistrita, Targu Mures, Cernauti au fost alesi, pentru lungi perioade de timp, primari apartinand minoritatilor germana si maghiara.

Din punct de vedere economic, minoritarii au continuat sa fie foarte influenti. La sfarsitul perioadei interbelice, in 1938, firmele individuale se aflau in majoritatea lor in proprietatea minoritatilor nationale. Romanii, care aveau o pondere de 71,9% din populatie, detineau 48,49% din totalul firmelor individuale, iar minoritatile nationale, cu o pondere de 18,1% din populatie posedau 51,51% din aceste firme; semnificativ este faptul ca evreii (cu o pondere de 4,0% din totalul populatiei) erau proprietarii a 31,14% din totalul firmelor individuale din Romania. Aceasta arata ca, dincolo de nationalismul afisat de majoritatea partidelor si politicienilor romani, viata economica si-a putut continua, in general, cursul, fara prea multe impedimente cauzate de autoritati.

Presa in limbile minoritatilor a reprezentat un important mijloc de incurajare si sustinere pentru culturile si limbile minoritare. In 1934 apareau 273 periodice in limba maghiara, 170 in germani, 27 in idis, 13 in ucraineana, 5 in armeana, 2 in turca, 2 in sarba. De asemenea, apareau publicatii bilingve: 9 in romana si maghiara, 6 in romana si germana, 6 in romana si rusa, l in romana si idis, l in maghiara si germana; existau si 27 de publicatii trilingve (romano-maghiaro-germana).

Romania a intreprins primele masuri sistematice impotriva minoritatilor in perioada guvernului de 44 de zile condus de Octavian Goga din 28 decembrie 1937. La 30 decembrie a suprimat ziarele "Adevarul", "Dimineata" si "Lupta", a retras permisele de circulatie gratuita pe caile ferate pentru ziaristii evrei. La 22 ianuarie 1938 a publicat decretul-lege pentru revizuirea cetateniei acordata evreilor dupa 1918; in termen de 30 de zile primarii comunelor urmau sa alcatuiasca liste cu evreii din localitatea respectiva, iar dupa 20 de zile de la afisarea acestor liste evreii erau datori sa aduca actele doveditoare privind obtinerea cetateniei romane. Decretul nu s-a aplicat, deoarece guvernul Goga a fost demis la 10 februarie 1938.

Economia

Inceputurile Romaniei Mari, din punct de vedere economic, vor reflecta atat problemele izvorate din situatia unei tari care avusese de trecut prin dificultatile unui razboi cat si noul cadru de dezvoltare al statului marcat de dublarea populatiei, teritoriului, cresterea resurselor naturale.

Razboiul a avut consecinte profunde in ceea ce priveste circuitele economice, productia, rolul diferitelor arii geografice in dinamica economiei globale. Romania a parcurs, dupa ce armele au tacut, patru mari faze economice:

1. pana la sfarsitul perioadei interbelice: perioada de refacere postbelica si integrare economica, situata inspre sfarsitul razboiului si anii 1923-1924;
2. perioada de crestere economica dintre 1924-prima jumatate a anului 1929;
3. perioada marii crize economice dintre 1929 si 1933
4. perioada de redresare si nou avant economic, inscrisa in intervalul 1934-1939.

Prima perioada, de refacere economica, a reprezentat nu numai o perioada in care s-au cautat solutii pentru refacerea economiei, dar si ingredientele care sa transforme statul, mult largit, intr-o unitate viabila si din punct de vedere economic. Tocmai de aceea, problemele carora societatea romaneasca a trebuit sa le faca fata au fost numeroase: chestiuni legate de alocarea materiilor prime, de productie si schimburi comerciale (multe dintre intreprinderi sau ferme agricole fiind legate de fostele state din care facusera parte), de resurse, de energie etc.

In ciuda transformarilor inregistrate de Romania in urma procesului de unificare, aceasta a ramas o tara agrara, ramura economica in care activau circa patru cincimi din locuitorii tarii. Potentialul industrial al tarii s-a marit si s-a diversificat. In Vechiul Regat industria extractiva era reprezentata, in principal, prin industria petrolului, a sarii si carbunilor, in timp ce in Transilvania si Banat lipsea petrolul, dar ele aveau importante zacaminte de carbuni, minereuri feroase si neferoase complexe si surse de gaz metan.

Pe aceste resurse naturale s-au intemeiat si aici ramuri de industrie extractiva, siderurgica si metalurgica. Capacitatea industriei prelucratoare a statului intregit, dupa principalii indicatori, a reprezentat 190-250% fata de aceea a provinciilor Romaniei antebelice. Contributia cea mai insemnata a noilor provincii au adus-o industria metalurgica, industria lemnului, ramura chimica, industria materialelor de constructii etc. Sub media de crestere a industriei prelucratoare s-au aflat ramurile hartiei, pielariei si textile. Resurse energetice suplimentare, provenite din industria petroliera din Muntenia se canalizau acum liber si relativ ieftin inspre intreprinderile consumatoare din celelalte provincii deficitare in petrol; industria carbonifera a Transilvaniei si-a gasit debuseu complet in cadrul pietii nationale; productia centrelor siderurgice si metalurgice transilvanene si banatene se desfacea in interiorul tarii.

Procesul de integrare a fortelor de productie a insemnat si modificari in orientarea si functionarea capitalului. Capitalul romanesc din Transilvania se orienteaza spre piata nationala bancara si incepe sa se alimenteze cu mijloace de credit de la Banca Nationala a Romaniei si de la alte banci din Bucuresti. Totodata, acesta a intrat in concurenta cu acestea si mai ales cu marele capital bancar-industrial autohton interesat sa-si extinda penetratia in economia Transilvaniei. Dar interesele economice conduc la intrepatrunderea celor doua grupari care formeaza ulterior platforma capitalului national, cu atitudini insa diferite fata de capitalul strain.

Capitalul autohton, dupa Unire, aspira la dobandirea unor pozitii prioritare in economia tarii, ceea ce s-a manifestat printr-un sir de masuri legislative si economice menite sa-i intareasca pozitiile si sa-i realizeze aspiratiile. Aceasta a dus la o confruntare cu companiile straine interesate in industria petroliera, in sistemul bancar si in alte ramuri. Diferite grupari ale capitalului au constituit organizatii profesionale, de ramura si generale pe intreg cuprinsul tarii, cum au fost: Uniunea Generala a Industriasilor din Romania, Uniunea Industriilor Miniere si Metalurgice, Asociatia Producatorilor de Petrol din Romania.

Agricultura

Agricultura a ramas, dupa cum am aratat, principala ramura de productie romaneasca. La sfarsitul razboiului mondial, acest domeniu de activitate a inregistrat modificari structurale ca rezultat al razboiului si al reformei agrare. Razboiul provocase distrugeri multor gospodarii agricole, septelul se redusese la 50% fata de perioada antebelica, numerosi tarani pierisera sau fusesera raniti in conflagratie. In plus, caile de comunicatie fusesera afectate extrem de grav de razboi. Aceasta a facut ca in anul agricol 1919-1920 suprafata insemnata sa fie de numai 8,3 milioane ha fata de media de 13,6 dinainte de razboi. Aceasta a facut ca productia agricola sa scada semnificativ in acest an, iar Romania sa fie obligata sa importe cereale.

Rolul jucat de tarani pe front a fortat elita politica sa accepte cerintele acestora vizand o reforma agrara. Deja in iulie 1917 Constitutia fusese modificata pentru a permite exproprierea pentru motive de utilitate publica. Legile definitive de reforma agrara au fost adoptate la 13 martie 1920 (pentru Basarabia); la 17 iulie 1921 (pentru Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea); la 30 iulie 1921 (pentru Transilvania, Banat, Crisana, Maramures si Bucovina). Improprietarirea taranilor a determinat o schimbare majora in ceea ce priveste economia agrara: doua treimi din suprafata mosiilor de peste 100 ha a fost expropriata, dominante fiind de acum micile domenii, adesea neviabile economic, ale unei taranimi lipsite de capital. Lipsa de capital va afecta in mod serios capacitatea Romaniei de a-si dezvolta o agricultura viabila.

In plus, agricultura romaneasca va fi afectata, mai tarziu, de criza economica si de foarfeca preturilor. Aceasta va cunoaste o redresare in intervalul 1934-1937, pentru ca in 1938 sa inregistreze o noua scadere. Cauzele generatoare ale "foarfecii preturilor' in dauna agriculturii au fost numeroase. Printre acestea, se numara gradul superior de organizare a industriei, sprijinul masiv al statului acordat acestui sector de activitate, gradul mai mare de prelucrare a produsului industrial, posibilitatea industriei de a sista temporar productia. Ca principal factor extern actiona presiunea implacabila a uriasei supraproductii agricole mondiale.

Masivele scaderi de preturi au provocat economiei nationale insemnate pierderi, care s-au repercutat, in grade diferite, asupra tuturor categoriilor de producatori. De aici, reducerea capacitatii de plata a impozitelor - cu scaderile aferente de venituri atat ale statului, cat si ale organelor administrative locale -, dificultati nenumarate in relatiile dintre debitorii agricoli si creditorii lor (banci, cooperative de credit, camatari), scaderi ale "intrarilor" din comertul exterior si, ca urmare, reducerea posibilitatilor de import, ca si a resurselor trebuitoare pentru plata datoriilor externe, slabirea pozitiei leului in raport cu valutele straine etc. in genere, Romania, ca tara preponderent agrara, platea un greu tribut acestui profil traditional al sau, incat nu e de mirare ca experienta dura a crizei agrare a fost unul din factorii care au condus la fortificarea curentului industrializant - cu serioase antecedente inca din veacul trecut - in scurtul ragaz dintre 1933 si declansarea celei de-a doua conflagratii mondiale.

Efectele acestor decalaje sunt evidente. O exploatare sporita a producatorului agricol de catre industrie, un acces mai dificil al celor din mediul rural la produse industriale de uz casnic sau de consum personal, precum si achizitionarea mult mai scumpa a masinilor agricole sau nerentabilitatea folosirii lor, in conditiile existentei unei "suprapopulatii rurale", adica a unui numeros contingent de tarani saraci si lucratori agricoli ce-si ofereau ieftin munca.

O data cu declansarea crizei agrare, preocuparea principala a devenit, pentru multe gospodarii taranesti, aceea de supravietuire economica, de rezistenta in lupta de concurenta cu producatorii care realizasera o productie mai abundenta si mai ieftina, cum erau cei din S.U.A. si Canada. In acelasi timp, gospodaria agricola a trebuit, in conditiile unor dramatice scaderi de venituri, sa se confrunte cu exigentele decurgand din plata impozitelor, a ratelor si a dobanzilor la credite, cu alte nevoi gospodaresti sau de consum personal. A fost nevoie de interventia politicii de stat pentru ca un numar insemnat de gospodarii mici si mijlocii sa fie salvate de la faliment economic si disparitie. "Conversiunea datoriilor agricole", initiata in 1932 si a carei ultima versiune dateaza din 1934, a jucat, din acest punct de vedere, rolul principal. Datoriile taranilor au fost reduse cu 50%, iar cealalta jumatate a fost esalonata pe o perioada de 17 ani, cu o dobanda de 3%. Cu toate acestea, problemele lumii rurale, precum parcelarea prin succesiune si faramitarea proprietatii taranesti, ramaneau probleme importante, iar tranzitia spre o agricultura eficienta, intensiva o preocupare si o speranta de viitor.

Industria

Daca pentru agricultura perioada interbelica nu a adus prosperitatea asteptata, industria a cunoscut o dezvoltare remarcabila. Cauzele acestei situatii sunt numeroase: sprijinul statului, mai ales in timpul guvernarilor liberale, cresterea pietei interne si a resurselor de materii prime, sporul demografic etc. Au sporit, de asemenea, tranzactiile la bursele de marfuri. Intre 1929 si 1936 volumul tranzactiilor la bursele romanesti a crescut de Ia 1,3 la 5,9 miliarde lei. In ce priveste bursa de valori, in Bucuresti volumul tranzactiilor a crescut de la 2,8 miliarde lei in 1925 la 5,5 miliarde lei in 1928, pentru ca in 1939 sa ajunga la 7,8 miliarde lei. Sporirea mijloacelor circulatiei banesti si a celor de credit erau, de asemenea, ingrediente ale cresterii industriei romanesti.

O importanta majora a avut si amplificarea investitiilor interne. Acestea au crescut atat pe baza acumularilor de profituri, a finantarii sporire acordate de Banca Nationala a Romaniei, cat si a plasamentelor unor capitaluri straine care nu au putut emigra din tara dupa introducerea unor restrictii in acest sens incepand din 1932. Creditele acordate de B.N.R. industriei au ajuns sa ocupe, in 1938, 56% din totalul imprumuturilor (fata de 32% in 1932). Politica de sprijinire a industriei, pe care statul o voia mai dezvoltata si diversificata in scopul maririi productiei interne si reducerii importului de fabricate, pentru obtinerea de excedente ale balantei comerciale si asigurarea platii datoriilor externe, a antrenat o legislatie de favorizarea sustinuta a industrializarii. Au sporit taxele vamale la importul fabricatelor industriale; s-au introdus contingentari, limitari si conditionari la import, cuprinzand pana la 90% din produsele finite; s-au acordat avantaje speciale unor intreprinderi; de pilda, interzicerea oricarui import si scutiri de impozite si taxe pe timp de 2-3 ani in favoarea uzinelor care produceau unele bunuri industriale ce nu se fabricasera pana atunci in tara (masura adoptata in 1936).

O crestere insemnata a fost cea inregistrata de industria electrica, dar si de industria prelucratoare sau extractiva. Productia industriei extractive, influentata de extractia de petrol, a atins nivelul cel mai ridicat in 1936, dupa care a descrescut, insa ritmul industriei electrice si prelucratoare compensa scaderea. O crestere semnificativa au inregistrat si cele patru ramuri principale ale industriei grele prelucratoare: metalurgica, electrotehnica, chimica si a materialelor de constructie. In 1938, acestea ocupau deja 37% din valoarea productiei, fata de 32,5% in 1929. De altfel, anii 1930 au inregistrat o schimbare importanta fata de deceniul anterior. Pana la sfarsitul anilor 1920 bancile si industria de bunuri de consum au ocupat o pozitie dominanta. Ulterior, interesele industriei grele au inceput sa capete tot mai mare importanta. Cum 70% din productia industriei grele era in relatie cu serviciile statului, posibilitatea industriasilor din acest domeniu de a influenta deciziile statului a devenit o chestiune de supravietuire pentru aceasta ramura economica tanara. In consecinta, magnatii din acest domeniu au depus eforturi - si au inregistrat succese - in captarea interesului si sustinerii regelui Carol al II-lea si a camarilei sale in sustinerea acestor interese. Efectele acestei stari de lucruri s-au resimtit si pe plan politic: in vreme ce vechii liberali au ramas legati de interesele Bancii Romanesti si ale intreprinderilor legate de aceasta banca, influenta lor politica a scazut in comparatie cu cea a tinerilor liberali care s-au asociat intereselor industriei grele.

Ponderea prioritara insa o detineau in continuare industriile usoare, intre care cea textila inregistra cea mai puternica crestere; in 1938 aceasta grupa de ramuri - cu cea alimentara in frunte - reprezenta peste 52% din totalul valorii productiei. Expansiunea productiei, sub raport cantitativ, a sporit in intervalul 1927-1938, cu toata criza economica, cu 46,2 procente, iar personalul, in scadere pana in 1932, a depasit cresterea productiei, relevand dezvoltarea ei extensiva.

Intreprinderile obisnuite in Romania erau cele mijlocii, care angajau intre 200 si 500 de muncitori. Peste 40% din totalul muncii salariale lucra insa in intreprinderi mari, de peste 500 de muncitori.

Prin urmare, industria nationala a inregistrat dezvoltarea cea mai insemnata dintre toate sectoarele economiei nationale. Ea a realizat, dupa refacerea si integrarea economiei, un ritm mediu anual de crestere de 5,2%, si-a dublat patrimoniul de investitii, si-a modificat structura spre ramurile producatoare de mijloace de productie; de asemenea, s-a diversificat productia bunurilor indeosebi de consum; a sporit semnificativ capacitatea de acoperire a pietii interne cu produse manufacturate (de la 40% din necesarul consumului intern in 1924 la 82% in anul 1938).

Procesul de industrializare, desi avansa remarcabil, parcursese si incheiase prima sa faza, de intemeiere a ramurilor alimentare si usoare, ale caror produse asigurau aproape complet cerintele interne. Desi se dezvoltau ramurile siderurgica, metalurgica, electrotehnica, necesitatile de instalatii si masini ale tarii se acopereau doar in proportie de 15-20%; industria nationala era inca departe de a putea produce masini industriale, agricole, unelte de tehnicitate ridicata pentru inzestrarea proprie si a celorlalte domenii. Lipseau ramuri dezvoltate pentru constructia masinilor, utilajelor si instalatiilor moderne. Ca urmare, Romania importa cea 80% din aceste produse vitale pentru progresul sau tehnico-economic, ceea ce crea o dependenta importanta fata de furnizorii externi. Totusi, nu poate fi subestimat raptul ca Romania a inceput sa produca unele masini si utilaje Ia nivelul tehnicii europene, intre care avioanele I.A.R. si locomotivele Malaxa.

Petrolul

Desi in acest curs chestiunea petrolului va reveni in repetate randuri, se cuvine sa mentionam rolul sau de frunte in privinta investitiilor straine in Romania, in comertul exterior al acestei tari ca si in politica sa externa. Este de remarcat, de altfel, ca in perioada 1929-1937 problema petrolului a reintrat in atentia opiniei publice si a factorilor de decizie pe plan international. Extragerea si rafinarea petrolului jucau si un rol important pentru dezvoltarea regionala, de exemplu in ceea ce priveste Valea Prahovei, regiunea Moreni etc. In ciuda a diferitelor legi care au incercat sa mareasca ponderea capitalului romanesc in acest domeniu, capitalul strain a ramas totusi dominant. In 1937, raportat la valoarea investitiilor in industria petrolifera, capitalul strain detinea 73% din total, in vreme ce capitalul roman nu ajungea nici la 15% din total, restul fiind capital mixt. In ceea ce priveste valoarea productiei, situatia este si mai edificatoare. In acelasi an, productia societatilor straine era de peste 86% din total, in vreme ce cea a societatilor romanesti depasea cu putin 10% din total.[1]

Interesele capitalului romanesc si ale celui strain au intrat adeseori in conflict pe tema exploatarii resurselor de petrol ale Romaniei. Astfel, in vreme ce capitalul strain insista asupra politicii portilor deschise, capitalul romanesc era interesat sa puna stavile patrunderii capitalului strain in acest domeniu, sustinand in anii 1920 deviza liberala Prin noi insine! Cu toate acestea, posibilitatile sale de patrundere in aceasta industrie au fost reduse de resursele insuficiente pe care burghezia romaneasca le avea la dispozitie. Marile companii straine din domeniul petrolier au continuat sa fie Astra Romana, Steaua Romana, Concordia, la care s-au adaugat si altele mai noi.

Productia de petrol romaneasca a sporit foarte mult in perioada interbelica, ajungand de la 1,16 milioane t in 1921 la 7,14 milioane in 1937.

Creditul si bancile

In perioada interbelica, rolul bancilor a sporit. Daca in 1930 bancile mari (cu un capital de peste 60 milioane lei) detineau 39,71% din totalul bilantului bancilor, in 1939 ponderea lor in acest total se ridicase la 66,66%, iar in 1940 la 72,95%. Modificari au survenit in statutul Bancii Nationale a Romaniei. Statul roman si-a reluat, in anul 1925, participarea la capitalul acesteia, participare abandonata in 1900. Banca Nationala a Romaniei a redevenit, astfel, o banca mixta. Totodata, alaturi de functiunile ei traditionale, Banca Nationala a Romaniei a fost investita cu atributii de control valutar al schimburilor cu strainatatea, in mecanismul politicii de contingentare a importului, precum s! pe linia exercitarii politicii de asanare a creditului in cadrul Consiliului Superior Bancar (infiintat in 1935). Aceeasi crestere de rol se vadea si in participarea Bancii Nationale, alaturi de stat, la infiintarea unor institutii de credit specializat.

Au luat fiinta noi institutii de credit specializat, procedandu-se, totodata, la reorganizarea altora mai vechi. Astfel, in cadrul Creditului Funciar Rural (infiintat in 1873) a fost creata, alaturi de sectia funciara, si o sectie bancara, care acorda marilor proprietari credite pe gaj de recolte, precum si diverse subventii. A fost reorganizata Casa Rurala (infiintata in 1908), prin noile legi din 1930 si 1939, precum si Casele judetene de imprumut pe gaj (existente din 1915), destinate micilor agricultori. Au fost create, de asemenea, alte doua institutii noi: Creditul Agricol Ipotecar al Romaniei {in 1931) si Institutul National de Credit Agricol (in 1937), acesta din urma transformat in 1939 in Banca pentru Industrializarea si Valorificarea Produselor Agricole. Cu toate acestea, creditul pentru agricultura ramanea insuficient in raport cu necesitatile.

Mult mai inseninate, prin amploarea mijloacelor puse la dispozitie, au fost cele doua institutii specializate de credit industrial: Societatea Nationala de Credit Industrial, infiintata in 1923, prin actiunea conjugata a statului (Ministerul de Finante, Ministerul Industriei) si a Bancii Nationale a Romaniei, precum si Banca Intreprinderilor Aurifere si Miniere, care a functionat intre 1937 si 1942. Din totalul creditelor, celor doua institutii de credit industrial le revenea, la finele anului 1941, 54,3%.

Transporturile si comunicatiile

In perioada interbelica transporturile nu s-au molipsit de la dezvoltarea industriala relativ dinamica. Reteau de 11.000 de km de cale ferata a sporit cu doar 400 de km. Din reteau de 100.000 de km de drumuri publice, doar 54% erau pietruite si 200 km modernizate. In aceasta perioada a fost fondata aviatia civila, prin inaugurarea, in 1920, a liniilor aeriene permanente intre Bucuresti si Paris (prin Viena si Praga) si intre Bucuresti si Istambul. In 1938 functionau 15 linii interne si internationale cu 30 aparate de zbor, care transportau 12 000 de pasageri.

Transporturile fluviale si maritime s-au dezvolta, in vreme ce porturile Constanta, Braila, Galati si Tulcea au fost modernizate. Rolul Marii Negre si al Dunarii in dezvoltarea si modernizarea statului roman a fost tot mai mult constientizat, iar lucrarile lui Stefan Zeletin, de exemplu, vor face acest lucru si mai vizibil.

Radiodifuziunea publica s-a introdus in anul 1926, iar de Ia 1 noiembrie 1928 a inceput sa functioneze postul national de radio. Pana in 1938 s-au instalat patru posturi de emisiune, avand circa 300.000 de abonati.

Concluzii

Societatea romaneasca in evolutia sa ascendenta pe calea economiei de piata se afla inca in etapa adancirii polarizarii economice si sociale, a bogatiei si saraciei; era inca departe inca de etapa istorica a predominarii civilizatiei industriale, a diminuarii discrepantelor, a amplificarii si preponderentei claselor mijlocii in viata economica. Romania se afla, prin urmare, la intersectia dintre societatea agrara traditionala, intarziata, si societatea moderna, industriala si urbanizata, a carei edificare necesita eforturi de investitii de zeci de ori mai mari decat pana atunci si timp de recuperare de multe decenii. Romania era un important producator agricol, productia sa reprezentand peste 9% din productia agricola a Europei. Statul roman exporta 2 milioane de tone de bunuri agricole, reprezentand 5% din importul si 1,2% din consumul de cereale al Europei.

Romanii munceau mult, dar lipsa lor de productivitate era evidenta prin comparatie cu Europa Occidentala. In anul 1938 Anglia producea valori de 378 dolari de locuitor, Germania de 337 dolari, Franta de 236 dolari, Austria de 176 dolari, Polonia de 104 dolari, Grecia de 80 dolari, Romania de 76 dolari, Bulgaria de 68 dolari.

Teme de reflectie

Societatea romaneasca, in anii 1930, a cunoscut unul dintre cele mai rapide ritmuri de dezvoltare din Europa. Cu toate acestea, situatia a numeroase categorii sociale s-a inrautatit. Care credeti ca ar fi putut fi solutia pentru o dezvoltare echilibrata economico-sociala pentru Romania?

Reflectati asupra aspectelor tinand de modernizarea societatii romanesti in perioada interbelica: care ar fi domeniile in care progresul s-a resimtit cel mai puternic? Care ar fi cauzele acestei stari de lucruri?

In ce masura credeti ca statul roman a avut o politica deschisa fata de minoritati?

Teste/intrebari de autoevaluare

Alcatuiti un eseu cu titlul "Modernizarea orasului romanesc in perioada interbelica: noi oportunitati si probleme".

Analizati, pe baza bibliografiei, situatia uneia dintre minoritatile romanesti, si alcatuiti un eseu care sa atinga urmatoarele aspecte: demografie, cultura, educatie, presa, integrare versus excludere.

Bibliografie curs

1. Botoran, C., I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, Romania si Conferinta de pace de la Paris (1918-1920). Trimful principiului nationalitatilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
2. Buzatu, Gheorghe, O istorie a petrolului romanesc, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998.
3. Buzatu, Gh., Scurtu, I., Istoria Romaniei in secolul XX, Ed. Paideia, Bucuresti, 1999
4. Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997.
5. Fischer-Galati, St., Romania in secolul XX, Institutul European, Iasi, 1998.
6. Heinen, Armin, Legiunea "Arhanghelului Mihail". Miscare sociala si organizatie politica. O contributie la problematica fascismului international, Editia a II-a, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2006
7. Saizu, Ioan, Modernizarea Romaniei contemporane (perioada interbelica), Ed. Academiei, Bucuresti, 1991.
8. Saizu, Ioan, Politica economica a Romaniei intre 1922-1928, Ed. Academiei, Bucuresti, 1981.
9. Scurtu, Ioan (coordonator), Istoria romanilor. Romania intregita (1918-1940), vol. VIII, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2003.